Recovery of judicial costs and attorney success fees in separate proceedings: devolutive effect, necessity of success fees, and evidentiary timing for litigation expenses

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra cauzei deduse judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 6.08.2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanţii A. SPA, B. S.A., C. S.R.L. şi D. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâta E. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 636.557,56 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 602 din 26.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia puterii de lucru judecat, ca nefondată; a admis acţiunea precizată formulată de reclamanţii A. SPA, B. S.A., C. S.R.L. şi D. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta E. S.A.; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei totale de 630.875,10 RON, reprezentând cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, compusă din suma de 21.161,91 RON aferentă dosarului nr. x/2018, suma de 322.312,77 RON aferentă dosarului nr. x/2015, suma de 123.126,93 RON aferentă dosarului nr. x/2017 şi suma de 164.273,49 RON aferentă dosarului nr. x/2014; a obligat pârâta la plata sumei de 36.430,16 RON, cheltuieli de judecată către reclamanta A. SPA.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 919 A din 10.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 602 din 26.04.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatele - reclamante F. SPA, succesoarea în drepturi a A. SPA, D. S.R.L., C. S.R.L. şi B. S.A.; a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei totale de 606.347,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, compusă din suma de 21.161,91 RON aferentă dosarului nr. x/2018, suma de 297.785,26 RON aferentă dosarului nr. x/2015, suma de 123.126,93 RON, aferentă dosarului nr. x/2017 şi suma de 164.273,49 RON aferentă dosarului nr. x/2014; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 919 A din 10.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie au declarat recurs reclamantele F. SPA, succesoarea în drepturi a A. SPA, D. S.R.L., C. S.R.L. şi B. S.A., precum şi pârâta E. S.A..

4.1. Prin recursul declarat de reclamante, se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 264, art. 476, art. 477, art. 479, art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., critici încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, se arată că instanţa de apel a admis, în parte, apelul, cu consecinţa respingerii parţiale a acţiunii recurentelor pentru suma totală de 24.527,51 RON, compusă din suma de 17.560,22 RON, indicată expres de instanţa de apel, şi suma de 6.967,29 RON, care reprezintă diferenţa dintre suma solicitată expres de către recurente, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2015 prin cererea precizatoare depusă la data de 20.07.2020 în faţa primei instanţe, şi suma reţinută, în mod eronat, de către instanţa de apel că ar fi fost cerută cu acest titlu.

Or, din motivarea hotărârii rezultă că instanţa de apel nu a realizat un real control judiciar asupra hotărârii primei instanţe, în sensul de a relua toate probele administrate şi de a verifica dacă situaţia de fapt a fost stabilită corect, ci a analizat doar o parte din înscrisuri şi a ajuns la o concluzie bazată nu pe probele concrete din dosar (dosarul nr. x/2015 ataşat în primă instanţă tocmai în scopul verificării faptului dacă în acea cauză au fost sau nu acordate cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu de avocat), ci pe simple prezumţii, care nu erau necesare în speţă, din moment ce existau toate înscrisurile necesare pentru stabilirea completă şi corectă a situaţiei de fapt.

Concret, instanţa de apel nu a verificat stabilirea situaţiei de fapt prin analiza dosarului ataşat nr. x/2015, câtă vreme în acest dosar nu există fizic nicio factură emisă de G., aferentă onorariilor avocaţiale, care să fi fost solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, deci nici cele trei facturi indicate de instanţa de apel, care doar a prezumat, exclusiv pe baza hotărârilor pronunţate în acel dosar, că suma de 19.737 RON ar putea include suma de 17.560,22 RON aferentă celor trei facturi.

Cu privire la sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pentru dosarul nr. x/2015, instanţa de apel a avut în vedere exclusiv tabelul anexat acţiunii introductive în cuprinsul căruia a fost indicată suma de 315.345,48 RON şi nu a examinat efectiv nici cererea precizatoare din 20.07.2020 şi tabelul depus odată cu aceasta (anexa 2), unde era menţionată şi detaliată suma precizată, în cuantum de 322.312,77 RON, şi documentele justificative, şi nici hotărârea atacată, unde s-a reţinut corect, conform ultimei precizări din dosar, suma solicitată şi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată pentru cauza respectivă.

În consecinţă, conform opiniei recurentelor reclamante, hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 479 alin. (1) şi ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ., pentru că, în realitate, instanţa de apel nu a realizat un control judiciar efectiv, ci, cu privire la suma respinsă, a analizat cererea din date şi informaţii indirecte, deşi dosarul nr. x/2015 fusese ataşat în primă instanţă la prezentul dosar în scopul verificării directe a faptului dacă în acea cauză au fost sau nu acordate cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu de avocat, precum şi dispoziţiile art. 476 alin. (1) şi ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., pentru că, privitor la sumele aferente dosarului nr. x/2015, nu a operat efectul devolutiv al apelului, întrucât instanţa de apel nu a realizat o nouă judecată asupra fondului. Instanţa de apel trebuia să rejudece fondul, statuând atât în fapt, cât şi în drept, cu privire la întreaga cauză, având în vedere limitele stabilite prin apel de către apelanta pârâtă care a solicitat, în principal, admiterea apelului şi schimbarea hotărârii prin respingerea în tot a acţiunii, iar, în subsidiar, admiterea în parte a acţiunii.

Totodată, hotărârea recurată încalcă şi normele de procedură prevăzute de art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., din coroborarea cărora rezultă că partea care a câştigat procesul are dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată cu condiţia să facă dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, ceea ce în dosarul nr. x/2015 nu s-a întâmplat. De altfel, o verificare amănunţită a tuturor înscrisurilor aflate la dosar se impunea cu atât mai mult cu cât prima instanţă a reţinut o situaţie total opusă exact cu privire la suma de 17.937 RON, acordată în dosarul nr. x/2015, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert şi taxă de timbru, nu onorariu de avocat.

Astfel, lipsa totală a analizei de către instanţa de apel a unor înscrisuri aflate la dosar a condus la respingerea celor două sume arătate mai sus (17.560,22 RON - rezultată din însumarea celor 3 facturi prezumate ca fiind acordate în dosarul nr. x/2015 şi suma de 6.967,29 RON - care reprezintă diferenţa dintre suma solicitată expres de către reclamante cu titlu de cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2015 prin cererea precizatoare depusă la data de 20.07.2020 în faţa primei instanţe şi suma reţinută, în mod eronat, de către instanţa de apel că ar fi fost cerută cu acest titlu), totalizând 24.527,51 RON, ceea ce echivalează cu inexistenţa unui control judiciar.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele reclamante susţin că decizia recurată încalcă norma de drept material prevăzută de art. 1385 C. civ.

Instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că acestea au achitat o sumă mai mică cu titlu de onorariu pentru serviciile avocaţiale aferente dosarului nr. x/2015, adică 315.345,48 RON, în loc de suma corectă, în cuantum de 322.312,77 RON, precum şi faptul că, în cauza respectivă, instanţele ar fi acordat, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu de avocat, suma de 17.560,22 RON, astfel că nu mai pot fi cerute pe cale separată.

În condiţiile în care la dosarul nr. x/2015 nu există ataşată nicio factură emisă de G. şi nicio încasare, cele trei facturi indicate de instanţa de apel nu au fost acordate anterior prezentului litigiu de nicio instanţă şi suma totală achitată de recurentele reclamante cu titlu de onorariu de avocat pentru respectivul dosar este în cuantum de 322.312,77 RON, rezultă că raţionamentul instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1385 C. civ. privind repararea integrală a prejudiciului. Aceasta întrucât, deşi se regăseau toate dovezile necesare din care rezultă întregul prejudiciu generat de necesitatea achitării unor onorarii de avocat pentru asigurarea asistenţei juridice în dosarul nr. x/2015, pierdut de E. S.A. definitiv, instanţa de apel nu a analizat toate aceste dovezi şi a ajuns la concluzia nelegală că pentru cauza respectivă prejudiciul ar fi în cuantum de 297.785,26 RON.

Or, câtă vreme prejudiciul integral aferent dosarului nr. x/2015 este în cuantum de 322.312,77 RON, iar instanţa de apel nu a reţinut motive legale care să conducă la reducerea acestui cuantum, rezultă că, prin hotărârea recurată, recurentele reclamante au fost private de dreptul de a le fi integral reparat prejudiciul, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1385 C. civ.

Solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei către instanţa de apel, în vederea rejudecării apelului numai cu privire la pretenţiile respinse, în cuantum de 24.527,51 RON.

4.2. Recursul formulat de recurenta pârâtă E. S.A. este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor privind regimul juridic aplicabil solicitării cheltuielilor de judecată. În acest sens arată că în situaţia în care în faza de judecată desfăşurată în faţa primei instanţe solicitarea cheltuielilor de judecată a fost efectuată prin cererea de chemare în judecată, conform art. 194 lit. c) C. proc. civ., iar la închiderea dezbaterilor s-a arătat că aceste cheltuieli vor fi solicitate, pe cale separată, aceasta reprezintă, de fapt, o renunţare la judecată, ce trebuie să respecte dispoziţiile art. 406 C. proc. civ.

Recurenta afirmă că avocatul care a solicitat cheltuielile de judecată, pe cale separată, trebuia să facă dovada unui mandat special acordat de către reclamante, prin care era împuternicit să facă acte de dispoziţie, astfel cum indică art. 81 alin. (1) C. proc. civ.. În caz contrar, solicitarea sa de recuperare a cheltuielilor de judecată, pe cale separată, trebuie respinsă.

Mai arată că formularea unei astfel de cereri este condiţionată de acordul, expres sau tacit, al părţii adverse, în speţă al recurentei pârâte. În lipsa unui asemenea acord, instanţa nu poate admite acţiunea. Susţine, totodată, că în apel nu se pot depune înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor de judecată făcute în primă instanţă şi, astfel, aceste cheltuieli nu vor mai putea fi pretinse, iar unei solicitări pe cale separată a acestor cheltuieli i se va opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care au fost respinse.

Afirmă că în faza de judecată aferentă căilor de atac de reformare nu pot fi solicitate cheltuielile de judecată pentru judecata în primă instanţă, întrucât s-ar încălca dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., care condiţionează dovada existenţei şi întinderii lor până la închiderea dezbaterilor în fond (în faţa primei instanţe) şi, totodată, ar constitui o pretenţie nouă formulată în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În ipoteza în care partea a solicitat în mod conform cheltuieli de judecată atât în fata primei instanţe, cât şi în calea de atac, însă la închiderea dezbaterilor arată că va solicita cheltuieli pe cale separată, această precizare poate avea mai multe valori juridice. Pe de o parte, poate fi cazul unei renunţări la judecată, situaţie în care se vor aplica dispoziţiile art. 409 C. proc. civ., dacă adversarul îşi exprimă acordul, iar, pe de altă parte, poate fi vorba doar despre cheltuielile de judecată făcute în calea de atac, situaţie ce va fi calificată drept o achiesare la hotărârea atacată, în condiţiile art. 463 C. proc. civ., iar partea nu va mai putea pretinde acele cheltuieli, pe cale separată.

Prin urmare, în faza procesuală a căilor de atac de reformare, solicitarea cheltuielilor de judecată va fi dublu condiţionată, respectiv trebuie să fi fost făcută conform în faţa primei instanţe, dar şi în faţa instanţei de reformare, în termenul pentru motivarea căii de atac.

În speţă, instanţa de apel nu a dat eficienţă prevederilor anterior precizate şi a pronunţat o hotărâre nelegală, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate invocate de recurentă se referă şi la motivarea/reţinerea situaţiei de fapt şi de drept de către instanţa de apel cu privire la onorariul de succes acordat intimatelor.

Recurenta învederează că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 451 alin. (1) şi ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., precum şi ale punctului 8 al aceluiaşi articol, în raport cu reţinerile instanţei prin care au fost încălcate dispoziţiile art. 129 din Statutul profesiei de avocat. Totodată, susţine contradictorialitatea dintre soluţia pronunţată şi considerente, aspect ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivele contradictorii reţinute prin decizia recurată, arată că instanţa de apel a stabilit, pe de o parte, că "în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia cheltuielile de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, urmează a fi recuperate de partea care a câştigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil ..." şi că "în conformitate cu prevederile art. 129 din Statutul avocaţilor: (6) Avocatul are dreptul ca, în completarea onorariului fixat, să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcţie de rezultat ...", cu privire la onorariul de succes apreciindu-se ca "...fiind necesară doar îndeplinirea condiţiei privind necesitatea şi rezonabilitatea acestora". Pe de altă parte, a apreciat că "nu există temei legal pentru ca intimatele-reclamante să fie private de dreptul de a solicita recuperarea acestei cheltuieli şi nici nu poate considera că acestea ar avea un caracter voluptoriu câtă vreme există un act normativ care permite stabilirea unui astfel de onorariu, iar art. 451 C. proc. civ. nu face distincţie în ceea ce priveşte onorariile avocaţilor între onorarii fixe şi de succes".

