Jurisdiction of payee's bank location under alternate competence rules where contractual license remains in force despite debtor's invocation of pactum commissorium

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta UCMR-ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a solicitat: obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 295.176,23 RON, inclusiv TVA, sumă ce reprezintă remuneraţii restante datorate de pârâtă cu titlu de drepturi de autor de opere muzicale pentru retransmiterea de servicii şi programe prin cablu în perioada mai 2013 – septembrie 2016; obligarea pârâtei la plata sumei de 149.400,87 RON reprezentând penalităţi datorate pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor aferente perioadei mai 2013 – septembrie 2016, penalităţi calculate până la data de 11 noiembrie 2016 şi la plata penalităţilor de 0,1% începând cu data de 11 noiembrie 2016 şi până la plata efectivă a sumei de 295.175,23 RON, reprezentând remuneraţii restante datorate potrivit capătului 1 al cererii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1018 din data de 8 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de majorare a onorariului, formulată de expert contabil B., a dispus majorarea onorariului provizoriu în sumă de 1.000 RON cu suma de 800 RON (onorariul definitiv fiind în sumă de 1.800 RON) şi a obligat reclamanta la plata diferenţei de 800 RON, dispoziţie executorie.

A admis cererea formulată de reclamanta UCMR-ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. – fostă C. S.R.L. –, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 109.519,57 RON, remuneraţii restante aferente perioadei mai 2013 – septembrie 2016, suma de 263.992,59 RON, penalităţi calculate până la data de 10 mai 2021, precum şi penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere în continuare, până la plata efectivă a sumei datorate cu titlu de remuneraţie.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.895 RON, cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru, onorariu avocaţial, onorariu expertiză, taxă relaţii ONRC).

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 63A din data de 18 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de către pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1018/2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UCMR-ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

A obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2.975 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 63A din data de 18 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, a formulat recurs pârâta A. S.R.L.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 23 martie 2023, sub nr. x/2016, fiind repartizată aleatoriu spre soluţionare completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Prin recursul formulat, pârâta A. S.R.L. a solicitat casarea în tot a deciziei civile nr. 63A din data de 18 ianuarie 2023, pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Caraş-Severin.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, în raport de dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., precum şi de împrejurarea că sediul societăţii este situat în oraşul Moldova-Nouă, judeţul Caraş-Severin, iar Tribunalul Bucureşti a respins excepţia invocată, reţinând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., considerând că este vorba despre o competenţă alternativă.

A menţionat că, prin apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 1018/2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a criticat inclusiv greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale, critică ce a fost respinsă de către instanţa de apel, care a reţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile privind competenţa alternativă.

Totodată, recurenta-pârâtă a precizat că, pentru a hotărî astfel, ambele instanţe au reţinut, în mod greşit, că temeiul răspunderii este unul contractual, prin raportare la autorizaţia de licenţă neexclusivă nr. 43 din data de 16 februarie 2011, în care s-a menţionat că plata remuneraţiei se face într-un cont bancar deschis la D. sucursala Sector 1 Bucureşti.

În opinia recurentei-pârâte, în realitate, în speţă, răspunderea este una delictuală, de vreme ce autorizaţia de licenţă neexclusivă nr. 43 din data de 16 februarie 2011 a încetat de drept, conform art. 8.2 lit. c) din autorizaţie, potrivit căruia licenţa se consideră rezolvită de drept, fără nicio altă formalitate prealabilă, în cazul unei întârzieri la plată mai mari de 60 de zile.

A subliniat că, prin cererea introductivă, intimata-reclamantă însăşi a arătat că partea adversă nu a mai achitat remuneraţia începând cu luna mai a anului 2013, astfel că, prin urmare, ca efect al dispoziţiei contractuale, dar şi al prevederilor art. 1553 alin. (2) teza finală C. civ., autorizaţia de licenţă neexclusivă şi-a încetat de drept efectele, cu mult anterior promovării cererii de chemare în judecată.

Din acest motiv, consideră că izvorul obligaţiei este unul delictual, iar nu contractual, cum eronat au reţinut instanţele fondului, astfel încât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., respectiv dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., ambele ipoteze deferind competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Caraş-Severin.

