Concurrent civil restitution claims and criminal restitutions: non-extension of criminal res judicata to separate unjust enrichment actions against different defendants

Şedinţa publică din data de 19 decembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 la Tribunalul Constanţa, reclamanţii Judeţul Constanţa, Consiliul Judeţean Constanţa şi Preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la restituirea sumei de 250.000 RON către bugetul local al Judeţului Constanţa; obligarea pârâtei la plata sumei de 17.037,06 RON reprezentând dobândă; obligarea pârâtei la plata dobânzii, în continuare, până la data restituirii sumei de 250.000 RON, la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, diminuat cu 20%; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 644 din 29 martie 2016 pronunţată în dosarul cu nr. x/2015, Tribunalul Constanţa, secţia a IV-a civilă a respins excepţia prematurităţii acţiunii, a admis excepţia nelegalităţii Hotărârii Consiliului Judeţean nr. 210/08.06.2012 şi a constatat nelegalitatea Hotărârii Consiliului Judeţean nr. 210/08.06.2012.

Tribunalul a respins acţiunea formulată de reclamanţii Judeţul Constanţa, Consiliul Judeţean Constanta şi Preşedintele Consiliului Judeţean Constanta, în contradictoriu cu pârâta A., ca nefondată, şi a obligat reclamanţii la plata sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către pârâtă.

Împotriva sentinţei civile nr. 644 din 29 martie 2016 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a IV-a civilă în dosarul cu nr. x/2015, au formulat apel reclamanţii Judeţul Constanţa, Consiliul Judeţean Constanţa şi Preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, după cum urmează: admiterea acţiunii precizate, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 250.000 RON, la plata dobânzilor şi majorărilor de întârziere solicitate, precum şi a cheltuielilor de judecată; înlăturarea dispoziţiei privind obligarea reclamanţilor la plata către pârâtă a sumei de 6.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat; menţinerea celorlalte dispoziţii.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 58/C din 2 martie 2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul civil declarat de apelanţii reclamanţi Judeţul Constanţa, Consiliul Judeţean Constanţa şi Preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. şi a obligat apelanţii la plata sumei de 3.600 RON către intimată, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 58/C din 02 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii Judeţul Constanţa, Consiliul Judeţean Constanţa şi Preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenţii reclamanţi au arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, motiv care se circumscrie ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Circumscris acestei critici, recurenţii reclamanţi au arătat că hotărârea recurată nu evocă normele substanţiale şi/sau procedurale incidente pe care se întemeiază soluţia de respingere a apelului. Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, soluţia de respingere a apelului a fost dată în considerarea împrejurării că, în dosarul penal nr. x/2015, prin sentinţa penală nr. 227/2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a dispus obligarea unor terţe persoane faţă de prezenta cauză, B., C. şi D. la plata, în solidar, către partea civilă Judeţul Constanţa, a sumei de 18.399.836 RON reprezentând despăgubiri civile, care include şi suma în litigiu. Cu toate acestea, hotărârea recurată nu precizează motivele de drept - normele de drept material şi/sau procedural - care să susţină aceste considerente, instanţa de apel limitându-se la a analiza temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, pe care îl consideră corect indicat.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, deşi în cadrul considerentelor hotărârii atacate, se regăsesc trimiteri la diferite norme legale, aceste trimiteri se fac exclusiv în cadrul considerentelor care analizează motivele de apel găsite ca întemeiate. Soluţia pronunţata de respingere a apelului este motivată exclusiv din perspectiva admiterii acţiunii civile împotriva lui B., C. şi D., în dosarul penal nr. x/2015 Aceste considerente ale hotărârii recurate nu menţionează şi motivele de drept avute în vedere de instanţa de apel. În aceste condiţii, hotărârea astfel pronunţată nu îndeplineşte cerinţa motivării şi este nelegală.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenţii reclamanţi au arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile, motiv circumscris ipotezei de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenţii reclamanţi au apreciat că este lipsită de relevanţă în cauză simpla împrejurare că, prin sentinţa penală nr. 227/2018, definitivă conform deciziei penale nr. 363/2021, a fost admisă acţiunea civilă a judeţului Constanţa, formulată în dosarul penal nr. x/2015 împotriva unor terţi faţă de prezenta cauză. Este relevantă împrejurarea că prejudiciul nu a fost acoperit până la această dată, aşa cum rezultă din informaţiile depuse la dosar la solicitarea instanţei de apel, deşi hotărârea penală definitivă a fost pusă în executare.

