Civil liability statute of limitations for municipal damages: commencement of prescription upon knowledge of delict and responsible parties vs. final criminal judgment

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul Municipiul Constanţa a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor A., B., C., D., E., F., G., H. şi I., la plata sumei de 2.857.475 dolari, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciu cauzat patrimoniului pârâtului prin infracţiunile săvârşite în cazul de retrocedare J., astfel cum au fost acestea constatate definitiv de decizia nr. 32/A/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2008.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1 din 6 ianuarie 2022, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondate, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului H..

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţi şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Constanţa prin primar, în contradictoriu cu pârâţii A., B. C., D., E., F., G., H. şi I..

A admis excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie formulate de pârâtul D.. A anulat cererea de chemare în garanţie şi a obligat pe reclamant să plătească pârâtului H. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu avocat, onorariu redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 40/C din 14 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă au fost admise apelurile declarate de reclamantul Municipiul Constanţa şi de pârâtul H. împotriva sentinţei civile nr. 1 din 6 ianuarie 2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

A fost anulată în parte sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe pentru soluţionarea pe fond.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Au fost respinse apelurile declarate de pârâţii C. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 40/C din 14 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, pârâţii A., F., C., G. şi E., H., D. şi B. au declarat recurs.

1. Recursul declarat de pârâtul A.:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii aplicabile speţei deduse judecăţii, respectiv cu încălcarea art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011, prin care se prevede faptul că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse normelor legale care le-au instituit.

Aşadar, prescripţiile începute anterior datei de 01.10.2011 rămân supuse legii vechi potrivit principiului tempus regit actum, respectându-se astfel şi principiul neretroactivităţii legii, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare.

În speţă, prescripţia a început a curge sub regimul necontestat reglementat de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, atât prin raportare la data cunoaşterii pagubei (necontestată în cauză), cât şi a persoanelor care răspund de ea, urmând ca prescripţia să fie guvernată de acest act normativ.

Legea aplicabilă litigiului este legea în vigoare la data la care reclamantul Municipiul Constanţa a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, care în speţă este 13.03.2008.

Interpretarea art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011, precum şi ale art. 6 alin. (4) din C. civ., duce la concluzia că prevederile art. 2.512 şi 2.513 din C. civ. referitoare la invocarea prescripţiei extinctive, nu sunt aplicabile prescripţiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispoziţiile acestor două articole sunt aplicabile numai prescripţiilor extinctive care încep să curgă după intrarea lor în vigoare.

Pentru a ajunge la această concluzie s-a susţinut că rezolvarea problemei de drept intertemporal ivite în legătură cu instituţia juridică a prescripţiei este dată de dispoziţiile tranzitorii cu caracter special ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi de acelea ale art. 6 alin. (4) din C. civ.

În acord cu aceste dispoziţii legale, prescripţiile extinctive începute înainte de 1 octombrie 2011 şi neîmplinite până la această dată, reprezentând situaţii juridice în curs de realizare, facta pendentia, rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacţie principiului respectării aşteptărilor legitime ale părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1/2014 a admis recursurile în interesul legii şi a stabilt că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Prin urmare, faţă de natura juridică a prescripţiei extinctive, supusă legii care se aplică dreptului material la acţiune, în speţă, chestiunea prescripţiei urmează a fi analizată prin raportare la dispoziţiile legii în vigoare la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în materia răspunderii civile delictuale, legea stabileşte două momente alternative de la care începe a curge termenul prescripţiei extinctive - fie momentul subiectiv la care păgubitul a cunoscut, cumulativ, paguba şi persoana pe care o considera răspunzătoare de producerea ei, fie momentul obiectiv la care păgubitul trebuia sa cunoască cele două elemente arătate.

În cauză, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei penale nr. 148/F/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2008 (pag. 80), pe parcursul urmăririi penale, respectiv prin adresa din data de 19.02.2008, reclamantul a fost încunoştinţat de organul de urmărire penală "asupra tuturor detaliilor şi împrejurărilor care au generat paguba în patrimoniul său", fără însă a se constitui parte civilă.

Prin urmare, la data primirii adresei organului de urmărire penală, reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele răspunzătoare de producerea ei, astfel că, de la data menţionată, a început a curge şi termenul de prescripţie a dreptului sau material la acţiune.

Fără a se cunoaşte data la care reclamantul a primit respectiva adresă, este cert că, la data de 13.03.2008, intrase în posesia sa (de vreme ce chestiunea a format obiect al ordinii de zi a şedinţei Consiliului Local Constanţa desfăşurate la data menţionată), astfel că, în speţă, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului s-a împlinit cel mai târziu la data de 13.03.2011.

În concluzie, raportat la momentul la care intimatul-reclamant putea şi trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana răspunzătoare, care nu poate fi momentul rămânerii definitive a hotărârii penale, acţiunea este prescrisă, fiind înregistrată cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Prin răspunsul oferit de Consiliul Local Constanţa prin Hotărârea nr. 139/13.03.2008, prin care s-a pronunţat în sensul că, întrucât "nu există un raport de expertiză judiciară semnat de un expert judiciar autorizat ANEVAR, neutru, nu se poate pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei unui prejudiciu cauzat Consiliului local", rezultă clar intenţia de a nu se constitui parte civilă în dosarul penal, acesta fiind un drept de opţiune prevăzut de lege, dar neexercitat de Consiliul Local Constanţa, acesta asumându-şi întreaga răspundere aferentă.

Totodată, nu s-a exercitat o acţiune la instanţa civilă, aceasta constituind cea de-a doua şi ultima opţiune prevăzută de lege pentru recuperarea unui prejudiciu produs printr-o infracţiune.

Reclamantul Municipiul Constanţa nu s-a constituit parte civilă în procesul penal şi nu a făcut niciun demers pentru solicitarea vreunei sume până în anul 2021, deşi în dosarul penal nr. x/2008, la termenul din 04.04.2012, Curtea de Apel Bucureşti a dat citire actului de sesizare a instanţei, respectiv a Rechizitoriului nr. x al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, acesta fiind un avantaj al opţiunii de a exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal în speţa de faţă - adică s-ar fi prelungit termenul până la care ar fi putut solicita pretenţiile, până la data de 04.04.2012.

Raportat la faptul că Municipiul Constanţa nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, acesta putea introduce o acţiune în pretenţii la instanţa civilă în termen de 3 ani de la 13.03.2008, caz în care prescripţia s-ar fi împlinit la data de 13.03.2011.

În ceea ce priveşte instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane Ia adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a. c. Marea Britanic, hotărârea din 22 octombrie 1996, §51).

Nu în ultimul rând, urmează a se avea în vedere statuarea Înaltei Curţi privitoare la determinarea momentului de început al curgerii termenului prescripţiei dreptului material la acţiune, care deşi este referitoare la dispoziţiile noului C. civ., noţiunea de "pagubă" se regăseşte în ambele dispoziţii legale regula generală privind începutul prescripţiei extinctive, având, ca obiect, dreptul la acţiune, în timp ce art. 2328 alin. (1) din acelaşi cod vizează regula specială, edictată pentru situaţia reparării pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, fiind clare în privinţa elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acţiune, şi anume "paguba" şi "pe cel care răspunde de ea."

Cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecinţă a încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unui subiect de drept şi care dă naştere obligaţiei de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Noţiunile de "pagubă" şi "întinderea ei" nu se suprapun, cunoaşterea pagubei nu se confundă cu cunoaşterea întinderii sale, întinderea pagubei ţine de obligaţia de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului.

Se susţine că soluţia prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord şi cu dispoziţiile art. 1381 din acelaşi act normativ, potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

2. Recursul declarat de pârâtul F.:

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se învederează că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1/2014 stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011. Or, instanţa reţine că interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 5201şi 223 din Legea nr. 71/2011, precum şi ale art. 6 alin. (4) din C. civ. conduce la concluzia că prevederile art. 2512 şi 2513 din C. civ., referitoare la invocarea prescripţiei extinctive, nu sunt aplicabile prescripţiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispoziţiile acestor două articole sunt aplicabile numai prescripţiilor extinctive care încep să curgă după intrarea lor în vigoare.

Pentru a ajunge la această concluzie s-a reţinut că rezolvarea problemei de drept intertemporal ivite în legătură cu instituţia juridică a prescripţiei este dată de dispoziţiile tranzitorii cu caracter special ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi de acelea ale art. 6 alin. (4) din C. civ.

În acord cu aceste dispoziţii legale, prescripţiile extinctive începute înainte de 1 octombrie 2011 şi neîmplinite până la această dată, reprezentând situaţii juridice în curs de realizare, facta pendentia, rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacţie principiului respectării aşteptărilor legitime ale părţilor.

Excepţiile de la această regulă ce dau expresia revenirii la principiul aplicării imediate a legii noi civile, consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 6 alin. (5) din C. civ. şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., au fost expres şi limitativ instituite prin art. 202 şi art. 203 din Legea nr. 71/2011, care se referă la cazurile de suspendare prevăzute de art. 2.532 pct. 6 şi 7 din C. civ., respectiv la cazul de întrerupere al cursului prescripţiei, prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ.

Faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. nu conţin nicio distincţie, legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta s-a împlinit după intrarea în vigoare a C. civ.

Se susţine că în speţă, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează începutul, curgerea şi împlinirea termenului de prescripţie al dreptului la acţiune.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, se arată că prescripţia dreptului la acţiune este supusă legii în vigoare de la data naşterii dreptului la acţiune care este Decretul nr. 167/1958.

Termenul prescripţiei începe să curgă de la momentul obiectiv când păgubitul trebuia să cunoască, cumulativ, paguba şi persoana pe care o consideră răspunzătoare de producerea ei numai dacă anterior acestuia, păgubitul nu a cunoscut cele două elemente arătate de text (situaţie în care termenul prescripţiei începe a curge de la momentul subiectiv), pe de o parte, iar, pe de altă parte, termenul prescripţiei începe a curge, cel mai târziu, de la momentul obiectiv arătat, reglementarea acestuia fiind justificată tocmai ca o sancţiune a lipsei sale de diligenţă a păgubitului în valorificarea măsurilor de protecţie a propriului patrimoniu lăsate de lege la îndemâna sa şi materializată în aceea că dincolo de orice considerente subiective, la un anumit moment, acesta "trebuia" să cunoască atât paguba, cât şi persoana considerată răspunzătoare.

În cauză astfel, cum rezultă din considerentele sentinţei penale nr. 148/F/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2008 (pag. 80), pe parcursul urmăririi penale, respectiv prin adresa din data de 19.02.2008, reclamantul a fost încunoştinţat de organul de urmărire penală asupra tuturor detaliilor şi împrejurărilor care au generat paguba în patrimoniul sau, fără însă a se constitui parte civilă.

Potrivit menţiunilor din sentinţa penală menţionată, înscrisurile care atestă împrejurarea mai sus arătată reţinută cu putere de lucru judecat în considerentele acestei hotărâri, nemodificată, sub acest aspect, prin decizia instanţei de control judiciar se regăsesc la paginile 332 -334 din volumul 95 al dosarului de urmărire penală.

Din considerentele aceleiaşi sentinţe penale rezultă că prin " adresa nr. x/16.04.2008, Primăria municipiului Constanta a înaintat copia hotărârii nr. 139/13-03.2008 prin care Consiliul local al municipiului Constanta s-a pronunţat în sensul că, întrucât nu exista un raport de expertiză judiciară semnat de un expert judiciar autorizat ANEVAR neutru, nu se poate pronunţa asupra existeţtei sau inexistenţei unui prejudiciu cauzat Consiliului local ".

Prin urmare, la data primirii adresei organului de urmărire penală, reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele răspunzătoare de producerea sa, astfel că, de la data menţionată, a început a curge şi termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune.

Fără a cunoaşte data la care reclamantul a primit adresa, este cert că, la data de 13.03.2008, intrase în posesia sa (de vreme ce chestiunea a format obiect al ordinii de zi a şedinţei Consiliului Local Constanta desfăşurate la data menţionată), astfel că, în speţă, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune al reclamantului s-a împlinit cel mai târziu la data de 13.03.2011.

Contrar susţinerilor instanţei, se mai arată că dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, art. 2528 alin. (1) din C. civ. 2009, nu au în vedere paguba şi persoana răspunzătoare stabilite judiciar printr-o hotărâre penală, sens în care se subliniază că nu în toate cazurile fapta ilicită civilă (delictul civil) reprezintă o faptă ilicită penală (o infracţiune), practica oferind numeroase exemple în care acţiunile/inacţiunile încalcă normele dreptului obiectiv şi, prin aceasta, aduc atingere dreptului subiectiv/interesului legitim al altui subiect de drept, reprezentând, deci, fapte ilicite civile, fără ca, în acelaşi timp, să reprezinte şi infracţiune.

Prin urmare, se învederează că a primi opinia, în sensul că, în materie civilă delictuală, prescripţia ar începe a curge de la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti penale definitive de condamnare a autorului faptei (civile) ilicite pentru săvârşirea acesteia ca infracţiune ar exclude posibilitatea antrenării răspunderii chile delictuale în toate acele cazuri în care delictul civil nu îmbracă (şi) forma ilicitului penal. În egală măsură, a împărtăşi, aceastăa opinie ar însemna să se statueze că, în nicio situaţie în materie civilă delictuală termenul de prescripţie nu ar începe a curge mai înainte ca instanţa penală să stabilească, prin hotărârea sa definitivă de condamnare, paguba şi persoana răspunzătoare. Practic, în raţionamentul acesteia, chiar naşterea dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală ar fi legată de pronunţarea hotărârii penale de condamnare, ceea ce, în mod evident, este greşit. Opinia neagă, practic, întreaga reglementare a instituţiei acţiunii civile în procesul penal.

Drept dovadă că acţiunea civilă poate fi introdusă, pe cale separată, chiar şi atunci când procesul penal este în curs (nefiind încă definitiv soluţionat de instanţa penală) stau şi prevederile art. 27 alin. (7) din C. proc. pen. care reglementează un caz de suspendare de drept (pe o durată limitată de un an) a acţiunii civile exercitate separat de acţiunea penală.