Pe de altă parte, dacă totuşi s-ar reţine că în cauză ar fi incidentă o răspundere contractuală, iar nu una delictuală, a susţinut că modul în care instanţele fondului au soluţionat excepţia necompetenţei este de asemenea eronat, de vreme ce în cazul plăţii care se efectuează prin virament bancar, locul plăţii este locul de unde se efectuează plata, respectiv sediul societăţii.

În opinia recurentei-pârâte, în niciun caz nu se poate considera loc al plăţii ca fiind cel unde este deschis contul intimatei-reclamante, de vreme ce acesta poate fi accesat de la orice unitate bancară, banii neaflându-se nici măcar virtual într-un cont din Bucureşti, pentru a se considera locul plăţii ca fiind Bucureşti.

De asemenea, a apreciat că este incident şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la aplicarea greşită a normelor de drept material vizând răspunderea civilă contractuală, de vreme ce, pentru motivele anterior dezvoltate, în cauză este vorba despre răspunderea civilă delictuală.

La data de 23 octombrie 2023, recurenta-pârâtă a depus precizări la motivele de recurs formulate iniţial în cauză.

Astfel, printr-o primă precizare, cu privire la motivele de recurs referitoare la soluţionarea excepţiei necompetenţei teritoriale şi analiza motivelor de apel, recurenta-pârâtă a arătat că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea atât în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cât şi în cel de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât normele care reglementează competenţa instanţei, soluţionarea excepţie necompetenţei, precum şi analiza motivelor de apel şi efectul devolutiv sunt norme de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii, în raport de prevederile art. 175 alin. (1) pct. 3, art. 174, art. 179, art. 476 şi art. 479 C. proc. civ.

Ca atare, a susţinut că instanţa de apel şi-a încălcat obligaţia de a verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţie de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, atât cu privire la competenţă, dar şi cu privire la stabilirea temeiului de drept – cauzei juridice – în baza căruia se stabilea competenţa, având în vedere dispoziţiile art. 1553 C. civ., art. 8.2 lit. c) din contractul autorizaţie de licenţă neexclusivă şi art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, invocat de intimata-reclamantă în cererea pe care a formulat-o.

A subliniat că, în speţă, criticile de nelegalitate vizează modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale de către instanţa de fond şi motivele de apel axate pe aceleaşi încălcări ale normelor de competenţă teritorială, în privinţa cărora instanţa de apel a constatat că a fost învestită, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) şi ale art. 477 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, statuând nelegal asupra competenţei teritoriale prin reţinerea unui alt temei juridic – art. 1350 C. civ. –, pe care intimata-reclamantă nu a înţeles să-l invoce prin cererea cu care a învestit instanţa.

În acest sens, a arătat că intimata-reclamantă nu a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, pentru a permite stabilirea competenţei teritoriale în raport de dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., temeiul de drept indicat de către aceasta fiind art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere apărările sale şi dispoziţiile art. 8.2. lit. c) din contract care au impus un pact comisoriu de încetare a contractului, în caz de întârzieri la plată mai mari de 60 de zile.

A mai apreciat şi că instanţa de apel a reţinut în mod greşit aplicarea art. 116 C. proc. civ., în condiţiile în care intimata-reclamantă nu se afla în niciuna dintre ipostazele prevăzute de art. 113 C. proc. civ., precum şi că, în speţă, clauza de la art. 8.2 lit. c) din contractul autorizaţie de licenţă neexclusivă aparţine unui contract de adeziune (preformulat) care, potrivit art. 1175 C. civ., se interpretează împotriva celui care a propus-o.

Recurenta-pârâtă a menţionat şi că sediul său se află în circumscripţia Tribunalului Caraş Severin, iar activitatea de retransmitere de servicii şi programe prin cablu s-a desfăşurat în localităţi din raza aceleiaşi instanţe, precum şi că, într-o speţă similară (dosarul nr. x/2021), Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş Severin.

