Urban zoning restrictions as de facto expropriation: absence of tortious interference and proportionality of use limitations under ECHR Protocol 1

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Deliberând, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 ianuarie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general, Primăria Municipiului Bucureşti, prin primar general, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti la demararea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică, respectiv să emită decizia de expropriere şi hotărârea de despăgubiri cu privire la terenul situat în str. x, Bucureşti.

Au solicitat, de asemenea, să se constate că reclamanţii sunt expropriaţi în fapt de terenul în suprafaţă de 6.075 mp din str. x - 69, Bucureşti fără a se urma procedura de expropriere şi fără o justă şi prealabilă despăgubire potrivit art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 33/1994, art. 481 vechiul C. civ. (art. 863 lit. b) noul C. civ.).

Primul ciclu procesual

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin încheierea din 11 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 49 din 16 ianuarie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 458 A din 7 octombrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B..

A anulat, în parte, sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare, în ceea ce priveşte constatarea unei exproprieri de fapt, în contradictoriu cu ambii pârâţi, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Al doilea ciclu procesual

4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub dosar nr. x/2014.

În şedinţa din 14 decembrie 2016, reclamanţii au formulat cerere de majorare a câtimii obiectului cererii, solicitând obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 6.075 mp, situat în Bucureşti, str. x - 69, Bucureşti, constând în 321.314 euro, ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă calculată începând cu anul 2011 şi până la momentul efectuării expertizei – 1 septembrie 2016, plus dobânda legală, 5.905 euro/lună, reprezentând daune - interese viitoare, până la momentul încetării ingerinţei în dreptul de proprietate.

Prin sentinţa civilă nr. 330 din 6 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

A obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata către reclamanţi a sumei de 321.314 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 6.075 mp, situat în Bucureşti, str. x - 69, aferentă perioadei 2011- ianuarie 2014 şi până la 1 septembrie 2016, precum şi la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren, respectiv 5.905 euro/lună, cu începere de la data pronunţării hotărârii pe toată durata menţinerii regimului juridic al imobilului.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Completare dispozitiv:

Prin sentinţa civilă nr. 373 din 23 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B. şi a dispus completarea sentinţei civile nr. 330 din 6 martie 2017, astfel:

A obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata către reclamanţi a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 6.075 mp, situat în Bucureşti, str. x - 69, respectiv 5.905 euro/lună, în intervalul 1 septembrie 2016 – 6 martie 2017 şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

5. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1168A din 17 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva sentinţei civile nr. 330 din 6 martie 2017 şi a sentinţei civile nr. 373 din 23 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti. A schimbat sentinţele apelate, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

A respins, ca inadmisibil, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 330 din 6 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

6. Primul recurs - decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 1243 din 23 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1168A din 17 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.

A menţinut restul dispoziţiilor deciziei civile atacate cu privire la soluţia dată apelului formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 330 din 6 martie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Al treilea ciclu procesual

7. Rejudecarea apelului:

Prin decizia civilă nr. 476 A din 24 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul genera,l împotriva sentinţei civile nr. 330 din 6 martie 2017 şi a sentinţei civile nr. 373 din 23 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A schimbat hotărârile apelate, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţa terenului de 6075 mp situat în Bucureşti, str. x.

După pronunţarea deciziei civile nr. 476 A din 24 martie 2021, reclamanţii A. şi B., în calitate de vânzători, şi C. şi D., în calitate de cumpărători, au încheiat contractul de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x din 3 august 2021 de Biroul Individual Notarial E. având ca obiect vânzarea drepturilor litigioase din dosarul nr. x/2014.

8. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 476A din 24 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii-succesori cu titlu particular (cumpărători ai drepturilor litigioase) C. şi D. au declarat recurs.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii C. şi D. au învederat că decizia recurată nu este motivată şi nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., formulând următoarele critici:

Instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile legale, arătând că încadrarea terenului în zona V a spaţiilor verzi, subzona VI a fost realizată în anul 2000, cu doi ani anterior reconstituirii dreptului de proprietate al reclamanţilor, care s-a realizat în anul 2002. Se arată în esenţă că reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut de către autoritatea publică cu o mare întârziere, de cele mai multe ori fiind nevoie de intervenţia instanţei de judecată pentru a se putea realiza emiterea titlului şi punerea în posesie. Întârzierea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate nu poate fi opusă reclamanţilor, care nu sunt ţinuţi a răspunde de atitudinea nelegală, pasivă a autorităţii publice locale.

Interesul public local trebuie probat de autoritatea publică locală, nu se poate impune unui reclamant să facă proba că nu există un interes public local. Astfel, aprecierile instanţei de apel sunt eronate. Reclamanţii nu au pus în discuţie dreptul autorităţii publice de a stabili elementele de interes local, ci modalitatea în care acestea se realizează şi normele juridice care trebuie să devină incidente în cauză. Pasivitatea autorităţii locale se prelungeşte până în prezent şi, chiar dacă pentru aproape 2 ani au fost suspendate PUZ-urile de sector, autoritatea locală a rămas incapabilă să îşi actualizeze planul urbanistic general. Statul are posibilitatea de a-şi atinge obiectivele de politici publice, fără a afecta dreptul de proprietate privată, iar dacă politica nu se poate face decât prin limitarea/restrângerea limitelor proprietăţii, al dreptului de dispoziţie sau folosinţă, există remedii legale prin care să despăgubească just pe cel care suferă o vătămare.

Fără să motiveze, instanţa se opune de fapt jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia ne aflăm în faţa unei exproprieri în fapt de fiecare dată când diverse măsuri ale administraţiei au ca rezultat lipsirea titularului de posibilitatea exercitării totale sau parţiale a oricăruia dintre atributele dreptului de proprietate. În mod similar, curtea se opune şi tendinţelor doctrinare care consideră că prin planurile urbanistice se realizează veritabile exproprieri în fapt (pagina 16 din decizia recurată).

Motivarea este extrem de generală, fără abordări punctuale, practice, de analiză a susţinerilor părţilor. Dincolo de faptul ca acest aspect reflectă o interpretare profund greşită a art. 998 C. civ. de la 1864, se impune remarcat faptul că prin întâmpinarea la apel au indicat că art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul impunea în sarcina intimaţilor-pârâţi obligaţia de a actualiza planurile urbanistice la intervale regulate de timp (5 -10 ani), obligaţie pe care intimaţii-pârâţi au încălcat-o şi care a creat premisele ingerinţei în dreptul reclamanţilor.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, indicând dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. raportat la pct. 7, recurenţii fac referire la faptul că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute la art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi aspectelor dezlegate de instanţa de trimitere prin decizia nr. 458/2015.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost prezentate următoarele critici:

Instanţa de trimitere a restrâns limitele rejudecării strict la acest aspecte, considerând că judecătorii fondului trebuie să analizeze (i) dacă reclamanţii au fost supuşi unei exproprieri în fapt care îi prejudiciază şi, în funcţie de răspunsul la această chestiune, (ii) dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri.

În rejudecare, prima instanţa a respectat întocmai îndrumările instanţei de trimitere, reţinând că: (i) există o privare de proprietate ce poate fi calificată drept expropriere în fapt, care îi obligă pe reclamanţi să suporte o sarcină disproporţionată, (ii) ceea ce presupune luarea în considerare a modalităţilor de compensare a prejudiciului.

Instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire elementele reţinute de către instanţa de recurs în paginile 13-14 din decizia de casare.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au invocat interpretarea greşită a art. 998 din C. civ. de la 1864, cu încălcarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, aplicarea greşită a prevederilor art. 5-7 din Legea nr. 33/1994, a prevederilor art. 480 din C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituţie, prin prisma art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, precum şi a art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007, formulând următoarele critici:

Fapta ilicită există şi este imputabilă intimaţilor-pârâţi, constând în refuzul autorităţilor de a permite utilizarea terenului conform destinaţiei, pe motiv ca ar fi afectat unei utilităţi publice (spaţiu verde), fără a emite însă decizie de expropriere, şi fără a oferi despăgubire pentru lipsa de folosinţă.

Analizând existenţa faptei ilicite, instanţa de apel a reţinut însă că faptele invocate «fie nu au fost "săvârşite" de pârâţi, fie nu au caracter ilicit» considerând că:

- pe de o parte, intimaţilor-pârâţi nu li s-ar putea imputa adoptarea actului normativ care interzice schimbarea destinaţiei terenurilor care figurează în planurile de urbanism în categoria zonelor verzi;

- pe de altă parte, nu ar exista obligaţia pârâţilor de a proceda la exproprierea terenurilor care fac parte din zonele verzi şi nu sunt în proprietatea unităţii administrativ teritoriale şi prin urmare intimaţilor-pârâţi nu li s-ar putea imputa o astfel de faptă omisivă;

- fie, deşi fapta există, nu produce o vătămare care să determine o despăgubire;

- fie, deşi fapta există, modul în care ne-am raportat la prejudiciu este maximalist, cu mult peste valoarea terenului în cauză.

Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, reclamanţii nu au mai putut beneficia de toate atributele dreptului de proprietate - fiind lipsiţi integral, în mod nelegal, de folosinţa bunului, situaţie perpetuată prin fapta ilicită a Municipiului Bucureşti, care menţine în mod abuziv caracterul de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice, fără a fi declanşat procedura de expropriere. Totodată, Municipiul Bucureşti este cel care a făcut posibilă ingerinţa, ca urmare a faptului ca nu a actualizat documentaţia urbanistică într-un context în care acest demers era imperativ.

