Usucapion upheld over 274 m² municipal plot, appeal rejected as unfounded; accession claim dismissal stands.

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, în data de 25 mai 2018, sub nr. x/2018, astfel cum a fost precizată, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat să se constate, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată asupra terenului de 290 mp, situat în Bucureşti, str. x, iar prin accesiunea imobiliară artificială asupra construcţiei de 40 mp edificată pe teren.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1837, art. 1846, art. 1847, art. 1860, art. 1890, art. 488 şi art. 492 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 12020 din 04 decembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în data de 21 decembrie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 516 din 14 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, şi s-a constatat că reclamanţii au dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive (uzucapiunea de 30 ani), dreptul de proprietate asupra terenului de 274 mp, delimitat prin punctele 1-2-3-4-5-6-7-1, conform schiţei anexa nr. 1 la raportul de expertiză topografie şi cadastru - refăcut, întocmit de dl. expert tehnic ing. D.; a respins cererea privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiunea imobiliară asupra construcţiilor, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 842A din 27 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 516 din 14 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 842A din 27 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea recursului, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1846, art. 1847, art. 1890 din C. civ. de la 1864, respectiv a dispoziţiilor din Legea nr. 422/2001, a art. 36 din Legea nr. 18/1991 şi a art. 680 din C. civ.

În ceea ce priveşte suprafaţa de 200 mp, pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, trebuia să facă mai întâi dovada că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu, respectiv că acesta aparţine domeniului privat al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale. Acesta întrucât doar după dovedirea calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti se va dovedi posesia utilă de 30 de ani, posesie raportată pârâtului.

În adresa nr. x/16.07.2018, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti- Direcţia de Urbanism şi Cadastru, se menţionează că, în lipsa unei schiţe a imobilului, se apreciază că acesta figurează inventariat în favoarea Municipiului Bucureşti, fiind cuprins în anexa 6 a H.G. nr. 401/2013 pentru aprobarea normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pentru punerea în aplicarea acestei legi.

Recurentul a opinat că, deşi nu rezultă explicit caracterul public al acestui imobil, faptul că este prevăzut în anexele Hotărârii nr. 401/2013 determină apartenenţa la domeniul public nefiind susceptibil de a fi uzucapat. Mai mult, din adresa nr. x/22.02.2019, rezultă că reclamanţii nu plătesc impozit pentru acest imobil.

În acest context, curtea de apel a reţinut greşit că reclamanţii au început a poseda pentru sine şi au continuat să exercite o posesie utilă, sub nume de proprietar, cu toate că, potrivit dispoziţiilor art. 1847 din C. civ. de la 1864, posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Or, faptul că reclamanţii nu au declarat imobilul la autoritatea administrativă competentă, neplătind impozitul, duce la concluzia că aceştia nu au exercitat posesia sub nume de proprietar, deţinând cu bună-ştiinţă imobilul ce aparţine unităţii administrativ-teritoriale.

Singura probă administrată este proba testimonială, care în lipsa coroborării cu alte dovezi, nu poate duce la reţinerea unei posesii valabile. Chiar dacă reclamanţii fac dovada formală a posesiei, aceasta este exercitată pentru altul, în speţă, pentru pârâtul Municipiul Bucureşti.

Or, pentru a exista o posesie utilă sunt necesare doua elemente, unul material (corpus) şi altul psihologic, intenţional (animus).

În ceea ce priveşte suprafaţa de 90 mp solicitată de către reclamanţi ca fiind o continuare a suprafeţei de 200 mp şi redusă de către instanţă la suprafaţa de 74 mp din motive de suprapunere, recurentul a arătat că nu există niciun înscris sub semnătură privată pentru această suprafaţă, afimaţiile reclamanţilor şi aprecierile instanţelor de fond în legătură cu această suprafaţă fiind contradictorii.

Astfel, reclamantele au afirmat în cadrul concluziilor în faţa primei instanţe că această suprafaţă de teren a fost cumpărată în anul 1990, iar în motivarea curţii de apel se arată că în anul 1980 reclamanta a mai cumpărat de la vecina sa încă 90 mp, aflaţi lângă terenul său de 200 mp, pentru care nu a depus înscrisuri.

Prin urmare, pentru această suprafaţă de teren nu s-au administrat probe din care să rezulte o posesie utilă de 30 de ani, necunoscându-se nici măcar anul de început al vreunei eventuale posesii, iar terenul nu a fost declarat la autoritatea competentă în vederea achitării taxelor şi impozitelor, reclamanţii neîndeplinind cumulativ cele două elemente ale posesiei, animus şi corpus, pentru ca posesia să fie considerată sub nume de proprietar.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 16 noiembrie 2022, intimaţii-reclamanţi A., B. şi C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea pronunţată în data de 15 iunie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 842A din 27 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, şi a acordat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în data de 14 decembrie 2023, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Sub un prim aspect, se constată că, prin memoriul de recurs, recurentul a criticat greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1846, art. 1847, art. 1890 din C. civ. de la 1864, respectiv a dispoziţiilor din Legea nr. 422/2001 şi a art. 36 din Legea nr. 18/1991, din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, criticând, totodată, şi posesia exercitată de reclamanţi, în sensul că nu a fost efectuată sub nume de proprietar, ci pentru altul, respectiv pentru pârât.