În concluzie a afirmat că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 129-132 raportate la cele ale art. 107 C. proc. civ., prin modul nelegal de soluţionare a excepţiei de necompetenţă şi de analiză a motivelor de apel privind aplicare dispoziţiilor art. 1553 C. civ., situaţie în care sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la criticile subsumate ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că nelegalitatea deciziei recurate rezultată din încălcarea principiilor răspunderii civile contractuale şi este în strânsă legătură cu principul forţei obligatorii a contractului – art. 1270 C. civ.

Din această perspectivă, a susţinut că, în cauză, contractul autorizaţie-licenţă neexclusivă a încetat de drept prin voinţa părţilor inserată în conţinutul clauzei prevăzute de art. 8.2 lit. c).

A subliniat că, în acelaşi timp, nelegalitatea hotărârii recurate rezultă din aplicarea răspunderii contractuale dincolo de efectele şi forţa obligatorie a contractului autorizaţie de licenţă neexclusivă nr. 43 din data de 16 februarie 2011, care a încetat încă din anul 2012, precum şi din încălcarea dispoziţiilor art. 1533 C. civ. care reglementează efectele pactului comisoriu, de încetare de drept a contractului în cazul intervenţiei împrejurărilor stabilite de părţi – întârziere în executarea plăţii mai mare de 60 de zile.

Totodată, a invocat că, în raport de prevederile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, stabilirea remuneraţie nu se putea face în baza clauzelor contractuale, criteriile pe care instanţa le-a inserat în motivarea hotărârii – derivate din contract – neregăsindu-se în condiţiile textului de lege în baza căruia intimata-reclamantă a învestit instanţa.

A mai susţinut şi că instanţa de apel nu a răspuns motivului de apel ce a vizat încălcarea condiţiilor răspunderii contractuale, în contextul în care a arătat că pretenţiile au caracter estimat şi nu sunt creanţe certe, lichide şi exigibile, stabilite conform criteriilor prevăzute de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost învestită prima instanţă prin cererea de chemare în judecată.

În opinia recurentei-pârâte, stabilind un criteriu aparent contractual, dar cu o bază de calcul străină de reperele "veniturilor brute lunare obţinute din activitatea de retransmitere", evidenţiate în balanţa contabilă – clasa 7 – document contabil aflat la dispoziţia expertului şi a instanţei, folosind un alt reper şi o altă modalitate de calcul – numărul de abonamente/numărul de abonaţi – atât tribunalul, cât şi instanţa de apel au pronunţat hotărâri nelegale cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 C. civ. şi încălcarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 raportat la art. 1553 C. civ.

De asemenea, a subliniat că încălcarea dispoziţiilor condiţiilor răspunderii contractuale priveşte atât soluţia dată asupra creanţei principale, cât şi pe cea dată asupra cererii privind plata penalităţilor de întârziere, în mod nelegal dispunându-se obligarea sa la plata sumei de 263.992,59 RON cu titlu de penalităţi de întârziere în lipsa existenţei unui izvor contractual al creanţei, ca efect al aplicării art. 1533 C. civ. şi a încetării efectelor clauzelor contractuale.

II.3. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă UCMR-ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor nu a formulat întâmpinare.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 octombrie 2023, prezentul recurs a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată, cu citarea părţilor în şedinţă publică, în vederea soluţionării pe fond a căii de atac, la data de 16 ianuarie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazul în care termenul pentru exercitarea recursului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, ipoteză în care motivarea căii de atac se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.

Totodată, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care, instanţa, din oficiu, invocă motive de casare de ordine publică în condiţiile alin. (3) al aceluia articol, care prevede că motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel.

Cum prin motivarea recursului trebuie înţeles nu doar indicarea unuia dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale anterior evocate, Înalta Curte reţine că nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs acele critici formulate tardiv, după împlinirea termenului legal prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, cum, în speţă, raportat la data comunicării hotărârii instanţei de apel către recurenta-pârâtă (13 februarie 2023), termenul de recurs s-a împlinit la data de 16 martie 2023, criticile formulate prin precizările depuse la data de 23 octombrie 2023 (e-mail la data de 22 octombrie 2023, ora 2245), precum şi prin susţinerile orale formulate de parte, prin avocat, la termenul din 16 ianuarie 2024, apar ca fiind formulate după epuizarea termenului de recurs, astfel că acestea urmează a fi avute în vedere şi analizate doar în măsura în care îşi găsesc corespondent în cererea de recurs depusă la data de 8 martie 2023.

