Vindication of dual property titles: illicit cause nullity and demolition of bad-faith construction over valid court judgment

Şedinţa publică din data de 19 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, cu nr. x/09.10.2019, reclamanţii A. şi B. au formulat, în contradictoriu cu pârâţii C., D., E. şi F., o acţiune în revendicare având ca obiect terenul în suprafaţă de 457 mp situat în Bucureşti, strada x nr. 123 - 123A, solicitând lăsarea acestuia în deplină proprietate şi posesie, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.11.2007, precum şi a actului subsecvent, respectiv antecontractul de vânzare - cumpărare atestat conform încheierii nr. 3/15.04.2010 la Cabinetul de Avocatura G., încheiat între F., în calitate de vânzător, şi C., în calitate de cumpărător, pentru frauda la lege, obligarea pârâtei C. la demolarea construcţiei edificate pe terenul din Bucureşti, str. x - 123A, pe cheltuiala sa, iar în caz de refuz, să îi autorizeze să execute demolarea construcţiei edificate pe terenul situat în Bucureşti, str. x - 123A, pe cheltuiala pârâtei C..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 813/21.05.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât şi a respins cererea, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 1335A din 3 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia nulităţii apelului; a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi B., H. şi I. împotriva sentinţei civile nr. 813/21.05.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi F., C., D. şi E.; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis acţiunea, a obligat pârâta C. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul de 457 mp din Bucureşti, str. x - 123A, a a anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.11.2007 şi antecontractul de vânzare cumpărare atestat sub nr. x/15.04.2010 de avocat G..

Curtea a obligat-o pe pârâta C. să demoleze construcţia edificată pe teren şi în caz de refuz, a autorizat pe reclamanţi să aducă la îndeplinire această obligaţie pe cheltuiala pârâtei.

Curtea a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 45.782,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată; a păstrat dispoziţiile referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii pasive a pârâtului E. şi a obligat pe intimaţii-pârâţi să plătească apelanţilor-reclamanţi 28.741 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1335A din 3 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă C., solicitând casarea în totalitate a deciziei civile nr. 1335A/03.10.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare la altă Curte de Apel decât Curtea de Apel Bucureşti, întrucât, după abţinerea operată la completul iniţial sesizat cu soluţionarea apelului şi după judecarea apelului, rejudecarea ar putea fi părtinitoare în lipsa judecătorilor disponibili, sau decât Curtea de Apel Ploieşti, în a cărei jurisdicţie se află intimaţii-reclamanţi.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a susţinut că decizia civilă nr. 1335A/03.10.2022 a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în baza unor motive care încalcă cadrul legal, instituindu-se căi extraordinare de atac neprevăzute de lege. Prin transformarea apelului într-un proces în care se "rejudecă" temeiurile juridice ale titlurilor de proprietate ale părţilor într-o acţiune în revendicare, instanţa a intrat în domeniul autorităţii legislative.

În plus, modul în care s-a "rejudecat" felul în care părţile au ajuns în posesia titlurilor de proprietate ale fiecăreia asupra aceluiaşi imobil este unul arbitrar, în afara cadrului legal şi cu încălcarea acestuia, în final rezultând o apreciere pur subiectivă, cu încălcarea principiilor statului de drept şi a celor privind înfăptuirea justiţiei întrucât numai hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu de proprietate al recurentei-pârâte a fost practic desfiinţată prin încălcarea legii, însă o hotărâre judecătorească definitivă nu poate fi anulată într-un alt dosar judiciar, ci poate fi doar desfiinţată prin căile extraordinare de atac prevăzute de lege.

Recurenta pârâtă a considerat că analiza instanţei de apel a avut drept rezultat aplicarea unei căi de atac extraordinare neprevăzute de lege, desfiinţând în fapt titlul de proprietate al recurentei printr-o rejudecare făcută fără temei legal fără nicio administrare de probe, fără contradictorialitate, fără respectarea dreptului de apărare şi fără vreo dezbatere a părţilor cu privire la o hotărâre judecătorească definitivă, cu ignorarea logicii formale prin neurmărirea cronologiei faptelor pentru a putea determina şi eventuale aspecte legate de buna sau reaua-credinţă a părţilor.

Curtea de Apel Bucureşti a ignorat faptul că, în cazul acţiunii în revendicare, problematica titlurilor de proprietate ale părţilor se analizează numai atunci când sunt titluri de aceeaşi natură, dar nu şi în cazul unor înscrisuri de forţă probatorie diferită, constând într-o hotărâre judecătorească definitivă translativă de proprietate şi o dispoziţie a primarului, cum este cazul în speţă. Mai mult, instanţa de apel a ignorat faptul că dispoziţia primarului (act administrativ, înscris oficial) a fost executată voluntar prin întocmirea unui protocol de predare-preluare.

Recurenta pârâtă a susţinut că acţiunea în revendicare a fost promovată numai pentru că intimaţilor-reclamanţi le-a fost refuzată intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară nu numai când au solicitat înscrierea dispoziţiei primarului şi a protocolului de predare-preluare, dar şi după ce li s-a respins de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti acţiunea în prestaţie tabulară în contradictoriu cu Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sectorul 3.

Curtea de Apel a ignorat deliberat situaţia de fapt şi, în loc de o comparare a titlurilor în funcţie de forţa juridică pe care le-o atribuie C. civ., instanţa de apel a trecut, depăşindu-şi atribuţiile legale şi instituind o lege proprie privind desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, la "rejudecarea de facto" numai a titlului de proprietate deţinut de recurenta-pârâtă C., considerând că actul administrativ prin care intimaţilor-reclamanţi li s-a atribuit în proprietate acelaşi ar avea prioritate întrucât este urmarea unei alte hotărâri judecătoreşti, aceasta din urmă fiind însă considerată practic "inatacabilă" după propria prejudecată a instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă a arătat că este proprietar înscris în cartea funciară din x/2011 şi a dobândit proprietatea în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive translative de proprietate înainte ca intimaţilor-reclamanţi să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil în procesul care nu s-a judecat în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, proprietara imobilului de la acel moment, înscrisă în cartea funciară.

Recurenta pârâtă a invocat prevederile art. 563 şi 557 din C. civ. şi a arătat că titlul său de proprietate este reprezentat de sentinţa civilă nr. 165 din 02.02.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă în dosarul nr. x/2010, prin care s-a constatat intervenită vânzarea imobilului (teren în suprafaţă de 787 mp, din măsurători 574 m.p., şi construcţia edificată de proprietarii anteriori). Acest titlu de proprietate a fost înscris în cartea funciară nr. x a Sectorului 3 prin înregistrarea nr. 313062/04.07.2011, iar cartea funciară are rol de atestare a dobândirii dreptului de proprietate, conform prevederilor art. 557 alin. (4) din C. civ., dar şi rol de publicitate.

Recurenta pârâtă a arătat că intimatul reclamant A. cunoştea existenţa cărţii funciare şi a datelor înscrise în ea întrucât a făcut o notare în această carte funciară la x/2004. Aceasta înseamnă că, de la data de 04.07.2011, de când s-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al recurentei, acest drept de proprietate a fost şi este opozabil terţilor, inclusiv intimaţilor-reclamanţi, care au şi probat cunoaşterea situaţiei actualizate a cărţii funciare.

Acţiunea civilă a fraţilor A. şi B., intimaţii-reclamanţi din prezentul dosar, cu privire la pretenţii de despăgubiri privind imobilul din str. x - 123A a fost respinsă definitiv şi irevocabil, ceea ce ar fi trebuit să atragă respingerea ca inadmisibilă în prezentul dosar a oricăror alte pretenţii de despăgubire formulate împotriva succesorilor în drepturi ai lui E., inculpatul din dosarul penal, opunându-se autoritatea de lucru judecat.

Recurenta pârâtă a considerat că, prin depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, instanţa de apel a desfiinţat de facto sentinţa civilă nr. 165 din 02.02.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă în dosarul nr. x/2010, prin aceasta încălcându-se şi prevederile art. 557 alin. (1) din C. civ., care fac referire la dobândirea dreptului de proprietate prin hotărâre translativă de proprietate prin ea însăşi, cum a fost cazul sentinţei civile nr. 165/02.02.2011 prin care s-a dispus autentificarea actului de vânzare-cumpărare, dispoziţie legală pe care instanţa de apel a încălcat-o în mod vădit.

Recurenta pârâtă a arătat că instanţa de apel a contrazis prevederile exprese ale art. 557 alin. (4) din C. civ. când a reţinut că formalităţile de înscriere în cartea funciară nu au un efect constitutiv de drepturi, ci doar de publicitate. Chiar dacă actualul C. civ. a intrat în vigoare la 01.10.2011, era aplicabil art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, în forma în vigoare la data de 04.07.2011, când s-a făcut înregistrarea în cartea funciară definitivă a dreptului de proprietate al recurentei-pârâte C. asupra imobilului din str. x - 123 A.

Curtea de Apel ignoră şi faptul că F. era proprietarul acelui imobil şi nimic din cartea funciară nu indica contrariul la acel moment şi nici azi nu indică întrucât sentinţa civilă nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă pronunţată în favoarea reclamanţilor din prezentul dosar nu a fost niciodată notată în cartea funciară a imobilului din str. x - 123A, astfel că recurentei-pârâte C. nu i-a fost şi nu-i este opozabilă.

