Reinstatement Compensation Claims: Mandatory Document Evidence Under Law 164/2014 Replacing Witness Testimony

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 07 decembrie 2020, sub nr. x/2020, contestatoarea A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei de validare nr. 6137 din 29.10.2020 şi obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii de invalidare (de aceasta dată) a Hotărârii nr. 2757 din 28.05.2020 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului - Municipiul Bucureşti, respectiv emiterea unei noi decizii prin care să se dispună acordarea de compensaţii băneşti.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 290/2003 şi ale Legii nr. 164/2014.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 844 din 09 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, contestaţia formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi, pe cale de consecinţă, a anulat decizia de validare nr. 6137/29.10.2020, obligând intimata la emiterea unei decizii de validare parţială a Hotărârii nr. 2757/28.05.2020 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, în sensul acordării de despăgubiri pentru imobilul situat în oraşul Cetatea Albă, str. x, format din casă (3 camere şi antreu la parter, 3 camere la etaj, cameră pentru servitori, closet şi bucătărie) şi teren aferent în suprafaţă de 910,42 mp.

3. Hotărea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1473 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 844 din 9 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

4. Recursul exercitat în cauză

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată nu conţine considerentele pentru care au fost înlăturate motivele de apel referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale privind imposibilitatea părţii de a obţine înscrisuri de la autorităţi.

Astfel, recurenta a susţinut că prin cererea de apel a arătat, cu privire la existenţa şi dovada dreptului de proprietate prin raportare la complexitatea probatoriului administrat şi la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 coroborat cu art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, că a fost în imposibilitate de a procura înscrisuri, iar instanţa avea obligaţia de a prezenta argumentele pentru care a înlăturat solicitarea reclamantei de a se constata făcută dovada dreptului de proprietate cu înscrisurile depuse şi cu declaraţiile martorilor.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dar a aplicat greşit normele cuprinse în art. 5 alin. (1) şi art. 8 alin. (7) din Legea nr. 290/2003.

Cererea de acordare a despăgubirilor a fost formulată anterior anului 2014 şi ar fi trebuit soluţionată anterior acestei date, iar Comisia competentă pentru soluţionarea cererii nu a făcut dovada că ar fi solicitat acte şi informaţii instituţiilor publice şi că ar fi primit răspunsuri care ar contrazice cele dovedite de reclamantă prin probele administrate.

A mai susţinut recurenta că, în prezenta cauză, este incidentă teza a II-a a dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006, în sensul că reclamanta se află în imposibilitatea procurării înscrisurilor, dată fiind corespondenţa cu autorităţile din Ucraina, astfel că cererea de despăgubire se completează cu declaraţia autentică a reclamantei însoţită de declaraţiile celor doi martori, de asemenea autentificate, din care rezultă dovada dreptului de proprietate pentru imobilul "lot pentru vilă" în suprafaţă de 3.000 mp din staţiunea balneară Budachi-Cordon, precum şi dovada continuităţii proprietăţii asupra bunurilor indicate în cerere, coroborate cu adresa Primăriei Budachi-Cordon care certifică închirierea imobilului pentru postul de jandarmi.

Ca atare, recurenta a susţinut că este dovedită existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv prin raportare la declaraţiile martorilor autentificate care au fost depuse la dosarul administrativ, fiind nerezonabil ca procedura instituită de legea română să condiţioneze acordarea despăgubirilor de obligarea solicitantului să prezinte înscrisuri emise de autorităţi în condiţiile în care premisa este aceea că solicitantul a fost deposedat de bunuri ca urmare a părăsirii forţate a teritoriului Basarabiei.

Cerinţa impusă de art. 4 alin. (1) din Legea 164/2014, de a lua în considerare declaraţiile autentice ale martorilor doar ca probe în completare, încălcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, pentru că la momentul la care s-a născut dreptul solicitantului la acordarea de despăgubiri, prin adoptarea Legii nr. 290/2003, norma legală prevedea expres că solicitantul putea prezenta acte sau declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin doi martori, de asemenea, autentificate.

Astfel, de la momentul adoptării Legii nr. 290/2003, persoanele îndreptăţite la despăgubiri sunt titulare ale unui drept de creanţă, care, în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie un "bun", astfel încât acestea pot pretinde că au cel puţin "o speranţă legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate.