Subsumat primului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că atât tribunalul, cât şi curtea de apel au respins greşit excepţia necompetenţei, considerând în mod eronat că temeiul răspunderii civile ar fi unul contractual şi că, în raport de acesta, ar fi aplicabile dispoziţiile ce reglementează competenţa alternativă.

În speţă, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, recurenta-pârâtă a solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Moldova-Nouă, judeţul Caraş-Severin.

La termenul de judecată din data de 7 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a apreciat că este competent să soluţioneze pricina în raport de prevederile art. 95 şi ale art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., împrejurare care rezultă din încheierea de şedinţă aflată la fila x din volumul I al dosarului tribunalului.

Formulând apel împotriva sentinţei tribunalului, recurenta-pârâta a susţinut că în mod greşit prima instanţă, nesocotind prevederile art. 107 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a apreciat că, în cauză, competenţa teritorială de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Bucureşti.

Analizând această critică, instanţa de apel a reţinut că izvorul pretenţiilor intimatei-reclamante este unul contractual, iar în acţiunile ce au ca obiect solicitarea de reparare a prejudiciului suferit în urma unei fapte ilicite, dispoziţiile art. 116 C. proc. civ. permit reclamantului să aleagă instanţa competentă dintre cele prevăzute de art. 107 şi respectiv art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. – locul săvârşirii faptei sau locul prevăzut în contract pentru executarea fie şi în parte a obligaţiei.

Constatând că, în art. 4.4. din autorizaţia-licenţă neexclusivă ce a fost încheiată între părţi, se stipulează în mod expres că plata remuneraţiei se face într-un cont bancar situat în Bucureşti, respectiv D. S.A. – Sucursala sectorului 1 Bucureşti, a apreciat că locul plăţii obligaţiilor litigioase este în Bucureşti, prima instanţă fiind competentă teritorial să soluţioneze pricina.

În esenţă, recurenta-pârâtă critică dezlegarea dată motivului de apel vizând competenţa teritorială de soluţionare a litigiului în primă instanţă prin raportare la o pretinsă reţinere eronată de către curtea de apel a temeiului juridic pe care se fundamentează pretenţiile deduse judecăţii, respectiv a dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea civilă contractuală.

Contrar celor afirmate de către intimata-reclamantă, prin susţinerile orale de la termenul din data de 16 ianuarie 2024, Înalta Curte constată că această critică nu este formulată omisso medio.

Astfel, tribunalul a apreciat că este competent teritorial a soluţiona pricina prin raportare la prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., prevederi ce stabilesc instanţa alternativ competentă a soluţiona cererile din materia răspunderii civile delictuale, iar, prin sentinţa pronunţată, a admis cererea de chemare în judecată în temeiul art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală.

În contextul în care raportarea primei instanţe la temeiul juridic al acţiunii a fost una echivocă, analizând motivul de apel referitor la modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a tribunalului, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, curtea de apel a reţinut competenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea cauzei, constatând că pretenţiile intimatei-reclamante îşi au izvorul în contractul încheiat între părţi, făcând, astfel, aplicarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Prin urmare, cum competenţa în primă instanţă a Tribunalului Bucureşti, prin raportare la normele de procedură ce reglementează instanţa alternativ competentă a soluţiona litigiile din materia răspunderii civile contractuale, s-a realizat în faza apelului, în condiţiile în care tribunalul reţinuse dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, recurenta-pârâtă nu avea de ce, cu referire la excepţia necompetenţei teritoriale, să susţină, prin cererea de apel, o reţinere eronată de către tribunal a răspunderii civile contractuale, la momentul la care s-a apreciat a fi competent să soluţioneze cauza.

Pe de altă parte, prin cererea de apel, recurenta-pârâtă a arătat că nu poate fi reţinută competenţa teritorială alternativă prevăzută de art. 113 C. proc. civ. fără a se referi în mod expres la vreunul dintre punctele 1-9 de la alin. (1) al acestui articol, împrejurare care, având în vedere că prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată în temeiul art. 1350 C. civ., poate fi interpretată în sensul că partea a avut în vedere calificarea greşită a litigiului ca fiind unul din materia răspunderii civile contractuale şi nu a celei delictuale.