Se mai arată că, prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul în dosarul penal (invocată de reclamant cu ocazia concluziilor orale pe excepţia prescripţiei) şi care vizează săvârşirea faptei penale nu are nicio legătură eu întrunirea cumulativă a elementelor la care fac trimitere prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 art. 2528 alin. (1) din C. civ. 2009 care vizează paguba şi persoana răspunzătoare de producerea pagubei.

În acest sens se susţine că este, astfel, evident că opinia potrivit căreia termenul de prescripţie al acţiunii în răspundere civilă delictuală ar fi început a curge numai de la data pronunţării hotărârii definitive de condamnare este eronată, persoana păgubită având posibilitatea de a exercita acţiunea civilă atât alăturat acţiunii penale, în cadrul procesului penal, cât şi pe cale separată, fie concomitent cu derularea procesului penal, fie chiar ulterior finalizării acestuia (în funcţie de soluţiile dispuse de instanţa penală), însă, în toate cazurile, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, termen care începe a curge în acord cu prevederile speciale ale legii civile care îl reglementează şi care nu are nicio legătură cu pronunţarea unei hotărâri penale de condamnare.

În concluzie, raportat la momentul la care intimatul-reclamant putea şi trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana răspunzătoare, care nu poate fi momentul rămânerii definitive a hotărârii penale, acţiunea este prescrisă, fiind înregistrată cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, se susţine că în mod nelegal instanţa de apel a stabilit că legea aplicabilă prescripţiei este cea în vigoare la data pronunţării deciziei penale şi că momentul care marchează începutul prescripţiei este cel al pronunţării acestei decizii.

Pe de altă parte, întreaga construcţie juridică, cu privire la transmiterea solicitării Parchetului pentru constituirea de parte civilă, către un organ necompetent, excede analizei chestiunii esenţiale de drept a momentului care marchează începutul curgerii termenului de prescripţie în cauza de faţă.

Tot astfel, instanţa de apel, analizând prescripţia dreptului la acţiune în raport de dispoziţiile Noului C. civ., era obligată în privinţa recurentului F. să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1394 Cod chil invocate prin întâmpinare, întrucât prescripţia răspunderii penale s-a împlinit în aprilie 2019, anterior introducerii acţiunii civile (2021).

Printr-o altă critică, recurentul-pârât a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 430 alin. (2) şi art. 431 C. proc. civ., care reglementează efectul pozitiv al lucrului judecat.

Invocă şi efectul pozitiv a hotărârii pronunţate de Tribunalul Constanta, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 530/04.04.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2021, prin care s-au tranşat toate chestiunile de drept analizate de instanţa de apel în cauză. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte dezleagă chestiunea de drept a prescripţiei dreptului la acţiune, sub următoarele aspecte: legea aplicabilă, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi momentul împlinirii acestuia.

3. Recursul declarat de pârâta C. vizează următoarele aspecte de nelegalitate:

Se susţiune în esenţă, că instanţa de apel a constatat faptul că, deşi în principiu, pentru a acţiona împotriva unui debitor în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru un prejudiciu pentru fapta ilicită, nu este nevoie ca în prealabil să intervină răspunderea penală, care poate să nici nu fie atrasă şi că posibilitatea de a cunoaşte atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, nu era condiţionată de anularea deciziilor de retrocedare respective, în urma unei analize a întregului probatoriu şi a situaţiei de fapt, deşi aprioric nu trebuie stabilită o legătură între pronunţarea hotărârii definitive de condamnare şi anulare a dispoziţiilor de retrocedare emise nelegal, nu este exclus ca o astfel de legătură să fie stabilită.

Dacă aceste chestiuni au fost problematice, complexe ori controversate sau nu, nu reprezintă un impediment pentru Consiliul Local Constanţa să aleagă una din căile prevăzute de lege: opţiunea de a se constitui parte civilă în dosarul penal (care ar fi fost cea mai avantajoasă situaţie) ori opţiunea de a demara pe cale civilă un proces pentru a recupera sumele respective.

În varianta în care consilierii locali nu au crezut în acuzaţiile şi probele parchetului, aceştia se puteau constitui parte civilă în dosarul penal, iar dacă instanţa ar fi constatat că a existat un prejudiciu, s-ar fi pronunţat pe acesta, indiferent dacă consilierii locali au crezut sau nu în probele DNA, fiind o soluţie preventivă constituirea de parte civilă.

Se învederează că,având în vedere dispoziţiile Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, nu se poate reţine în niciun moment faptul că aceştia nu au crezut în acuzaţiile aduse inculpaţilor, ori că aducerea la cunoştinţă a prejudiciului şi a persoanelor responsabile (conform adresei DNA) nu ar conduce la curgerea termenului de prescripţie extinctivă, consilierii locali având obligaţia de a acţiona în interesul comunităţii în situaţia respectivă.

Raportat la faptul că Municipiul Constanţa a fost încunoştinţat asupra tuturor detaliilor şi împrejurărilor care au generat paguba în patrimoniul său, împrejurarea că nu s-a dat crezare acestor fapte de către consilierii locali nu reprezintă decât o culpă a acestora în exercitarea mandatului, fiind răsturnată prezumţia de bună credinţă, aceştia având obligaţia de a acţiona preventiv şi în interesul comunităţii.

Împrejurarea că prin H.C.L. nr. 139/13.03.2008 s-a hotărât în acest sens, face imposibilă şi inaplicabilă o altă acţiune a primarului, conform celor susţinute de instanţa de apel, în sensul că acesta este reprezentantul în justiţie. Dat fiind că s-a decis să nu se acţioneze, primarul nu ar fi avut ce anume să reprezinte în justiţie, fiindcă nu s-a decis demararea vreunui demers.

Indiferent de faptul că inculpaţii au fost achitaţi de către prima instanţă, consilierii locali nu ar fi putut cunoaşte acest lucru, nefiind o condiţie pentru exercitarea acţiunii civile achitarea sau condamnarea inculpaţilor, câtă vreme această acţiune civilă putea fi exercitată şi separat.

De altfel, nu este o condiţie existenţa unei infracţiuni pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, aspect reţinut şi de instanţa de apel.

Prin răspunsul oferit de Consiliul Local Constanţa prin Hotărârea nr. 139/13.03.2008, prin care s-a pronunţat în sensul că, întrucât "nu există un raport de expertiză judiciară semnat de un expert judiciar autorizat ANEVAR, neutru, nu se poate pronunţa aupra existenţei sau inexistenţei unui prejudiciu cauzat Consiliului local", rezultă clar intenţia de a nu se constitui parte civilă în dosarul penal, acesta fiind un drept de opţiune prevăzut de lege, dar neexercitat de către Consiliul Local Constanţa, acesta asumându-şi această împrejurare şi întreaga răspundere aferentă.

Totodată, nu s-a exercitat o acţiune la instanţa civilă, aceasta constituind cea de-a doua şi ultima opţiune prevăzută de lege pentru recuperarea unui prejudiciu produs printr-o infracţiune.