Curtea de Apel nu a mai avut aceeaşi opinie privind "principiul relativităţii hotărârilor judecătoreşti" când a făcut aprecieri cu privire la sentinţa civilă nr. 1685/05.10.2012, pronunţată împotriva unor neproprietari. Dacă recurenta-pârâtă C. ar fi cunoscut la data când a cumpărat imobilul din str. x - 123A existenţa litigiului care a condus la pronunţarea sentinţei civile nr. 1685/05.10.2012 cu siguranţă nu ar mai fi procedat la cumpărarea lui înainte de clarificarea deplină a situaţiei juridice, iar supoziţia nefondată a instanţei de apel din prezenta cauză (care o consideră pe recurentă ca făcând parte dintr-o "schemă juridică" care, "prin manopere frauduloase" să ajungă să justifice un drept de proprietate opozabil adevăraţilor proprietari") este bazată exclusiv pe calitatea recurentei de fiică biologică a defunctului E., prezumată a şti tot ce a făcut tatăl său, bine sau rău (în opinia instanţei).

Recurenta-pârâtă C. a avut cunoştinţă despre situaţia juridică şi de fapt privind imobilul din str. x - 123A care i-a fost adusă la cunoştinţă până la data de 02.02.2011 când a dobândit proprietatea asupra imobilului, neputând acţiona decât cu bună-credinţă şi încredere în actele întocmite de avocat, profesionist al dreptului, pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului cu atât mai mult cu cât extrasul de carte funciară nu indica la acea dată niciun impediment la cumpărare şi nicio contestare a dreptului de proprietate al vânzătorului ori al autorilor săi, contrar celor susţinute de intimaţii-reclamanţi.

Recurenta pârâtă a considerat că motivarea făcută în decizia recurată reprezintă o prejudecată bazată pe mai multe erori de fapt şi de drept făcute de instanţa de apel, care au condus la aplicarea greşită a legii. Instanţa de apel a considerat ca fiind de netăgăduit hotărârea judecătorească în favoarea intimaţilor-reclamanţi; dacă în privinţa hotărârii judecătoreşti favorabile reclamanţilor instanţa de apel nu a vrut să "speculeze", în schimb, cu privire la hotărârea judecătorească reprezentând titlul de proprietate al recurentei-pârâte C. instanţa de apel nu numai că a speculat, dar a şi procedat la desfiinţarea sa uzând de facto de o cale de atac extraordinară neprevăzută de lege.

Recurenta pârâtă a susţinut că, dacă ar fi "speculat" măcar puţin situaţia de fapt şi de drept privind imobilele din str. x, instanţa de apel ar fi putut să constate că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.04.1934, cumpărătorul J. (bunicul reclamanţilor din prezenta cauză) a dobândit de la vânzătorul K. imobilul situat în Bucureşti, str. x care conţinea o distilerie, funcţionând în construcţia specifică edificată pe acele teren, astfel cum rezultă şi din istoricul de rol fiscal comunicat de Primăria Sector 3 Bucureşti - Direcţia Venituri prin adresa nr. x/21.10.2003.

Recurenta pârâtă a arătat că, din raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar L. la data de 23.05.2012 în dosarul nr. x/2011 (în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă) se poate observa că: bunicul intimaţilor-reclamanţi a cumpărat o distilerie situată în str. x, vizibilă clar pe planul de situaţie din anul 1942 ca fiind lipită de imobilul de la nr. 121 (construcţie la calcan), atât la nr. 121 cât şi în zonă fiind spaţii de producţie (scările de acces şi suprafeţele mari ale construcţiilor atestând acest lucru), în timp ce la nr. 123bis apare o locuinţă (nu un spaţiu de producţie, suprafeţele camerelor fiind evident improprii unei distilerii), lipită de locuinţa de la nr. 125 aparţinând recurente-pârâte şi pârâţilor Răileanu din prezentul dosar. În plus, nu există niciun indiciu prezentat de intimaţii-reclamanţi că J. (bunicul reclamanţilor din prezenta cauză) ar fi cumpărat de la vânzătorul K. ambele imobile situate în Bucureşti, str. x (unul situat la nr. 123B. cu teren în suprafaţă de 457 m.p. si construcţia pentru distilerie, iar cel de-al doilea situat în str. x, cu suprafaţa de 574 m.p. şi construcţia cu destinaţia de locuinţă').

Terenul cu locuinţa (alăturat terenului de la nr. 125) avea şi are suprafaţa de 574 m.p. (mai exact 573,58 m.p. conform măsurătorilor cadastrale înregistrate la OCPI Bucureşti, în timp ce expertul judiciar reţine eronat numai la pag. 3 din raportul de expertiză tehnică întocmit la data de 23.05.2012 în dosarul nr. x/2011 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă suprafaţa de 471,24 m.p., pentru ca la pag. 4 să menţioneze suprafaţa exactă corectă), iar clădirea are în prezent, abia după extinderea majoră operată în urmă edificării lucrărilor în baza autorizaţiei de construire nr. x/10.10.2002, emisă de Primăria Sectorului 3, o amprentă la sol de 274,79 m.p., conform celor constatate de expertul judiciar la pag. 6 a raportului său. Rezultă în mod logic că imobilul de la nr. 123-123 A de azi nu este imobilul cumpărat de J. (bunicul reclamanţilor din prezenta cauză) de la vânzătorul K. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.04.1934, acesta din urmă fiind ocupat de blocul 1120 construit pe str. x în anii 1980, iar o parte rămânând teren virat afectat căii de acces în spatele blocului.

Recurenta pârâtă a arătat că E. (născut în 1936 - decedat în 2018) este confundat adesea cu fiul său, E., căruia i s-a reţinut "calitatea generică de moştenitor" pentru a avea calitate procesuală pasivă, deşi în 2018, când s-a deschis succesiunea după tatăl său, nimic în legătură cu imobilul revendicat de reclamanţi nu se mai afla în masa succesorală şi în mod ilegal i se impută acum cheltuielile de judecată pentru acţiunea în revendicare a unui imobil care nu a fost niciodată al său ori în posesia sa.

Recurenta pârâtă a arătat că sentinţa de revizuire a rămas definitivă după data de 02.02.2011 când recurenta-pârâtă C. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din str. x nr. 123-123A (mai exact revizuirea ar fi definitivă Ia 19.10.2011 sau la 21.03.2013, în funcţie de care informaţie se dovedeşte reală). Mai mult, recurenta nu a fost niciodată informată cu privire la existenţa unei cereri de revizuire care să poată afecta dreptul său de proprietate, iar în cartea funciară nu s-a făcut nicio notificare în acest sens, deşi reclamanţii cunoşteau starea de fapt şi de drept privind imobilul încă din 2003 când au intervenit în dosarul de revizuire şi au făcut alte notări. În lipsa oricărei informări privind contrariul, recurenta-pârâtă C. nu poate fi considerată decât dobânditor de bună credinţă în sensul art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare (menţionată mai sus), în forma în vigoare la data de 04.07.2011 când s-a făcut înregistrarea în cartea funciară definitivă a dreptului său de proprietate.

Ignorând această prevedere legală şi prezumând faptul că recurenta a cunoscut situaţia reală privind existenţa unor litigii legate de dreptul de proprietate prin faptul că este fiica lui E. înseamnă că în apel s-a pronunţat o hotărâre ilegală, a cărei casare se impune, instanţa de apel făcând o prejudecată, bazată pe impresii, nu pe probe.

Prin decizia recurată recurenta-pârâtă este obligată "să demoleze construcţia edificată pe teren, ignorându-se că această construcţie înglobează şi casa preexistentă (despre care se pretinde că ar fi fost a bunicului reclamanţilor din cauză), dar pe care intimaţii-reclamanţi nu au obţinut-o prin dispoziţia Primarului General al Mun. Bucureşti care reprezintă titlul lor de proprietate.

Recurenta pârâtă a considerat că în mod ilegal a fost obligată să predea un teren de 787 m2 (din acte) şi 574 m2 (din măsurători) unor persoane care au titlu de proprietate pentru un teren gol, în suprafaţă de 457 m.p. Obligarea la demolarea construcţiei este nejustificată, recurenta-pârâtă nerealizând nicio lucrare de construire, clădirea aflându-se în aceeaşi stare în care a preluat-o în anul 2011. Mai mult, demolarea şi a clădirii vechi, preexistente, consolidată şi extinsă în baza autorizaţiei de construire, ar aduce intimaţilor-reclamanţi un folos injust, pentru că un teren intravilan liber de construcţii este mult mai valoros decât un teren având şi construcţii edificate, mai ales când acestea sunt vechi şi ar trebui fie demolate, fie consolidate. Or, demolarea clădirii vechi ar trebuie să fie oricum în sarcina reclamanţilor, care pretind că a aparţinut bunicului lor.

Dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, rezultă că recurenta-pârâtă nu mai are drept de proprietate, astfel că nici nu poate să solicite autorizaţie de demolare de la Primăria Sectorului 3, recurenta fiind pusă într-o situaţie imposibilă, nemaifiind proprietară asupra terenului şi trebuind să suporte cheltuielile exorbitante de demolare a unui bloc P+4E+M. Rezultă o reală expropriere a recurentei în ceea ce priveşte suprafaţa de 117 m.p. (care nu a aparţinut şi nu aparţine reclamanţilor) şi o confiscare a clădirii edificate cu autorizaţie de construire (sau a contravalorii ei), plus obligarea la suportarea cheltuielilor de demolare, ceea ce reprezintă o ilegalitate evidentă prin încălcarea prevederilor art. 562 din C. civ. referitoare la stingerea dreptului de proprietate.

Recurenta pârâtă a susţinut încălcarea normelor de drept material în sensul că solicitarea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.11.2007 şi a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.04.2010 trebuia respinsă ca inadmisibilă întrucât contractele de vânzare-cumpărare nu au o cauză ilicită sau imorală (cerinţă imperativă a art. 1237 şi 1238 din C. civ. pentru a considera nulitatea absolută a unui contract). Chiar dacă intimaţii-reclamanţi se consideră în mod indirect prejudiciaţi şi invocă o nulitate relativă, trebuia constatată intervenită prescripţia dreptului reclamanţilor de a cere anularea unor acte la care nu au fost parte, după 14 ani, respectiv după aproape 12 ani de când acele acte au fost întocmite.