Ca atare, Înalta Curte va proceda la analiza acestei critici, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., în care este încadrabilă, în contextul în care partea, pe de o parte, a susţinut nelegalitatea soluţiei date motivului de apel prin care a invocat necompetenţa primei instanţe, după ce anterior invocase această excepţie în condiţiile legii în faţa tribunalului [ipoteză ce îi permite să se prevaleze de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ..], iar, pe de altă parte, a afirmat nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1553 C. civ. [ipoteză ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..].

Afirmând că în cauză în mod eronat instanţa de apel a reţinut temeiul juridic al răspunderii civile contractuale, recurenta-pârâtă, prevalându-se de prevederile art. 1553 alin. (2) C. civ., a pretins încetarea de drept a contractului autorizaţie-licenţă neexclusivă, anterior demarării prezentului litigiu, ca urmare a neplăţii timp de 60 de zile a remuneraţiilor şi, deci, intervenirea pactului comisoriu inclus la pct. 8.2 lit. c) din autorizaţia-licenţă neexclusivă.

Potrivi art. 1553 C. civ.: "Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează".

Este reală susţinerea recurentei-pârâte în sensul că, în speţă, pct. 8.2 lit. c) din autorizaţia-licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale prin retransmitere prin cablu nr. 43 din data de 16 februarie 2011, încheiată între părţi, prevede că aceasta se consideră rezolvită de drept, fără nicio altă formalitate prealabilă în cazul unor întârzieri la plată mai mari de 60 de zile, însă, pactul comisoriu este un mijloc de protecţie a drepturilor creditorului obligaţiei neexecutate, ce nu poate fi invocat de recurenta-pârâtă, ca debitor al obligaţiei neexecutate.

Or, intimata-reclamantă nu a înţeles să uzeze de pactul comisoriu, ci şi-a fundamentat pretenţiile pe contractul încheiat cu recurenta-pârâtă, făcând trimitere încă din debutul cererii de chemare în judecată la autorizaţia-licenţă neexclusivă, pe care a şi depus-o în copie la dosar, iar, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la penalităţi, a făcut referire în mod expres la pct. 4.4 lit. a) din aceasta.

Împrejurarea că intimata-reclamantă a invocat întârzieri mai mari de 60 de zile la plata remuneraţiilor şi că a emis mai mute somaţii, pentru restanţele la plată din perioada 1 octombrie 2012 – 30 aprilie 2013, nu este de natură a determina concluzia activării pactului comisoriu în contextul în care nu rezultă o exprimarea expresă a voinţei intimatei-reclamante în acest sens, în accepţiunea art. 1553 alin. (2) şi (3) C. civ.

Nu subzistă critica recurentei-pârâte în sensul încetării de drept a contractului în discuţie, având în vedere şi că, în lipsa unei manifestări de voinţă contrare din partea vreuneia din părţi, potrivit art. 8.1 din autorizaţia-licenţă neexclusivă, a operat o prelungire automată cu perioade de câte 1 an, astfel încât nu se poate constata încetarea raportului contractual şi, deci, nici a obligaţiilor ce le incumbă părţilor.

Prin urmare, cum, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a solicitat obligarea părţii adverse la plata remuneraţiilor restante datorate de aceasta cu titlu de drepturi de autor de opere muzicale pentru retransmiterea de servicii şi programe prin cablu, precum şi a penalităţilor datorate pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor, între părţi fiind încheiată o autorizaţie-licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale prin retransmitere prin cablu, contract care se află în fiinţă, aşa cum s-a arătat anterior, în mod legal curtea de apel a reţinut că izvorul pretenţiilor deduse judecăţii este unul contractual şi a făcut aplicarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că, şi dacă s-ar aprecia că izvorul obligaţiei este unul contractual, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept procedural în baza cărora a stabilit că Tribunalul Bucureşti este competent a soluţiona cauza, întrucât inserarea în contract a locului unde este deschis contul intimatei-reclamante nu poate fi considerat ca stabilind locul executării obligaţiei pentru stabilirea competenţei teritoriale alternative.