Fiind vorba despre o obligaţie datorată unităţii administrativ-teritoriale, aceasta constituie o creanţă bugetară, în privinţa executării căreia sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 207/2015, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 623 din C. proc. civ., raportat la art. 220 alin. (3) şi (5) şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 3 pct. 18 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 969 din 7 decembrie 2017, precum şi prin Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2019 privind interpretarea art. 226 alin. (1), (3) şi 10 din Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 402 din data de 22 mai 2019.

Recurenta reclamantă a invocat art. 234 din Codul de procedură fiscală care reglementează încetarea executării silite şi a arătat că, în cauza de faţă, executarea silită a titlului executoriu constând în sentinţa penală sus-menţionată nu a încetat conform art. 234 din Codul de procedură fiscală, iar obligaţiile menţionate în titlul executoriu nu s-au stins.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, în aceste condiţii, instanţa de apel era obligată a analiza obligaţia pârâtei de restituire a sumei încasate fără temei, aşa cum instanţa de apel a reţinut, exclusiv prin raportare la motivele şi cauza acţiunii deduse judecăţii şi nu prin raportare la hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul penal împotriva unor alte persoane.

Recurenţii reclamanţi au considerat că situaţia este similară celei analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 20 din 21 ianuarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 33 alin. (2) şi ale art. 35 alin. (2) din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, publicată în Monitorul Oficial nr. 333 din data de 23 aprilie 2020.

Hotărârea recurată este nelegală întrucât instanţa de apel era obligată a observa dispoziţiile legale incidente privind executarea hotărârii penale din perspectiva laturii civile, respectiv că nu s-au stins obligaţiile prevăzute în titlul executoriu şi, corelativ, că reclamanţii continuă a înregistra un prejudiciu având în vedere încasarea de către pârâtă a unei sume de la bugetul judeţean fără niciun temei.

Recurenţii reclamanţi au considerat că este greşită şi interpretarea dată de instanţa de apel principiului electa una via non datur recursus ad alteram. Raţiunea pentru care este prevăzut caracterul exclusiv al opţiunii pentru una dintre cele două instanţe competente/căi procedurale este tocmai împiedicarea pronunţării unor soluţii contradictorii în una şi aceeaşi problemă sesizată instanţei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3151 din 9 octombrie 2013). Nu aceasta este situaţia în speţă, întrucât instanţa nu a fost sesizată în una şi aceeaşi problemă, acţiunea obiect al prezentului dosar fiind formulată împotriva altei persoane, care nu a avut calitate de parte în dosarul penal, precum şi pe alt temei de drept.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că întemeierea în drept a cererii de chemare în judecată s-a realizat corect de către reclamanţi, iar prima instanţă în mod eronat a apreciat că, urmare constatării nelegalităţii actului administrativ individual, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1635 şi art. 1341 din C. civ.. În aceste condiţii, instanţa de apel era obligată a face aplicarea dispoziţiilor art. 1635 şi art. 1341 din C. civ. şi să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate fără temei.

În egală măsură, instanţa de apel era obligată a analiza şi dispoziţiile legale care relevă natura de cheltuială neeligibilă a sumei de 250.000 RON, raportat la dispoziţiile Legii nr. 350/2005 şi O.G. nr. 51/1998. Suma de 250.000 RON plătită pârâtei are natura unei cheltuieli neeligibile prin raportare la dispoziţiile legale invocate, în egală măsură aplicabile pârâtei în calitate de beneficiară a finanţării. Totodată, instanţa de apel era obligată a observa că pârâta datorează şi accesoriile solicitate, conform cadrului de reglementare incident, astfel cum cererea de chemare în judecată a fost precizată.