Astfel, deşi raţionamentul instanţei de apel este corect în ceea ce priveşte faptul ca adoptarea propriu-zisa a O.U.G. nr. 114/2007 nu ar putea fi imputată intimaţilor-pârâţi, ci doar aplicarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, respectiv a obligaţiilor care derivă din conduita pasivă a pârâţilor - el este fundamental greşit în ceea ce priveşte inexistenţa unei fapte ilicite imputabile intimaţilor-pârâţi având în vedere că:

Nu este necesar ca legislaţia internă să prevadă în sarcina intimaţilor-pârâţi obligaţia expresă de a proceda la exproprierea terenului reclamanţilor, interpretarea oferită de instanţa de apel prevederilor art. 998 din C. civ. de la 1864 fiind dată cu încălcarea regulii ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Menţinerea afectaţiunii publice care face imposibilă exercitarea atributelor dreptului de proprietate al reclamanţilor fără o despăgubire reprezintă un abuz de drept, în special în contextul în care ingerinţa îşi are premisele în comportamentul nediligent al intimaţilor-pârâţi

Instanţa de apel a considerat ca fapta intimaţilor-pârâţi de a menţine afectaţiunea publică a unui teren proprietate privată nu ar prezenta caracter ilicit, întrucât nu ar exista o obligaţie [propriu-zisă] în sarcina acestora de a proceda la exproprierea terenului. Aceasta reprezintă însă o interpretare nepermisă a legii, care intră în contradicţie nu doar cu litera, ci şi cu spiritul prevederilor art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, astfel cum au fost acestea reflectate la nivelul art. 1.349 alin. (1) C. civ.

Practic, instanţa de apel a adăugat o condiţie pe care nici C. civ. din 1864 (aplicabil) şi nici actualul C. civ. nu o reglementează. Printr-o analogie nepermisă a considerat că o faptă omisivă ar putea fi considerată ilicită numai în măsura în care legea prevede o anumită obligaţie de a face care să fi fost încălcată. Totodată, prejudicierea este dată nu de faptă, ci de întinderea şi gravitatea pagubei suferite. O asemenea concluzie e imposibil de acceptat într-un sistem de drept. Instanţa avea posibilitatea ca, reţinând existenţa unei fapte ilicite, să cenzureze eventual pretenţiile reclamanţilor, nu să le considere neîntemeiate.

Legiuitorul nu a prevăzut că, pentru a avea caracter ilicit, fapta omisivă ar fi în vreun fel condiţionată de existenţa unei obligaţii legale de a acţiona, pe care subiectul de drept să o fi încălcat (ca în materie penală, spre exemplu). Dimpotrivă, intenţia legiuitorului clarificata prin art. 1.349 C. civ. a fost aceea de a împiedica prejudicierea drepturilor unei persoane indiferent, dacă acest lucru s-ar produce prin încălcarea unor obligaţii onerative, prohibitive sau printr-un abuz de drept. Singura condiţie pentru a se reţine caracterul ilicit al unei fapte, fie aceasta şi omisiva, este ca prin inacţiune să se aducă atingere drepturilor altor persoane. De altfel, în acest sens se constituie şi considerentele Curţii Constituţionale din Decizia nr. 1416/2008, care au reprezentat motorul acţiunii şi cărora instanţa de apel a refuzat să le acorde relevanţă.

Curtea Constituţională a oferit inclusiv îndrumări exprese cu privire la entităţile care sunt ţinute să repare o astfel de pagubă, considerând că prevederile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 114/2007, sunt constituţionale întrucât «nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege să solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun.»

În mod greşit, instanţa de apel a ajuns la concluzia că nu ar exista o faptă ilicită imputabilă intimaţilor-pârâţi. Contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, Municipiul Bucureşti avea obligaţia de a proceda (i) fie la actualizarea Planului Urbanistic General, prin raportare la regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate privata asupra acestuia în temeiul Legii de reparaţie nr. 18/1991, (ii) fie de a proceda la declanşarea procedurii de expropriere.

Inacţiunea intimaţilor-pârâţi, atât în ceea ce priveşte demararea procedurii de actualizare a P.U.G. al Municipiului Bucureşti, cât şi în procedura exproprierii, conturează fapta ilicită.

Mai mult decât atât, contrar susţinerilor instanţei de apel prima faptă omisivă imputabilă Municipiului Bucureşti este în mod suficient circumstanţiată de lege. Astfel, în anul 2000, atunci când terenul a fost încadrat prin PUG în categoria de spaţiu verde public, acesta se afla în domeniul public - doar asupra acestei categorii de terenuri putându-se dispune reconstituirea în condiţiile Legii nr. 18/1991. La 20 decembrie 2002, acesta a fost reconstituit în patrimoniul autorului reclamanţilor, intrând astfel în circuitul civil ca teren proprietate privată. Aşadar, de la aceasta dată, terenul a dobândit un regim juridic sui-generis, fiind afectat în continuare unei utilităţi publice, deşi se află în proprietatea privată a reclamanţilor. Totodată, în acest context, autoritatea publică locală avea obligaţia de a remedia astfel de incongruenţe prin raportare la prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului.

Menţinând utilitatea publică de spaţiu verde pentru un teren proprietate privată până la 22 octombrie 2007, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 114/2007, Municipiul Bucureşti a generat o ingerinţa în dreptul de proprietate, creând premisa încadrării imobilului litigios în categoria celor supuse interdicţiei privind schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi. În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte prin decizia nr. 512/2019, pronunţată la 7 martie 2019, într-o speţă identică sub aspect factual, fiind respins recursul declarat de Municipiului Bucureşti.

Condiţia prevăzută de art. 5 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia «exproprierea poate fi iniţiată doar pentru realizarea de lucrări» nu este aplicabilă în ipoteza exproprierii în fapt, o interpretare contrară fiind aptă a lăsa loc arbitrariului autorităţii publice locale, care astfel ar putea să indisponibilizeze un bun privat (fără plata unei despăgubiri) printr-un factor pur volitiv: intenţia sau lipsa intenţiei de a realiza lucrări asupra unui bun care are deja o afectaţiune publică. Or, o astfel de interpretare şi aplicarea a acestui text de lege nu este doar contrară modului în care jurisprudenţa CEDO. a definit şi circumstanţiat exproprierea în fapt şi modalităţile de reparaţie indicate în această situaţie, ci înfrânge şi o serie de prevederi din legislaţia internă care ocrotesc dreptul de proprietate privata (art. 44 şi 136 din Constituţie şi art. 480 C. civ. de la 1864).

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

9. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de faptul că, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în materia exproprierii singura cale de atac permisă de normele de procedură civilă este apelul, şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi C. şi D. au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimatul-pârât, iar pe fond, admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

10. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 februarie 2023, completul de filtru a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului, invocate de intimatul-pârât.

Recursul declarat de reclamanţii D. şi C. împotriva deciziei nr. 476 A din 24 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admis în principiu şi a fost fixat termen la 8 iunie 2023 în vederea soluţionării recursului, când a fost introdus în cauză F., în calitate de recurent, judecarea cauzei fiind amânată la 9 noiembrie 2023.

Prin încheierea din 23 octombrie 2023, termenul de judecată din 9 noiembrie 2023 a fost preschimbat, din oficiu, la 15 noiembrie 2023.

11. Chestiuni referitoare la transmisiunea calităţii procesuale

Reclamanţii iniţiali, A. şi B., au vândut drepturile litigioase care formează obiectul prezentului dosar recurenţilor C. şi D., potrivit contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/3.08.2021 la BNP E.. Totodată, prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/3.08.2021 la BNP E., recurenţii Erhan au cumpărat dreptul de proprietate asupra terenului.

Ulterior, recurenţii C. şi D. au vândut dreptul de proprietate asupra terenului situat în str. x, împreună cu drepturile litigioase care formează obiectul prezentului dosar, cumpărătorului F., prin contractele autentificate sub nr. x şi y/29.12.2022 la BNP E..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Pentru justa soluţionare a criticilor formulate pe calea recursului, Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate cadrul procesual prin cererea introductivă de instanţă, respectiv prin modificările ulterioare.

Cererea introductivă de instanţă a avut ca obiect constatarea exproprierii de fapt a terenului din str. x, în suprafaţă de 6.075 mp şi obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General la exproprierea respectivului teren pentru cauză de utilitate publică.

În esenţă, pretenţiile reclamanţilor iniţiali se întemeiază pe împrejurarea că autoarea lor a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului amintit, în temeiul legilor fondului funciar; că în anul 2007 a obţinut un certificat de urbanism care atesta aplicabilitatea regimului urbanistic V1a, care restrânge posibilitatea proprietarilor terenului de a construi; că acelaşi certificat menţiona propunerea de edificare a unui imobil P plus 10 etaje, de unde reclamanţii concluzionează că la data amintită, schimbarea regimului juridic era posibilă; că ulterior modificarea regimului juridic amintit nu a mai fost posibilă, ca urmare a O.U.G. nr. 114/2007, ceea ce echivalează cu privarea de proprietate privată şi cu o expropriere în fapt.

Suprafaţa de teren de 6075 mp a făcut parte dintr-o suprafaţă mult mai mare pentru care s-a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate eliberat în anul 2002 în condiţiile Legii fondului funciar, aplicabilă terenurilor agricole; ulterior, prin dezmembrare şi partaj voluntar între coindivizari, suprafaţa amintită a revenit în proprietate reclamanţilor iniţiali, A. şi B..

Potrivit menţiunilor titlului de proprietate, cele 13,7 ha teren agricol cu privire la care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate aveau categoria de folosinţă păşuni.

Certificatul de urbanism emis la 20.03.2007 de către Primăria sectorului 3 Bucureşti atestă, pentru parcela nedezmembrată de 13.700 mp (la acea dată cu adresa str. x 58-66) regimul urbanistic V1a, fără alte menţiuni referitoare la o posibilă categorie de folosinţă diferită.

Certificatul de urbanism emis la 20.11.2013 de către Primăria sectorului 3 Bucureşti atestă ca regim juridic că terenul este situat în intravilanul municipiului Bucureşti, având ca regim tehnico-economic categoria teren liber de construcţii, iar potrivit Planului de Urbanism General al mun. Bucureşti (PUG) are categoria de folosinţă V1a.

Potrivit acestui certificat, în zona V1a sunt admise funcţiuni de spaţiu plantat public, constând în: spaţii plantate, circulaţii pietonale din care unele ocazional carosabile pentru întreţinerea spaţiilor plantate şi accesul la activităţile permise (...) amenajări pentru sport, jocuri şi odihnă; construcţii pentru expoziţii, activităţi culturale (spaţii pentru spectacole şi biblioteci în aer liber, pavilioane cu utilizare flexibilă sau cu diferite tematici); activităţi sportive, alimentaţie publică şi comerţ; adăposturi, grupuri sanitare, spaţii pentru administrare şi întreţinere; parcaje.