De altfel, potrivit regulii "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria culpă pentru a valorifica un drept, invocând nerespectarea de către el însuşi a unor norme legale.

Cu alte cuvinte, se susţine că, dacă Municipiul Constanţa s-ar fi constituit parte civilă în dosarul penal, instanţa s-ar fi pronunţat şi asupra laturii civile, indiferent de crezarea dată de consilierii locali actelor emise de DNA ori a probelor existente la momentul respectiv. Astfel, dacă ar fi existat un prejudiciu, acesta ar fi fost acoperit prin exercitarea acţiunii civile în cadrul dosarului penal, fiindcă aleşii locali au decis că nu se pot pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei unui prejudiciu.

Cea de-a doua variantă prevăzută de lege ar fi fost introducerea unei acţiuni la instanţa civilă pentru a ieşi din starea de pasivitate, caz în care într-adevăr, ar fi fost suspendată judecata cauzei conform normelor în vigoare la data respectivă, însă după soluţionarea definitivă a dosarului penal, judecata civilă ar fi fost reluată, acesta putând fi considerat un moment la care nu ar mai fi fost necesară crezarea consilierilor locali în actele emise de o instituţie publică - D.N.A.

Cu toate acestea, odată cu intrarea în vigoare a noului C. proc. pen. (01.02.2014), legiuitorul a prevăzut la art. 27 alin. (7) că judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an. Având în vedere că normele de procedură penală sunt de imediată aplicare, dacă s-ar fi introdus o acţiune la instanţa civilă ce ar fi fost suspendată, după data de 01.02.2014 s-ar fi putut solicita reluarea judecăţii cauzei, întrucât a trecut o perioadă mai mare de un an de la data punerii în mişcare a acţiunii penale.

Raportat la faptul că Municipiul Constanţa nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, acesta putea introduce o acţiune în pretenţii la instanţa civilă în termen de 3 ani de la 13.03.2008, caz în care prescripţia s-ar fi împlinit la data de 13.03.2008, dacă ne raportăm la data când reclamantul a luat la cunoştinţă de prejudiciu şi de persoanele răspunzătoare, conform H.C.L. Constanţa nr. 139/13.03.2008;

Analiza prescripţiei extinctive se va face conform dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (cum de altfel au susţinut toate părţile din acest dosar), corelate cu dispoziţiile din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., de unde rezultă faptul că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune fiind de 3 ani, care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

În ceea ce priveşte instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, se învederează că, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).Termenul de prescripţie extinctivă nu a fost întrerupt şi nu a fost suspendat de actele din dosarul penal nr. x/2008, câtă vreme Municipiul Constanţa nu s-a constituit parte civilă în acea cauză, renunţând, practic, la orice beneficii civile i-ar fi putut aduce acea cauză, iar această stare de pasivitate a unui creditor este sancţionată de către legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

Cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecinţă a încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unui subiect de drept şi care dă naştere obligaţiei de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Noţiunile de "pagubă" şi "întinderea ei" nu se suprapun, cunoaşterea pagubei nu se confundă cu cunoaşterea întinderii sale. Întinderea pagubei ţine de obligaţia de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului.

Soluţia prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord şi cu dispoziţiile art. 1381 din acelaşi act normativ, potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

Prescripţia va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acţiona, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi persoana răspunzătoare pentru acesta. Nu în ultimul rând, atunci când opţiunea legiuitorului, în materie de prescripţie extinctivă, a fost ca determinarea momentului de început al cursului prescripţiei să se raporteze la cunoaşterea de către titularul acţiunii a întinderii pagubei, a menţionat, în mod expres, acest moment, de exemplu art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin urmare, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei nu este relevantă cunoaşterea cuantumului prejudiciului, fiind important momentul în care titularul acţiunii a cunoscut paguba, iar nu întinderea ei."

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, apreciază că nu se aplică în speţă, iar dacă acesta s-ar aplica, se susţine că operează o reluare a cursului prescripţiei după încetarea cauzei de suspendare între părinţi sau tutor şi cei ce se afla sub ocrotirea lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă precum şi între orice alta persoana care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate.

Referitor la sintagma "socotelile nu au fost date şi aprobate", recurenta-pârâtă arată că această operaţiune juridică este, de principiu, de competenţa autorităţii tutelare, ea mai fiind întâlnită în materia sechestrului, insolvenţei şi în câteva alte cazuri prevăzute de lege.

Se învederează că reglementând regimul general al autonomiei locale, Legea nr. 215/2001 a prevăzut expres în art. 6 alin. (2) că, în relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean, pe de o parte, precum şi între consiliul local (autoritate deliberativă) şi primar (autoritate executivă), pe de altă parte, nu există atribuţii de subordonare. Dacă ar fi avut intenţia de a recunoaşte şi primarului atribuţii în privinţa legalităţii hotărârilor consiliului local, legiuitorul ar fi prevăzut expres un asemenea drept ori o asemenea competenţă, aşa cum a procedat în situaţiile expuse la pct. 40 şi 41.

Instanţa de fond a apreciat că: "În ceea ce priveşte darea şi aprobarea socotelilor administrării bunurilor aparţinând unităţii administrativ teritoriale, Legea nr. 215/2001 nu prevede nicio procedură în acest sens, astfel că instanţa reţine că nu este incidentă teza finală a art. 14 alin. (1) din Decret".

Prescripţia a început la data naşterii dreptului material la acţiune. Dacă ar interveni o cauză de suspendare, chiar şi preexistentă, tot nu se poate ajunge la concluzia că aceasta nu ar fi început, raportat la dispoziţiile art. 15 din Decret, care precizează faptul că "după încetarea suspendării prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul curs înainte de suspendare".

Conform principiului neretroactivităţii legii civile, actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Prin urmare, dreptul material la acţiune s-a născut sub imperiul legii vechi (chiar şi acţiunea introductivă este întemeiată pe dispoziţiile vechiul C. civ.), regulile privitoare la prescripţia extinctivă fiind cele reglementate de Decretul 167/1958, inclusiv cu privire la termenul de 3 ani.

Dacă s-ar considera că o cauză de suspendare a prescripţiei (în speţă, art. 14) prevăzută şi aplicată în baza Decretului 167/1958 ar afecta începutul prescripţiei extinctive, calculându-se termenul de prescripţie în baza legii civile noi (conform noului C. civ. raportat la data demisiei pârâtului A. conform Ordinului prefectului nr. 261/05.06.2015) s-ar crea o lex tertia, fiind combinate dispoziţii din legi diferite în cadrul aceleiaşi instituţii juridice - prescripţia.

Se susţine că regulile aplicabile în speţă privind prescripţia extinctivă sunt cele reglementate de Decretul nr. 167/1958.

Precizează că situaţia de drept substanţial (referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune) din prezenta cauză a fost dezbătută în dosarul nr. x/2021, cauză ce a parcurs toate fazele procesuale (şi care a derivat din acelaşi dosar penal -"cazul de retrocedare K.").