În drept, recurenţii reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză.

Motivele de recurs au fost comunicate intimatei la data de 21 iunie 2022, conform dovezii de primire de la fila x verso dosar recurs.

La data de 08 iulie 2022, în termenul legal de 30 zile de la primirea recursului, intimata pârâtă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, intimata pârâtă a arătat că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este întemeiat întrucât, din analiza deciziei recurată, prin raportare la art. 425 din C. proc. civ., rezultă că aceasta respectă cerinţele de legalitate. Din decizie, se poate desprinde raţionamentul juridic care a condus la soluţie raportat şi la situaţia de fapt reţinută.

Intimata pârâtă a arătat că invocarea Deciziei nr. 20/21.01.2020 a Curţii Constituţionale nu are nicio relevanţă juridică în speţa de faţă întrucât se referă la o normă juridică inaplicabilă speţei, iar considerentele au în vedere posibilitatea urmării silite atât a debitorului, cât şi a garantului şi nu antrenarea răspunderii pentru recuperarea prejudiciului de la persoane diferite care nu se află în raport juridic.

Intimata pârâtă a considerat că, atâta timp cât prin hotărâri judecătoreşti penale s-a stabilit cu putere de lucru judecat că faptele care au condus la crearea prejudiciului în dauna recurenţilor reclamanţi sunt infracţiuni şi s-a dispus recuperarea prejudiciului de la persoanele vinovate, recurenţii reclamanţi nu mai pot solicita, în baza aceloraşi fapte, antrenarea răspunderii civile a altor persoane.

În aceste condiţii, în temeiul art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., se opun cu putere de lucru judecat hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul dosarului penal. De observat este faptul că instanţa penală a stabilit că faptele generatoare de prejudiciu constituie infracţiuni, a stabilit şi persoanele vinovate de săvârşirea pagubei şi s-a soluţionat şi latura civilă prin obligarea persoanelor vinovate la repararea prejudiciului. Deosebit de important este faptul că recurenţii reclamanţi din cauza de faţă s-au constituit parte civilă în dosarul penal, unde s-au luat şi măsuri de asigurare a acţiunii civile şi sunt în posesia unui titlu executoriu cât priveşte recuperarea sumei din litigiul de faţă.

În consecinţă, intimata pârâtă a considerat că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că recurenţii care au ales calea penală pentru recuperarea acestui prejudiciu şi stabilirea persoanelor vinovate de producerea lui nu mai pot folosi o altă cale, cea civilă, de antrenare a răspunderii a altor persoane, dar în baza aceloraşi fapte şi cu acelaşi prejudiciu.

Recurenţii reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din Codul de de procedură civilă a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 23 mai 2023, completul de filtru a respins excepţia tardivităţii recursului, a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii Consiliul Judeţean Constanţa, Judeţul Constanţa şi Preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa împotriva deciziei nr. 58/C din 2 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa – secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2023, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Soluţia primei instanţe prin care aceasta a constatat nelegalitatea Hotărârii Consiliului judeţean Constanţa nr. 210/8.06.2012 nu a format obiectul apelului, ea dobândind astfel autoritate de lucru judecat, cum corect a constatat instanţa de apel. În consecinţă, obiectul judecăţii este circumscris solicitării reclamanţilor de obligare a pârâtei la restituirea sumei achitate acesteia şi a dobânzilor aferente, reclamanţii susţinând inexistenţa, în sarcina lor, a unei obligaţii de plată.

În motivarea deciziei recurate, s-a considerat că admiterea excepţiei de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului, situaţie în care, în mod eronat, prima instanţă nu a reţinut lipsa de cauză juridică a prestaţiei şi obligaţia de restituire în sarcina pârâtei, beneficiarul acesteia, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1635 alin. (1) din C. civ.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere art. 1341 şi art. 1470 din C. civ. şi a apreciat că, urmare a constatării nelegalităţii Hotărârii nr. 210/8.06.2012 a Consiliului Judeţean Constanţa de către instanţa de fond, în temeiul căreia a fost efectuată plata a cărei restituire se solicită, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii în repetiţiune nu mai poate fi contestată, întrucât în speţă a fost reţinută o executare a unei obligaţii de care Consiliul Judeţean Constanţa nu mai este ţinut.