Acelaşi regim juridic urbanistic permite următoarele utilizări cu condiţionări: se admit construcţii pentru expoziţii, activităţi culturale, spaţii pentru spectacole şi bilioteci în aer liber...), activităţi sportive, alimentaţie publică şi comerţ limitate la arealele iniţiale conform proiectului iniţial şi care funcţionează în acest scop; se admit noi clădiri pentru cultură, sport, recreere şi anexe, cu condiţia ca suprafaţa acestora însumată la suprafaţa construită existentă şi menţinută, la cea a circulaţiilor (...) şi platformelor (...) să nu depăşească 15 % din suprafaţa totală a parcului; clădirile şi amenajările pentru diferite activităţi din parcurile şi grădinile publice se admit cu condiţia de a nu avea separări fizice care să impună interdicţia liberei circulaţii, procentul de ocupare a terenului (POT) cu construcţii, platforme şi circulaţii carosabile şi pietonale fiind de maxim 15 %.

Acelaşi certificat de urbanism cuprinde menţiunea propunere: construire imobil locuinţe colective 2 S plus P plus 10 etaje.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construire, în forma aplicabilă la data emiterii certificatelor de urbanism menţionate,

(1) Certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii, fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării şi stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului, precum şi lista cuprinzând avizele şi acordurile legale, necesare în vederea autorizării.

(2) Certificatul de urbanism se emite de autorităţile prevăzute la art. 4, abilitate să autorizeze lucrările de construcţii, şi se eliberează solicitantului în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii, menţionându-se în mod obligatoriu scopul emiterii acestuia.

(3) Certificatul de urbanism se semnează de către preşedintele consiliului judeţean sau de primar, după caz, de secretar şi de arhitectul-şef sau de către persoana cu responsabilitate în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului din aparatul propriu al autorităţii administraţiei publice emitente, responsabilitatea emiterii acestuia revenind semnatarilor, potrivit atribuţiilor stabilite conform legii.

(4) În vederea eliberării certificatului de urbanism solicitantul - orice persoană fizică sau juridică interesată - se va adresa autorităţilor prevăzute la art. 4 cu o cerere care va cuprinde atât elementele de identificare a imobilului pentru care se solicită certificatul de urbanism, cât şi elementele care definesc scopul solicitării.

(5) Certificatul de urbanism nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcţii.

(6) Certificatul de urbanism se emite, potrivit legii, şi în vederea concesionării de terenuri, a adjudecării prin licitaţie a proiectării lucrărilor publice în faza "Studiu de fezabilitate" şi pentru cereri în justiţie şi operaţiuni notariale privind circulaţia imobiliară atunci când operaţiunile respective au ca obiect împărţeli ori comasări de parcele solicitate în scopul realizării de lucrări de construcţii, precum şi constituirea unei servituţi de trecere cu privire la un imobil. Operaţiunile juridice menţionate se efectuează numai în baza certificatului de urbanism, iar nerespectarea acestor prevederi se sancţionează cu nulitatea actului.

În raport de prevederile limpezi ale art. 6 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, menţiunea, cuprinsă în certificatul de urbanism emis la 20.11.2013 de către Primăria sectorului 3 Bucureşti, potrivit căruia s-a formulat "propunere: construire imobile birouri, spaţii comerciale şi locuinţe în regim P plus 10" nu are altă menţiune decât de a releva scopul urmărit de solicitant, nu însă de a releva vreun acord fie şi de principiu al autorităţii locale cu privire la acest scop prefigurat. În ambele certificate de urbanism emise succesiv se arată limpede că regimul juridic al terenului constă în categoria de folosinţă V1a.

Aşadar, recurenţii nu se pot prevala cu succes de vreun drept constituit în favoarea lor în urma emiterii acestui certificat şi nici măcar de vreun interes legitim referitor la edificarea unei construcţii cu regimul de înălţime arătat (P plus 10). Dacă la data redobândirii în proprietate a terenului, acesta se afla în extravilanul agricol, ulterior, prin efectul trecerii în intravilan (perimetrul construibil al oraşului), categoria de folosinţă urbanistică pe care terenul a avut-o de la început şi o are şi în prezent este V1a, terenul în discuţie neavând niciodată regimul urbanistic al unui teren construibil conform scopului prefigurat de recurenţi (locuinţe colective cu regim mare de înălţime).

Cu atât mai mult, cum se va arăta, recurenţii nu-şi pot alege discreţionar regimul de înălţime dorit, chiar în măsura în care terenul ar fi construibil, reglementarea condiţiilor de construire fiind de resortul planurilor de urbanism adoptate în condiţiile legii.

După cum s-a arătat anterior, reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere în constatarea exproprierii de fapt şi în obligarea unităţii administrativ-teritoriale la exproprierea efectivă, juridică a imobilului; reclamanţii nu au învestit instanţa cu o cerere în plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului.

În pofida dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., care limitează obiectul judecăţii la ceea ce s-a cerut, reclamanţii au propus, iar tribunalul a încuviinţat un obiectiv de expertiză care se referă la calculul contravalorii lipsei de folosinţă, prin raportare la un regim de folosinţă P plus 10; expertiza întocmită iniţial s-a raportat în mod eronat la acest petit inexistent, însă a stabilit că în raport de categoria de folosinţă păşune, nu se constată imposibilitatea folosirii terenurilor, nefiind întrunită astfel premisa calculării unor daune interese pentru lipsa folosinţei.

În primul ciclul procesual, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă (sent.civ. nr. 49/16.01.2015) a respins acţiunea, ca neîntemeiată, arătând în esenţă că regimul juridic al terenului, din perspectiva regulilor de urbanism, nu s-a schimbat de la data reconstituirii dreptului de proprietate până în prezent, fiind în mod constant un spaţiu plantat, deci un teren neconstruibil. S-a constatat astfel că nu există o ingerinţă a autorităţii publice susceptibilă de a fi calificată expropriere de fapt.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis prin dec.civ. nr. 458A/7.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, în limitele care se vor arăta.

Pe de-o parte, Curtea de Apel a respins apelul reclamanţilor în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea autorităţii publice pârâte să procedeze la expropriere, statuând în mod definitiv că iniţierea exproprierii poate fi decisă doar de autoritatea publică, iar nu de cel expropriat.

Pe de altă parte, a fost trimis spre rejudecare capătul de cerere având ca obiect constatarea exproprierii de fapt, arătându-se în esenţă că se impune a se analiza dacă impunerea regimului juridic de construire V1a constituie un prejudiciu echivalent unei exproprieri de fapt şi dacă, în aceste coordonate, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri; de asemenea, urmează, potrivit Curţii de Apel, să se analizeze în concret susţinerile referitoare la ingerinţa în dreptul de proprietate determinată de adoptarea O.U.G. nr. 114/2007 – prin care s-a interzis schimbarea destinaţiei de spaţiu verde – şi la existenţa unui drept la despăgubire.

În rejudecare, a fost pronunţată sent. civ. nr. 330/6.03.2017 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care tribunalul a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

A obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata către reclamanţi a sumei de 321.314 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 6.075 mp, situat în Bucureşti, str. x - 69, aferentă perioadei 2011- ianuarie 2014 şi până la 1 septembrie 2016, precum şi la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren, respectiv 5.905 euro/lună, cu începere de la data pronunţării hotărârii pe toată durata menţinerii regimului juridic al imobilului.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Ulterior, s-a pronunţat o nouă hotărâre de completare a sentinţei iniţial, conform celor arătate la pct. I. 4 din prezenta decizie.

Tribunalul a luat în considerare notele explicative prin care s-a dimensionat prejudiciul inclusiv prin raportare la plata unei chirii (despăgubiri periodice), aceste note fiind urmate de precizări cu privire la cuantum .

Trimiterea spre rejudecare a privit în mod evident capătul de cerere în constatarea exproprierii de fapt, iar nu în plata contravalorii unei despăgubiri. În mod eronat s-a considerat învestită instanţa de trimitere cu o astfel de cerere, însă această apreciere a instanţelor devolutive, care s-au considerat învestite cu o veritabilă cerere în plata unor despăgubiri, nu a făcut obiectul apelului şi recursului şi nu mai poate fi reevaluată în prezentul cadru procesual, având în vedere dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., precum şi ale art. 481 cu referire la art. 494 C. proc. civ.

Trebuie observat că prin notele precizatoare depuse cu ocazia rejudecării în faţa Tribunalului Bucureşti, reclamanţii de la acea dată au solicitat, între altele, plata unei chirii viitoare raportate la grila notarilor publici, fără să enunţe expres, ci doar subînţelegând că este vorba despre o construcţie P plus 10 şi, mai ales, fără să justifice în niciun fel de ce despăgubirea ar trebui raportată la o astfel de construcţie (şi nu, bunăoară, la nivelul unei locuinţe individuale de tip P plus 1 ori alt regim similar, deci la regimul urbanistic imediat următor celui aplicabil spaţiilor verzi) şi fără să fie formulate alegaţii (susţineri) de fapt cu privire la modul în care acea construcţie ar fi ajuns să fie edificată, respectiv cu privire la costurile acesteia.

Prima instanţă a reţinut în esenţă în al doilea ciclu procesual o privare de proprietate similară unei exproprieri de fapt, precum şi obligaţia pârâţilor de a plăti despăgubiri, până la data modificării regimului juridic instituit prin O.U.G. nr. 114/2007.

În ceea ce priveşte cuantificarea despăgubirilor, expertiza a calculat valoarea terenului – spaţiu verde, precum şi ipotetica chirie ce ar putea fi obţinută de proprietarii ipoteticei, viitoarei construcţii P plus 10 (al cărei cost total a fost estimat la aproximativ 10 milioane euro). Trebuie observat, cu privire la acest mod de calcul, că reclamanţii nu au făcut nicio susţinere referitoare la modalitatea de finanţare a unei asemenea construcţii şi nici cu privire la costurile finanţării, aceste chestiuni nefiind avute în vedere nici de expertiza efectuată în cauză. În această ordine de idei, apare cu evidenţă că edificarea unei construcţii necesită resurse însemnate, iar aceste resurse, dacă nu există deja în patrimoniul celor interesaţi, urmează a fi procurate în condiţii de piaţă, care presupun ele însele costuri ce trebuie deduse din presupusele venituri ce ar fi obţinute din valorificarea presupusei construcţii viitoare.