4. Recursul declarat de pârâţii G. şi E. vizează următoarele aspecte de nelegalitate:

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,recurenţii-pârâţi au reiterat apărările formulate iniţial prin întâmpinare, apreciind că termenul de prescripţie, în acord cu Decizia RIL nr. 19/2019, începe să curgă din anul 2008, când a fost adus la cunoştinţa atât a Municipiului Constanţa, cât şi Consiliului Local Constanţa, toate informaţiile necesare în vederea aprecierii asupra existentei unei pagube, precum şi asupra celorlalte condiţii de angajare a răspunderii civile.

Interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011, precum şi ale art. 6 alin. (4) din C. civ. conduce la concluzia că prevederile art. 2.512 şi 2.513 din Codul civli, referitoare la invocarea prescripţiei extinctive, nu sunt aplicabile prescripţiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispoziţiile acestor două articole sunt aplicabile numai prescripţiilor extinctive care încep să curgă după intrarea lor în vigoare.

Pentru a ajunge la această concluzie s-a susţinut că rezolvarea problemei de drept intertemporal ivite în legătură cu instituţia juridică a prescripţiei este dată de dispoziţiile tranzitorii cu caracter special ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi de acelea ale art. 6 alin. (4) din C. civ.

În acord cu aceste dispoziţii legale, prescripţiile extinctive începute înainte de 1 octombrie 2011 şi neîmplinite până la această dată, reprezentând situaţii juridice în curs de realizare, facta pendentia, rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacţie principiului respectării aşteptărilor legitime ale părţilor.

Excepţiile de la această regulă - ce dau expresie revenirii la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 6 alin. (5) din C. civ. şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - au fost expres şi limitativ instituite prin art. 202 şi art. 203 din Legea nr. 71/2011, care se referă la cazurile de suspendare prevăzute de art. 2.532 pct. 6 şi 7 din C. civ., respectiv la cazul de întrerupere a cursului prescripţiei, prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ.,

Faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. nu conţin nicio distincţie, legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta s-a împlinit după intrarea în vigoare a C. civ.

De asemenea, s-a arătat că, dacă în privinţa prescripţiilor începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situaţii juridice în curs de realizare, rămân aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripţiile începute şi împlinite la data intrării în vigoare a C. civ., constituind facta praeterita, sunt supuse dispoziţiilor sub imperiul cărora au început să curgă şi s-au împlinit. Această soluţie rezultă şi din aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 6 alin. (1) teza a II-a din C. civ., precum şi dintr-o interpretare per a contrarie a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. nu pot conduce la înlăturarea regulii consacrate prin art. 201 din aceeaşi lege, întrucât aplicarea acestora este condiţionată de lipsa unor prevederi exprese contrare. Or, art. 201 conţine chiar astfel de dispoziţii contrare, fiind lipsit de relevanţă, din perspectiva problemei de drept analizate, faptul că procesul a început după data de 1 octombrie 2011,

Art. 6 alin. (4) din C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. nu fac decât să instituie derogări de la principiul aplicării imediate a legii civile noi pentru facta pendentia.

Se susţine că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1/2014 admite recursurile în interesul legii şi stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Prin urmare, faţă de natura juridică a prescripţiei extinctive, supusă legii care se aplică dreptului material la acţiune, în speţă, chestiunea prescripţiei urmează a fi analizată prin raportare la dispoziţiile legii în vigoare la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv Decretul nr. 167/1958, instanţa fiind obligată să o ridice din oficiu faţă de toţi pârâţii.

Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive este că prescripţia începe sa curgă la data naşterii dreptului la acţiune.

Data naşterii dreptului la acţiune este data când dreptul subiectiv sau interesul legitim al reclamantei este încălcat sau, după caz, trebuia exercitat de către titularul sau.

Legiuitorul leagă începerea prescripţiei dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală de cunoaşterea pagubei, deci a existenţei acesteia, iar nu de cunoaşterea cuantumului prejudiciului, a întinderii acestuia. Prin Decizia nr. 1231 din 20 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a statuat că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În cauză, se învederează că, dreptul material la acţiune faţă de pârâţi s-a născut la data finalizării cercetării penale - 25.02.2008 - dată la care reclamanta a cunoscut sau trebuia sa cunoască prejudiciul şi persoana care răspunde de el. Din această perspectivă, se mai arată că prin adresa nr. x/25.02.2008, organul de urmărire penală a solicitat părţii civile să îşi exprime poziţia procesuală în sensul de a preciza dacă înţelege să exercite acţiunea civilă în cadrul procesului penal, anexând şi o copie a raportului de constatare întocmit de către organul judiciar, în care sunt identificate punctual persoanele răspunzătoare, precum şi prejudiciile astfel cum au preluate ulterior chiar de către ÎCCJ în cadrul considerentelor Deciziei nr. 32/2019. Mai mult, actuala reclamantă a comunicat, urmare a unei Hotărâri a Consiliului Local Constanţa (1369/13.03.2008), că nu doreşte să se constituie parte civilă în cauza penală.

Astfel, se învederează că acesta este momentul obiectiv care marchează în cauză începutul curgerii termenului de prescripţie.

Or, raportat la momentul obiectiv la care reclamanta putea şi trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana răspunzătoare, acţiunea este prescrisă, fiind înregistrata cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Se învederează că, reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei, cazuri prevăzute limitativ de art. 2532 şi art. 2539 C. civ. şi care în raport de art. 6 alin. (5) din C. civ. şi art, 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legi nr. 287/2004 privind C. civ., se analizează conform legii noi.

Tot astfel, faţă de natura juridică a prescripţiei extinctive supusă legii care se aplică dreptului material la acţiune şi în absenţa unor norme legale care să prevadă o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii civile, nu se poate reţine incidenţa art. 1394 C. civ., care reglementează prorogarea termenului de prescripţie în situaţia în care despăgubirea deriva dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civila. Pe de altă parte, în cauză s-a împlinit şi termenul de prescripţie al răspunderii penale.

5. Recursul declarat de pârâtul H. vizează următoarele aspecte de nelegalitate:

Astfel, recurentul-pârât a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală în ceea ce priveşte trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului, în virtutea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 3 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Se învederează că, reclamantul Municipiul Constanţa, a cunoscut atât pretinsa pagubă, cât şi persoanele aşa-zis răspunzătoare, încă din anul 2007 de la momentul întocmirii raportului de constatare în baza căruia solicită pretinsul prejudiciu (evaluarea de 2.857.475 USD fiind preluată din cuprinsul raportului de constatare efectuat încă din faza de urmărire penală.

Se arată că, în dosarul nr. x/2008, în cursul urmăririi penale, s-a dispus de către organele de urmărire penală efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice prin rezoluţia din 28.02.2007. Raportul de constatare dispus a fi efectuat în luna februarie a anului 2017, a fost finalizat şi depus la dosar la data de 21.05.2007, acesta fiind termenul de la care a început sa curgă termenul de prescripţie extinctiva de 3 ani termen ce s-a im plinit în luna mai a anului 2011. Cum însăşi, instanţa supremă şi-a motivat Decizia nr. 32/2019, raportându-se la constatările cuprinse în acest raport şi preluând sumele menţionate ca şi prejudiciu în cuprinsul acestuia, rezultă că încă de la acel moment şi reclamantul a cunoscut pretinsa pagubă şi pe cel despre care presupune ca ar fi răspunzător de ea.