Motivul pentru care instanţa de apel nu a dispus însă obligarea efectivă a pârâtei la plata sumelor pretinse prin acţiune a fost acela că partea vătămată, care s-a constituit ca parte civilă în procesul penal şi a avut câştig de cauză, nu poate promova în paralel o acţiune civilă pentru recuperarea aceleiaşi sume de la o altă persoană. Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul Judeţul Constanţa deţine un titlu executoriu pentru suma care formează obiectul acţiunii, ca urmare a soluţionării laturii civile în procesul penal, situaţie în care nu mai poate obţine aceeaşi sumă în procesul civil de faţă, pe un alt temei juridic, faţă de principiul de drept "electa una via non datur recursus ad alteram" (odată aleasă o cale nu se mai poate recurge la alta).

Înalta Curte observă că decizia instanţei de apel este motivată şi conţine expunerea împrejurărilor de fapt ale cauzei precum şi a raţionamentului juridic care a condus la soluţia de respingere apelului, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Astfel, conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei însă, în cauză, nu sunt incidente ipotezele menţionate ale cazului de casare indicat. După cum s-a arătat mai sus, motivarea instanţei de apel conţine elementele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. iar împrejurarea că recurenţii nu sunt de acord cu modul în care instanţa de apel a aplicat un principiu de drept, în speţă, acela conform căruia odată aleasă o cale procedurală pentru realizarea dreptului, partea nu mai poate recurge la o alta, nu presupune o deficienţă a motivării, în sensul avut în vedere de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Întrucât aplicarea în cauză a principiului menţionat a condus la respingerea pe fond a acţiunii în restituirea plăţii nedatorate, în situaţia în care instanţa de apel a reţinut că îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii în repetiţiune nu poate fi contestată, examinarea criticilor formulate de recurenţii reclamanţi trebuie realizată prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât ele vizează o încălcare a normelor de drept material. Astfel, dezvoltarea motivelor de recurs priveşte modul în care instanţa de apel a aplicat, în circumstanţele concrete ale cauzei, dispoziţiile art. 1635 şi art. 1341 din C. civ., recurenţii reclamanţi susţinând că instanţa de apel era obligată să facă aplicarea dispoziţiilor menţionate şi să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate fără temei, în analiza dispoziţiilor legale menţionate nefiind relevantă, în opinia lor, existenţa hotărârii penale, raţionamentul instanţei de apel fiind greşit sub acest aspect.

În ceea ce priveşte situaţia care a generat aplicarea în cauză a principiului de drept conform căruia odată aleasă o cale procedurală nu se mai poate recurge la alta, instanţa de apel a reţinut că, în dosarul penal nr. x/2015, prin sentinţa penală nr. 227/4.05.2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa – secţia penală, în baza art. 397 din C. proc. pen. în referire la art. 20 din C. proc. pen. şi art. 1357 şi următoarele din C. civ., s-a dispus obligarea inculpaţilor B. (condamnat pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în raport de plăţile nelegale pentru acţiuni culturale şi sportive), C. (condamnat pentru infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu, în raport de plăţile nelegale pentru acţiuni culturale şi sportive), şi D. (condamnată pentru infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu, în raport de plăţile nelegale pentru acţiuni culturale şi sportive), la plata, în solidar, către partea civilă Judeţul Constanţa a sumei de 18.399.836 RON, despăgubiri civile.

Dispoziţia de soluţionare a acţiunii civile şi de recuperare a prejudiciului a fost menţinută prin decizia penală nr. 363/A/18.03.2021 pronunţată de Curtea de apel Galaţi – secţia penală, instanţa de apel expunând în decizia sa considerentul instanţei penale conform căruia "prejudiciul a fost pe deplin dovedit cu mijloacele de probă administrate în cauză, între infracţiunea de abuz în serviciu şi prejudiciul înregistrat existând raport de cauzalitate, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru tragerea inculpaţilor la răspundere civilă".