De altfel, tribunalul nu a acordat cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă decât chiria ce ar putea fi obţinută pentru teren (iar nu şi pt ipotetica construcţie needificată, aspect neapelat), apreciind că aceasta ar constitui un prejudiciu cert, însă nu a motivat în niciun fel prin raportare la care categorie de folosinţă ar putea fi obţinută această chirie (expertiza a avut în vedere categoria unui teren construibil, fără a se regăsi însă comparabile concrete, ci doar o estimare generală şi neargumentată a unei chirii unitare calculate pe mp teren).

Prin decizia nr. 1168A/17.10.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

În esenţă, Curtea a reţinut că nici adoptarea O.U.G. nr. 114/2007, care a modificat art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, nici menţinerea acestor dispoziţii legale nu pot fi imputate vreunuia dintre pârâţii din prezenta cauză, întrucât nu sunt emitenţii actului normativ care a stabilit acest regim juridic pentru terenurile din categoria celui aflat în proprietatea reclamanţilor. Aşa cum rezultă din certificatul de urbanism nr. x/20.03.2007, prin PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, terenul reclamanţilor, care figura în intravilan cu categoria de folosinţă păşune, a fost cuprins în PUG în zona V – zona spaţiilor verzi, subzona V1a – spaţii verzi publice cu acces nelimitat – parcuri, grădini şi scuaruri publice orăşeneşti şi fâşii plantate publice.

Or, pentru această categorie de terenuri, prevăzute ca spaţii verzi în documentaţiile de urbanism, art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 a stabilit că schimbarea destinaţiei este interzisă.

Prin urmare, de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007 schimbarea destinaţiei terenului aparţinând reclamanţilor nu a mai fost posibilă, iar aceştia susţin că prin aceasta li s-a adus atingere dreptului de proprietate întrucât ei doreau să schimbe destinaţia terenului astfel încât să poată construi pe acesta clădiri de locuinţe.

Încadrarea terenului în zona V a spaţiilor verzi, subzona V1a a fost realizată prin PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, deci anterior reconstituirii dreptului de proprietate al reclamanţilor, care a avut loc în 2002. Prin urmare, nu se poate reţine că prin încadrarea terenului în această categorie pârâtul ar fi adus atingere dreptului de proprietate al reclamanţilor, întrucât la momentul când autoarea reclamanţilor a devenit proprietara terenului prin reconstituirea dreptului în baza legilor fondului funciar, acesta era deja încadrat prin PUG în zona V1a, astfel că a intrat în patrimoniul acesteia cu acest regim juridic.

Mai mult, aşa cum de altfel susţin şi reclamanţii, încadrarea terenului în zona V1a nu a constituit un impediment în exercitarea dreptului de proprietate decât de la momentul în care terenurilor din zona respectiva nu li s-a mai putut schimba destinaţia, ca urmare a interdicţiei instituite prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007.

Ca atare, nu li se poate imputa pârâţilor din prezenta cauză faptul că prin art. 71 al O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, destinaţia terenurilor din zona V1a nu mai poate fi schimbată, pârâţii neavând vreo atribuţie în emiterea actului normativ care a instituit regimul restrictiv invocat de reclamanţi ca reprezentând o atingere adusă dreptului lor de proprietate.

Au mai susţinut reclamanţii că are caracter ilicit şi fapta autorităţilor locale care, deşi s-a instituit acest regim restrictiv, nu au procedat la exproprierea terenului.

Cu privire la această susţinere, Curtea a constatat că pârâţii nu aveau nicio obligaţie legală de a proceda la exproprierea reclamanţilor. În plus, pârâţii nu au trecut la amenajarea terenului sau la folosirea lui. Practic, schimbarea regimului terenului în baza actului normativ susmenţionat a fost doar una virtuală, în sensul că acestuia nu îi mai putea fi schimbată în viitor destinaţia sau categoria de folosinţă. În concret însă, şi înainte de O.U.G. nr. 114/2007 şi după intrarea în vigoare a acestui act normativ, terenul era tot categoria păşune, intravilan, subzona V1a, aşa cum fusese de la momentul reconstituirii dreptului de proprietate, folosinţa lui de către reclamanţi putând fi exercitată în acelaşi mod şi înainte şi după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007.

Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost admis prin dec. civ. 1243/23.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în opinia majoritară fiind dispusă trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în esenţă reţinându-se obligaţia instanţei de apel de a reexamina cauza inclusiv prin raportare la culpa autorităţilor pârâte în ceea ce priveşte actualizarea periodică a documentaţiilor de urbanism şi la existenţa posibilă a unei exproprieri de fapt, prin raportare la gravitatea ingerinţei în exerciţiul dreptului de proprietate al reclamanţilor.

Unul din motivele de recurs formulate în cauză împotriva deciziei recurate constă în nerespectarea dezlegărilor obligatorii date de prima instanţă de apel, prin decizia de admitere a apelului şi de desfiinţare a sentinţei apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind invocată din această perspectivă încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ. cu referire la art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, în partea sa relevantă, dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Din această perspectivă, trebuie observat că, astfel cum s-a reliefat deja în considerentele ce preced, prin decizia nr. 458A/7.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în urma admiterii apelului, a fost trimis spre rejudecare capătul de cerere având ca obiect constatarea exproprierii de fapt, arătându-se, în esenţă, că se impune a se analiza dacă impunerea regimului juridic de construire V1a constituie un prejudiciu echivalent unei exproprieri de fapt şi dacă, în aceste coordonate, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri; de asemenea, urmează, potrivit Curţii de Apel, să se analizeze în concret susţinerile referitoare la ingerinţa în dreptul de proprietate determinată de adoptarea O.U.G. nr. 114/2007 – prin care s-a interzis schimbarea destinaţiei de spaţiu verde – şi la existenţa unui drept la despăgubire.

Aşadar, Curtea de Apel nu a dezlegat problemele de drept litigioase, nefiind statuat, spre exemplu, că regimul de expropriere V1a ar echivala cu o expropriere de fapt, ca apoi să traseze instanţei de rejudecare misiunea de a stabili despăgubirile pentru o atare situaţie ipotetică. Este firesc că dacă aceasta ar fi fost soluţia instanţei de control judiciar şi aceasta ar fi rămas definitivă, atunci respectiva problemă de drept, dezlegată cu autoritate de lucru judecat, s-ar fi impus instanţei de trimitere şi celor subsecvente. Lectura deciziei invocate de recurenţi relevă însă limpede că instanţa nu a dezlegat chestiunile litigioase, ci a impus o reanalizare a chestiunilor invocate.

Este însă nefondată susţinerea recurenţilor, potrivit căreia instanţa de apel ar fi limitat rejudecarea la aceste chestiuni – care, de altfel, sunt în sine atât de largi încât implicau o reexaminare a întregii problematici litigioase. Atunci când se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, este de principiu că se impune nu doar analiza chestiunilor specifice care au impus respectiva soluţie, ci şi reanalizarea tuturor pretenţiilor, apărărilor şi probelor, rejudecarea având caracter complet, mai ales în coordonatele unei decizii de anulare (ori casare) cu trimitere care a dat doar unele îndrumări cu privire la problemele de drept ce au a fi analizate, dar fără a oferi dezlegări finale şi neechivoce cu privire la aceste probleme de drept.

În mod similar, prin a doua decizie de casare, de această dată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă (în majoritate) s-a reţinut obligaţia instanţei de apel de a reexamina cauza inclusiv prin raportare la culpa autorităţilor pârâte în ceea ce priveşte actualizarea periodică a documentaţiilor de urbanism şi la existenţa posibilă a unei exproprieri de fapt, prin raportare la gravitatea ingerinţei în exerciţiul dreptului de proprietate al reclamanţilor. Nici prin această decizie nu au fost date dezlegări în drept, obligatorii pentru instanţa de trimitere, asupra problemelor de drept material aflate în litigiu, instanţa de apel fiind ţinută doar să reexamineze problemele litigioase din perspectiva obligaţiilor procedurale stabilite de instanţa de recurs.

Recurenţii nu invocă explicit încălcarea celei de-a doua decizii de casare, ci doar a primei, însă finalitatea criticilor formulate tinde la invocarea nerespectării ambelor decizii. În raport de aspectele expuse în cele ce preced, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat şi nici caracterul obligatoriu al celor două decizii de anulare, respectiv de casare cu trimitere, având în vedere că acestea nu au dezlegat problemele de drept – îndeosebi existenţa sau nu a exproprierii de fapt, respectiv a ingerinţei nepermise în dreptul de proprietate – ci au trasat doar necesitatea reevaluării acestor chestiuni.

Din această perspectivă, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3), art. 501 alin. (1) şi a art. 430 C. proc. civ., motivele de casare invocate – art. 488 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. – nefiind întemeiate.

Pe de altă parte, recurenţii critică insuficienta motivare a deciziei recurate din perspectiva chestiunilor aflate în litigiu. Criticile referitoare la insuficienta motivare a instanţei de apel sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, statornicită în prezent în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât şi jurisprudenţa sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotă­râri judecătoreşti trebuie să fie clară şi completă. În acest sens, instanţa are obligaţia de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluţia dată, de ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, de ce a dat o anumită valoare probatorie unei probe administrate, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită inter­­pretare, iar aceasta constituie o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiin­ţarea hotărârii.

În acelaşi timp, în concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, între garanţiile dreptului la un proces echitabil se înscrie şi obligaţia tribunalelor de a-şi motiva deciziile lor. În jurisprudenţa dezvoltată în jurul prevederilor art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a formulat cerinţe privitoare la desfăşurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, inclusiv din perspectiva obligaţiei instanţelor de a-şi motiva hotărâ­rile pronunţate. Astfel, s-a apreciat că «textul implică obligaţia tribunalului de a pro­ceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanţi, al argu­­mentelor şi cererilor de probă ale părţilor, având a aprecia pertinenţa acestora pentru decizia pe care el o va adopta» (cauzele Kraska c. Suisse; Van de Hurk c. Olandei).

În cauza Albina c. României, Curtea reaminteşte că «dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]».