Se impune precizarea că Înalta Curte nu a stabilit prin hotărârea sa niciun aspect suplimentar şi nici nu a modificat în vreun fel întinderea prejudiciului faţă de cele reţinute în raportul de constatare. Cu toate acestea, niciuna dintre persoanele vătămate în cauză, nici Statul Roman şi nici Municipiul Constanţa nu au înţeles nici să se constituie parte civilă în procesul penal şi nici să introducă separat o acţiune pe rolul instanţei civile, vreme de mai bine de 14 ani.

În mod suplimentar, în speţă, în materia prescripţiei sunt incidente prevederile C. civ. de la 1864 şi prevederile Decretului lege nr. 167/1958, astfel că reclamantul nu s-ar putea prevala de dispoziţiile art. 1394 din Noul C. civ. ce reglementează o prorogare a termenului de prescripţie .

Prin decizia pronunţată în recursul în interesul Legii nr. 1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."

Prin urmare, se învederează că faţă de dispoziţiile art. 203 din Legea nr. 71/2011 şi decizia în interesul Legii nr. 1/2014, legea aplicabilă prescripţiei este legea civilă în vigoare la data de 13.03.2008, respectiv, vechiul C. civ. şi Decretul privitor la prescripţia extinctivă.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Constanţa, în mod greşit a reţinut că "creditorul trebuia să aibă percepţia clară a faptei ilicite pentru a se ajunge la concluzia că acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Totodată se are în vedere că, deciziile de retrocedare nefiind anulate, şi pe cale de consecinăa fiind exclusă existenţa unei fapte ilicite, nici procedura penală nu a fost una care să vădească posibilitatea reclamantului de a fi înţeles că există o faptă ilicită, care sunt persoanele responsabile şi care este întinderea pagubei.

De asemenea, instanţa de apel consideră că: "reclamantul nu putea acţiona până la data la care instanţa penală a stabilit răspunderea părţilor pentru săvârşirea unor infracţiuni şi a dispus anularea deciziilor de retrocedare, nu doar pentru că nu se poate prezuma că reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care a produs-o, dar şi pentru că, până în acel moment, acesta nu a putut dovedi o faptă ilicită, temeiul răspunderii civile delictuale"

Recurentul-pârât apreciază că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu este necesară condamnarea penală a autorilor faptelor ilicite. Dacă s-ar accepta teza contrară, ar însemna că răspunderea civilă delictuală să poată fi antrenată doar pentru fapte ilicite ce constituie totodată şi infracţiuni.

Or, se susţine că pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăţiei făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să îl cunoască.

De altfel, legea de procedură penală permite, în ipoteza în care faptele ilicite constituie infracţiuni, exercitarea acţiunii civile, pe cale separată în faţa instanţelor civile, sau în faţa instanţei penale, prin constituire ca parte civilă.

Cunoaşterea pagubei nu se confundă cu determinarea întinderii pagubei. Astfel, cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecinţă a încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unui subiect de drept, şi care dă naştere obligaţiei de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Cele două noţiuni, "pagubă" şi "întinderea ei", nu se suprapun, astfel încât cunoaşterea pagubei nu se confundă cu cunoaşterea întinderii sale. întinderea pagubei ţine de obligaţia de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului.

Se mai învederează că instanţa de apel mai consideră că reclamantul nu putea şi nici nu trebuia săa cunoască paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, întrucât, solicitarea Parchetului de constituire ca parte civilă în cauză, nu a fost trimisă organului competent al reclamantului, fiind comunicată primarului, inculpat în cauză, care a transmis-o consiliului local, care aşa cum reţine instanţa de apel, nu avea atribuţii de reprezentare a unităţii administrativ teritoriale în faţa instanţelor de judecată.

Cu toate acestea, Consiliul Local, a formulat un răspuns către Parchet, în sensul ca "nu se poate constitui parte civila întrucât nu cunoaşte dacă există vreun prejudiciu în lipsa unui raport de expertiza independent" şi nicidecum că nu are atribuţii în acest sens, aşa cum precizează instanţa de apel, în acest caz firesc fiind să indice persoana care ar fi trebui notificată, pe care de altfel nici instanţa de apel nu o identifică ci doar consideră că nici Primarul şi nici Consiliul Local nu ar fi fost corect notificaţi.

Pe cale de consecinţă, recurentul-pârât apreciază că, momentul producerii pagubei trebuia cunoscut de reclamant, după cum şi persoana responsabilă de producerea acesteia era identificată în dosarul penal, cel mai târziu ia momentul la care unitatea a fost întrebată expres de instanţa penală dacă se constituie parte civilă cu prejudiciul ce rezultă din săvârşirea faptelor incriminate.

În acest sens este şi hotărârea nr. 147/C/2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul x/2021, având acelaşi obiect şi acelaşi reclamant, definitivă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pe cale de consecinţă, termenul de prescripţie s-a împlinit după 3 ani de la momentul la care rezultă fără dubiu că reclamantul a cunoscut atât prejudiciu, cât şi persoanele responsabile, respectiv în 13.03.2011, în acord cu prevederile din Decretul 167/1958 .

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâtul H., deşi acesta a fost admis, apreciază că ar fi trebuit acordate cheltuielile de judecată efectuate de către acesta, în mod integral, atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel.

6. Recursul declarat de pârâtul D.:

Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, atât în ceea ce priveşte legea civilă aplicabilă, cât şi în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului şi împlinirea termenului de prescripţie.

Astfel, se susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că legea civilă aplicabilă este noul C. civ. şi nu prevederile Decretului nr. 167/1958, raportat la faptul că reclamantul nu putea acţiona până la data la care instanţa penală a stabilit răspunderea pârâţilor pentru săvârşirea unor infracţiuni şi a dispus anularea deciziilor de retrocedare.

Având în vedere intervalul de timp în care s-a reţinut că au fost săvârşite faptele ilicite calificate ca infracţiuni (2001-2003), în aplicarea regulii tempus regit actum consacrată de art. 6 noul C. civ., analizarea antrenării răspunderii civile delictuale a pârâţilor este reglementată de normele cuprinse în vechiul C. civ.

Legea a stabilit, atât în cuprinsul Decretului nr. 167/1958, cât şi în cel al Noului C. civ., două momente alternative de la care curge termenul de prescripţie: un moment obiectiv de la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea şi un moment subiectiv la care păgubitul a cunoscut, cumulativ, paguba şi persoana responsabilă.

În speţă, momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, la care intimatul-reclamant a cunoscut efectiv paguba şi persoanele responsabile de aceasta, este dat de data de 13.03.2008. Astfel, cum rezultă din considerentele sentinţei penale nr. 148/F/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2008, pe parcursul urmăririi penale, reclamantul a fost încunoştinţat de către organul de urmărire penală asupra tuturor detaliilor şi împrejurărilor care au generat paguba în patrimonial său, fără însă a se constitui parte civilă.