Or, alin. (6) al art. 129 din Statutul avocaţilor stabileşte că onorariul de succes este cu titlu complementar, în completarea onorariului fixat. Din aceste prevederi rezultă că scopul onorariului de succes este acela de a întregi un onorariu deja fixat, respectiv că acesta are un caracter incert, el depinzând de un fapt ulterior închiderii dezbaterilor (soluţia pronunţată după deliberare) şi nu implică nicio activitate din partea avocatului. Aşadar, contrar celor ce au fost statuate de instanţa de apel, onorariul de succes reprezintă un gest de recunoştinţă al părţii faţă de mandatarul său pentru atingerea rezultatului urmărit; onorariul de succes nu poate fi considerat o cheltuială necesară bunei desfăşurări a procesului, ci constituie o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, având un vădit caracter voluntar şi voluptoriu al părţii promitente.

Mai arată că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că prevederile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. ar avea incidenţă în admiterea unei atare justificări în obligarea recurentei la suportarea şi a onorariului de succes, cu motivarea că textul de lege "nu face distincţie în ceea ce priveşte onorariile avocaţilor între onorarii fixe şi de succes".

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că este legală angajarea răspunderii civile delictuale în prezenta cauză doar în măsura în care cheltuielile de judecată sunt cheltuieli necesare. Totodată, a considerat că este legală şi temeinică solicitarea reclamantelor de recuperare a acestor cheltuieli, a onorariului de succes (reprezentat de factura fiscală nr. x/22.03.2018, de 269.846,78 RON), în condiţiile în care tot această instanţă a reţinut că în angajarea răspunderii pentru acest onorariu, având un titlu complementar, este necesară doar îndeplinirea condiţiei privind necesitatea şi rezonabilitatea.

În cauză, necesitatea unui atare onorariu nu poate fi demonstrată şi, respectiv, nu poate fi stabilită în sarcina recurentei o atare cheltuială, deciziile de speţă (atât cele pronunţate la nivel naţional, cât şi cele din practica CEDO) subliniind în mod constant exact contrariul celor statuate prin decizia recurată.

Sub un alt aspect, recurenta învederează că, indiferent dacă partea care a câştigat procesul solicită cheltuieli de judecată în cadrul procesului, printr-o cerere accesorie, sau pe cale separată, o asemenea cerere nu poate viza decât cheltuielile efectuate până la închiderea dezbaterilor, conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., condiţie legală ce nu poate fi îndeplinită în cazul onorariului de succes, întrucât existenţa sa depinde de un fapt ulterior momentului până la care partea poate proba existenţa şi întinderea cheltuielilor de judecată.

Referitor la caracterul cert al prejudiciului reţinut în sarcina recurentei, arată că, în mod contrar prevederilor art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut nelegal că sunt nefondate susţinerile acestei părţi în sensul că "sumele pretinse au fost efectuate chiar şi după momentul rămânerii lor definitive".

Or, prin raportare la facturile fiscale emise şi achitate după data rămânerii definitive a celor 4 dosare, o asemenea cerere nu putea viza decât cheltuielile efectuate până la închiderea dezbaterilor, fiind nelegală menţinerea obligaţiei recurentei la plata acestor sume şi, totodată, contradictorie hotărârea, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că este esenţial ca facturile să fi fost emise în cursul soluţionării dosarelor.

În legătură cu dosarul nr. x/2018, definitiv la data de 6.02.2019, arată că, potrivit raţionamentului instanţei de apel, aceasta urma să înlăture factura fiscală nr. x/07.02.2019, în cuantum de 10.328,18 RON (TVA inclus), faţă de care s-a reţinut că a fost achitată conform extrasului din data de 5.03.2019.

În ceea ce priveşte dosarul nr. x/2015, definitiv la data de 21.09.2017, instanţa de apel a dispus obligarea recurentei şi la un rest de 297.785,26 RON, cu titlu de onorariu de avocat, chiar dacă, potrivit aceluiaşi raţionament, ar fi trebuit înlăturate factura nr. x/20.11.2017, în cuantum de 23.949,94 RON (TVA inclus), faţă de care s-a reţinut că a fost achitată conform extrasului din data de 23.03.2018 şi factura nr. x/22.03.2018, în cuantum de 269.846,78 RON (TVA inclus), faţă de care s-a constatat că a fost achitată conform extrasului din data de 05.03.2019.

Referitor la dosarul nr. x/2017, definitiv la data de 23.01.2019, instanţa de apel urma să înlăture factura fiscală nr. x/31.01.2019, în cuantum de 13.779,77 RON (TVA inclus), faţă de care s-a reţinut că a fost achitată conform extrasului din data de 05.03.2019, factura nr. x/06.02.2019, în cuantum de 6.753,26 Iei (TVA inclus), faţă de care s-a constatat că a fost achitată conform extrasului din data de 05.03.2019 şi factura nr. x/22.03.2019, în cuantum de 1.612,93 RON (TVA inclus), faţă de care s-a reţinut că a fost achitată conform extrasului din data de 22.03.2019.

Raportat la dosarul nr. x/2014, definitiv la data de 2.05.2018, recurenta susţine că ar fi trebuit înlăturată şi factura nr. x/29.05.2018, emisă la data de 29.05.2018, în cuantum de 2.588,89 RON.

Concluzionează recurenta că suma rezultată din facturile indicate mai sus este în cuantum de 328.859,75 RON.

Învederează că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. în raport de soluţia de obligare a recurentei la plata, în totalitate, a sumei de 21.161,91 RON, astfel cum a fost solicitată şi precizată de către intimate, sens în care arată că în dosarul nr. x/2018 s-a luat act de faptul că reclamantele din prezenta cauză nu solicită cheltuieli de judecată, însă instanţa de apel a reţinut o altă situaţie de fapt când a apreciat că dispoziţiile art. 452 C. proc. civ. nu sunt incidente, respectiv că reclamantele au declarat că vor solicita cheltuieli de judecată pentru prima instanţă, pe cale separată. Apreciază recurenta că astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., iar motivarea deciziei este contradictorie şi/sau străină de natura cauzei.