În mod similar, în Hotărârea pronunţată în data de 15.02.2007 în cauza Boldea c. României, Curtea a statuat că absenţa sau insuficienta motivare a hotărârilor judecă­toreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv şi, prin urmare, la un proces echitabil şi violează art. 6 şi 10 din Convenţia Europeană a Drep­tu­rilor Omului, fiind o abatere sancţionată cu condamnarea Statului la despăgubiri. Fără ca această interpretare să conducă la ideea că instanţa ar fi obligată să răspundă separat fiecărui argument invocat de parte, se reţine în jurisprudenţa Curţii că «dacă un justiţiabil invocă în scris un argument suficient de clar şi de precis, pe deasupra susţinut de probe şi de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific».

În acelaşi timp însă, în mai multe decizii Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică această obligaţie de motivare poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie determinată în funcţie de circumstanţele cauzei. Chiar şi omisiunea de a răspunde unui argument nu ridică probleme pe tărâmul Convenţiei, cât timp respectivul argument nu era hotărâtor în soluţionarea cauzei (cauza Ruiz Torija c. Spaniei, cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei).

La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că motivarea unei hotă­râri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. În principiu, şi gruparea argumentelor este legalmente admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun.

Or, aceste exigenţe sunt îndeplinite în cauză, întrucât instanţa de apel a completat situaţia de fapt şi de drept amplu expusă în cuprinsul sentinţei primei instanţe şi a dat un răspuns punctual şi argumentat criticilor formulate de părţi, fiind totodată examinate exhaustiv şi convingător chestiunile a căror reexaminare a fost dispusă de instanţa de apel în primul ciclu procesual, precum şi ulterior de instanţa de recurs, prin decizia luată în majoritate.

De vreme ce instanţa de recurs (ca şi instanţa de apel în primul ciclu procesual) nu au statuat cu putere obligatorie că ingerinţele în dreptul de proprietate al reclamanţilor echivalează cu o expropriere de fapt, ci doar au impus reexaminarea acestei chestiuni, simplul fapt că instanţa de apel a găsit nefondată acţiunea dedusă judecăţii nu echivalează în sine cu o nemotivare, cu o insuficientă motivare ori cu o motivare inadecvată, contrar susţinerilor recurenţilor.

Amplele critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ. relevă că în realitate recurenţii sunt nemulţumiţi de raţionamentul judiciar expus de instanţa de apel, apreciind că rezultatul analizei acestei, respectiv motivele expuse ar fi trebuit să fie diferite. Aceste nemulţumiri nu pot fi însă valorificate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci, dacă este cazul, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în măsura în care s-ar fi demonstrat greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

În tot cazul, nu pot fi reţinute deficienţele de motivare reproşate de recurenţi, care privesc în esenţă greşita aplicare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, contrazicerea unor decizii date în recurs în alte cauze de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aprecierea eronată a gravităţii ingerinţei şi neevaluarea obligaţiei autorităţilor publice locale de a actualiza periodic planurile de urbanism general.

În această privinţă, prin decizia recurată au fost examinate susţinerile în sensul că faptele imputate, generatoare a prejudiciului încercat, îşi au sorgintea în pasivitatea autorităţii locale care nu a procedat la actualizarea PUG al Municipiului Bucureşti, prin raportare la regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi nici nu a procedat la declanşarea procedurii de expropriere, menţinând pentru un bun proprietate privată afectaţiunea unei utilităţi publice de interes local.

Astfel, s-a arătat că "Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului "Planul urbanistic general are caracter director şi de reglementare operaţionala. Fiecare localitate trebuie să întocmească Planul urbanistic general, sa îl actualizeze la 5-10 ani şi sa îl aprobe, acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare."

Încadrarea terenului în zona V a spaţiilor verzi, subzona V1a a fost realizată prin PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, cu doi ani anterior reconstituirii dreptului de proprietate al reclamanţilor, care a avut loc în 2002.

Prin urmare, nu ar putea fi reţinută ca fapta generatoare de prejudicii, nerespectarea obligaţiei autorităţii locale de a actualiza planul urbanistic general la data emiterii titlului de proprietate, pentru a se retine ca încadrarea terenului în zona V a spaţiilor verzi, subzona V1a nu corespundea unui interes public actual, o astfel de obligaţie fiind respectata.

În acelaşi sens, Înalta Curte a stabilit necesitatea evaluării apărărilor din cuprinsul întâmpinării formulate de intimaţi în apel, care au arătat că pârâtul Municipiul Bucureşti nu a făcut dovada efectuării vreunui demers pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului deşi, începând cu anul 2010, era îndatorat la actualizarea PUG-ului, date fiind şi operaţiunile juridice de amploare desfăşurate cu privire la terenuri, din perioada 2000 - 2010, determinate de Legea nr. 18/1991 şi, respectiv Legea nr. 10/2001, situaţie pe care au apreciat-o ca fiindu-le una prejudiciabilă.

Curtea nu poate retine ca neactualizarea planului urbanistic general la nivelul anului 2010 poate fi socotita o fapta generatoare de prejudicii pentru reclamanţi.

Astfel, cu privire la terenul situat în str. x, număr cadastral x au fost emise în anul 2007 mai multe acte administrative, Decizia nr. 117/15.05.2007 emisă de Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Bucureşti în vederea realizării obiectivului de investiţii "construcţii": Certificatul de urbanism nr. x/22.06.2007 pentru întocmirea documentaţiei în vederea aprobării PUZ şi obţinerii autorizaţiei de construire imobile birouri, spaţii comerciale şi locuinţe în regim P+10.

La eliberarea acestor acte administrative nu a fost un impediment faptul ca terenul se afla încadrat în zona V1 a, conform PUG aprobat cu HCGMB nr. 269/2000.

Faptul că aceste acte administrative au fost emise la solicitarea altor coproprietari iar nu la solicitarea autoarei reclamanţilor este fără relevanta asupra problemei în discuţie, în condiţiile în care aceasta ar fi putut sa facă acelaşi tip de solicitări, dacă interesul sau ar fi fost în acest sens.

Ulterior, în 22.10.2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 114/2007, care a modificat art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 în sensul că "Schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora.

Ulterior, PUG aprobat cu HCGMB nr. 269/2000 a fost prelungit conform HCGMB nr. 232/19.12.2012.

Reclamanţii au formulat cerere de eliberare a Certificatului de urbanism nr. x/20.11.2013, ulterior prelungirii PUG-ului aprobat cu HCGMB nr. 269/2000, prin HCGMB nr. 232/19.12.2012.

Prin urmare neactualizarea planului urbanistic general între anii 2010 – 2012 nu a fost de natura sa genereze reclamanţilor nici un prejudiciu.

Reclamanţii nu au probat faptul ca prelungirea PUG-ului aprobat cu HCGMB nr. 269/2000, prin HCGMB nr. 232/19.12.2012 nu corespunde unui interes public actual şi ca s-ar fi justificat schimbarea regimului juridic al terenului lor, teren intravilan, destinaţia economică stabilită fiind Zona V1a şi nici nu au urmat în contencios procedura specifică pentru anularea acestuia.

Prin urmare, menţinerea aceluiaşi regim juridic al terenului nu poate fi socotita o fapta ilicita imputabilă pârâtului-apelant Municipiului Bucureşti, cum susţin reclamanţii.

Potrivit art. 46 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului

(2) Planul urbanistic general cuprinde reglementări pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de baza, cu privire la:

a) stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al localităţii;

b) stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;

c) zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;

d) delimitarea zonelor afectate de servituţi publice;

e) modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare;

f) stabilirea zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor istorice;

g) formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor;

h) precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite,amenajate şi plantate.

(3) Planul urbanistic general cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la:

a) evoluţia în perspectiva a localităţii;

b) direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu

Potrivit dispoziţiilor citate, intra în competenta autorităţii locale, în speţă a pârâtului-apelant Municipiului Bucureşti, stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan, precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite, amenajate şi plantate, stabilirea direcţiilor de dezvoltare funcţională în teritoriu.

Exercitarea acestor atribuţii nu poate fi socotita fapta ilicita.

Prin urmare, faptul ca a mentinut terenul în categoria teren intravilan, Zona V1 a, cum era şi anterior reconstituirii în favoarea autoarei reclamanţilor, nu poate primi semnificaţia unei fapte ilicite şi nici semnificaţia unei fapte prejudiciabile, în contextul în care limitele aduse prin O.U.G. nr. 114/2007 regimului juridic al categoriei de terenuri în care se încadrează şi terenul reclamanţilor, zona V a spaţiilor verzi, subzona V1a, nu au fost impuse de parat.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor ca faptă ilicită prejudiciabilă constă în menţinerea afectaţiunii unei utilităţi publice, în lipsa unui act formal de expropriere şi fără acordarea unei compensaţii echitabile, Curtea nu o poate primi.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 5, art. 6, art. 7 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 rezultă că utilitatea publică ar fi putut fi declarată de CGMB doar dacă pe terenul reclamanţilor ar fi urmat să fie realizată o lucrare dintre cele prevăzute de art. 6 şi dacă acea lucrare ar fi fost de interes local.

În cauza, nu s-a susţinut şi nu s-a dovedit că pârâţii au iniţiat sau au realizat proiecte care să vizeze realizarea unor lucrări pe terenul reclamanţilor.

Curtea reţine şi că nu există obligaţia pârâţilor să procedeze la exproprierea terenurilor care fac parte din zonele verzi şi nu sunt în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale.

Ca atare, nu poate fi reţinută săvârşirea faptei ilicite susţinute de reclamanţi.

Curtea nu va mai relua examinarea faptelor analizate în apel în al doilea ciclu procesual referitoare la efectele art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 114/2007 din perspectiva faptelor imputate de pârâţi şi nici la interpretarea acestor dispoziţii în Decizia nr. 1416/2008 a Curţii Constituţionale, în condiţiile în care dezlegările instanţei de apel asupra acestora nu au fost infirmate prin decizia de casare."

Or, aceste considerente relevă cu prisosinţă că chestiunile cu privire la care recurenţii reproşează curţii de apel că nu s-ar fi pronunţat au fost analizate într-o manieră judicioasă, pertinentă şi convingătoare, obligaţia de motivare prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului fiind întrutotul respectată. În ceea ce priveşte criticile referitoare la legalitatea motivelor reţinute de curtea de apel, se observă că acestea sunt subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva criticilor de drept material, care sunt apte a fi încadrate în sfera dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat, în primul rând, că instanţa a interpretat greşit prevederile generale referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ. 1864), arătând în esenţă că este eronată şi reprezintă o adăugare la lege statuarea instanţei de apel, potrivit căreia nu există, în sarcina intimaţilor-pârâţi, obligaţia pozitivă de a efectua exproprierea.