În plus, anularea respectivelor acte apare ca lipsită de interes pentru apelanţii-reclamanţi întrucât titlul de proprietate al recurentei este reprezentat de o hotărâre judecătorească, iar nu de actele a căror anulare se cere, astfel că acţiunea în anularea lor este şi neîntemeiată.

Instanţa de fond a reţinut în mod temeinic faptul că schimbarea situaţiei juridice a imobilului revendicat poate fi realizată în primul rând prin retractarea hotărârii judecătoreşti care reprezintă titlul de proprietate al pârâtei asupra imobilului respectiv. Numai în această situaţie se justifică interesul reclamanţilor în ceea ce priveşte anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.11.2007 încheiat între E. şi D. şi F., precum şi anularea actului subsecvent, antecontractul de vânzare-cumpărare atestat conform încheierii nr. 3/15.04.2010. De aceea, apelul trebuia respins ca lipsit de interes sub acest capăt de cerere, admiterea sa fiind un alt motiv de casare.

Cererea de demolare a construcţiei sau de despăgubire pentru contravaloarea acestei demolări trebuia respinsă ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată. Recurenta reclamantă a făcut referire la expertiza efectuată în dosarul finalizat cu pronunţarea sentinţei în favoarea reclamanţilor şi la prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 privind construcţii edificate cu autorizaţie sau fără autorizaţie şi a arătat că, în realitate, reclamanţii solicită demolarea unei construcţii private care nu a fost edificată de recurentă, dar care avea autorizaţie de construire, fiind dobândită de recurentă în acest stadiu odată cu terenul aferent, iar reclamanţii nu au niciun drept asupra vreunei construcţii în baza Dispoziţiei nr. 18522/16.12.2014. De altfel, acţiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva Iui E., privind despăgubiri de 350.000 RON în legătură cu imobilul din str. x de care a pretins că a fost privat de inculpat, a fost respinsă definitiv ca neîntemeiată prin aceeaşi decizie penală nr. 881/22.07.2014, după ce o respinsese şi Tribunalul Bucureşti, astfel că apelantii-reclamanţi nu mai pot formula noi acţiuni civile în pretenţii nici împotriva succesorilor în drepturi ai lui E., opunându-se autoritatea de lucru judecat.

De asemenea se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată cererea de a se autoriza demolarea construcţiei pe cheltuiala recurentei, în condiţiile în care demolarea unei construcţii de la acea adresă poate fi efectuată numai pe bază de autorizaţie de construire/desfiinţare emisă de U.A.T. Sectorul 3 Bucureşti, nu prin hotărâre judecătorească, iar la momentul edificării construcţiei exista o autorizaţie de construire valabilă, care nu a fost anulată niciodată.

Recurenta pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii de către recurentă. Recurenta pârâtă a considerat că statuările instanţei de apel în privinţa edificării cu rea credinţă a construcţiei existente pe terenul din str. x nr. 123-123A şi în privinţa soluţiei de demolare încalcă Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa de apel intrând ilegal în competenţa de ordine publică a instanţelor de contencios administrativ care, potrivit art. 8 din această lege specială au competenţă specială şi exclusivă la anularea în tot sau în parte a unui act administrativ unilateral. De asemenea, instanţa de apel a exercitat o cale de atac extraordinară ad-hoc neprevăzută de lege, încălcând astfel prerogativele autorităţii legislative, şi a făcut o greşită aplicare a legii (C. civ. de la 1864), cu referire la un "constructor de rea-credinţă" în locul legii speciale nr. 10/2001 aplicabile în cazul imobilelor naţionalizate abuziv, care face referire la "construcţii cu sau fără autorizaţie".

Instanţa de apel a ignorat faptul că, prin acea autorizaţie de construire (având nr. 765/10.10.2002, emisă de Primăria Sectorului 3) s-au autorizat lucrări de consolidare şi extindere a unei case de locuit existente, nu a distileriei pe care o cumpărase bunicul intimaţilor-reclamanţi, aceasta din urmă fiind demolată încă din anii 1980, când s-a construit blocul 1120 pe str. x, aşa cum arată şi expertiza topografică întocmită de expertul L. la 23.05.2012.

Recurenta pârâtă a arătat că, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii, autorizaţia de construire nu se obţine numai de către proprietarul terenului, ci este valabilă şi după transmiterea dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra terenului, potrivit prevederilor art. 7 alin. (14). La data obţinerii autorizaţiei de construire (10.10.2002) nu exista niciun litigiu cu privire la imobilul din str. x nr. 123-123A.

Recurenta pârâtă a considerat că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 557 alin. (2) din C. civ.. Dobândirea proprietăţii asupra unei clădiri poate interveni şi prin act administrativ de constatare a edificării construcţiei, ceea ce se întâmplă în mod normal în cazul tuturor construcţiilor noi, care sunt înscrise în cartea funciară pe baza autorizaţiei de construire şi a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor de construire. De aceea ignorarea dreptului de proprietate al recurentei-pârâte C. asupra clădirii edificate în baza unei autorizaţii de construire valabil emise şi neanulate de instanţa de contencios administrativ competentă, reprezintă o ilegalitate.

Recurenta pârâtă a arătat că decizia recurată se întemeiază pe motive contradictorii şi pe motive străine de natura cauzei, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Decizia penală nr. 881/22.07.2014 nu a anulat actul sub semnătură privată dintre M. şi E. din 1977 privind imobilul din str. x - 123 A, ci un act sub semnătură privată privind imobilul din str. x, iar acest lucru a fost confirmat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în urma solicitării de îndreptare a erorii materiale făcută chiar de E., astfel că actul sub semnătură privată prin care M. a vândut către E. sub condiţie imobilul din str. x nr. 123-123A nu a fost anulat iar acest imobil nu este cel care a aparţinut bunicului reclamanţilor şi le-a fost restituit prin dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti, acel imobil fiind situat la nr. 123B.

Mai mult, din cuprinsul sentinţei civile nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă rezultă că s-a ordonat municipiului Bucureşti restituirea unui teren gol, având o suprafaţă mult mai mică decât cea a terenului recurentei-pârâte. În această sentinţă se arată că: "după preluarea de către stat a imobilului, s-a construit şi dat în folosinţă blocul de locuinţe 1120, prin construcţia căruia s-a afectat suprafaţa imobilului situat în str. x, în proporţie de 70%, rămânând o suprafaţă de 72,51 m.p. (acte) având destinaţia de teren viran.

În urma acestor construcţii, suprafaţa imobilului situat la nr. 123A este identificată, prin măsurători, ca fiind de 471,24 m.p., faţă de 457 m.p., potrivit actelor". Recurenta pârâtă s-a întrebat cum se poate reduce suprafaţa de 457 m.p. cu 70% şi să rămână o suprafaţă de 471,24 m.p. La absurdul afirmaţiei nu a reacţionat nici Tribunalul Bucureşti (când s-a pronunţat la 05.10.2012 prin sentinţa civilă nr. 1685/05.10.2022), nici curtea de apel în cazul Deciziei recurate. În realitate se pretinde prin actuala acţiune în revendicare imobilul învecinat, de la nr. 123A, care avea şi are o suprafaţă uşor mai mare decât cea a terenului de la nr. 123B care a aparţinut bunicului reclamanţilor, acest teren de la nr. 123B fiind ocupat azi de blocul nr. 1120 din str. x şi aleea de acces în spatele blocului, aflată între bloc şi imobilul de la nr. 123A.

Recurenta pârâtă a considerat că decizia recurată a încălcat autoritatea de lucru judecat, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. Titlul de proprietate al recurentei C. este o hotărâre judecătorească definitivă ce ţine loc de contract de vânzare-cumpărare. Situaţia juridică actuală a imobilului din str. x nr. 123-123A, proprietate a recurentei, era cunoscută reclamanţilor cel puţin din data de 19.11.2018 (data emiterii extrasului de carte funciară prezentat de intimaţii-reclamanţi în dosarul de fond). O hotărâre judecătorească care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare nu este un contract judiciar (cum susţine nefondat instanţa de apel în decizia recurată), nu poate fî desfiinţată decât pe căile ordinare sau extraordinare de atac şi nu poate face obiect al unei acţiuni în anulare, nici direct şi nici indirect.

Recurenta pârâtă a arătat că titlul său de proprietate este reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă civilă şi intrată în autoritatea de lucru judecat. A considera altfel, adică aşa cum a procedat instanţa de apel în decizia recurată, însemnă şi o încălcare a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Brumărescu contra România, a statuat că există o încălcare a dreptului la un proces echitabil (încălcarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) rezultată din nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice de care se bucură o hotărâre judecătorească irevocabilă şi intrată în autoritatea de lucru judecat.

Recurenta pârâtă a arătat că acţiunea civilă formulată de apelantul-reclamant A. împotriva Iui E., privind despăgubiri de 350.000 RON în legătură cu imobilul din str. x a fost respinsă definitiv ca neîntemeiată prin aceeaşi decizie penală nr. 881/22.07.2014, după ce o respinsese şi Tribunalul Bucureşti, astfel că reclamanţii nu mai pot formula noi acţiuni civile în pretenţii nici împotriva succesorilor în drepturi ai lui E., opunându-se autoritatea de lucru judecat. De aceea solicitarea apelanţilor-reclamanţi de daune privind costurile de demolare a construcţiei este inadmisibilă, situaţie de fapt pe care intimaţii-reclamanţi au ascuns-o prezentând numai o parte din decizia nr. 881/22.07.2014, şi aceea trunchiată, fără a prezenta soluţia definitivă de respingere a acţiunii civile pe care au formulat-o, după ce şi Tribunalul Bucureşti hotărâse la fel.