Susţine, totodată, că hotărârea atacată este nelegală şi prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, în cadrul dosarului nr. x/2014, acţiunea a fost admisă, în parte, iar cheltuielile de judecată ar fi trebuit acordate proporţional cu capetele de cerere admise, în conformitate cu dispoziţiile textului legal anterior menţionat şi având în vedere că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii, însă instanţa de apel a reţinut că din norma invocată nu rezultă o premisă obligatorie şi a dispus obligarea recurentei la plata întregii sume solicitate.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentele reclamante F. SPA, D. S.R.L., C. S.R.L. şi B. S.A. au formulat întâmpinare la recursul pârâtei E. S.A., prin care au solicitat să se dispună, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare şi, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta pârâtă E. S.A. a formulat întâmpinare la recursul recurentelor reclamante, solicitând, în principal, respingerea recursului acestora ca efect al admiterii excepţiei tardivităţii, iar, în subsidiar, ca nefondat.

Aceeaşi recurentă pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, a fost fixat termen de judecată la data de 29 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în cauză, prin cererea înregistrată la data de 6.08.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 636.557,56 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate anterior, în alte litigii.

La data de 20.07.2020, s-a depus o cerere precizatoare, prin care s-a arătat că suma totală solicitată în prezentul dosar cu titlu de cheltuielii de judecată este în cuantum de 630.875,1 RON, stabilită pentru fiecare dosar în parte astfel: suma de 21.161,91 RON pentru dosarul nr. x/2018, suma de 322.312,77 RON pentru dosarul nr. x/2015, suma de 123.126,93 RON pentru dosarul nr. x/2017 şi suma de 164.273,49 RON pentru dosarul nr. x/2014.

În fond, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei totale de 630.875,1 RON, reprezentând cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, compusă din suma de 21.161,91 RON aferentă dosarului nr. x/2018, suma de 322.312,77 RON aferentă dosarului nr. x/2015, suma de 123.126,93 RON aferentă dosarului nr. x/2017 şi suma de 164.273,49 RON aferentă dosarului nr. x/2014

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul formulat de pârâtă, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei totale de 606.347,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, compusă din suma de 21.161,91 RON aferentă dosarului nr. x/2018, suma de 297.785,26 RON aferentă dosarului nr. x/2015, suma de 123.126,93 RON aferentă dosarului nr. x/2017 şi suma de 164.273,49 RON aferentă dosarului nr. x/2014, şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

1.1 Printr-o primă critică formulată de reclamante în recurs, s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 264, art. 476, art. 477, art. 479, art. 452 şi ale art. 453 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a respins cererea pentru suma de 24.527,51 RON, compusă din suma de 17.560,22 RON, indicată expres de instanţa de apel, şi suma de 6.967,29 RON, care reprezintă diferenţa dintre suma solicitată expres cu titlu de cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2015 prin cererea precizatoare depusă la data de 20.07.2020, şi suma reţinută, în mod eronat, că ar fi fost cerută cu acest titlu. În opinia recurentelor, decizia atacată s-a axat pe simple prezumţii deduse din hotărârile pronunţate în acel dosar, în sensul că suma de 19.737 RON ar putea include suma de 17.560,22 RON aferentă celor trei facturi indicate.

Au mai arătat recurentele, cu privire la sumele solicitate pentru dosarul nr. x/2015, că instanţa de apel a avut în vedere exclusiv tabelul anexat acţiunii introductive, în cuprinsul căruia a fost indicată suma de 315.345,48 RON, fără a examina efectiv cererea precizatoare din 20.07.2020 şi tabelul depus odată cu aceasta (anexa 2), unde era menţionată şi detaliată suma precizată, în cuantum de 322.312,77 RON, şi documentele justificative. De asemenea, instanţa de apel nu a avut în vedere nici hotărârea atacată, unde s-a reţinut corect, conform ultimei precizări depuse la dosar, suma solicitată şi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată pentru cauza respectivă. Or, instanţa de control judiciar trebuia să rejudece fondul, statuând atât în fapt, cât şi în drept cu privire la întreaga cauză, raportat la limitele stabilite prin apel de către pârâtă, care a solicitat, în principal, admiterea apelului şi schimbarea hotărârii prin respingerea în tot a acţiunii, iar, în subsidiar, admiterea în parte a acţiunii. În plus, prima instanţă a reţinut o situaţie total opusă exact cu privire la suma de 17.937 RON, acordată în dosarul nr. x/2015, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert şi taxă de timbru, iar nu onorariu de avocat.

Prin decizia atacată, s-a constatat că, potrivit încheierii din data de 24.11.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată reprezentând onorariul achitat pentru raportul de expertiză, onorariul de avocat şi taxa judiciară de timbru, iar conform sentinţei civile nr. 7491/29.12.2016 dată în acest dosar, pârâta a fost obligată la plata către reclamante a sumei de 17.937 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Ulterior, prin decizia civilă nr. 3542/21.09.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a fost respins recursul formulat de E. S.A., statuându-se, în privinţa cheltuielilor de judecată, că s-a făcut dovada plăţii lor, acestea fiind acordate de prima instanţă în funcţie de valoarea sau complexitatea cauzei ori de activitatea desfăşurată de avocat, ţinându-se seama şi de circumstanţe, suma de 17.937 RON fiind o cheltuială rezonabilă, faţă de natura litigiului.

