Inadmissibility of tort claim against public official due to specific administrative liability procedure

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 3 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Centrul Naţional de Politici şi Evaluare în Educaţie a chemat în judecată pe pârâtul A. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 15.998.644,29 RON, reprezentând prejudiciul constatat de Corpul de Control prin Raportul întocmit în urma activităţii de control desfăşurate în perioada 14 noiembrie – 8 decembrie 2016 la Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare, înregistrat sub nr. x decembrie 2016, compusă din suma de 9.414.396,90 RON, încasată de Centru cu titlu de refinanţare aferentă derulării a patru proiecte europene, şi suma de 6.584.247,39 RON, reprezentând subvenţie acordată de Ministerul Educaţiei Naţionale pentru derularea acestora; obligarea pârâtului la plata tuturor dobânzilor viitoare până la stingerea integrală a creanţei, ce decurg din deciziile de recuperare a refinanţării şi procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare, titluri de creanţă devenite titluri executorii, conform art. 171 din O.U.G. nr. 64/2009 privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale, şi utilizarea acestora pentru obiectivul convergenţă şi art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora şi obligarea pârâtului la plata oricăror cheltuieli ocazionate de derularea prezentei acţiuni.

Cererea a fost fundamentată pe dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 alin. (1), art. 1356, art. 1381 şi art. 1537 din C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă funcţională a acestei secţii şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia din secţiile civile ale aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2052 din 27 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi a fost obligat reclamantul să achite pârâtului suma de 5.662,73 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 95 din 26 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant Centrul Naţional de Politici şi Evaluare în Educaţie împotriva sentinţei civile nr. 2052 din 27 decembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul A., ca nefondat. A fost admis apelul incident formulat de apelantul - pârât A.. A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă cererea ca inadmisibilă. Au fost menţinute dispoziţiile primei instanţe referitoare la cheltuielile de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 95 din 26 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Centrul Naţional de Politici şi Evaluare în Educaţie, susţinând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, respectiv prevederile care instituie posibilitatea reparării pagubei produse unei autorităţi sau instituţii publice prin înlăturarea angajării răspunderii civile delictuale a celor vinovaţi.

Astfel, în decizia recurată s-a reţinut greşit că răspunderea pârâtului se raportează doar la calitatea acestuia de funcţionar public, după normele legii speciale, şi anume Legea nr. 188/1999.

În cauză, după demararea controlului realizat de Curtea de Conturi, pârâtul a efectuat demersuri pentru suspendarea raportului de serviciu, aşa încât, după întocmirea raportului de control, emiterea unei decizii de imputare de către Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare nu a mai fost posibilă. Ca atare, la data la care reclamantul a cunoscut prejudiciul, pârâtul era angajat cu contract de muncă la o altă instituţie, suspendarea raportului de serviciu neoferind posibilitatea emiterii unei decizii de impunere de către fostul angajator.

În aceste condiţii, instanţa de apel a interpretat extensiv dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, care se referă la continuitatea vechimii în funcţia publică pe perioada suspendării raportului de serviciu, iar nu la posibilitatea emiterii unei decizii de impunere în perioada respectivă, singura cale de recuperare a prejudiciului fiind cea a dreptului comun.

Mai mult, reclamantul era un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică. Pârâtul a avut calitatea de director, fiind numit prin ordin al ministrului, ceea ce înseamnă că, în opinia instanţei de apel, în lipsa unui alt ordin de imputare, emis de ministru, nu mai poate fi recuperat prejudiciul.

Recurentul a mai susţinut că prejudiciul este cert, fiind stabilit în urma controlului efectuat de Corpul de Control al Ministrului Educaţiei, care s-a materializat în raportul întocmit în acest sens.

Astfel, în Nota de constatare a Curţii de Conturi, la pag. 4, este realizat un calcul al prejudiciului constând în sumele solicitate de reclamant prin cererile de rambursare, reprezentând prefinanţare de la Uniunea Europeană şi subvenţie, încasate în baza contractelor de finanţare încheiate pentru cele patru proiecte europene.

Or, recuperarea sumelor reprezentând prejudiciul suferit se realizează prin plata acestora de către persoanele care se fac vinovate de producerea lui. Împrejurarea că o instituţie de stat, în speţă, reclamantul, a efectuat plăţi în temeiul titlurilor executorii nu stinge prejudiciul adus bugetului de stat.

Prin urmare, acestea sunt considerentele pentru care recurentul s-a îndreptat împotriva managerului celor patru proiecte, prejudiciul nefiind recuperat.

În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe fond, admiterea acţiunii.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului, întrucât acesta a cauzat un prejudiciu bugetului de stat (cel ce se cere a fi recuperat) prin săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite, exercitând un management defectuos în perioada derulării celor 4 proiecte europene indicate.

În apărare, pârâtul a susţinut că are calitatea de funcţionar public şi că, în raport de dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, antrenarea răspunderii sale patrimoniale putea fi făcută doar în baza unui ordin ori a unei dispoziţii de impunere emise de conducătorul autorităţii ori instituţiei publice.