Or, susţin recurenţii-reclamanţi, instanţa de apel, printr-o analogie nepermisa, a considerat că o faptă omisivă ar putea fi considerată ilicită numai în măsura în care legea prevede o anumită obligaţie de a face care să fi fost încălcată. Aşadar, în coordonatele motivelor de recurs formulate, recurenţii nu contestă concluzia instanţei de apel referitoare la inexistenţa, în dreptul pozitiv, a unei obligaţii de a face (de expropriere) pe care intimaţii-pârâţi să o fi încălcat, dar apreciază că o faptă omisivă poate fi ilicită şi fără încălcarea unei obligaţii legale exprese în sens contrar.

Această critică este însă vădit nefondată, întrucât nesocoteşte împrejurarea esenţială că iliceitatea faptei care dă naştere răspunderii civile delictuale decurge tocmai din încălcarea unei norme legale ori a altei norme de conduită cu caracter obligatoriu; ilicitul faptei nu rezultă din cauzarea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate şi prejudiciul fiind condiţii distincte ale răspunderii delictuale, ci din contrarietatea faptului (a conduitei imputate) cu o normă de conduită cu caracter general şi totodată obligatorie pentru subiectul faptei ilicite, respectiva normă de conduită fiind încălcată.

Aşadar, deşi art. 998-999 C. civ. 1864, ca texte foarte concise adoptate în anul 1864, după modelul C. civ. francez, nu definesc fapta ilicită, întreaga jurisprudenţă şi doctrină au arătat că fapta ilicită constă în încălcarea unei norme obligatorii de conduită, tocmai contrarietatea faptei cu respectiva normă imprimând faptei un caracter ilicit.

De altfel, în condiţiile în care se reproşează intimaţilor o conduită ilicită cu caracter continuu, situaţia caracterizată ca atare subzistând după data intrării în vigoare a C. civ., în cauză sunt relevante şi dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., potrivit cărora obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor.

Aşadar, începând cu data de 1.10.2011, faptei ilicite alegate i se aplică dispoziţiile noului C. civ., fiind relevante, în contextul criticii formulate, prevederile art. 1.349 alin. (1) C. civ., potrivit cu care orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Cu alte cuvinte, fapta este ilicită întrucât şi în măsura în care este încălcată o prescripţie legală ori altă normă de conduită cu caracter obligatoriu pentru făptuitor. În cazul inacţiunilor, acestea nu pot fi ilicite decât în măsura în care a fost încălcată o obligaţie pozitivă în sens contrar, respectiv obligaţia de a acţiona prescrisă de o normă de conduită cu caracter obligatoriu. Definiţia largă a faptei ilicite în cadrul răspunderii civile delictuale este într-adevăr diferită de răspunderea penală, care este una de drept strict şi intervine numai pentru comiterea unor fapte descrise în mod precis şi incriminate ca infracţiuni, dar în aceeaşi măsură ilicitul faptei poate fi reţinut doar prin raportare la o dispoziţie legală sau altă normă obligatorie de conduită care a fost încălcată, acea încălcare fiind de natură să imprime faptei un caracter ilicit.

Nu poate fi prin urmare primită critica în drept formulată de recurenţi, potrivit căreia nu ar fi necesară încălcarea unei norme obligatorii de conduită pentru a se reţine ilicitul faptei, ca primă şi esenţială condiţie a răspunderii civile.

Prin urmare, face o aplicare corectă a dispoziţiilor legale relative la condiţiile răspunderii civile delictuale – art. 998 C. civ. 1864, respectiv art. 1.349 alin. (1) C. civ. în vigoare – decizia recurată, prin care Curtea de Apel a statuat că autoritatea publică este competentă să stabilească regimul urbanistic al terenului în discuţie şi că, exercitându-şi această atribuţie, intimaţii-pârâţi nu au încălcat nicio dispoziţie legală. S-a statuat astfel în mod legal că intra în competenta autoritatii locale, în spetă a pârâtului-apelant Municipiului Bucureşti, stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan, precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite, amenajate şi plantate, stabilirea direcţiilor de dezvoltare funcţională în teritoriu.

În această privinţă, trebuie observat că, potrivit legislaţiei interne, de altfel uzuală la nivel european, este recunoscută autorităţilor publice prerogativa de a reglementa stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan, categoria de folosinţă a acestora şi condiţiile şi limitele în care pot fi realizate construcţii (grad de ocupare teren, volum, înălţime, tipul de utilizări şi altele asemenea), în funcţie de specificul anumitor zone şi de interesul public al dezvoltării armonioase a unei zone.

Ca act administrativ cu caracter normativ, Planul de Urbanism General care a stabilit, între altele, şi categoria de folosinţă a terenului la care se referă pretenţiile recurenţilor-reclamanţi beneficiază de prezumţia de legalitate şi de eficacitate care poate fi răsturnată doar prin recurgerea la remediile legale specifice.

În concret, trebuie observat că, potrivit practicii administrative şi judiciare constante, recurenţii ar fi trebuit să solicite autorităţii administrative schimbarea categoriei de folosinţă a terenului (într-unul construibil) şi, în măsura în care solicitarea lor ar fi fost refuzată, ar fi avut la îndemână o cale judiciară efectivă, respectiv acţiunea în contencios administrativ având ca obiect obligarea autorităţii publice competente să schimbe regimul urbanistic al terenului respectiv, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa de contencios administrativ având, la rândul său, plenitudine de jurisdicţie cu privire la toate aspectele referitoare la conformitatea actului administrativ atacat cu legislaţia europeană, remediul respectiv fiind unul efectiv, în sensul art. 6 şi art. 13 CEDO.

Or, nefiind formulată şi admisă o acţiune în contencios administrativ împotriva încadrării terenului în regimul de urbanism V1a, recurenţii nu pot pretinde cu succes că această încadrare ar constitui în sine o faptă ilicită de natură a determina angajarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi.

Dimpotrivă, de vreme ce nu a fost anulat, Planul de Urbanism General se bucură de prezumţia de validitate specifică unui act administrativ valabil emis.

În strânsă legătură cu considerentele ce preced se află şi concluzia Curţii de Apel, potrivit cu care neactualizarea planurilor de urbanism nu poate fi socotită o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în condiţiile în care Planul de Urbanism General aprobat prin HCGMB nr. 269/2000 a fost prelungit pentru o durată de 10 ani prin HCGMB nr. 232/19.12.2012 şi nu exista o obligaţie legală de a modifica regimul urbanistic prescris de PUG adoptat anterior reconstituirii dreptului de proprietate privată asupra imobilului în discuţie.

Înalta Curte subliniază că, chiar şi în ipoteza actualizării documentaţiilor de urbanism, nu exista o obligaţie a autorităţii publice de a modifica pe fond soluţia referitoare la regimul urbanistic, ci doar de a aprecia motivat, prin raportare la realităţile contemporane ale fiecărei zone şi prin raportare la o seamă de considerente, printre care se află circulaţiile publice, protecţia mediului, dezvoltarea armonioasă a oraşului, dacă menţinerea ori schimbarea regimului urbanistic deja existent se impune. În tot cazul, instanţa nu a fost învestită cu această chestiune (a regimului urbanistic oportun), neexistând nici susţineri şi argumente, nici probe asupra acestei problematici foarte complexe care excede cauzei.

Prin raportare la cele ce preced, inclusiv la împrejurarea esenţială a neatacării regimului urbanistic în vigoare pe calea contenciosului administrativ, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor, în sensul că nu lor, ci intimaţilor incumba sarcina probei referitoare la problema existenţei interesului public referitoare la regimul urbanistic stabilit pentru teren. Dimpotrivă, cel care face o afirmaţie în justiţie trebuie să o dovedească (art. 249 C. proc. civ.), desigur în cadrul procesual propice acestei discuţii.

De asemenea, este legală statuarea potrivit căreia omisiunea de a iniţia procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică a terenului recurenţilor nu constituie în sine o faptă ilicită, de vreme ce autoritatea publică nu a folosit în niciun fel în interes public terenul acestora, o atare folosire (care, potrivit constatărilor suverane şi de altfel necontestate ale instanţelor de fond nu există în cauză, nefiind efectuată nicio lucrare de utilitate publică asupra terenului şi nici preluată posesia de către autorităţile publice) fiind într-adevăr de natură a presupune o expropriere formală, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, în acord cu prevederile art. 44 din Constituţie.

În ceea ce priveşte textele de lege invocate de recurenţi (art. 5-7 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică), acestea nu au incidenţă în cauză, întrucât reglementează lucrările de interes naţional ori local care sunt de utilitate publică şi procedura de declarare a utilităţii publice.

Or, după cum rezultă în mod judicios din decizia recurată, din interpretarea dispoziţiilor art. 5, art. 6, art. 7 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 rezultă că utilitatea publică ar fi putut fi declarată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti doar dacă pe terenul reclamanţilor ar fi urmat să fie realizată o lucrare de utilitatea publică dintre cele prevăzute de art. 6 şi dacă acea lucrare ar fi fost de interes local. în cauza, nu s-a sustinut şi nu s-a dovedit că pârâţii au iniţiat sau au realizat proiecte care să vizeze realizarea unor lucrări pe terenul reclamanţilor.

Înalta Curte subliniază totodată că în primul ciclu procesual a rămas definitivă soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii având ca obiect obligarea intimaţilor-pârâţi la exproprierea terenului, stabilindu-se că exproprierea constituie o prerogativă a autorităţii publice, care nu poate fi impusă pe cale judiciară. Or, de vreme ce această soluţie a rămas definitivă şi se bucură de autoritate de lucru judecat, iar instanţele de fond erau ţinute să respecte această statuare (art. 480 alin. (3), art. 431 C. proc. civ.), decizia recurată a reţinut în mod legal că nu există obligaţia pârâţilor să procedeze la exproprierea terenurilor care fac parte din zonele verzi şi nu sunt în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale. Ar fi fost de altfel contradictoriu să se reţină, pe de-o parte, că autorităţile publice nu au obligaţia de a expropria (căci dacă această obligaţie exista, atunci acţiunea iniţială trebuia admisă), iar pe de altă parte, să fie sancţionate pe tărâm delictual pentru faptul că nu au procedat la expropriere, asemenea soluţii fiind incongruente şi contradictorii. În aceste coordonate, nu poate fi reţinută nici existenţa unui abuz de drept, astfel cum susţin recurenţii.