Curtea a mai reţinut că nu poate fi validat raţionamentul primei instanţe în sensul că suma de 17.937 RON a acoperit doar onorariul de expert şi taxa judiciară de timbru în condiţiile în care, raportat la cuantumul achitat cu titlu de taxă judiciară de timbru (12.237,50 RON) şi de onorariu de expert (7.600 RON), suma ar fi fost mai mare. Totodată, prin concluziile de la ultimul termen de judecată din dosarul nr. x/2015 (fond), reclamantele au solicitat şi plata onorariului de avocat, iar instanţa, analizând critica referitoare la cheltuielile de judecată, a apreciat că acestea sunt în concordanţă cu volumul de muncă al avocatului, ceea ce înseamnă că a fost avut în vedere şi onorariul avocaţial. Or, în condiţiile în care nu este precizată suma acordată cu titlu de onorariu de avocat, curtea a constatat că, potrivit detalierii de la dosar, pentru reprezentarea în dosarul nr. x/2015 s-a achitat un onorariu de avocat total de 315.345,48 RON, aferent facturilor fiscale emise în perioada 25.10.2016-22.03.2018. Întrucât facturile x sunt din data de 25.10.2016, 25.11.2016 şi 21.12.2016, deci anterioare pronunţării sentinţei civile, acestea au fost reţinute de instanţă la momentul soluţionării dosarului nr. x/2015, motiv pentru care reclamantele nu mai au posibilitatea de a le solicita în prezentul litigiu. Aşadar, din suma de 315.345.48 RON menţionată în detalierea de la fila x se scade suma de 17.560,22 RON aferentă celor trei facturi, rezultând un cuantum de 297.785,26 RON.

Critica este fondată prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 476, 477, 478 şi ale 479 alin. (1) C. proc. civ., texte de lege prin care sunt reglementate efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia.

Astfel, conform art. 479 alin. (1) C. proc. civ., faţă de cele deduse judecăţii de apelant prin cererea de apel, curtea de apel trebuia să verifice, pe de o parte, modul în care prima instanţă a apreciat probele şi a stabilit situaţia de fapt în limitele învestirii acesteia, iar, pe de altă parte, modul în care judecătorul fondului a făcut aplicarea legii la situaţia de fapt reţinută.

În cauză, însă, deşi prima instanţă s-a raportat la conţinutul cererii precizatoare, iar în apel nu au fost formulate critici în ce priveşte legala învestire cu această cerere, instanţa de apel a pornit în examinarea susţinerilor pârâtei de la o altă premisă de fapt, de natură a vătăma interesele reclamantelor în legătură cu recuperarea integrală a prejudiciului pretins, reţinând, greşit, că cheltuielile de judecată solicitate pentru dosarul nr. x/2015 sunt de 315.345,48 RON, în loc de 322.312,77 RON.

În cauză, prin motivele de apel invocate, pârâta nu a criticat faptul că instanţa a analizat cererea precizatoare, ci a susţinut că în dosarul respectiv s-au acordat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat. Astfel, solicitarea formală din petitul cererii de apel, prin care pârâta a cerut respingerea acţiunii, trebuia raportată la motivele de apel dezvoltate de apelantă, care nu a criticat soluţia primei instanţe decât sub un singur aspect, acela al efectuării unei astfel de plăţi anterior, sens în care instanţa de apel nu era învestită să verifice hotărârea cât priveşte cuantumul solicitat de reclamante cu ignorarea pretenţiilor din cererea precizatoare.

În concluzie, instanţa de apel, aducând în dezlegarea jurisdicţională a litigiului, direct în considerentele deciziei, aspecte care depăşesc limitele cererii de apel, a nesocotit dispoziţiile art. 479 C. proc. civ. şi, de asemenea, a încălcat principiul contradictorialităţii dezbaterilor (inclusiv al dreptului de apărare, în condiţiile în care partea a fost în imposibilitate de a-şi exprima poziţia faţă de argumente ale instanţei care nu răspund unor critici din apel).

Totodată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 452 şi ale art. 453 C. proc. civ. cât priveşte dovada şi acordarea cheltuielilor de judecată în aceeaşi cauză.

Din coroborarea celor două texte de lege rezultă că partea care a câştigat procesul are dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată cu condiţia să facă dovada existenţei şi întinderii lor în legătură cu activitatea desfăşurată de avocat până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

În dosarul nr. x/2015, prin sentinţa civilă nr. 7491/29.12.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a dispus obligarea pârâtei E. S.A., care a pierdut procesul, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata către reclamantele din prezenţa cauză a sumei de 17.937 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, fără a indica însă ce reprezintă aceasta.

Prin recursul formulat împotriva acestei hotărâri, pârâta a arătat că nu datorează această sumă, nefiind în culpă procesuală.

Prin decizia civilă nr. 3542/21.09.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, analizând critica de mai sus a reţinut că nu poate aprecia că recurenta nu are o culpă procesuală. Totodată, deşi nu a fost învestită cu privirea la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., ce vizează dovada cheltuielilor de judecată, ori cu referire la nerespectarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., aşadar, în legătură cu cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă, instanţa de apel a constatat că suma de 17.937 RON este o cheltuială rezonabilă în raport cu natura litigiului, cu circumstanţele cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat. Or, raportat la critica din recurs, argumentele instanţei de recurs sunt supraabundente.

În prezenţa cauză, instanţa de fond a reţinut, ca situaţie de fapt, din analiza actelor existente în dosarul ataşat, că suma de 17.937 RON reprezintă taxa de timbru de 12.237 RON şi onorariul de expert de 5.700 RON, în timp ce instanţa de apel a arătat că suma ce ar fi putut acoperi taxa judiciară de timbru şi onorariul de expert este mult mai mare, că instanţa de judecată din dosarul nr. x/2015 a avut în vedere la calculul cheltuielilor de judecată şi trei facturi ce au fost emise anterior pronunţării sentinţei de fond (din data de 25.10.2016, 25.11.2016 şi 21.12.2016), astfel încât valoarea acestora, de 17.560,22 RON, urmează a fi scăzută din valoarea totală pretinsă de reclamante, de 315.345,48 RON.

Prezentând un astfel de raţionament, instanţa de apel nu a verificat, în concret, corectitudinea stabilirii situaţiei de fapt de către prima instanţă, care adiţionând cheltuielile astfel cum au fost solicitate în dosarul menţionat a ajuns la concluzia că acestea vizează exclusiv taxa de timbru şi onorariul expertului, nu a indicat dacă facturile menţionate existau ataşate dosarului de fond nr. x/2015, în raport de care reclamanta ar fi solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat şi faţă de care ar fi fost aplicabile dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., aşadar, nu a efectuat un control judiciar cu privire la sumele acordate de prima instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată în acea cauză. Mai mult, aceeaşi instanţă de apel a validat un considerent care nu sprijină hotărârea din recurs pronunţată în litigiul de mai sus, pentru a se bucura de autoritate de lucru judecat. Or, spre deosebire de motivele necesare, care trebuie apreciate ca motive obiective, ce fac corp comun cu dispozitivul, motivele indiferente aduc doar un plus de argumente, colateral dezbaterilor din proces, fără a se integra în logica firească a soluţiei, astfel încât ele nu se bucură de efectele autorităţii de lucru judecat, ci au doar valoarea unei prezumţii relative, susceptibile de proba contrară.