Înalta Curte constată, referitor la critica privind soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, că, raportat la dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din acelaşi cod, această critică este inadmisibilă, întrucât nu a făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocată omisso medio, direct în recurs.

În litigiul pendinte, prin sentinţa civilă nr. 516 din 14 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în considerentele hotărârii, s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârât, reţinând că, în cauză, legitimarea procesuală pasivă aparţine Municipiului Bucureşti, deoarece nu s-a putut identifica un alt proprietar al imobilului, având în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar şi faptul că în situaţia în care este cu neputinţă stabilirea titularului dreptului de proprietate la momentul începerii posesiei de către o altă persoană decât proprietarul terenului, se poate aprecia că devin aplicabile dispoziţiile art. 646 din C. civ., potrivit cu care bunurile fără stăpân aparţin statului, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri făcând parte din domeniul privat al statului. Prin urmare, atât timp cât nu aparţin domeniului public al statului sau al unităţii administrativ teritoriale, s-a apreciat corect că ele sunt susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a apelului pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, iar din analiza cererii de apel se constată că pârâtul a criticat hotărârea primei instanţe doar cu privire la soluţia dată uzucapiunii, fără a critica şi legitimarea procesuală pasivă reţinută de prima instanţă.

Învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă s-a pronunţat în limitele învestirii, reţinând că motivele de apel privesc neîndeplinirea condiţiilor uzucapiunii sub aspectul domeniului de aplicare şi lipsa elementului intenţional al posesiei.

În acest context, având în vedere că aspectele privitoare la soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului nu au fost criticate pe calea apelului, aceste critici nu pot fi formulate şi analizate direct în recurs, în raport cu prevederile art. 457 alin. (1) şi art. 483 din C. proc. civ.

Luând în examinare, în continuare, cererea de recurs, se observă că printr-o altă critică, recurentul a susţinut că imobilul în cauză nu poate fi uzucapat, întrucât, deşi nu rezultă explicit caracterul public, faptul că este prevăzut în anexele Hotărârii nr. 401/2013 denotă apartenenţa bunului la domeniul public.

Critica este nefondată.

Analizând actele dosarului, se observă că obiectul acţiunii deduse judecăţii şi asupra căruia au statuat instanţele devolutive poartă asupra recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor, ca fiind dobândit prin prescripţia achizitivă de 30 ani, cu privire la un teren, pe care îl stăpânesc din anul 1977, când a fost cumpărat cu chitanţă sub semnătură privată, în suprafaţă de cca 220 mp împreună cu o construcţie de cca 40 mp, dar şi cu privire la un alt teren de 90 mp, pe care l-au cumpărat în anul 1990 şi care se află în continuarea terenului pe care deja îl posedau.

În cauză, s-a stabilit de către instanţele fondului că reclamanţii au făcut dovada că au posedat terenul în litigiu pe toată durata prevăzută de lege, respectiv existenţa unei posesii utile, publice, neîntrerupte, continue şi sub nume de proprietar, astfel încât posesia exercitată de aceştia este aptă să conducă la intervenirea uzucapiunii de lungă durată, privind terenul în suprafaţă de 274 mp (după eliminarea suprafeţei de suprapunere menţionată în procesul-verbal întocmit de OCPI), delimitat prin punctele 1-2-3-4-5-6-7-1 conform schiţei anexa nr. 1 la raportul de expertiză topografie şi cadastru – refăcut, întocmit de expert tehnic ing. D..

S-a mai apreciat că terenul în litigiu nu formează obiectul dreptului de proprietate publică, deoarece din probele administrate în cauză nu a rezultat că ar fi îndeplinite condiţiile fostului art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind domeniul public al statului, al judeţelor şi/sau al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor. Tot astfel, s-a stabilit, pe baza probelor administrate în cauză, că bunul imobil nu face obiectul legilor speciale de reparaţie.

În acest context, contrar susţinerilor recurentului-pârât, se reţine că, în litigiul pendinte, nu s-a demonstrat că terenul se află în domeniul public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale.

Pentru a răspunde criticii recurentului este necesar a se arăta că până la momentul intrării în vigoare a noului C. civ., domeniul public a cunoscut o reglementare în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 213/1998. Potrivit art. 3 alin. (4) din această lege, domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor era alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean. Totodată, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale era alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public.