O ultimă categorie de critici privesc, în esenţă, împrejurarea că menţinerea afectaţiunii urbanistice de spaţiu verde constituie o ingerinţă atât de gravă în dreptul de proprietate al recurenţilor, încât echivalează cu o expropriere de fapt, care aduce atingere protecţiei dreptului de proprietate, reglementate de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În această privinţă, Curtea de Apel a evocat şi analizat jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, îndeosebi cauzele invocate de reclamanţi, statuând, prin raportare la această jurisprudenţă, în cauza nu sunt întrunite condiţiile avute în vedere de Curtea europeana pentru a se reţine exproprierea de fapt, întrucât limitările aduse dreptului de proprietate al reclamanţilor nu au fost atât de grave încât să poată fi asimilate unei exproprieri de fapt.

S-a reţinut că reclamanţii au păstrat dreptul de dispozitie asupra terenului; de asemenea, reclamanţii au păstrat dreptul de a folosi terenul şi de a-i culege fructele, potrivit categoriei sale de încadrare în zona V1a. În această privinţă, s-a arătat judicios că nu doar reclamanţii sunt supusi unor condiţionări şi restricţii, prin Regulamentul de urbanism în Titlul II fiind reglementate prescripţii specifice pe toate zonele, subzonele şi unităţile teritoriale de referinţă (existând, bunăoară, zonări precum zona centrală C, zona mixtă M, zona de locuit L, zona activităţilor productive A, zona spaţiilor verzi V etc.).

Curtea de Apel a înlăturat expres teza juridică potrivit căreia prin planurile urbanistice se realizeaza veritabile exproprieri de fapt, atunci când se intervine oricât de puţin în exercitarea atributelor dreptului de proprietate. Reclamanţii apreciază că sunt supuşi unei exproprieri de fapt pentru ca au o interdictie de a construi, respectiv de a edifica construcţii cu înalţime 2 S+P +10, cum intenţionau (si cum şi-au cuantificat de altfel şi prejudiciul). Or, şi alte zone, nu doar zona spaţiilor verzi sunt supuse unor restricţii la construire, exempli gratia pentru zona centrală (C1-C30) sunt reglementate restrictii de înălţime la constructii, la fel şi pentru zona de locuit, unde nu pot fi depăşite anumite procente de ocupare a terenului şi nici depăşit regimul de înăltime, de regula, de patru nivele .

Instanţa de apel a statuat că ne aflăm în faţa unei exproprieri de fapt de fiecare dată când diversele măsuri ale autorităţilor statale au ca rezultat lipsirea titularului de posibilitatea exercitării totale sau parţiale a oricăruia dintre atributele dreptului său de proprietate. Curtea a apreciat şi că nu s-ar putea reţine că prin planurile urbanistice se realizează veritabile exproprieri de fapt, atunci când se intervine oricât de puţin în exercitarea atributelor dreptului de proprietate.

Astfel, sub un prim aspect, Curtea de Apel a avut în vedere că de esenţa exproprierii, ca instituţie de drept, este transferul dreptului de proprietate asupra bunului expropriat de la cel expropriat la expropriator. De asemenea, de esenţa exproprierii, ca situaţie de fapt, este pierderea efectivă a terenului sau a unei părţi din acesta.

Prin urmare, pentru a se putea reţine incidenta unei "exproprieri de fapt", Curtea a apreciat ca trebuie sa se producă efecte similare unei exproprieri asupra patrimoniului reclamanţilor, impunând să se stabilească daca limitările sau efectele pe care trebuie să le suporte reclamanţii sunt atât de grave încât este afectată însăşi substanţa dreptului de proprietate, similar lipsei dreptului din patrimonial acestora.

În cauză, reclamanţii au păstrat în patrimoniu dreptul de proprietate cu atributul dispoziţiei, acesta netrecând în patrimoniul pârâţilor.

Curtea de Apel a apreciat că spre deosebire de situatia analizata de Curtea Europeana în cauza Sporrongh şi Lonnroth contra Suediei (paragrafele 58-60), deşi ca urmare a restricţiilor de construire, atractivitatea pentru vânzare este de aşteptat să fi scăzut, nu a afectat însăşi substanţa dreptului de proprietate al reclamanţilor, atributul dispoziţiei putând fi exercitat în continuare, ceea ce invocă reclamanţii nefiind o limitare a acestui atribut, ci o diminuare a valorii bunului şi o pierdere economică în cazul înstrăinării terenului.

De asemenea, spre deosebire de cauza citată, dreptul de proprietate al reclamanţilor nu a devenit "precar" şi "anulabil" prin măsurile pârâţilor, (cum s-a stabilit în cauza citată), ci astfel a fost dobândit, în condiţiile în care încă prin Titlul de proprietate nr. x/20.12.2002 eliberat de Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Bucureşti s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea moştenitorilor lui G. asupra unei suprafeţe de teren de 13 ha şi 7000 mp situat în extravilan, categoria de folosinţă păşune, terenul având regimul juridic de teren intravilan, Zona V1a.

Totodată reclamanţii au păstrat posesia terenului şi dreptul de a-i culege fructele, limitările vizând dreptul de folosinţă cu referire la regimul construcţiilor care pot fi edificate şi conturate.

În ceea ce priveşte regimul tehnic stabilit pentru Zona V1a, reclamanţii au arătat că impunerea utilizării terenului ca un "spaţiu public cu acces nelimitat" şi interdicţiei de a schimba destinaţia acestuia reprezintă o privare a acestora de dreptul de a folosi terenul şi de a beneficia de fructele acestuia.

Curtea de apel a înlăturat aceste susţineri, întrucât aceste limitări şi condiţionări nu au fost aduse prin O.U.G. nr. 114/2007, ci existau încă de la data dobândirii dreptului de proprietate, terenul fiind dobândit în proprietate cu acest regim al folosinţei. Ca atare, chiar dacă existenţa unor limitări şi condiţionări legate de folosinţa terenului nu poate fi negată, aceste limitări nu configurează o privare a acestora de dreptul de a folosi terenul şi de a beneficia de fructele acestuia, ca efect al faptei pârâţilor.

Reclamanţii au arătat şi că dreptul lor de a folosi terenul este restricţionat pentru faptul că nu pot folosi terenul pentru edificarea de construcţii.

Curtea a reţinut că, potrivit regimului expus anterior, reclamanţii pot edifica noi clădiri pentru cultură, sport, recreere şi anexe, în limita unui procent de 15% din suprafaţa totală a terenului.

Faptul că reclamanţii nu pot edifica noi construcţii cu destinaţie de locuinţe, birouri sau spaţii comerciale, care sunt cele mai profitabile din punct de vedere al posibilităţii de vânzare nu echivalează cu lipsirea de atributul folosinţei sau cu restrângerea acestuia până la dispariţie.

Reclamanţii se raportează la cele mai profitabile modalităţi de exploatare a proprietăţii lor. Curtea a apreciat că profitabilitatea nu este de esenţa dreptului de proprietate, aspect care rezultă din faptul că potrivit art. 555 al 1 din C. civ., dreptul titularului de a poseda, folosi, şi dispune de bunul său trebuie exercitat în limitele stabilite de lege.

Totodată, Curtea a avut în vedere că situaţia din cauză diferă de cea analizată în cauza Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, paragrafele 62-64, unde nu doar interdicţia de a edifica o construcţie noua a justificat aprecierea Curţii de încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, ci existenta unui ordin de expropriere combinată cu interzicerea construcţiei pentru o perioadă considerabilă de timp, considerată o formă nepermisă de control al utilizării proprietăţii.

Prin urmare, Curtea de apel nu a reţinut existenţa unei exproprieri de fapt, în sensul solicitat de reclamanţi.

Admiterea construcţiei juridice propuse de reclamanţi ar avea ca efect păstrarea în patrimoniul reclamanţilor a dreptului de proprietate cu toate atributele sale chiar limitate în aspectele menţionate, dublată de o reparaţie raportată la maximul de beneficiu care ar fi putut fi obţinut prin exploatarea economică a terenului, beneficiu care nu era obţinut de reclamanţi sau autoarea lor înainte de modificarea regimului juridic prin O.U.G. nr. 114/2007.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre nişte drepturi "concrete şi efective", despre care vorbeşte curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Sporrongh şi Lonnroth contra Suediei.

Pe de altă parte, reparaţia, în forma concepută de reclamanţi, prin raportare la o contravaloare a lipsei de folosinţă, este o formă periodică, de natură a depăşi cu mult valoarea reală a terenului, singura formă de despăgubire ce ar putea fi acordată în cazul exproprierii, faţă de starea concretă a terenului.

Chiar dacă aceste considerente sunt specifice analizei condiţiei prejudiciului şi nu condiţiei faptei prejudiciatoare, Curtea le are în vedere pentru a explicita de ce nu consideră că ar putea fi reţinută o expropriere de fapt în speţa de faţă, respectiv pentru faptul că natura şi întinderea efectelor asupra patrimoniului reclamanţilor, ca proprietari "expropriaţi" şi asupra patrimoniului pârâţilor, ca "expropriatori de fapt" ar fi foarte diferite de situaţia unei exproprieri şi în afara finalităţii reglementării acestei instituţii.

Curtea de apel a concluzionat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii pârâţilor nici din perspectiva dispoziţiilor privind răspunderea civilă delictuală, nici din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO.

Aceste statuări şi constatări rezistă controlului de legalitate al instanţei de recurs, fiind în acord cu dispoziţiile şi exigenţele constituţionale şi convenţionale în materia protecţiei dreptului de proprietate, ele fiind prin urmare însuşite şi în cadrul analizei instanţei de recurs.