În atare condiţii, greşit instanţa de apel, utilizând doar o prezumţie simplă, a apreciat că reclamantele nu au făcut dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată privind onorariul de avocat din dosarul nr. x/2015, înlăturând astfel, de la aplicare, prevederile art. 452 şi ale art. 453 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de reclamante şi, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., să dispună casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În rejudecare, instanţa de trimitere va analiza în ce măsură prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile legale incidente la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cu respectarea limitelor devoluţiunii prin raportare la conţinutul cererii precizatoare şi la dezlegările în drept din dosarul nr. x/2015.

În cauză, recurentele au criticat decizia recurată şi din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 1385 C. civ., privind repararea integrală a prejudiciului reclamat.

Înalta Curte nu va cerceta această critică dată fiind soluţia de casare adoptată, instanţa de apel fiind obligată, în acord cu dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., să rejudece pricina în limitele deciziei de casare, inclusiv din perspectiva aplicării în cauză a prevederilor art. 1385 C. civ.

1.2. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta a susţinut că reclamantele nu mai pot solicita, pe cale separată, plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarele menţionate în raport de manifestarea de voinţă exprimată în aceste cauze. Recurenta a făcut trimitere la dispoziţiile art. 406, art. 452, art. 478 alin. (3), art. 409, art. 463 şi art. 194 lit. c) C. proc. civ.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte reţine că, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată constă în culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

Aşa cum în mod corect a statuat şi instanţa de apel, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată nu se supune rigorilor instituite de dispoziţiile art. 194 lit. c) C. proc. civ., care vizează pretenţia concretă dedusă judecăţii, una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, respectiv obiectul cererii de chemare în judecată, iar nu spezele judiciare. Aşadar, nu este obligatoriu ca o astfel de cerere (de plată a cheltuielilor judiciare) să fie formulată odată cu cererea de a cărei soluţionare depinde, fiind vorba de o cerere accesorie, astfel cum este definită de art. 30 C. proc. civ., care urmează a primi o rezolvare în raport de soluţia dată cererii principale.

Condiţia impusă de legiuitor se referă la momentul până la care se va face dovada cheltuielilor de judecată pretinse, atunci când cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este formulată odată cu cererea de a cărei soluţionare depinde, respectiv cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, împrejurare ce rezultă din dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., iar nu în ce priveşte data formulării unei atare cereri. Nu-i poate fi negat astfel părţii câştigătoare (care poate fi şi pârâtul, cel ce se apără printr-o întâmpinare, raportat la pretenţiile reclamantului) dreptul de a solicita cheltuieli de judecată în situaţia în care partea adversă a pierdut procesul, în măsura în care dovada avansării acestor cheltuieli poate fi făcută şi la termenul de dezbateri, invocându-se lipsa unei astfel de cereri alăturate cererii de chemare în judecată/întâmpinării.

Ori de câte ori cheltuielile de judecată nu au fost acordate în litigiul din care acestea provin, acestea pot fi solicitate şi pe cale separată, înăuntrul termenului de prescripţie, sub condiţia ca partea să nu fi solicitat cheltuielile odată cu judecata cererii principale, iar acestea să nu fi fost acordate pentru că nu au fost justificate.

Nu are relevanţă, în acest context, dacă partea îndreptăţită nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată sau a arătat că le va cere pe cale separată, poziţia sa procesuală nefiind subsumată prevederilor art. 406, art. 409 şi art. 463 C. proc. civ.

Împrejurarea conform căreia în faţa primei instanţe reclamantele au renunţat la a solicita cheltuieli de judecată ori că plata acestor speze nu a fost cerută în fond ori în căile de atac în litigiul anterior nu poate conduce la valorificarea susţinerilor recurentei pârâte în sensul că a intervenit o renunţare la dreptul de a pretinde spezele din dosarele indicate. De altfel, renunţarea la drept nu se prezumă, ci ea trebuie să fie făcută explicit în condiţiile legii, ceea ce în speţă nu s-a probat.

În ce priveşte incidenţa art. 478 alin. (3) C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a reţinut că partea care nu a solicitat cheltuieli care privesc judecata în primă instanţă nu le mai poate cere în calea de atac, întrucât ar fi vorba de o pretenţie nouă, însă a considerat că o astfel de situaţie nu se regăseşte în litigiul pendinte în condiţiile în care, pentru dosarele nr. x/2015 şi nr. y/2014, reclamantele au declarat că vor solicita cheltuieli de judecată pentru prima instanţă pe cale separată, în dosarul nr. x/2018, în faza procesuală a recursului, şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile aferente acestei căi de atac într-o altă cauză, iar în dosarul nr. x/2017 în recurs nu s-a făcut nicio menţiune referitoare la cheltuielile de judecată.

În atare condiţii, recurenta pârâtă nu a dovedit vreo vătămare prin aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., de natură a atrage casarea deciziei recurate.

Este fondată, însă, critica ce vizează greşita obligare a recurentei pârâte la suportarea onorariului de succes, conform argumentelor ce succed.

În cauză, această parte a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 129 din Statutul profesiei de avocat, dezvoltând, totodată, motive contradictorii (stabilind, pe de o parte, că aceste cheltuieli de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, pot fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, iar, pe de altă parte, că nu se poate considera că acestea ar avea un caracter voluptoriu câtă vreme există un act normativ care permite stabilirea unui astfel de onorariu, iar art. 451 C. proc. civ. nu face distincţie în ceea ce priveşte onorariile avocaţilor între onorarii fixe şi de succes).

Referitor la plata onorariului de succes, instanţa de apel a reţinut că singura sumă achitată cu titlu de onorariu de succes este cea inclusă în factura nr. x/22.03.2018 (unde se menţionează în mod expres "onorariu aferent dosarului nr. x/2015, conform art. 2.3 din CAJ nr. x/02.07.2014"), în valoare de 268.846,78 RON, achitată conform extrasului de cont din data de 05.03.2018. În litigiu, prin contractul nr. x/07.07.2014 s-a stabilit un onorariu orar în funcţie de calitatea avocatului (asociat, colaborator coordonator, avocat colaborator senior sau avocat colaborator) şi, la art. 2 pct. 2.3 din contract, un onorariu de succes, în funcţie de suma pe care autoritatea contractantă va fi obligată să o achite clientului.