Este de observat că, în cadrul procesului penal, acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, astfel cum prevede art. 14 alin. (1) din C. proc. pen., subiectul activ al acţiunii penale fiind procurorul, care pune în mişcare şi exercită acţiunea, iar subiectul pasiv fiind inculpatul.

În decizia instanţei de apel s-a arătat că faptele calificate ca infracţiuni au constat în îndeplinirea de către inculpaţi, în mod defectuos, cu ştiinţă, a atribuţiilor de serviciu care decurgeau din funcţiile publice deţinute în cadrul Consiliului judeţean Constanţa, "plătind în mod nelegal suma de 18.399.836 RON, reprezentând finanţări nerambursabile din fonduri publice, către asociaţii şi fundaţii şi asociaţii sportive şi cluburi sportive din Constanţa, finanţarea şi plăţile fiind efectuate de către unitatea administrativ-teritorială a Judeţului Constanţa, numai în baza unor hotărâri ale Consiliului judeţean Constanţa, fără respectarea normelor legale în vigoare, prevăzute de Legea nr. 350/2005, privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice, alocate pentru activităţi non-profit de interes general, de O.G. nr. 51/1998, actualizată, privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale, precum şi de Legea 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului".

În ceea ce priveşte acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, aceasta are ca obiect, astfel cum prevede art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.

Dreptul persoanei vătămate de a alege calea de exercitare a acţiunii civile rezultă implicit din prevederile art. 27 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora "dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune". De asemenea, în temeiul art. 27 alin. (2) şi (3) din cod, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, au dreptul de a abandona calea deschisă în faţa instanţei penale şi de a se adresa pentru despăgubiri instanţei civile în două situaţii: dacă, prin hotărârea definitivă pronunţată, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, respectiv atunci când procesul penal a fost suspendat. În fine, dispoziţiile art. 27 alin. (6) din cod recunosc persoanei vătămate sau succesorilor acesteia dreptul de a introduce acţiune la instanţa civilă pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.

Odată exprimată opţiunea în favoarea uneia dintre căile procesuale anterior analizate, ea dobândeşte un caracter irevocabil, persoana vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, nemaiputând renunţa la această cale de obţinere de la inculpat sau persoana responsabilă civilmente a reparării prejudiciilor suferite prin săvârşirea infracţiunii, pentru a formula o acţiune civilă distinctă la instanţa civilă competentă, cu excepţia cazului suspendării procesului penal, reglementat la art. 27 alin. (3) din C. proc. pen.

Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă că ele au în vedere identitatea de părţi şi de obiect între cele două proceduri, fiind supuse judecăţii aceleaşi fapte.

Astfel, exerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, pentru a obţine repararea prejudiciului de ordin civil cauzat de inculpat prin comiterea infracţiunii împotriva sa, fapta pentru care se exercită acţiunea penală constituind şi fapta delictuală generatoare a răspunderii civile.

În consecinţă, temeiul acţiunii civile alăturate celei penale nu poate fi decât cel delictual, în speţă, instanţa penală dispunând obligarea inculpaţilor la plata despăgubiri civile către partea civilă Judeţul Constanţa, în aplicarea art. 1357 din C. civ., stabilind astfel îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a inculpaţilor din procesul penal.

În acest cadru, este de observat natura acţiunii civile de acţiune accesorie celei penale, beneficiile pe care victima infracţiunii le va avea prin alăturarea pretenţiilor sale procesului penal fiind strict circumstanţiate acestuia şi neputând depăşi cadrul laturii penale. Astfel cum s-a arătat mai sus, există identitate între fapta pentru care se exercită acţiunea penală şi cea generatoare de prejudicii civile.