Instanţa de apel a ales în decizia recurată să ignore complet acţiunea civilă a reclamanţilor împotriva lui E. şi soluţionată definitiv de instanţa penală, conform legii, astfel că a ignorat şi autoritatea de lucru judecat.

Recurenta pârâtă a susţinut că apelanţii-reclamanţi, prin avocaţi, au notat samavolnic în cartea funciară a imobilului din str. x nr. 123-123A, la data de 21.05.2015 (notificarea nr. 31380 sub B9), că "instanţa a dispus anularea în totalitate a înscrisurilor falsificate", pentru ca la data de 16.10.2015 să noteze (notificarea 68383 sub B10), sub pretextul unei "îndreptări de eroare materială", un neadevăr evident, anume că prin decizia penală nr. 881/22.07.2014 "s-au anulat actele utilizate în dosarul nr. x/2010 în care a fost emisă sentinţa civilă nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi decizia civilă nr. 618/R/21.03.2013 emisă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă (pag. 15) şi (pag. 18) în decizia penală nr. 881/22.07.2014".

Recurenta pârâtă a susţinut că aceste notificări din cartea funciară a imobilului sunt neadevărate întrucât dispozitivul deciziei penale nr. 881/22.07.2014 anulează numai "contractul de vânzare-cumpărare din data de 10.11.1966, încheiat între J., în calitate de vânzător, şi M., în calitate de cumpărător, cu privire la imobilul din Bucureşti, Str. x A, Sectorul IV (dosar de urmărire penală", fără nicio referire la dosarul nr. x/2010 care este dosarul având ca părţi recurenta C. (ca reclamant) şi pe intimatul-pârât F. (ca pârât), nefiind folosit în acel dosar niciunul dintre înscrisurile menţionate în decizia penală nr. 881/22.07.2014.

La pagina 15 din decizia penală nr. 881/22.07.2014 se face referire într-adevăr la "Sentinţa civilă nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă şi decizia civilă nr. 618/R/21.03.2013 emisă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă", dar nu există nicio referire la dosarul cu nr. x/2010, aceste hotărâri judecătoreşti menţionate fiind emise în realitate în dosarul nr. x/2011, după cum rezultă chiar din înscrisurile depuse de apelanţii-reclamanţi în dosarul de fond, dosarul nr. x/2011 având ca reclamanţi pe aceiaşi intimaţi-reclamanţi din prezentul dosar, iar ca pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi pe E. (tatăl) ca intervenient accesoriu. Astfel, tocmai apelanţii-reclamanţi sunt cei care au obţinut o hotărâre judecătorească împotriva Municipiului Bucureşti, într-un dosar în care s-au folosit acte false privind imobilul din str. x (actual 123-123A), deşi intimaţii-reclamanţi solicitaseră în notificarea către Mun. Bucureşti imobilul din str. x şi au obţinut o hotărâre privind imobilul din str. x, care nu aparţinea Mun. Bucureşti, ci recurentei C. încă din 02.02.2011. Cele două imobile (de la nr. 123A şi 123B) apar în planul de situaţie din 1942, menţionat mai sus în motivele de recurs.

Recurenta pârâtă a arătat că apelanţii-reclamanţi au notat abuziv litigiul în carea funciară a imobilului în condiţiile în care anularea cererii de chemare în judecată a rămas definitivă. Mai mult, pe rolul Judecătoriei Sectorul 3 Bucureşti, la acelaşi complet C19 sesizat cu prezenta cauză, apelanţii-reclamanţi au mai depus o cerere de chemare în judecată împotriva aceloraşi intimaţi-pârâţi din prezentul dosar şi cu acelaşi obiect (revendicare imobiliară), cerere care a format dosarul nr. x/2019 şi a fost anulată la data de 04.04.2019, dar numai după ce reclamanţii s-au folosit de acest dosar pentru a solicita date cu caracter personal despre intimaţii-pârâţi (la data de 26.03.2019 au obţinut de la Direcţia Evidenţa Persoanelor date privind decesul lui E. (tatăl) sub pretextul că sunt date necesare în dosarul cu nr. x/2019). În mod evident aceste acţiuni, de natură a manipula instanţele de judecată şi a dobândi acces la date şi informaţii ce le sunt în mod legal restricţionate reclamanţilor întrucât divulgările sunt contrare Regulamentului GDPR nr. 2016/679/UE, dovedesc reaua-credinţă cu care au acţionat şi acţionează avocaţii apelanţilor-reclamanţi, cu sau fără ştirea acestora din urmă. În mod evident, toate actele depuse de apelanţii-reclamanţi în dosarul de fond provin din dosare judiciare şi au fost obţinute prin acelaşi mod abuziv de operare. Nefiind fotocopii după actele originale, nici nu au fost certificate pentru conformitate.

Reclamantul defunct A. a mai înscris în cartea funciară a imobilului recurentei din str. x nr. 123-123A (la data de 15.12.2004, sub nr. x la poziţia CI) începerea urmăririi penale împotriva lui E. (sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 291 C. pen. anterior), dar nu a mai radiat această înscriere după ce, prin decizia penală nr. 881/22.07.2014 acţiunea sa civilă împotriva lui E. a fost definitiv respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, persistenţa înscrierii în cartea funciară fiind de natură să lezeze drepturile recurentei prin crearea impresiei false a unor impedimente la dobândirea proprietăţii asupra imobilului şi a faptului că recurenta ar fi cunoscut problemele legate de dreptul de proprietate.

Chiar şi litigiul din dosarul nr. x/2005 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, privind constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2004 în favoarea S.C. N. S.R.L., înscris la poziţia C2 sub nr. x/09.05.2005, trebuia radiat din cartea funciară a imobilului recurentei întrucât recursul formulat de N. S.R.L. împotriva lui E. a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 995/13.03.2014 în dosarul nr. x/2012.

Toate notările şi înscrierile din cartea funciară a imobilului recurentei, deşi neîntemeiate şi care ar fi trebuit radiate, sunt interpretate rău-voitor de intimaţii-reclamanţi împotriva recurentei şi au condus la prejudecata înfăptuită de curtea de apel în decizia recurată.

În subsidiar, având în vedere că persoana de la care a dobândit imobilul, dl. F., este intimat-pârât în prezentul dosar, recurenta pârâtă a solicitat ca acesta, în temeiul obligaţiei sale de garanţie pentru evicţiune, să acopere cheltuielile pretinse de reclamanţi în legătură cu revendicarea şi demolarea, în ipoteza admiterii acestor capete de cerere, urmând ca decizia recurată să-i fie direct aplicabilă intimatului-pârât F., iar obligaţia de plată să revină direct şi exclusiv acestuia, în temeiul art. 1672, punctul 3 din C. civ., ceea ce instanţa de apel nu a luat în considerare.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimaţii-reclamanţi B., H. şi I. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, menţinerea ca legală si temeinică a deciziei recurate şi obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat ca instanţa să constate lipsa calităţii procesuale pasive în raport cu obiectul cauzei supuse judecăţii, iar în subsidiar, a solicitat admiterea recursului şi respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată sub toate capetele.

Intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului şi respingerea cererilor intimaţilor-reclamanţi, ca nejustificate.

La termenul din 12 decembrie 2023, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului pârât E..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Obiectul demersului judiciar al reclamanţilor constă în revendicarea imobilului teren în suprafaţă de 457 mp situat în Bucureşti, strada x nr. 123 - 123A, Bucureşti de la pârâta C.; anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.11.2007 încheiat între E. şi D. şi F., precum şi a antecontractului de vânzare-cumpărare atestat conform încheierii nr. 3/15.04.2010, încheiat între F. şi C.; obligarea pârâtei C. la demolarea construcţiei edificată ilegal pe terenul din Bucureşti, str. x nr. 123-123A, pe cheltuiala sa, iar în caz de refuz, să fie reclamanţii autorizaţi de către instanţă să demoleze construcţia.

În ceea ce priveşte probele admintrate în dovedirea dreptului de proprietate, prima instanţă a reţinut că atât reclamanţii cât şi pârâta C. au făcut dovada faptului că deţin un titlu de proprietate pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x nr. 123-123A.

Astfel, prima instanţă a constatat că reclamanţii îşi justifică dreptul prin invocarea Dispoziţiei nr. 18522/16.12.2014 emise de Primarul municipiului Bucureşti însă, faţă de împrejurarea că în art. 4 al dispoziţiei se prevede că aceasta face dovada proprietăţii asupra imobilului şi constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară iar aceste formalităţi nu au fost îndeplinite, cererea reclamanţilor de reexaminare a încheierii de care funciară fiind respinsă, dispoziţia nu poate fi considerată titlu executoriu.

În ceea ce priveşte dreptul invocat de pârâta C., prima instanţă a constatat că aceasta este beneficiara titlului de proprietate reprezentat de sentinţa civilă nr. 165/02.02.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă, prin care a fost admisă acţiunea formulată de C. în contradictoriu cu pârâtul F. şi s-a constatat intervenită vânzarea – cumpărarea imobilului situat în Bucureşti, str. x - 123A, compus din teren în suprafaţă de 787,50 mp, conform actelor de proprietate respectiv în suprafaţă de 573,78 mp, conform măsurătorilor cadastrale şi din construcţia de 2 etaje şi mansardă existentă pe terenul mai sus menţionat şi nefinalizată.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, prima instanţă a constatat că ambele părţi deţin titluri de proprietate valabile, acestea nefiind anulate până în prezent, iar titlul pârâtei C. este preferabil celui al reclamanţilor, având dată mai veche şi fiind înscris în cartea funciară.