Din considerentele aceleiaşi sentinţe penale reiese că Primăria Municipiului Constanţa a înaintat organelor de urmărire penală o copie a hotărârii nr. 139/13.03.2008 prin care Consiliul Local al municipiului Constanţa s-a pronunţat în sensul că, întrucât nu există un raport de expertiză judiciară semnat de un expert judiciar autorizat ANEVAR neutru, nu se poate pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei unui prejudiciu cauzat Consiliului Local. Prin Hotărârea Consiliului Local Constanţa nr. 139/13.03.2008 Consiliul Local a susţinut astfel că nu se poate pronunţa asupra existenţei vreunui prejudiciu în patrimoniul UAT Constanţa.

Se susţine că instanţa de apel, raportat la conţinutul hotărârii nr. 139/13.03.2008, a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 6 alin. (4) din C. civ., referitoare la legea aplicabilă prescripţiei şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/2958, referitor la momentul de la care termenul de prescripţie a început să curgă şi a apreciat că intimatul-reclamant nu putea acţiona până la data la care instanţa penală a stabilit răspunderea pârâţilor pentru săvârşirea unor infracţiuni şi a dispus anularea deciziilor de retrocedare, nu doar pentru că nu se poate prezuma că reclamantul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, dar şi pentru că, până la acel moment, acesta nu ar fi putui dovedi o faptă ilicită, însuşi temeiul răspunderii delictuale.

S-a mai arătat că, instanţa de apel prezintă particularităţi deosebite rezultate din natura faptei ilicite care a constat în emiterea unor acte juridice în îndeplinirea, aparent legală, a atribuţiilor de serviciu de către primar, fiind necesar a se avea în vedere aceste aspecte în analiza existenţei culpei creditorului care nu a acţionat, acesta fiind temeiul ultim al sancţiunii prescrierii dreptului la acţiune.

Susţinerea instanţei de apei nu îşi găseşte însă temei în dispoziţia legală care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de pronunţarea unei hotărâri de condamnare, respectiv, de stabilire a vinovăţiei făptuitorului a existentei şi a întinderii prejudiciului, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Mai mult decât atât, o astfel de interpretare ar mai însemna că în materia răspunderii civile delictuale termenul de prescripţie extinctivă nu ar începe să curgă mai înainte ca o instanţă penală să stabilească definitiv paguba şi persoanele responsabile. Practic, se leagă naşterea dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală de pronunţarea unei hotărâri penale de condamnare, ceea ce, contravine normelor legale.

Normele C. proc. pen. prevăd posibilitatea exercitării acţiunii civile atât alăturat acţiunii penale, chiar în cadrul procesului penal, cât şi pe cale separată, fie concomitent cu procesul penal, fie chiar după finalizarea acestuia, dar, în toate cazurile, cu respectarea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

În consecinţă, se susţine că, în ceea ce priveşte instituţia prescripţiei extinctive, în cauză sunt incidente dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu în anul 2008, iar instanţa civilă a fost sesizată în anul 2021, acţiunea intimatului-reclamant apare ca fiind prescrisă.

În acest sens, în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se invocă efectul pozitiv al autorităţi de lucru judecat raportat la considerentele deciziei civile nr. 530 din 04.04.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2023.

7. Recursul declarat de pârâtul B.:

Subsumat dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că dispoziţiile pct. 87, 88 şi 89 din Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt corecte, interpretarea dată însă de către Curtea de Apel Constanţa acestor dispoziţii, aplicabile la speţă, nu se regăseşte nici în litera, nici în spiritul acestora.

Aplicând conţinutul pct. 87, 88 şi 89 la prezenta speţă, în nici un caz nu se poate ajunge la concluzia că termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Astfel pct. 87, menţionează că dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul sau, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv.

În cauză, nu se poate reţine că reclamanta nu a avut elemente minime care să fundamenteze dreptul său.

În acest sens se învederează că, DNA a comunicat la 20.08.2008 despre existenţa dosarului penal, fiind indicate persoanele învinuite. Mai mult, pentru o completă informare a comunicat şi o copie a raportului de constatare, din care rezultă pretinsul prejudiciu. În raport de conţinutul acestor comunicări, apare evident că au fost comunicate toate elementele minime care fundamentează dreptul subiectiv al reclamantei şi la care se refera pct. 87 din decizia Înaltei Curţi nr. 22/2019.

În opinia curţii de apel, dacă înscrisurile comunicate nu au fost suficiente, înseamnă ca trebuia comunicat întregul dosar. Or, o asemenea procedură nu numai că nu e reglementată legal, dar nu rezultă nici din interpretarea deciziei nr. 22/2019 şi nici chiar din decizia Curţii de Apel Constanţa.

Pct. 89 din Decizia nr. 22/2019 stipulează că în sistemul actualului C. civ., momentul începerii prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanţa de judecata numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilita nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci, şi daca titularul lui avea cunoştinţa ori trebuia sa cunoască acest drept.

Aplicând aceste considerente la speţă, se mai susţine că, nu se poate reţine că reclamantul nu avea cunoştinţă despre existenţa prejudiciului. Comunicarea Parchetului a fost atât de exactă, completă şi precisă, încât orice dubiu trebuie înlăturat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că apare surprinzătoare concluzia Curţii de Apel Constanţa (fila x) în sensul că reclamantul nu putea acţiona până la data la care instanţa penală a stabilit răspunderea părţilor pentru săvârşirea unor infracţiuni şi a dispus anularea deciziilor de retrocedare nu doar pentru că nu se poate prezuma că reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, dar şi pentru că până la acel moment acesta nu ar fi putut dovedi o fapta ilicită.

Or, se susţine că este total eronată concluzia instanţei de apel în condiţiile în care prejudiciul a fost cunoscut nu din prezumţii, cum se afirmă, ci din mijloace de probă certe, administrate în dosarul penal.

De asemenea, se mai arată că este eronată şi fără acoperire în textele de lege concluzia că până la rămânerea definitivă a deciziei penale de condamnare nu se putea dovedi fapta ilicită. În cazul răspunderii delictuale, ce îşi are izvorul în săvârşirea de infracţiuni, nu trebuie dovedită paguba prin hotărârea penală de condamnare.

Având de soluţionat recursul declarat de Municipiul Constanta în cazul de retrocedare K., prin decizia civila nr. 530 din 04 aprilie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte a respins recursul şi a menţinut decizia 147/C din 14 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanta prin care s-a reţinut prescripţia dreptului material la acţiune şi a reţinut că, într-adevăr, dreptul material la acţiune s-a prescris.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant Municipiul Constanţa a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursurilor.