În noul C. civ., proprietatea publică beneficiază de o reglementare de principiu în cuprinsul art. 554 alin. (1), potrivit cu care bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.

Aplicând aceste dispoziţii legale cauzei de faţă, se constată că nici din perspectiva criteriilor de delimitare prevăzute de Legea nr. 213/1998 (pentru perioada sa de aplicabilitate) şi nici din perspectiva dispoziţiilor relative la proprietatea publică cuprinse în noul C. civ. (art. 554, art. 858-859), în cauză nu se poate reţine că terenul cu privire la care se invocă uzucapiunea ar aparţine sau ar fi aparţinut proprietăţii publice.

Aşadar, în acord cu soluţiile pronunţate în cauză, se impune concluzia că terenul aparţine domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale şi, astfel, cu privire la acesta putea fi exercitată posesia, aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Instanţa de apel a analizat conţinutul adresei nr. x/16.07.2018, la care face referire recurentul prin cererea de recurs, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia de Urbanism Cadastru şi Gestionare Teritoriu - Serviciul Fond Funciar Cadastru, în cuprinsul căreia s-a indicat că, în lipsa unei schiţe a imobilului, suprafaţa de teren ce formează obiectul cauzei este inclusă în suprafaţa de teren ce a fost inventariată ca domeniul privat al Municipiului Bucureşti, fiind cuprinsă în anexa nr. 6 a Hotărârii Guvernului nr. 401/2013, şi a apreciat că această împrejurare nu reprezintă un impediment pentru constatarea incidenţei acestui mod de dobândire a proprietăţii.

În consecinţă, raportat la cele expuse anterior, se constată caracterul nefondat al criticii recurentului cu privire la imposibilitatea reclamanţilor de a uzucapa terenul, ca urmare a apartenenţei acestuia la domeniul public, şi cu privire la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1846, art. 1847, art. 1890 şi art. 680 din C. civ. de la 1864, a Legii nr. 422/2001 şi a art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Referitor la critica că reclamanţii nu au declarat terenul la autoritatea administrativă competentă şi nu au plătit impozitul, ceea ce determină concluzia că aceştia nu au stăpânit sub nume de proprietar, se observă că nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, ci echivalează cu o critică adusă modului în care instanţa de apel a apreciat asupra probatoriului administrat în cauză.

Cu privire la acest aspect al neplăţii impozitelor, instanţa de apel a reţinut judicios că achitarea taxelor şi impozitelor pentru terenul stăpânit nu este o condiţie a existenţei elementului animus al posesiei, iar neplata lor nu echivalează cu lipsa elementului intenţional şi, chiar în lipsa acestei dovezi, reclamanţii au făcut dovada elementului intenţional (animus domini) al posesiei cu alte probe, probând că au început a poseda pentru sine, sub nume de proprietar, iar nicio dovadă contrară prezumţiei instituite de art. 1854 din C. civ. din 1864 nu a fost adusă în cauză de pârât, reclamanţii continuând să se comporte, după intrarea în stăpânirea terenului, ca posesori, iar nu ca detentori precari.

Astfel, împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o reevaluare a probelor, şi respectiv a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale ce reglementează această cale de atac şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 din C. proc. civ.

Procedând în continuare la analiza criticii privind posesia exercitată de reclamanţi, în sensul că aceştia nu au făcut dovada exercitării unei posesii utile care să cuprindă cele două elemente, corpus şi animus, ci posesia a fost exercitată pentru altul, respectiv pentru pârât, se reţine că aspectele de ordin generic, invocate în conţinutul cererii de recurs, privind îndeplinirea elementului material sau intenţional al posesiei, nu sunt susţinute de argumente de nelegalitate şi privesc exclusiv reaprecierea probelor şi a situaţiei de fapt, stabilite de instanţa de apel, incompatibile cu actuala structură a recursului, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, natură consacrată în mod expres prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care nu se impun a fi analizate.

Nici cu privire la suprafaţa de 90 mp, redusă de instanţă la 74 mp din motive de suprapunere, recurentul nu a formulat veritabile critici de nelegalitate, întrucât a susţinut că relativ la această suprafaţă nu au fost administrate probe din care să rezulte o posesie utilă şi nu a fost declarată în vederea achitării impozitelor, sens în care nu poate fi considerată posesie sub nume de proprietar.

Întrucât această critică a fost invocată strict din perspectiva aprecierii de către instanţa de apel asupra probatoriului şi pentru că nu aduce în discuţie chestiuni legate de modul în care instanţa a aplicat sau interpretat dispoziţiile legale în materie cu privire la această suprafaţă de teren, se constată că nu poate fi examinată, excedând obiectului de analiză în recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele de casare sunt nefondate în ansamblul lor, iar aspectele de netemeinicie nu pot analizate prin prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 842A din 27 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 842A din 27 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2023.