Totodată, pârâtul a invocat şi dispoziţiile art. 601 din O.U.G. nr. 66/2011, conform căruia funcţionarii publici din cadrul autorităţilor cu competenţe în gestionarea fondurilor europene . . . . . . . . . ."răspund civil sau penal, după caz, numai dacă instanţele judecătoreşti constată îndeplinirea ori omisiunea îndeplinirii de către aceştia, cu vinovăţie, constând în culpă gravă sau gravă neglijenţă, a oricărui act ori fapt în legătură cu exercitarea, în condiţiile legii, a atribuţiilor ce le revin".

Examinând cererea de chemare în judecată pe fond, reţinând că reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea nici pe prevederile Codului muncii (vizând antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului) şi nici pe cele ale Legii nr. 188/1999 (care reglementează angajarea răspunderii funcţionarului public), prima instanţă a constatat că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale de drept comun faţă de pârât.

Instanţa de apel, validând criticile din apelul incident formulat de pârât, a apreciat că acţiunea este inadmisibilă, întrucât la data prezentului demers judiciar apelantul avea calitatea de funcţionar public, astfel încât erau aplicabile dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 188/1999.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat soluţia pronunţată de instanţa de apel cu referire la dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, susţinând că textul de lege se referă la continuitatea vechimii în funcţia publică pe perioada suspendării raportului de serviciu, iar nu la posibilitatea emiterii unei decizii de impunere în perioada respectivă, în opinia sa, singura cale de recuperare a prejudiciului fiind cea a dreptului comun.

Critica nu este fondată.

În cauză, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, reclamantul a pretins recuperarea pagubei produse în perioada 2008-2014, când au fost implementate 4 proiecte în cadrul Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, toate având acelaşi manager de proiect, directorul instituţiei în perioada de referinţă, pârâtul A..

Prin Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 1787/17 august 2007 şi prin Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Inovării nr. 6119/14 decembrie 2009 pârâtul a fost numit în funcţia de director al Centrului National de Politică şi Evaluare în Educaţie. Acesta a fost funcţionar public, fiind manager de proiect pe întreaga perioadă de implementare a celor 4 proiecte sus indicate.

La data introducerii cererii de chemare în judecată (20 decembrie 2018), prin Ordinele nr. 4706/8 august 2016 şi nr. 4894/31 august 2018 al Ministerului Educaţiei Naţionale, raporturile de serviciu ale pârâtului erau suspendate până la data de 30.06.2019.

Conform art. 96 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, perioada suspendării raporturilor de serviciu în condiţiile art. 94 alin. (1) lit. c) şi art. 95 alin. (1) lit. a)-c) se consideră vechime în funcţia publică.

Ca atare, potrivit normei de drept citate, pe perioada suspendării raportul funcţionarului public cu instituţia/autoritatea publică angajatoare nu încetează, persoana în cauză deţinând în continuare această calitate, din această perspectivă fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 188/1999 pentru angajarea răspunderii pentru prejudiciile provocate cu vinovăţie în exercitarea atribuţiilor ce-i revin.

Susţinerile recurentului privind interpretarea normei de drept invocate nu pot fi primite, textul de lege făcând referire la vechimea în funcţia publică, iar nu la termenul în care poate fi emisă o decizie de impunere.

Or, dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 188/1999 reglementează condiţiile şi procedura angajării răspunderii acestei categorii speciale de personal, funcţionarii publici, a căror aplicare a fost corect făcută de instanţa de apel şi nu a fost combătură de recurent.

În consecinţă, date fiind limitele deduse judecăţii prin cererea de recurs, cu referire la suspendarea raportului de serviciu al pârâtului ca impediment al emiterii deciziei de imputare, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a dat o dezlegare în acord cu norma de drept criticată, împrejurare care nu este de natură să atragă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte mai reţine că recurentul invocă în mod generic, fără a indica în corect, aplicarea greşită a normelor de drept material care au condus la imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale de drept comun a celor vinovaţi.

Însă, o astfel de susţinere nu poate fi examinată din perspectiva motivului de recurs pretins a fi incident în cauza de faţă în condiţiile în care nu sunt dezvoltate argumente care să facă posibilă o astfel de încadrare în drept, în acord cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Se observă, astfel, că recurentul nu a înţeles să facă trimitere la dispoziţiile art. 601 din O.U.G. nr. 66/2011 ce reglementează condiţiile în care funcţionarul public ar putea răspunde civil pentru prejudiciul cauzat în legătură cu exercitarea în condiţiile legii a atribuţiilor ce îi revin.

Raportat la cele expuse anterior, Înalta Curte constată că nu se mai impune examinarea pe fond a criticilor ce vizează caracterul cert dovedit al prejudiciului, cererea de chemare în judecată fiind respinsă ca inadmisibilă, iar soluţia fiind menţinută de instanţa de recurs.

Pentru toate aceste considerente, conform art. 496 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere că recurentul este în culpă procesuală, faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga la plata sumei de 5917,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - reclamant Centrul Naţional de Politici şi Evaluare în Educaţie împotriva deciziei civile nr. 95 din 26 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurentul - reclamant Centrul Naţional de Politici şi Evaluare în Educaţie la plata către intimatul – pârât A. a sumei de 5.917,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.