Această critică urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., partea pretinzând o aplicare greşită a normei de procedură reţinută de către instanţa de apel în analiza motivului de apel referitor la excepţia necompetenţei teritoriale a tribunalului care a soluţionat pricina în primă instanţă.

Art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în temeiul căruia curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a stabilit că este competentă teritorial să judece cauza, prevede că, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ., mai este competentă şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract.

În ceea ce priveşte executare obligaţie de plată, art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ. arată că, în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor, obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii.

Or, în speţă, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, locul plăţii remuneraţiei este stipulat în mod expres prin clauza inserată la pct. 4.4 în contractul încheiat între părţi, acestea convenind că recurenta-pârâtă va plăti intimatei-reclamante remuneraţia în contul acesteia din urmă, deschis la D. S.A. – Sucursala.

Ca atare, raportat la prevederile art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., Înalta Curte reţine că locul plăţii poate fi stabilit în temeiul autorizaţiei-licenţă neexclusivă încheiate între părţi, fiind evidenţiat în mod expres în cuprinsul clauzei anterior menţionate, acesta situându-se în mod cert în sectorul 1 al municipiului Bucureşti.

Prin urmare, constată caracterul nefondat al criticilor prin care recurenta-pârâtă a pretins nelegalitatea deciziei recurate în privinţa argumentelor prin care curtea de apel a validat concluzia primei instanţei privind competenţa teritorială de soluţionare a litigiului.

Tot nefondat este şi motivul de recurs invocat suplimentar de către recurenta-pârâtă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceasta a afirmat soluţionarea greşită a pricinii prin aplicarea normelor de drept material privind răspunderea civilă contractuală, atâta vreme cât, în prezenta speţă, temeiul răspunderii civile putea fi doar răspunderea civilă delictuală.

Aceasta întrucât incidenţa răspunderii civile contractuale a fost reţinută de către instanţa de apel în urma unei interpretări şi aplicări corecte a normelor de drept incidente, raportat la situaţia concretă a speţei, în raport de existenţa unei autorizaţii licenţă neexclusivă în fiinţă, astfel cum s-a arătat anterior în analiza criticii aduse dezlegării excepţie necompetenţei teritoriale a primei instanţe.

Nu pot face obiectul analizei prezentei instanţe de recurs, fiind formulate prin precizările depuse la dosar după împlinirea termenului în care recursul putea fi motivat, criticile prin care recurenta-pârâtă a susţinut, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nesocotirea dispoziţiilor art. 476 şi art. 479 C. proc. civ., depăşirea de către instanţa de apel a limitelor învestirii, încălcarea de către aceasta a art. 22 C. proc. civ., aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., precum şi împrejurarea că instanţa de apel nu a răspuns motivului de apel ce a vizat încălcarea condiţiilor răspunderii civile contractuale.

În aceeaşi situaţie se află şi susţinerile privind modul în care, în opinia recurentei-pârâte, trebuie interpretate clauzele contractului în raport de prevederile art. 1175 C. civ., precum şi cele arătate de aceasta, prin care a afirmat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că nelegalitatea deciziei recurate rezultă din încălcarea principiilor răspunderii contractuale care este în strânsă legătură cu principiul forţei obligatorii a contractului – art. 1270 C. civ. – precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 C. civ., atât în ceea ce priveşte soluţia dată asupra creanţei principale, cât şi cererii privind plata penalităţilor de întârziere.

Prin urmare, faţă de toate cele anterior reţinute, constatând legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile formulate prin cererea de recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 63A din data de 18 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată – respingerea recursului ca nefondat – Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.975 RON (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs), către intimata-reclamantă UCMR-ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, apreciind întemeiată cererea formulată în acest sens, precum şi faptul că acest cuantum este unul justificat de munca depusă de avocatul intimatei-reclamante, care s-a prezentat la termenul acordat în cauză, susţinând oral concluziile asupra recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 63A din data de 18 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.975 RON, către intimata-reclamantă UCMR-ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 16 ianuarie 2024.