Curtea a apreciat că nu există un temei legal pentru care reclamantele să fie private de dreptul de a solicita recuperarea acestei cheltuieli şi nici nu se poate considera că aceasta ar avea un caracter voluptoriu câtă vreme există un act normativ care permite stabilirea unui astfel de onorariu, iar art. 451 C. proc. civ. nu face distincţie în ceea ce priveşte onorariile avocaţilor între onorarii fixe şi de succes.

Se constată, prin raportare la raţionamentul logico-juridic al instanţei de prim control judiciar, că hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, astfel cum afirmă recurenta pârâtă, referirea la dovedirea caracterului necesar al cheltuielilor de judecată fiind făcută cu trimitere la onorariile de avocat solicitate, fără a distinge în funcţie de caracterul acestora astfel dedus din dispoziţiile art. 129 din Statutul avocaţilor. Ca atare, nu sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Soluţia privind obligarea pârâtei la plata onorariului de succes urmează a fi însă invalidată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că, în speţă, pe lângă onorariul fix stabilit pentru reprezentare în litigiul ce a generat promovarea prezentei cereri, reclamantele au convenit, cu reprezentanţii săi convenţionali, potrivit contractului de asistenţă juridică menţionat, să plătească acestora un onorariu suplimentar, în funcţie de suma pe care autoritatea contractantă va fi obligată să o achite clientului.

Această convenţie, conform clauzelor sale şi dispoziţiilor din Statutul profesiei de avocat, reprezintă, în realitate, un onorariu de succes în sensul reglementat de art. 129 alin. (6) din Statut, care prevede că: "Avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat. Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix".

Potrivit art. 129 alin. (1) din Statut, onorariile pot fi stabilite sub forma de onorarii orare; onorarii fixe (forfetare); onorarii de succes; onorarii formate din combinarea criteriilor anterioare.

Statutul stabileşte, în art. 129 alin. (4) şi (6), că onorariul orar şi cel fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obţinut prin prestarea serviciilor profesionale; avocatul are dreptul ca, în completarea onorariului fix, să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat, ce constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Spre deosebire de onorariul orar şi fix (forfetar), care, prin esenţa lor, sunt datorate pentru activitatea profesională a avocatului, în funcţie de criteriile enumerate de art. 127 din Statut, onorariul de succes este datorat numai în caz de atingere a rezultatului urmărit de client în litigiul în care a fost reprezentat de avocatul său. Onorariul de succes păstrează şi o componentă de remunerare a muncii prestate, însă numai în mod cu totul subsidiar, sensul reglementării fiind acordarea unui beneficiu avocatului în cazul muncii sale încununate de succes. Accentul cade nu pe volumul de muncă depus de avocat, pe executarea obligaţiei sale de diligenţă, ci pe însuşi rezultatul obţinut, singurul care interesează în analizarea îndeplinirii clauzei.

Având în vedere aceste principii, Înalta Curte constată că, în cazul de faţă, onorariul de succes, nefiind o cheltuială efectuată până la finalizarea procesului, constituie o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu şi, din aceste motive, nu poate fi impus ca obligaţie în cadrul cheltuielilor de judecată în sarcina părţii care a pierdut procesul.

Într-adevăr, legea prevede obligativitatea stabilirii unui onorariu orar şi/sau forfetar care să fie plătit indiferent de rezultatul procesului, pentru ca activitatea avocatului să nu se transforme într-o operaţiune pur speculativă, care să depindă numai de succesul demersului judiciar. Însă, astfel cum rezultă din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior, onorariul de succes poate fi stipulat exclusiv cu titlu complementar, în completarea onorariului fix (forfetar) sau orar stabilit prin contractul de asistenţă juridică, şi niciodată în lipsa unui onorariu fix sau orar, deoarece aceasta ar însemna încheierea unui pact de quota litis, interzis expres.

Cel care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unei astfel de cheltuieli, pentru care nu se constată realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil, soluţie recunoscută şi de jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte nu contestă că orice avocat poate obţine în completarea onorariului orar ori fix (forfetar) şi un onorariu de succes cu titlu complementar în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat conform art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, contractul avocaţial trebuind să fie respectat de părţile contractante şi onorariul efectiv achitat. Instanţa de judecată însă nu poate obliga partea care a pierdut procesul să suporte un asemenea onorariu şi, mai mult, nu poate face aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că norma de drept nu face distincţia între onorarii fixe şi de succes.

De altfel, asupra naturii juridice a onorariului de succes chiar recurentele-reclamante au susţinut că acesta a fost parte integrantă a onorariului convenit încă de la început prin contractul de asistenţă juridică, astfel încât şi-au asumat, în privinţa acestuia, inclusiv riscul pierderii procesului.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod eronat s-a reţinut în cauză culpa procesuală a recurentei pârâte pentru plata onorariului de succes nedatorat, ceea ce atrage, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate.

În cauză, recurenta pârâtă a arătat, referitor la caracterul cert al prejudiciului reţinut în sarcina acesteia, că au fost încălcate prevederile art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel validând sumele pretinse ce au fost efectuate chiar şi după momentul rămânerii definitive a celor 4 dosare. S-a invocat şi contradictorialitatea considerentelor hotărârii în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că este esenţial ca facturile să fi fost emise în cursul soluţionării dosarelor respective. S-a arătat că suma rezultată din facturile indicate cu acest titlu este în cuantum de 328.859,75 RON, care ar fi trebuit înlăturată de la plată.

Critica astfel dezvoltată nu este fondată în ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 452 şi 453 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Instanţa de recurs nu va examina pe fond, cu referire strictă la fiecare din facturile contestate de recurenta pârâtă, în ce măsură acestea au fost corect evaluate, fiind o chestiune de fapt, nesusceptibilă de control judiciar în această fază procesuală.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, potrivit art. 452 C. proc. civ., "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar, conform art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Principiul înscris în aceste norme nu face decât o aplicaţie concretă a regulilor de drept comun în materie de probaţiune. Astfel, cheltuielile de judecată trebuie dovedite prin mijloace probatorii adecvate, care să ateste perioada efectuării lor, precum şi cuantumul acestora. Se impune, aşadar, ca aceste dovezi să vizeze activitatea desfăşurată până cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, chiar dacă ele vor fi solicitate într-un litigiu distinct.