Instanţa de apel a considerat că este incidentă în speţă situaţia în care legea prevede două căi procedurale diferite pentru realizarea dreptului iar opţiunea reclamantului pentru una din acestea, el deţinând un titlu executor pentru suma pretinsă, ca urmare a soluţionării acţiunii civile în procesul penal, determină concluzia că acesta nu mai poate obţine aceeaşi sumă în procesul civil de faţă, pe un alt temei juridic.

Într-adevăr, optând să alăture acţiunea civilă celei penale, reclamantul trebuie să se supună autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, în acest sens fiind dispoziţiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. care statuează că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Aşadar, pentru a se produce efectele lucrului judecat din penal, care să oblige instanţa civilă în statuările ulterioare, este necesar să fie dedusă judecăţii aceeaşi faptă, imputată aceleiaşi persoane, efectele menţionate neputând viza decât chestiunile supuse judecăţii instanţei penale, şi anume, îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanelor care au avut calitatea de subiect pasiv în cadrul acţiunii civile, şi anume, inculpaţii din dosarul penal.

Astfel, regula potrivit căreia persoana vătămată prin infracţiune care s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu mai poate porni, pentru judecarea aceluiaşi fapt producător de daune, o acţiune în faţa instanţei civile operează în aceste limite, neputând fi extinsă în cazul în care acţiunea civilă a fost formulată împotriva unor alte persoane, fiind invocat un alt temei juridic, respectiv un fapt juridic licit, o faptă distinctă de cea pe care s-a grefat acţiunea civilă ataşată acţiunii penale din dosarul penal.

În cauză, în dosarul penal, fapta inculpaţilor trimişi în judecată a fost reprezentată de îndeplinirea de către aceştia, în mod defectuos, cu ştiinţă, a atribuţiilor de serviciu care decurgeau din funcţiile publice deţinute în cadrul Consiliului judeţean Constanţa, faptă distinctă de cea vizând primirea unei plăţi nedatorate, fapt juridic licit invocat împotriva pârâţilor în prezenta cauză, care nu au participat în procesul penal.

Astfel, premisa prezentei judecăţi civile este reclamarea altei fapte decât cea care a fost examinată în procedura judiciară penală şi, de asemenea, imputarea acesteia unor persoane care nu au avut calitate procesuală în dosarul penal. Aşadar, instanţa penală nu a tranşat nimic în legătură faptul juridic licit invocat în prezenta cauză, pentru a se putea susţine că s-ar extinde efectul lucrului judecat din penal asupra judecăţii civile, aşa cum au considerat intimaţii. În dosarul penal a fost analizată săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv, complicitate la abuz în serviciu, de către inculpaţii din respectivul dosar, precum şi prejudiciul civil produs prin comiterea acestor infracţiuni, latura civilă neputându-se circumscrie decât acestei fapte. Faptul juridic licit al plăţii nedatorate, plată primită de pârâţii din prezenta cauză, nu a format obiect de analiză în cadrul dosarului penal, nici sub aspect penal, nici civil.

Raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, simpla existenţă a titlului executoriu împotriva inculpaţilor din dosarul penal nu este de natură să conducă la o dublă realizare a creanţei reclamantului creditor, deoarece finalizarea uneia dintre cele două proceduri urmate, prin executarea hotărârii penale împotriva inculpaţilor, determină încetarea de îndată a celeilalte pentru a nu determina o îmbogăţire nejustificată a creditorului. Prin urmare, în ipoteza în care creditorul îşi realizează creanţa în una dintre aceste proceduri, cealaltă încetează.

Reţinând că motivele de recurs sunt întemeiate în sensul celor arătate mai sus, raţionamentul juridic expus de instanţa de apel, în circumstanţele concretele ale speţei, conducând la o greşită aplicare a normelor de drept material, fiind astfel incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 497 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenţii reclamanţi, va casa decizia şi va trimite cauza la aceeaşi curte de apel, pentru rejudecarea cauzei, în raport cu cele expuse mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Consiliul Judeţean Constanţa, Judeţul Constanţa şi Preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa împotriva deciziei nr. 58/C din 2 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A..

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 decembrie 2023.