Recurenta a mai arătat că, potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

În sensul jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate în jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi al importanţei pentru părţi a obiectului procedurii (hotărârile din 24 februarie 1992, 27 iunie 2000, 6 aprilie 2000, pronunţate în cauzele Pierazzini împotriva Italiei, paragraful 16, Frydlender împotriva Franţei, paragraful 43, Comingersoll împotriva Portugaliei, paragraful 19).

Or, comportamentul autorităţilor competente care au schimbat condiţiile în care se face dovada pe parcursul soluţionării cererii, întârziind în mod nejustificat soluţionarea acesteia, determină încălcarea drepturilor fundamentale consacrate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În aceste condiţii, recurenta a opinat că instanţa ar trebui să aplice normele legale în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în temeiul art. 20 din Constituţia României, instanţa de apel reţinând eronat că pentru imobilul "lot pentru vilă" în suprafaţă de 3.000 mp din staţiunea balneară Budachi-Cordon nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, pentru că, în afară de declaraţiile autentice, la dosarul administrativ s-a depus un act de vânzare (zdelcă) prin care B. (în calitate de mandatar cu procură notarială) îi vinde C. un lot de vilă în suprafaţă de 3.000 mp situat în staţiunea Budachi-Cordon, jud. Cetatea Albă, proprietatea mandantului D., înscris pe care îl deţine în original.

5. Apărările formulate în cauză

În 3 mai 2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârea atacată susţinând, implicit, că art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu este incident, prin raportare la data formulării cererii de despăgubiri, respectiv anterior anului 2014, când cererea ar fi trebuit soluţionată, ci sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi art. 8 alin. (7) din Legea nr. 290/2003.

Criticile recurentei ce vizează greşita aplicare a normelor din cuprinsul Legii nr. 164/2014 cu referire la regimul probator al pretenţiilor formulate în baza Legii nr. 290/2003, deşi se circumscrie motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., este nefondată.

Cu titlu prealabil, se impune precizarea potrivit căreia instanţa de recurs are competenţă exclusiv pentru efectuarea controlului de legalitate a hotărârii atacate, astfel că în prezentul recurs nu se va analiza modalitatea în care curtea de apel a apreciat asupra probatoriului administrat cu privire la dovedirea dreptului la despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 290/2003, ci va verifica, în baza criticilor recurentei, chestiunea de drept privind normele direct incidente, sub aspect probatoriu, în cauza dedusă judecăţii, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/2014, intrată în vigoare la 18 decembrie 2014.

Întrucât atât Hotărârea nr. 2757/28.05.2020 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului – Municipiul Bucureşti, cât şi Decizia de validare nr. 6137/29.10.2020 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au fost adoptate după intrarea în vigoare a legii noi, rezultă că incidenţa acestui act normativ în cauza de faţă, în mod corect, nu a fost ignorată de către instanţa de apel.

Mai mult decât atât, se constată că art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede în mod explicit opţiunea legiuitorului ca dispoziţiile legii noi să fie aplicate şi cererilor aflate în curs de soluţionare, după cum urmează: "Cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."

În plus, se constată că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 prevede că "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Or, la data intrării în vigoare a legii noi, cererea formulată de reclamantă şi de petenta E. privind acordarea de despăbubiri nu era soluţionată prin emiterea unei hotărâri de Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003, astfel încât, legea nouă este pe deplin aplicabilă în cauză, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Atare dezlegare este confirmată şi de raţionamentul expus de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 346/2016 (paragrafele 17-20), potrivit cu care "17 (…) Art. 4 din Legea nr. 164/2014 introduce prevederea că cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate. Aşadar, proba cu martori nu mai reprezintă o posibilitate alternativă de probă, aşa cum prevedea Legea nr. 290/2003, ci doar o probă complementară. (...) Potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

19. De altfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004).

20. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece creează discriminări ale persoanelor îndreptăţite la despăgubiri care nu au "avut norocul" să li se calculeze despăgubirea înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, Curtea reţine că prin Decizia nr. 14 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, paragraful 24, a constatat că, în acord cu jurisprudenţa sa, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996). Altfel spus, raportat la situaţia de faţă, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum."