În absenţa dovezilor privitoare la cheltuielile de judecată, solicitarea cu acest obiect urmează a fi respinsă, conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ.

Or, relevant în situaţia dedusă judecăţii este ca facturile pretinse la plată să fie emise şi să se refere la perioada acordării asistenţei judiciare, chiar dacă, în baza principiului libertăţii contractuale, părţile contractului de asistenţă juridică pot stabili modalitatea în care se va face achitarea sumelor stabilite cu titlu de onorariu de avocat, un astfel de moment putând fi situat şi ulterior soluţionării litigiului în legătură cu care au fost prestate serviciile avocaţiale.

Prin urmare, împrejurarea că o parte din facturile emise au fost achitate ulterior rămânerii în pronunţare în dosarele ce au generat emiterea facturilor respective nu trebuie să conducă la respingerea cererii cu privire la acele cheltuieli, determinantă fiind data emiterii facturilor în cursul soluţionării celor 4 dosare, precum şi realizarea efectivă a cheltuielilor, iar nu data la care facturile au fost achitate.

Deşi s-a susţinut, cu referire la cele anterior expuse, şi incidenţa în speţă a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată nu este afectată de un astfel de viciu de nelegalitate, considerentele instanţei de apel nefiind contradictorii.

S-a mai criticat de către recurenta pârâtă soluţia de obligare a acesteia la plata sumei de 21.161,91 RON, astfel cum a fost solicitată şi precizată în dosarul nr. x/2018, cu aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., invocându-se faptul că în acel litigiu instanţa de judecată a luat act că reclamantele din prezenta cauză nu solicită cheltuieli de judecată, însă instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt contrară. Apreciază recurenta că, astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., iar motivarea deciziei este contradictorie şi/sau străină de natura cauzei.

În speţă, dosarul nr. x/2018 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti la data 27.03.2018 şi a avut ca obiect cererea privind obligarea recurentei pârâte la plata contravalorii dobânzii legale penalizatoare, aferente achitării cu întârziere a sumei de 15.117.523,93 RON.

Prin sentinţa nr. 6530/19.10.20182018, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea precizată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.811.045,37 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada 04.08.2015-06.03.2018, şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Ulterior, la data de 06.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti a dispus respingerea recursului declarat de E. împotriva soluţiei Tribunalului Bucureşti, prin hotărâre definitivă.

Ca atare, în dosarul nr. x/2018, instanţa de judecată nu a dispus acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât acestea nu au fost solicitate în cadrul litigiului.

Dat fiind faptul că reclamantele şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile aferente acestui dosar într-o altă cauză, reţinând şi considerentele expuse în cele ce preced cu referire la admisibilitatea unui astfel de demers judiciar chiar şi în situaţia în care partea prejudiciată nu a solicitat cheltuieli de judecată în litigiul de fond ori a arătat că va urma o altă procedură, nu se poate considera că nu au fost respectate dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., situaţie de natură a face aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că, deşi s-au invocat şi dispoziţiile art. 488 alin. (6) C. proc. civ., recurenta pârâtă nu a arătat, în concret, de ce motivarea deciziei recurate este contradictorie/străină de natura cauzei, astfel încât critica sa să fie examinată în recurs. Or, cererea de recurs trebuie să cuprindă atât motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, cât şi dezvoltarea lor, sub sancţiunea nulităţii.

Susţine, totodată, recurenta pârâtă că hotărârea atacată este nelegală şi prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, în cadrul dosarului nr. x/2014, acţiunea a fost admisă, în parte, iar cheltuielile de judecată ar fi trebuit acordate proporţional cu capetele de cerere admise, în conformitate cu dispoziţiile textului legal anterior menţionat şi având în vedere că fundamentul juridic al acordării acestora este culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii, însă instanţa de apel a reţinut că din norma invocată nu rezultă o premisă obligatorie şi a dispus obligarea recurentei la plata întregii sume solicitate.

În litigiul de faţă, referitor la dosarul nr. x/2014, instanţa de apel a constatat că cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, în privinţa primelor două capete de cerere, respectiv S.C. E. S.A. a fost obligată la stabilirea unei noi scadenţe a obligaţiei de finalizare a lucrărilor aferente contractului de proiectare şi execuţie lucrări nr. x/14.03.2011 la data de 15.02.2016, la plata sumei de 106.080.840,14 RON, reprezentând sume suplimentare evaluate până la data introducerii acţiunii, şi a sumei de 82.258.839,89 RON, daune interese calculate până la data de 15.02.2016, şi a fost respins doar capătul privind obligarea pârâtei S.C. E. S.A. la încheierea actului adiţional, instanţa apreciind că nu se poate substitui părţilor. Or, a apreciat, faţă de proporţia în care a fost admisă cererea, de valoarea pretenţiilor admise, de complexitatea cauzei şi de munca prestată de avocat, că nu se impune aplicarea prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în cazul admiterii parţiale a cererii de chemare în judecată, dispoziţiile criticate, care vizează criteriul soluţiei adoptate ca singurul element de natură a conduce la reducerea cheltuielilor de judecată, prevăd, fără alte menţiuni, că "judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată".

Aşadar, în conţinutul art. 453 alin. (2) din acelaşi act normativ este înscris doar criteriul determinant al soluţiei pronunţate de instanţă, de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, aprecierea instanţei de judecată cu privire la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată nefiind cenzurabilă în recurs.

Stabilirea, în raport cu prevederile indicate, a cheltuielilor aferente admiterii în parte a pretenţiilor deduse judecăţii presupune o analiză a unor aspecte de fapt, o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a ţine seama de îndrumările deciziei de casare referitoare la valorificarea cererii precizatoare coroborat cu stabilirea tipului de cheltuieli acordate în dosarul nr. x/2015, la distincţia între onorariul forfetar şi onorariul de succes, în aplicarea dispoziţiilor art. 451-453 C. proc. civ., precum şi la data emiterii facturilor ce fac dovada efectuării cheltuielilor de judecată în cursul unui proces.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamantele F. SPA, D. S.R.L., C. S.R.L. şi B. S.A., precum şi de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 919 A din 10 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantele F. SPA, D. S.R.L., C. S.R.L. şi B. S.A., precum şi de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 919 A din 10 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.