Împrejurările de fapt în ceea ce priveşte succesiunea actelor juridice din care rezultă dreptul invocat de recurenta pârâtă a fost stabilită de instanţa de apel, aceasta constatând că, prin sentinţa civilă nr. 12643/1998 a Judecătoriei sectorului 3, s-a constatat intervenită vânzarea cumpărarea terenului în litigiu către E. în baza unui act de vânzare cumpărare olograf presupus datat din 10.11.1966, prin care bunicul reclamanţilor ar fi vândut bunul către o doamnă doctor M., care ulterior l-ar fi vândut, în 1977, lui E..

Sentinţa civilă menţionată a fost revizuită prin sentinţa nr. 3807/2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3, rămasă irevocabilă la 21.03.2013 prin decizia nr. 618/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul respingerii cererii de constatare a vânzării bunului către E..

Prin decizia penală nr. 881/2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a statuat în mod definitiv că E. se face vinovat de înşelăciune prin uz de fals cu referire la cele două înscrisuri olografe falsificate presupus datând din 1966 şi 1977 avâmd ca obiect vânzarea către şi de către M. a bunului în cauză, în baza cărora fusese admisă în primă fază cererea lui E. de constatare a vânzării cumpărării.

E. a încheiat contractul autentificat sub nr. x/2007 având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate către F., care a încheiat cu recurenta pârâtă C. promisiunea de vânzare cumpărare din anul 2010, aceasta solicitând ulterior pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic în contradictoriu cu promitentul vânzător F., cerere admisă prin sentinţa civilă nr. 165/2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Recurenta pârâtă a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., conform căruia hotărârea poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii. Acest caz de casare urmăreşte respectarea normelor de procedură privitoare la competenţa de ordine publică a instanţelor judecătoreşti, fiind necesar ca necompetenţa de ordine publică să fi fost invocată în faţa instanţei a cărei hotărâre este atacată, în condiţiile legii, respectiv art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. - adică la primul termen la care părţile au fost legal citate -, iar instanţa a respins în mod greşit excepţia ori a omis să se pronunţe asupra acesteia.

Din dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu rezultă însă critici care să poată fi subsumate cazului de casare descris mai sus, recurenta pârâtă neinvocând în realitate lipsa competenţei organului de jurisdicţie sesizat cu acţiunea civilă de faţă de a a soluţiona litigiul dintre părţi, ci nemulţumirea sa cu privire la modul în care instanţa de apel a soluţionat cererea reclamanţilor având ca obiect demolarea construcţiei edificate pe teren.

Instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei C. să demoleze construcţia edificată pe teren şi în caz de refuz, a autorizat pe reclamanţi să aducă la îndeplinire această obligaţie pe cheltuiala pârâtei. Evaluând situaţia de fapt, instanţa de apel a stabilit că, în speţă, construcţia a fost edificată de către un posesor care cunoştea că nu are calitatea de proprietar şi că o face fără consimţământul proprietarului, considerând astfel că este vorba despre o construcţie edificată cu rea credinţă iar reclamanţii sunt îndreptăţiţi, potrivit art. 494 din C. civ. 1864, în vigoare la data edificării construcţiei (anul 2002), să solicite demolarea acesteia. De asemenea, instanţa de apel a considerat că autorizaţia de construire obţinută la vreme lucrărilor de către posesorul neproprietar nu influenţează soluţia, întrucât scopul pentru care se acordă autorizaţia este unul de natură tehnico-urbanistică, şi nu generează/remediază problema dreptului real.

Recurenta pârâtă a considerat că statuările instanţei de apel în privinţa edificării cu rea credinţă a construcţiei pe terenul din str. x nr. 123-123A şi în privinţa soluţiei de demolare încalcă Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa de apel intrând ilegal în competenţa de ordine publică a instanţelor de contencios administrativ care au competenţă specială şi exclusivă în anularea în tot sau în parte a unui act administrativ unilateral. Această susţinere nu poate fi reţinută, instanţa fiind învestită în prezenta cauză cu o solicitare de demolare a unei construcţii edificate pe terenul revendicat, solicitare întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, şi nu cu o cerere de anulare a unui act administrativ, pentru a se pune problema incidenţei normelor de competenţă indicate de recurentă.

De asemenea, susţinerea recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel, în soluţionarea acestei cereri, ar fi făcut o greşită aplicare a C. civ. de la 1864 în locul Legii nr. 10/2001 nu poate fi reţinută, întrucât prezenta cauză nu implică aplicarea normelor speciale în materia restituirii imobilelor preluate abuziv pentru a prezenta relevanţă dispoziţiile acelei legi privind existenţa unor noi construcţii autorizate. Prezenta cerere de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile de drept comun privind revendicarea astfel încât cererea accesorie având ca obiect demolarea construcţiei edificate pe terenul revendicat a fost în mod corect soluţionată de instanţa de apel în temeiul normelor din C. civ. în vigoare la data edificării construcţiei. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 invocate de recurenta reclamantă sunt aplicabile cererilor având ca obiect restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul legii menţionate, or nu acesta este obiectul cauzei.

Argumentele recurentei pârâte vizând obiectul autorizaţiei de construcţie nu pot fi avute în vedere, întrucât ele nu relevă aspecte de nelegalitate, recurenta invocând în acest sens exclusiv circumstanţe de fapt ale speţei, a căror verificare excedează controlului instanţei de recurs.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. este, de asemenea, neîntemeiat. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. Prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Susţinerile recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel ar fi exercitat o cale de atac extraordinară ad-hoc neprevăzută de lege, transformând apelul într-un proces în care se "rejudecă" temeiurile juridice ale titlurilor de proprietate ale părţilor într-o acţiune în revendicare, încălcând prerogativele autorităţii legislative, nu pot fi reţinute, instanţa de apel pronunţându-se, în realitate, în limitele învestirii, prin interpretarea şi aplicarea unor norme de drept civil incidente în cazul acţiunii în revendicare, nefiind identificat niciun argument pentru care s-ar putea considera că ar fi săvârşit, procedând astfel, un act care să intre în atribuţiile altor autorităţi constituite în stat.

Astfel, de esenţa acţiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate ale părţilor din proces şi stabilirea caracterului preferabil al titlului de proprietate al unei părţi în raport cu cel al părţii adverse. Contrar susţinerii recurentei pârâte, instanţa de apel nu a desfiinţat titlul de proprietate invocat de recurentă, ci a examinat cele două titluri considerate valide şi a stabilit caracterul preferabil a titlului invocat de reclamanţi.

De asemenea, nu se poate susţine lipsa unui temei legal în acest sens, faptul că nu s-ar fi administrat probe, că nu s-ar fi respectat contradictorialitatea şi dreptul de apărare al părţilor, instanţa de apel realizând operaţiunea comparării titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare despre a cărei formulare pârâta avea cunoştinţă, fiind astfel informată despre situaţia de fapt şi de drept pretinsă prin cererea de chemare în judecată, care a format obiectul judecăţii. Recurenta pârâtă a participat la proces având astfel posibilitatea de a-şi face apărările şi de a administra probele necesare susţinerii acestora, conform propriilor interese.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel ar fi ignorat deliberat situaţia de fapt şi că problematica titlurilor de proprietate ale părţilor se analizează numai atunci când sunt titluri de aceeaşi natură, dar nu şi în cazul unor înscrisuri de forţă probatorie diferită, constând într-o hotărâre judecătorească definitivă translativă de proprietate şi o dispoziţie a primarului, cum este cazul în speţă.

Contrar acestor susţineri, din examinarea deciziei recurate, rezultă că situaţia de fapt în privinţa drepturilor invocate de părţi a fost complet stabilită, instanţa de apel procedând la expunerea cronologică a actelor juridice încheiate cu privire la imobilul revendicat, precum şi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate între părţi sau cu privire la imobil, stabilind efectele juridice ale acestora în cadrul acţiunii în revendicare formulate în cauză, nefiind incident cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sub acest aspect.

De asemenea, susţinerea recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel nu ar fi procedat la o comparare a titlurilor în funcţie de forţa juridică pe care le-o atribuie C. civ., depăşindu-şi atribuţiile legale şi instituind o lege proprie privind desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, procedând la "rejudecarea de facto" numai a titlului de proprietate deţinut de recurenta-pârâtă C., considerând că actul administrativ prin care intimaţilor-reclamanţi li s-a atribuit în proprietate acelaşi ar avea prioritate întrucât este urmarea unei alte hotărâri judecătoreşti, nu poate fi reţinută.

În ceea ce priveşte regulile de comparare a titlurilor, în mod corect a considerat instanţa de apel că, atunci când se compară titlurile, nu se face o comparaţie a titlurilor constatatoare, a unor însuşiri formale ale acestora, ci se face o comparaţie ce vizează în ce măsură, în raport de regulile de drept material, unul sau altul dintre titluri dovedeşte mai bine sau deplin apartenenţa dreptului de proprietate la unul sau altul dintre patrimoniile părţilor în litigiu.

Astfel, în situaţia în care ambele părţi - atât reclamantul, cât şi pârâtul - se prevalează de existenţa unor titluri de proprietate asupra bunului, instanţa învestită cu soluţionarea acestei acţiuni trebuie să procedeze la compararea acestora, urmând să dea câştig de cauză părţii al cărei titlu este mai bine caracterizat şi al cărei drept este preferabil stabilind în acest scop care dintre părţi a dobândit dreptul de proprietate de la un autor mai preferabil.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei pârâte privind desfiinţarea titlului său, acestea nu pot fi reţinute, instanţe de apel procedând conform celor arătate mai sus, fără să analizeze sau să dispună o măsură care să vizeze titlul pârâtei. Astfel, reclamantul a formulat o acţiune în revendicare iar nu în nulitate, nefiind obligatoriu ca acesta să promoveze două acţiuni, una în constatarea nulităţii absolute a titlului adversarului şi una în revendicare sau două capete de cerere cu aceste obiecte. În consecinţă, instanţa de judecată învestită numai cu acţiunea în revendicare nu desfiinţează titlul uneia dintre părţi, aşa cum greşit a susţinut recurenta pârâtă, ci, aflându-se în prezenţa a două titluri asupra aceluiaşi imobil, are obligaţia să verifice care este actul preferabil, altfel spus, care este actul care provine de la un proprietar necontestat.