Recurentul-pârât B. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatul-reclamant. A invocat excepţia puterii lucrului judecat a aspectelor reţinute în cuprinsul deciziei nr. 530/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează în esenţă greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor ce reglementează instituţia prescripţiei extinctive, Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar analizării motivelor de recurs, în condiţiile în care a fost invocată excepţia nulităţii pentru netimbrare a recursurilor formulate de recurenţii pârâţi G. şi E., având în vedere obiectul şi natura juridică a acţiunii ce vizează obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri materiale decurgând dintr-o cauză penală, Înalta Curte reţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, motiv pentru care urmează a se respinge ca nefondată excepţia netimbrării recursurilor.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), invocat de recurenţi ca temei de drept al recursurilor declarate, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Cum motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost invocat de recurenţi din perspectiva interpretării eronate a dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 6 alin. (4) C. civ., referitoare la legea aplicabilă prescripţiei extinctive şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/2958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul acţiunii înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 01.04.2021, de reclamanta UAT Municipiul Constanţa în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I., vizează obligarea în solidar a pârâţilor Ia plata sumei de 2.857.475, 00 dolari, echivalent în RON la data plăţii reprezentând prejudiciu cauzat patrimoniului UAT Constanţa prin infracţiunile săvârşite în cazul de retrocedare J., astfel cum au fost acestea constatate definitiv prin decizia penală a ÎCCJ nr. 32/A/2019 pronunţată dosarul nr. x/2008.

Prin decizia penală enunţată, ÎCCJ a constatat că persoanele vătămate Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanţa nu s-au constituit părţi civile în cauză, în conditiile rezultate din Hotărârea Consiliului Local al Mun. Constanţa nr. 139/13.03.2008, prin care Consiliul Local a susţinut că nu se poate pronunţa asupra existenţei vreunui prejudiciu în patrimoniul UAT Constanţa.

Or, faţă de data înregistrării acţiunii 01.04.2021, de obiectul ei ce vizează despăgubiri materiale decurgând dintr-o cauză penală, de faptul că la 13 martie 2008 a fost adoptată Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanţa nr. 139/13.03.2008, prin care s-a învederat instanţei penale că "nu se poate pronunţa asupra existenţei vreunui prejudiciu în patrimoniul UAT Constanţa, ceea ce a echivalat cu neconstituirea ca parte civilă în cauza penală, Înalta Curte reţine că problema de drept incidentă în cauză ce vizează instituţia prescripţiei extinctive trebuie raportată la dispoziţiile legale în vigoare la acea dată de 13 martie 2008.

Din această perspectivă, în privinţa instituţiei prescripţiei extinctive, trebuie stabilită legea civilă aplicabilă în timp în raport de dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, care prevăd că:, Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

De asemenea, se impun a fi avute în vedere şi dispoziţiile obligatorii din Decizia nr. 1/2014, pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţe prin care s-a statuat că: "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în art. 1 prevede că, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, şi anume în termenul de 3 ani, conform art. 3 din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, " acest termen general aplicându-se şi drepturilor de creanţă prescriptibile exctinctiv, conform art. 21 din acelaşi act normativ, iar pentru calcularea acestuia trebuie stabilit momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, data naşterii dreptului de creanţă.

De asemenea, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acelaşi Decret, mai prevăd că: "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate, cum termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data când "păgubitul a cunoscut sau trebuia săa cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea", Înalta Curte reţine că legea stabileşte două momente alternative de la care prescriptia poate începe să curgă, respectiv momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea şi, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Prin urmare data de la care începe să curgă termenul de prescripţie nu se raportează numai la momentul la care creditorul a luat cunoştinţă de pagubă şi pe cel ce răspunde de ea, ci şi la data când "trebuia" să cunoască aceste împrejurări. În acest fel criteriul subiectiv este dublat de unul obiectiv ce se concretizează în momentul când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Raportând cele expuse la unitatea administrativ-teritorială, reclamantă în litigiul pendinte (persoană juridică), rezultă că posibilitatea şi obligaţia de a cunoaşte existenţa prejudiciului şi a persoanelor care răspund de pagubă se raportează la autorităţile administraţiei publice locale, respectiv, primar şi consiliul local. Or, aşa cum rezultă din adresa din 20.02.2008, Consiliul Local al Municipiului Constanţa a fost încunoştinţat de organul de urmărire penală cu privire la obiectul dosarului penal nr. x/2005, fiind indicate persoanele învinuite, menţionându-se că prin faptele penale patrimoniul Municipiului Constanţa a fost deposedat de terenuri, fiind indicate atât valorile acestora, precum şi faptele imputate persoanelor învinuite, aspecte menţionate în Ordonanţa penală nr. 29/P/2005, ce a fost comunicată împreună cu o copie a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică. Faţă de adresa enunţată şi de aspectele învederate, Primăria municipiului Constanţa a înaintat organelor de urmărire penală copia Hotărârii nr. 139/13.03.2008 prin care Consiliul local al Municipiului Constanţa s-a pronunţat în sensul că, nu se poate pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei unui prejudiciu cauzat Consiliului local .

Cum din adresa din 20.02.2008, rezultă că, Consiliul Local al Municipiului Constanţa a fost încunoştinţat de organul de urmărire penală cu privire la obiectul dosarului penal nr. x/2005, fiind indicate atât persoanele învinuite precum şi faptele penale prin care patrimoniul Municipiului Constanţa a fost prejudiciat ca urmare a deposedării de terenurile retrocedate, fiind indicate şi valorile acestora într-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică, şi, cum prin Hotărârea Consiliului Local al Mun. Constanţa nr. 139/13.03.2008, s-a consemnat că nu se poate pronunţa asupra existenţei vreunui prejudiciu în patrimoniul UAT Constanţa, Înalta Curte raportând aceste aspecte la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, reţine că în litigiul pendinte termenul de prescripţie extinctivă al dreptului material la acţiune a început să curgă, cel mai târziu la data la care reclamantul, prin primar şi, respectiv, consiliu local, trebuia să cunoască existenţa pagubei şi a persoanelor considerate răspunzătoare, iar nu întinderea pagubei.

Or, în condiţiile în care la data de 13.03.2008, data adoptării Hotărârii nr. 139/13.03.2008 de către Consiliul Local Constanţa au fost cunoscute toate aspectele din dosarul penal atât în ce priveşte existenţa unui prejudiciu în patrimoniul Municipiului Constanţa ca urmare a deposedării de terenurile retrocedate, precum şi în ceea ce priveşte persoanele invinuite de cauzarea lui, Înalta Curte reţine că în aceste condiţii termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului material la acţiune a început să curgă cel mai târziu la data de 13.03.2008.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi Decizia în interesul Legii nr. 1/2014, legea aplicabilă prescripţiei este legea civilă în vigoare la data de 13.03.2008, respectiv, Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi dispoziţiile vechiul C. civ. de la 1864. Din perspectiva celor expuse, cum instanţa de apel nu s-a raportat la problemele de drept incidente în cauză în raport de succesiunea faptelor şi actelor juridice enunţate, de legea aplicabilă litigiului pendinte, aspecte în raport de care termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune, a început să curgă, aşa cum s-a arătat deja, la data de 13 martie 2008, Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a admite recursurile declarate de pârâţii B., C., F., A., G., E., H. şi D. împotriva deciziei nr. 40/C din 14 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă, a casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, urmând ca în rejudecare a fi avute în vedere dezlegările de drept cuprinse în prezenta decizie de casare în raport de dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia netimbrării recursului declarat de pârâţii G. şi E..

Admite recursurile declarate de pârâţii B., C., F., A., G., E., H. şi D. împotriva deciziei nr. 40/C din 14 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2024.