Raportat la cele expuse şi analizând susţinerile recurentei, potrivit cu care sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (4) teza a II-a din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, precum şi cele ale art. 5 alin. (1) şi art. 8 alin. (7) din Legea nr. 290/2003, se constată că nu pot fi avute în vedere, de vreme ce la momentul soluţionării cererii se verifică întrunirea condiţiilor presupuse de cadrul legal aplicabil pentru acordarea despăgubirilor.

Împrejurarea că în această materie există atât soluţia legislativă de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 (neabrogată în mod expres), cât şi cea de la art. 4 din Legea nr. 164/2014 (act normativ ulterior şi care, din perspectiva aspectelor litigioase, conţine o soluţie legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obţinerea măsurilor reparatorii reglementate prin acest act normativ în favoarea destinatarilor legii), conduce la concluzia că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu şi cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

În acest context, se observă că, în mod corect, instanţa de apel s-a raportat în analiza sa şi la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, reţinând că depoziţiile martorilor sunt acceptate doar ca probe în completare, care se grefează pe cele ce dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale pentru recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii, singure neputând fundamenta dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că actul de vânzare-cumpărare nedatat şi nesemnat nu poate dovedi transferul dreptului de proprietate în patrimoniul lui C., autoarea reclamantei, respectiv nu poate reprezenta baza probatorie care să poată fi completată cu depoziţiile martorilor, act care, în absenţa unui înscris, care să releve neechivoc cel puţin intenţia părţilor de a transfera dreptul de proprietate imobiliară, nu poate fundamenta dovada dobândirii dreptului de proprietate de către autoarea reclamantei.

Prin urmare, contrar argumentelor recurentei, nu se poate reţine că, prin reţinerea incidenţei art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 20 din Constituţia României, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sau art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Aceasta întrucât instanţa de apel a soluţionat cauza prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi cum cererea formulată de către reclamantă era nesoluţionată la data intrării în vigoare a noii legi, iar aceasta este de imediată aplicare, conform art. 6 alin. (2) din C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 164/2014, şi prin raportare la art. 26 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că dovada dreptului la despăgubiri nu mai putea fi realizată prin declaraţia solicitantului însoţită de declaraţii de martori, fiind obligatorie prezentarea unor acte, care să ateste existenţa dreptului la despăgubiri, în litigiul pendinte, care să ateste cu privire la titularul dreptului de proprietate şi cu privire la imobil.

Cum această dovadă nu a fost făcută, întrucât contractul depus de reclamantă, nesemnat, nedatat şi neautentificat, nu atestă transferul dreptului de proprietate asupra terenului, în mod legal instanţele devolutive au considerat că în absenţa unui înscris, care să releve neechivoc cel puţin intenţia părţilor de a transfera dreptul de proprietate imobiliară, declaraţiile martorilor nu pot fundamenta dovada dobândirii dreptului de proprietate de către autoarea reclamantei.

Oricum, modalitatea de interpretare a probelor şi aprecierea dată acestora de către instanţa de apel nu poate fi analizată de către instanţa de recurs, aceasta putând examina numai aspecte de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, în lumina prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat, circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate motivele de apel prin care a învederat că sunt aplicabile dispoziţiile legale privind imposibilitatea părţii de a obţine înscrisuri de la autorităţi.

Înalta Curte constată, raportat la argumentele expuse în respingerea motivului de casare analizat anterior, că şi acest motiv de casare este nefondat, întrucât decizia civilă recurată respectă exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi de prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nefiind decelate considerente incomplete, neclare, contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel cum s-a precizat în cele ce precedă, instanţa de apel a arătat de ce sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2003 şi de ce probele martorilor sunt acceptate doar ca probe în completare.

Or, în justificarea acestui motiv de recurs, recurenta insistă în a susţine că a făcut dovada dreptului de proprietate cu înscrisurile depuse şi cu declaraţiile martorilor, ignorând cadrul legislativ actual, însă instanţa de apel a expus pe larg argumentele, pentru care a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate.

Prin urmare, contrar afirmaţiilor recurentei-reclamante, argumentarea hotărârii este logică, clară, coerentă şi în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că alegaţiile acesteia nu sunt în acord cu raţionamentul expus de instanţa de apel nu poate echivala însă cu o lipsă a motivării, fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac a recursului datorită considerentelor concrete, specifice, în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză.

Pentru aceste considerente, reţinând, aşadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii şi că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1473 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.