Motivele de recurs invocate în continuare de recurenta pârâtă, circumscrise cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu pot fi primite. Nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 557 alin. (1) din C. civ., astfel cum susţine recurenta pârâtă. Conform acestui text legal, dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.

Astfel, primul alineat al art. 557 din C. civ. enumeră modurile de dobândire a dreptului de proprietate, ultimul enunţat făcând referire la dobândirea dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească translativă de proprietate prin ea însăşi. Hotărârea judecătorească prin care se suplineşte consimţământul uneia din părţi la încheierea actului translativ de proprietate având ca obiect un bun imobil este o hotărâre care realizează transferul dreptului, fiind translativă de proprietate aşa cum cere alin. (1) partea finală din art. 557 din C. civ.. Aceasta nu înseamnă că o astfel de hotărâre nu poate forma unul din termenii comparaţiei în cadrul acţiunii în revendicare, dimpotrivă, tocmai împrejurarea că ea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate îi conferă pârâtului posibilitatea de a o opune reclamantului în proces.

Susţinerile recurentei pârâte privind efectul formalităţii de înscriere în cartea funciară, în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile exprese ale art. 557 alin. (4) din C. civ., nu pot fi reţinute. Conform acestui text legal, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888. Pe de o parte, este de observat că, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea de punere în aplicare, art. 885 alin. (1) din C. civ. privind efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţii funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu Legea nr. 7/1996. Până la acea dată, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate, pe baza actelor prin care acesta s-a transmis constituit sau modificat în mod valabil se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi, conform art. 56 alin. (2) din legea de punere în aplicare.

Pe de altă parte, astfel cum corect a considerat instanţa de apel, în contextul în care, din analiza probelor dosarului, a rezultat că nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu pe linia antecesorilor pârâtei C., efectuarea de către aceasta a formalităţilor de publicitate imobiliară este un element care nu prezintă relevanţă, în prezenta cauză, reclamantul din acţiunea în revendicare fiind un terţ care invocă dobândirea dreptului de proprietate de la un autor distinct de autorii pârâtei.

Susţinerile recurentei pârâte prin care aceasta a arătat că sentinţa civilă nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă pronunţată în favoarea reclamanţilor din prezentul dosar nu a fost notată în cartea funciară a imobilului astfel că nu îi este opozabilă nu pot fi reţinute.

Art. 435 din C. proc. civ. reglementează în mod expres efectul substanţial al hotărârii judecătoreşti în sensul că aceasta produce drepturi şi obligaţii doar faţă de părţi şi succesorii acestora, obligativitatea actului jurisdicţional fiind cea care impune ca părţile să se supună efectelor lucrului judecat şi să îşi conformeze conduita corespunzător. Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti nu presupune extinderea efectelor sale obligatorii asupra terţilor, însă terţii vor respecta hotărârea în mod indirect, respectiv cu privire la efectele legate de modificarea ordinii juridice pe care pronunţarea acesteia a determinat-o. Astfel, trebuie făcută distincţia între opozabilitatea efectelor obligatorii şi forţa probantă a actului care consemnează rezultatul final al judecăţii şi care se manifestă nu numai între părţi, ci şi faţă de terţi.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte caracterul de titlu executoriu al dispoziţiei primarului, instanţa de apel a înlăturat în mod corect argumentul conform căruia dispoziţia primarului face dovada proprietăţii asupra imobilului descris şi constituie titlu executoriu abia după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. În acest sens, pe de o parte, stabilind situaţia de fapt, instanţa de apel a reţinut că îndeplinirea formalităţilor nu a fost posibilă din pricina faptei pârâţilor, iar, pe de altă parte, a apreciat corect efectele juridice ale dispoziţiei primarului care, odată emisă, face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite în conformitate cu art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 iar caracterul executoriu la care face referire acest text legal vizează obligaţia de punere în posesie care incumbă emitentului dispoziţiei şi nu conferă caracter constitutiv de drepturi formalităţilor de publicitate imobiliară.

Instanţa de apel a stabilit elementele de fapt relevante în privinţa titlului invocat de reclamanţi, care au determinat concluzia preferabilităţii dreptului invocat de aceştia: bunul a aparţinut bunicului reclamanţilor, J., şi a fost preluat abuziv de statul român în timpul regimului comunist; dreptul la măsura reparatorie a restituirii în natură, conform Legii nr. 10/2001, a fost stabilit prin dispoziţia nr. x/2014 a Primăriei Municipiului Bucureşti emisă în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, şi anume sentinţa civilă nr. 1685/2012 a Tribunalului Bucureşti.

De asemenea, instanţa de apel a expus în cadrul deciziei recurate elementele de fapt relevante în privinţa titlului invocat de pârâtă: prin sentinţa civilă nr. 12643/1998 a Judecătoriei sectorului 3, s-a constatat intervenită vânzarea cumpărarea terenului în litigiu către E. în baza unui act de vânzare cumpărare olograf presupus datat din 10.11.1966, prin care bunicul reclamanţilor ar fi vândut bunul către o doamnă doctor M., care ulterior l-ar fi vândut, în 1977, lui E.; prin decizia penală nr. 881/2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a statuat în mod definitiv că E. se face vinovat de înşelăciune prin uz de fals cu referire la cele două înscrisuri olografe falsificate presupus datând din 1966 şi 1977 avâmd ca obiect vânzarea către şi de către M. a bunului în cauză; sentinţa civilă nr. 12643/1998 a Judecătoriei sectorului 3 a fost revizuită prin sentinţa nr. 3807/2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3, rămasă irevocabilă la 21.03.2013 prin decizia nr. 618/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul respingerii cererii de constatare a vânzării bunului către E.; E. a încheiat contractul autentificat sub nr. x/2007 având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate către F., care a încheiat cu recurenta pârâtă C. promisiunea de vânzare cumpărare din anul 2010, aceasta solicitând ulterior pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic în contradictoriu cu promitentul vânzător F., cerere admisă prin sentinţa civilă nr. 165/2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În raport cu succesiunea actelor juridice expuse, în mod corect instanţa de apel a constatat lipsa dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză în patrimoniul lui E. la data la care acesta a încheiat contractul autentificat sub nr. x/2007 cu F., moment în care sentinţa de constatare a vânzării din 1998 era deja desfiinţată în primă instanţă, soluţie confirmată în apel (februarie 2007). În această situaţie, aceeaşi este concluzia în privinţa promisiunii de vânzare cumpărare din anul 2010 validată prin sentinţa civilă nr. 165/2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la cererea recurentei pârâte, promitentă cumpărătoare, de a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic, în contradictoriu cu promitentul vânzător F..

Astfel, în ceea ce priveşte procesul de comparare a titlurilor efectuat de instanţa de apel nu este relevat vreun aspect de nelegalitate, instanţa comparând între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri invocate în cauză şi, dată fiind desfiinţarea unora din titlurile autorilor pârâtei, în mod corect a fost acordată eficacitate titlului dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil, în speţă, al reclamanţilor. În contextul faptic al speţei, dobândirea de către aceştia a dreptului de proprietate prin recunoaşterea judiciară a dreptului adevăratului proprietar asupra imobilului preluat abuziv de stat în timpul regimului comunist prin decretele nr. 111/1951 şi nr. 224/1951, urmată de emiterea dispoziţiei administrative în favoarea reclamanţilor, în temeiul legii speciale de reparaţie, conferă preferinţă titlului lor, faţă de celălalt titlu, invocat de recurenta pârâtă, dobândit, în împrejurările expuse mai sus, de la un neproprietar.

Susţinerile recurentei pârâte vizând buna sa credinţă nu pot fi reţinute, nerelevând un aspect de nelegalitate care să poată fi supus cenzurii instanţei de recurs. Astfel, instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt şi a concluzionat, contrar acestei susţineri, că titlul pârâtei se bazează pe drepturi fictive ce au la origine o fraudă, fiind indicate în acest sens demersurile juridice ale lui E. care au fost desfiinţate, pe de o parte, prin decizia penală nr. 881/2014 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a statuat în mod definitiv că E. se face vinovat de înşelăciune prin uz de fals cu referire la cele două înscrisuri olografe falsificate presupus datând din 1966 şi 1977, şi, pe de altă parte, prin desfiinţarea sentinţei civile nr. 12.643/1998 a Judecătoriei sector 3 prin care a fost admisă cererea lui E. de constatare a vânzării cumpărării în anul 1998 în baza înscrisurilor olografe menţionate.

Argumentele recurentei pârâte vizând modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt în privinţa obiectului material al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.04.1934 nu pot fi reţinute, ele excedând controlului de legalitate care poate fi realizat de instanţa de recurs. Astfel, recurenta pârâtă nu a invocat aspecte de nelegalitate ci a enumerat şi a expus concluziile care rezultă, în opinia sa, din probele administrate în cauză, fiind indicate în acest sens contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.04.1934, istoricul de rol fiscal comunicat de Primăria Sector 3 Bucureşti - Direcţia Venituri prin adresa nr. x/21.10.2003, raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar L. la data de 23.05.2012 în dosarul nr. x/2011. De asemenea, au fost expuse critici privind aspectele de fapt reţinute de instanţă prin sentinţa pronunţată în dosarul nr. x/2011.

În acest sens, în evaluarea situaţiei de fapt, instanţa de apel a înlăturat argumentul intimaţilor pârâţi că nu ar exista o identitate între imobilul revendicat de reclamanţi şi imobilul posedat de pârâtă arătând în acest sens elementele de fapt avute în vedere: dispoziţia de restituire face în preambul referire la o notificare de restituire a imobilului de la nr. 123B, în timp ce imobilul pârâţilor se află la nr. 123-123A, însă fondul dreptului reclamanţilor la restituire şi bunul la care se referă acesta au făcut deja obiectul unei analize judecătoreşti, finalizată prin sentinţa civilă nr. 1685/2012, irevocabilă, care a stabilit că primarul este obligat să restituie imobilul de la nr. (actual) 123-123A, astfel cum a fost identificat de expert L., iar primarul a emis dispoziţia cu privire la nr. 123-123A – imobilul posedat de pârâţi.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa criticilor invocate de recurenta pârâtă privind actele anulate prin hotărârea penală, critici subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care însă vizează în realitate problema identificării imobilului prin număr poştal. Astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a expus argumentele care i-au format convingerea în privinţa acestor aspecte, nefiind identificate deficienţe sub aspectul calităţii motivării în aceste privinţe, neputând fi astfel reţinută incidenţa cazului de casare indicat.

Susţinerile recurentei pârâte referitoare la împrejurarea că E. (născut în 1936 - decedat în 2018) este confundat cu fiul său, E., căruia i s-a reţinut "calitatea generică de moştenitor" pentru a avea calitate procesuală pasivă, şi în mod ilegal i se impută acum cheltuielile de judecată pentru acţiunea în revendicare a unui imobil care nu a fost niciodată al sau ori în posesia sa, nu pot fi reţinute în situaţia în care partea obligată la plata respectivelor cheltuieli de judecată nu a înţeles să conteste existenţa acestei obligaţii prin formularea căii legale de atac. Astfel decizia recurată conţine două dispoziţii privind acordarea cheltuielilor de judecată: pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamanţilor suma de 45.782,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată; intimaţii-pârâţi au fost obligaţi să plătească apelanţilor-reclamanţi suma de 28.741 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Intimatul pârât E. nu a învestit instanţa cu o cerere de recurs prin intermediul căreia să critice obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, situaţie în care respectiva dispoziţie nu este supusă controlului de legalitate în prezenta fază procesuală.

Susţinerile recurentei pârâte vizând obiectul dispoziţiei instanţei de apel prin care aceasta a obligat-o să demoleze construcţia edificată pe teren, ignorându-se că această construcţie înglobează şi casa preexistentă, nu pot fi reţinute. În acest sens, instanţa de apel a explicat, în considerentele hotărârii, că dispoziţia menţionată vizează construcţia care a fost edificată de către posesorul care cunoştea că nu are calitatea de proprietar şi că o face fără consimţământul proprietarului, reţinând astfel că este vorba despre construcţia edificată cu rea credinţă, în baza autorizaţiei de construire obţinută la momentul efectuării lucrărilor de către posesorul neproprietar.

De asemenea, susţinerile recurentei pârâte prin care aceasta a arătat că reclamanţii ar obţine un folos injust prin demolarea construcţiei nu pot fi reţinute, obligaţia de demolare fiind stabilită de instanţa de apel în sarcina pârâtei în baza art. 494 din C. civ. din 1864, în vigoare la data edificării construcţiei (anul 2002), reţinând îndeplinite condiţiile necesare aplicării acestui text legal în raport cu situaţia de fapt stabilită, şi anume, faptul că respectiva construcţie a fost edificată fără consimţământul proprietarului de către posesorul care cunoştea că nu are calitatea de proprietar, fiind astfel de rea credinţă.

În contextul aplicării dispoziţiilor legale menţionate, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, chestiunile vizând autorizaţia de construire nu prezintă relevanţă, acestea producând efecte pe tărâmul raporturilor de natură administrativă întrucât vizează regimul legal al contrucţiilor, neputând avea efecte în planul drepturilor reale.

Criticile recurentei pârâte prin care aceasta a arătat că în mod ilegal a fost obligată să predea un teren de 787 m2 (din acte) şi 574 m2 (din măsurători) unor persoane care au titlu de proprietate pentru un teren gol, în suprafaţă de 457 m.p. nu pot fi reţinute. Prin dispozitivul deciziei instanţei de apel pârâta C. a fost obligată să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul de 457 mp din Bucureşti, str. x nr. 123-123A, nefiind instituită obligaţia de a preda un teren de 787 m2 (din acte) şi 574 m2 (din măsurători), astfel cum a indicat recurenta pârâtă.

Nu poate fi reţinută în cauză încălcarea dispoziţiilor art. 562 din C. civ., astfel cum a susţinut recurenta pârâtă, ipotezele reglementate de acest text legal, şi anume, stingerea dreptului de proprietate privată prin pierirea bunului, situaţia în care proprietarul abandonează bunul sau renunţă la dreptul de proprietate ori exproprierea, nefiind incidente în cauză.

Criticile recurentei pârâte prin care aceasta a susţinut încălcarea normelor de drept material în sensul că solicitarea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.11.2007 şi a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.04.2010 trebuia respinsă ca inadmisibilă întrucât contractele de vânzare-cumpărare nu au o cauză ilicită sau imorală, cerinţă imperativă a art. 1237 şi 1238 din C. civ. pentru a pronunţa nulitatea absolută a unui contract, nu pot fi reţinute. Pe de o parte, susţinerile recurentei referitoare la împrejurarea că nu ar fi întrunită în cauză condiţia existenţei unei cauze ilicite sau imorale nu determină inadmisibilitatea cererii prin care s-a invocat nulitatea contractelor, nefiind în discuţie ipoteza în care reclamantul nu ar avea deschisă calea unei acţiuni în nulitate, ci o chestiune care vizează fondul respectivei pretenţii.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte fondul cererii, se constată că în mod corect a fost reţinută incidenţa sancţiunii nulităţii în situaţia de fapt reţinută. Conform art. 1.237 din C. civ., cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască, astfel cum prevede alin. (2) al articolului menţionat.

Instanţa de apel a stabilit incidenţa sancţiunii nulităţii în privinţa contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2007 dintre soţii Răileanu, în calitate de vânzători, şi cumpărătorul F., precum şi a antecontractului de vânzare cumpărare atestat sub nr. x/2010 dintre F. şi promitenta cumpărătoare C., reţinând atât absenţa calităţii de proprietar a vânzătorului, respectiv promitentului vânzător, cât şi reaua credinţă cu care s-a acţionat, rezultată din "intenţia de a construi, prin manopere frauduloase, o schemă juridică aptă să justifice un drept de proprietate opozabil adevăraţilor proprietari".

Art. 1237 din C. civ. reglementează o particularitate a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, întrucât respectivul contract ar fi fost valabil încheiat din această perspectivă, ci în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului faţă de incidenţa unei norme legale imperative.

Dispoziţia legală are în vedere contractele încheiate în vederea fraudării legii şi care urmează a fi sancţionate tot pe terenul cauzei, deoarece părţile folosesc contractul ca instrument de eludare a aplicării unor norme imperative.

Pentru aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a contractului format prin eludarea unei norme imperative, este necesar, conform art. 1238 din C. civ., ca ambele părţi să fie animate de scopul comun astfel determinat, sau cel puţin cealaltă parte să fi cunoscut efectiv sau să fi trebuit să cunoască acest scop în privinţa cocontractantului.

Fraudarea legii este inerentă anumitor mecanisme juridice, cum este cel reţinut în cauză de instanţa de apel, în care E., condamnat penal pentru uz de fals şi înşelăciune, a acţionat cu rea-credinţă la încheierea vânzării către F., concluzie dedusă de instanţă din elementele de fapt reţinute: respectiva vânzare a avut loc într-un moment în care vânzătorul pierduse deja în primă instanţă procesul în revizuirea hotărârii care constituia titlul său de proprietate; cumpărătorul era la curent cu problemele juridice ale bunului, astfel cum era pus în gardă de menţiunile cărţii funciare cu privire la litigiile existente, care erau menţionate şi în act. În această situaţie, instanţa de apel a reţinut înlăturarea prezumţiei de bună credinţă.

De asemenea, instanţa de apel a expus elementele de fapt în baza cărora a ajuns la concluzia existenţei unei scheme frauduloase şi în ceea ce o priveşte pe recurenta pârâtă: încălcarea unor norme de natură penală, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă a instanţei penale, urmată de operaţiunea juridică descrisă mai sus; ulterior, cumpărătorul întocmeşte promisiunea de vânzare cumpărare către chiar fiica defunctului E., recurenta pârâtă iar ambele părţi (vânzătorul F. şi cumpărătorul C.) împuternicesc aceeaşi persoană (E., persoana condamnată pentru uzul înscrisurilor falsificate) să încheie contractul de vânzare cumpărare, iar antecontractul este încheiat în numele promitentului vânzător de tatăl promitentei cumpărătoare.

În contextul expus, concluzia instanţei de apel criticată de recurentă, aceea a reţinerii unei scheme frauduloase, a fost justificată de instanţa de apel în mod coerent şi complet, prin expunerea elementelor de fapt care au determinat concluzia instanţei privind îndeplinirea cerinţelor legale pentru constatarea incidenţei sancţiunii nulităţii, şi arătarea probelor avute în vedere în acest sens, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Este de menţionat şi că aprecierea elementelor de fapt care au determinat concluzia că în speţă sunt întrunite condiţiile pentru a se putea reţine cauza ilicită presupune o raportare la circumstanţele cauzei, instanţa dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Astfel, toate aspectele invocate de recurenta pârâtă referitoare la împrejurările de fapt reţinute de instanţa de apel pentru a constata incidenţa unei cauze ilicite nu pot forma obiect de analiză în faza recursului întrucât cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ. nu permite schimbarea stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel şi nici verificarea modalităţii în care au fost apreciate probele administrate. Astfel, modul în care instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele de fapt ale cauzei care excedează controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs.

De asemenea, criticile formulate în această privinţă nu relevă vreun aspect de nelegalitate, nefiind incident nici cazul de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Astfel, în reglementarea art. 1238 alin. (2) din C. civ., cauza ilicită, proprie unei părţi, era cunoscută sau trebuia să îi fie cunoscută cocontractantului, astfel fiind sancţionat comportamentul culpabil al acestuia care, cunoscând sau trebuind să cunoască scopul ilcit al celeilate părţi, a consimţit totuşi al încheierea contractului.

Argumentele recurentei pârâte referitoare la necunoaşterea situaţiei actelor încheiate de tatăl său nu sunt de natură a înlătura sancţiunea întrucât, chiar dacă ar fi fost reţinută în cauză, simpla ignorare a scopului ilicit al celeilalte părţi nu este suficientă pentru înlăturarea sancţiunii nulităţii, întrucât, făcând referire la situaţia în care, după împrejurări, partea trebuia să cunoască scopul ilicit, legea solicită cocontractantului anumite diligenţe pe care trebuia să le depună pentru a cunoaşte adevăratul scop al celeilalte părţi, pentru a se asigura că încheie un contract valabil.

Argumentele recurentei pârâte referitoare la prescripţia dreptului la acţiunea în nulitate nu pot fi reţinute, în cauză fiind reţinut un caz de nulitate absolută. De asemenea, nu poate fi reţinut nici argumentul referitor la lipsa interesului reclamanţilor de a promova acţiunea în nulitate, chiar dacă titlul de proprietate al recurentei este reprezentat de o hotărâre judecătorească, astfel cum a arătat aceasta, dat fiind faptul că, în cadrul acţiunii în revendicare, în operaţiunea de comparare a titlurilor, sunt analizate drepturile invocate de părţi pentru a se determina caracterul preferabil al unuia dintre acestea, având relevanţă în acest cadru faptul că, în privinţa unora din actele juridice succesive având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, este incidentă sancţiunea nulităţii.

Susţinerile recurentei pârâte prin care aceasta a invocat incidenţa autorităţii de lucru judecat, arătând că, faţă de împrejurarea că acţiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva lui E., privind despăgubiri de 350.000 RON în legătură cu imobilul din str. x, de care a pretins că a fost privat de inculpat, a fost respinsă definitiv ca neîntemeiată prin decizia penală nr. 881/22.07.2014, după ce o respinsese şi Tribunalul Bucureşti, reclamanţi nu ar mai putea formula noi acţiuni civile în pretenţii nici împotriva succesorilor în drepturi ai lui E., nu pot fi primite. Astfel, în realitate, recurenta pârâtă nu a invocat reluarea aceleiaşi judecăţi, elementele acţiunilor civile avute în vedere de aceasta fiind diferite, acţiunea în revendicare şi capetele de cerere accesorii formulate în prezenta cauză având un obiect şi o cauză juridică diferite faţă de o acţiune în pretenţii.

Recurenta pârâtă a considerat că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 557 alin. (2) din C. civ., conform cărora, în cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ. În acest sens, recurenta pârâtă a invocat ignorarea dreptului său de proprietate asupra clădirii edificate în baza unei autorizaţii de construire valabil emise şi neanulate de instanţa de contencios administrativ competentă. Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel şi cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentelor considerente, autorizaţia de construire obţinută pentru realizarea lucrărilor de către posesorul neproprietar nu are relevanţă în cadrul raţionamentului juridic care a determinat soluţia, întrucât scopul pentru care autorizaţia de acordă este unul de natură tehnico-urbanistică, şi nu are efecte în problema dreptului real. Astfel, autorizaţia de construire emisă în temeiul actului normativ aplicabil în materia urbanismului şi a regimului juridic al construcţiilor are în vedere scopul disciplinării conduitei în domeniul executării lucrărilor de construire sau desfiinţare a construcţiilor, iar drepturile reale sunt supuse reglementării C. civ., aceasta din urmă reprezentând norma de drept material aplicabilă speţei.

Recurenta pârâtă a considerat că decizia recurată a încălcat autoritatea de lucru judecat, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat. Manifestarea negativă a autorităţii de lucru judecat presupune că o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză iar manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat presupune că, într-o judecată ulterioară, partea care a câştigat un proces se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea din acest proces anterior, care este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, fără ca instanţa sau partea adversă din litigiul ulterior să mai poată supune dezbaterii existenţa dreptului.

În realitate, recurenta pârâtă nu a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat în vreuna din ipotezele expuse, ci a susţinut că, titlul său de proprietate, fiind o hotărâre judecătorească definitivă ce ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, nu este un contract, nu poate fî desfiinţată decât pe căile ordinare sau extraordinare de atac şi nu poate face obiect al unei acţiuni în anulare, nici direct şi nici indirect. În această situaţie, cazul de casare invocat nu este incident iar critica este în realitate lipsită de obiect pentru că instanţa de apel nu a procedat la desfiinţarea hotărârii judecătoreşti invocate drept titlu al recurentei pârâte sau la rejudecarea vreuneia din chestiunile litigioase supuse judecăţii în dosarul finalizat prin pronunţarea respectivei hotărâri.

Într-adevăr, verificarea în prezentul litigiu a modului în care au fost respectate condiţiile prevăzute de lege pentru validarea unei promisiuni sinalagmatice de vânzare a unui imobil, ar presupune implicit un control asupra legalităţii şi temeiniciei sentinţei civile invocate de recurenta pârâtă, ceea ce nu poate fi primit, întrucât o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă controlului judiciar printr-o cerere de chemare în judecată ulterioară, ci doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

În prezenta cauză însă, instanţa de apel nu a verificat aspectele referitoare la îndeplinirea sau nu a condiţiilor legale pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, deja tranşate prin hotărârea judecătorească definitivă anterioară.

În ceea ce priveşte calificarea şi efectele respectivei hotărâri, este de observat că prin hotărârea care ţine loc de contract, instanţa de judecată nu face altceva decât să constate existenţa unei convenţii a părţilor şi să dea formă de act autentic acesteia prin pronunţarea hotărârii. Astfel, faptul că hotărârea ţine loc de contract nu semnifică decât o modalitate atipică de executare a obligaţiei de a face (de a încheia contractul), dar nu schimbă natura convenţională a raportului juridic. Instanţa învestită cu acţiunea privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contractul de vânzare-cumpărare a analizat exclusiv raportul juridic dintre părţile contractante, dar nu şi atitudinea subiectivă pretins frauduloasă a acestora în raport cu terţele persoane care ar putea fi prejudiciate. Într-o acţiune ulterioară în nulitatea promisiunii de vânzare, partea în favoarea căreia s-a pronunţat hotărârea nu poate invoca drept titlu de proprietate originar, hotărârea judecătorească prin care s-a suplinit consimţământul părţii adverse la încheierea contractului, deoarece această hotărâre nu poate avea efecte în mod independent de convenţia părţilor în temeiul căreia a fost pronunţată.

Recurenta pârâtă a arătat că titlul său de proprietate este reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă civilă şi intrată în autoritatea de lucru judecat şi a susţinut o încălcare a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Brumărescu contra România, a statuat că există o încălcare a dreptului la un proces echitabil (încălcarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) prin nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice de care se bucură o hotărâre judecătorească irevocabilă şi intrată în autoritatea de lucru judecat.

În cauza Brumărescu contra România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că procurorul general al României dispunea de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare şi că, admiţând o astfel de cale de atac, Curtea Supremă de Justiţie a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curţii Supreme de Justiţie, la o hotărâre judecătorească "irevocabilă", dobândind deci autoritatea lucrului judecat şi fiind, în plus, executată. Acesta este contextul în care s-a reţinut încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.

În prezenta cauză, astfel cum s-a mai arătat, procedura judiciară declanşată prin formularea de către reclamanţi a acţiunii în revendicare nu presupune rejudecarea procesului anterior, întrucât instanţa nu examinează chestiunile litigioase deja dezlegate, şi anume, îndeplinirea condiţiilor legale pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, şi nici nu conduce la desfiinţarea hotărârii respective în condiţii similare exercitării unei căi de atac.

Dimpotrivă, hotărârea judecătorească invocată de recurenta pârâtă ca apărare în cadrul acţiunii în revendicare reprezintă unul din termenii comparaţiei de titluri care se efectuează într-o astfel de acţiune. Astfel, în cadrul acţiunii în revendicare, ambele părţi invocă titluri de proprietate care pot concretiza oricare din modurile de dobândire a dreptului de proprietate recunoscute de lege, inclusiv convenţie sau hotărâre judecătorească, ele fiind supuse operaţiunii de comparare pentru a se stabili care este cel mai bine caracterizat.

Cererea subsidiară formulată de recurenta pârâtă prin cererea de recurs, în sensul ca intimatul pârât F., în temeiul obligaţiei sale de garanţie pentru evicţiune, să acopere cheltuielile pretinse de reclamanţi în legătură cu revendicarea şi demolarea, obligaţia de plată revenind direct şi exclusiv acestuia, în temeiul art. 1672 punctul 3 din C. civ., nu poate fi primită. Critica a fost formulată de recurenta pârâtă în sensul că instanţa de apel nu ar fi luat în considerare această cerere, or, în situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe cu privire la o cerere cu care a fost învestită, procedura completării hotărârii este obligatorie conform art. 445 din C. proc. civ., aspectul respectiv neputând fi invocat pe calea recursului.

Reţinând că motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de această parte împotriva deciziei nr. 1335A din 3 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 1335A din 3 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi H., I., B. şi intimaţii-pârâţi D., E., F..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 decembrie 2023.