Astfel, art. 44 alin. (1) din Constituţie ocroteşte şi garantează dreptul de proprietate, dar stabileşte deopotrivă că prin lege vor fi stabilite conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. Totodată, art. 44 alin. (7) din Constituţie prevede că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Aşadar, textul constituţional în vigoare se înscrie într-o lungă tradiţie constituţională, începând cu Constituţia Regatului României din anul 1923, care reglementează dreptul de proprietate (şi) ca o funcţie socială, iar nu ca un drept care poate fi absolutizat în raport cu toate celelalte exigenţe şi interese legitime ale colectivităţii. Dreptul de proprietate conferă plenitudinea prerogativelor specifice unui drept real, întrucât este definit de art. 555 alin. (1) C. civ. ca fiind dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, dar şi acest text de lege adaugă că acest drept urmează a fi exercitat în limitele stabilite de lege, limitarea prerogativelor conferite titularului dreptului de proprietate fiind posibilă prin lege (în sensul larg al termenului) – art. 556 alin. (2) C. civ.

Este prin urmare de principiu că, în materie imobiliară, categoria de folosinţă şi afectaţiunea unui teren este reglementată prin norme imperative de urbanism, care corespund unor interese legitime ale colectivităţii şi care primează faţă de ideea, repudiată expres de Constituţie şi de realităţile unei societăţi moderne, că proprietarul ar putea face ce vrea pe terenul său, fără restricţii sau îngrădiri.

În jurisprudenţa consolidată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, problema atingerilor aduse dreptului de proprietate (protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) a fost tratată din mai multe perspective.

Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 cuprinde trei reguli distincte: prima regulă, care figurează în prima teză a primului paragraf, are un caracter general şi enunţă principiul dreptului la respectarea bunurilor; cea de a doua regulă, cuprinsă în a doua teză a primului paragraf, se referă doar la privarea de proprietate şi face obiectul anumitor condiţii, iar cea de a treia regulă, prevăzută la al doilea paragraf, recunoaşte faptul că statele contractante au dreptul, inter alia, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general [Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, pct. 61; Iatridis împotriva Greciei (MC), pct. 55; J.A. Pye (Oxford) Ltd şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (MC), pct. 52; Anheuser-Busch Inc. împotriva Portugaliei (MC), pct. 62; Ališić şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), pct. 98; Immobiliare Saffi împotriva Italiei (MC), pct. 44; Broniowski împotriva Poloniei (MC), pct. 134; şi Vistinš şi Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), pct. 93].

Odată ce Curtea reţine că a existat o ingerinţă în drepturile reclamantului, examinează, în fiecare cauză, din ce categorie dintre cele de mai sus face parte ingerinţa reclamată. În cazul în care dreptul de proprietate al reclamantului a fost stins în temeiul dispoziţiilor de drept intern, va examina cauza în temeiul celei de-a doua teze a primului paragraf, şi anume ca privare de proprietate. Privarea de proprietate acoperă o serie de situaţii, indiferent de modul în care sunt clasificate în temeiul dreptului intern, în cazul în care însăşi substanţa unui drept individual a fost stinsă.

În jurisprudenţa Curţii, măsurile legislative, administrative sau faptice mai puţin radicale decât privarea de proprietate au fost clasificate drept "reglementarea folosinţei bunurilor". În anumite cauze, a fost trasată o linie fină între măsurile care se califică drept reglementarea folosinţei bunurilor şi cele care reprezintă privare de proprietate. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte distincţia care trebuie făcută între reglementarea folosinţei bunurilor şi măsurile examinate de Curte în temeiul primului principiu general al dreptului la respectarea bunurilor. În general, cu cât este mai puţin intruzivă măsura, cu atât mai mult se pretează analizei în temeiul primului principiu general decât din perspectiva reglementării folosinţei bunurilor.

Instanţa de recurs mai reţine că, în aceeaşi jurisprudenţă, măsuri similare pot fi clasificate diferit de către Curte (de ex., în Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, pct. 62-64, un ordin de expropriere combinat cu o interdicţie de a construi pentru o perioadă de timp considerabilă a fost considerat reglementare a folosinţei bunurilor, în timp ce măsuri similare au fost examinate în temeiul principiului general în Phocas împotriva Franţei, pct. 52; Iatridis împotriva Greciei (MC), pct. 55; Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei, pct. 40; Pialopoulos şi alţii împotriva Greciei, pct. 53. Similar, în Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, pct. 34, stingerea pretenţiei de a primi o despăgubire printr-o intervenţie legislativă a fost considerată privare de proprietate, în timp ce în Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei Curtea a examinat acelaşi tip de măsură în temeiul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1).

Înalta Curte consideră legală statuarea Curţii de Apel, potrivit căreia regulile şi restricţiile legilor de urbanism, care limitează, după caz, tipul de construcţie, regimul de înălţime, coeficientul de utilizare/ocupare a terenului, volumul admisibil, utilizările admise etc. nu constituie încălcări ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO şi nici ale art. 44 din Constituţie, fiind reglementări permise cu privire la folosinţa bunurilor.

Desigur, astfel cum a remarcat şi instanţa de apel, trebuie examinat în concret, prin raportare la circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, iar prin enunţuri generale în ce măsură o anumită regulă de urbanism echivalează cu o ingerinţă excesivă în dreptul de proprietate, atingând însăşi substanţa bunului.

În acest context, este vădit nefondată susţinerea recurenţilor, potrivit cărora prin decizia recurată s-ar fi încălcat o jurisprudenţă univocă în sens contrar a Curţii de Casaţie. Examenul jurisprudenţei instanţei supreme rezultă că în situaţii similare, de terenuri aflate în proprietate privată şi declarate neconstruibile prin regulile de urbanism, terenuri care au fost ab initio neconstruibile de la data intrării în proprietate privată, s-a reţinut inexistenţa exproprierii de fapt şi neîncălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[1]. De aici rezultă că concluzia încălcării sau nu a dispoziţiilor legale amintite este rezultatul unei evaluări concrete a proporţionalităţii ingerinţei, prin raportare la circumstanţele cauzelor soluţionate.

În cauza de faţă, Curtea de Apel a reţinut în mod legal că în cauză nu a avut loc o expropriere, nici în drept, căci nu a avut loc transferul dreptului de proprietate către autoritatea publică, dar nici în fapt, căci recurenţii-reclamanţi nu au fost privaţi de folosinţa terenului, pe care o deţin în totalitate.

De asemenea, este necontestat în cauză că terenul se află în circuitul civil şi poate fi înstrăinat ori ipotecat, de unde rezultă că recurenţii beneficiază şi de prerogativa dreptului de dispoziţie, specifică şi esenţială pentru un drept de proprietate.

În aceste coordonate, Înalta Curte reţine, la rândul său, că nu a avut loc o privare de bun, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi al jurisprudenţei dezvoltate pe acest temei, fiind însuşită totodată în completare analiza judicioasă şi minuţioasă a Curţii de Apel.

Astfel, s-a relevat în mod legal că în cauze precum Burghelea c. României, Vergu c. României, Stan c. României, Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italiei, Aygun c. Turciei, Papamichalopoulos împotriva Greciei autorităţile publice ori alte entităţi cu caracter public au preluat efectiv terenul aflat în proprietatea reclamanţilor şi l-au folosit pentru realizarea unei lucrări de utilitate publică, situaţie inexistentă în speţă, în care recurenţii-reclamanţi păstrează în continuare toate prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului, chiar dacă dreptul de dispoziţie materială este îngrădit în conţinutul său prin regulile de urbanism.

În ceea ce priveşte măsurile calificate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mod obişnuit drept reglementare a folosinţei bunurilor acoperă o serie de situaţii, inclusiv, de exemplu, următoarele: revocarea sau modificarea condiţiilor de acordare a licenţelor care afectează desfăşurarea activităţilor (Tre Traktörer Aktiebolag împotriva Suediei, pct. 55; Rosenzweig şi Bonded Warehouses Ltd. împotriva Poloniei, pct. 49; Bimer S.A. împotriva Moldovei, pct. 49 şi 51; Megadat.com S.R.L. împotriva Moldovei, pct. 65); introducerea monopolului de stat pe piaţa manualelor şcolare (Könyv-Tár Kft şi alţii împotriva Ungariei, pct. 43 şi 59); sisteme de control al chiriilor (Mellacher şi alţii împotriva Austriei, pct. 44; Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), pct. 160; Anthony Aquilina împotriva Maltei, pct. 54; Bittó şi alţii împotriva Slovaciei, pct. 101); suspendarea legală a executării ordonanţelor de repunere în posesie în privinţa chiriaşilor care au încetat să plătească chiria (Immobiliare Saffi împotriva Italiei (MC), pct. 46); limitările impuse de lege cu privire la nivelul chiriei pe care proprietarii ar putea să o solicite de la titularul dreptului de închiriere şi la prelungirea pe durată nedeterminată a unui contract de închiriere în aceleaşi condiţii, în timp ce proprietarii au continuat să primească chirie în aceleaşi condiţii pe care le-au acceptat în mod liber cu ocazia semnării contractului şi au fost liberi să îşi vândă terenurile, deşi acestea fac obiectul contractului de închiriere aferent terenului (Lindheim şi alţii împotriva Norvegiei, pct. 75-78); pierderea anumitor drepturi exclusive asupra terenului (Chassagnou şi alţii împotriva Franţei (MC), pct. 74; obligaţia de a tolera vânătoarea pe terenul reclamanţilor; Herrmann împotriva Germaniei (MC), pct. 72); refuzul de a elibera certificatul de înmatriculare oficial al unui autovehicul (Yaroslavtsev împotriva Rusiei, pct. 32; Sildedzis împotriva Poloniei, pct. 45); impunerea unor obligaţii pozitive asupra proprietarului terenului (de ex., reîmpădurire obligatorie – Denev împotriva Suediei, decizie a Comisiei).

În schimb, aceeaşi jurisprudenţă relevă că ipoteza reclamată în cauze precum cea de faţă a fost tratată de Curte cel mai frecvent sub regula din par. 1 al art. 1 din Primul Protocol, respectiv în temeiul primului principiu general al dreptului la respectarea "bunurilor".

În acest sens este de menţionat hotărârea în cauza Pialopoulos şi alţii împotriva Greciei, unde terenul aflat în proprietatea reclamanţilor a fost afectat succesiv de mai multe măsuri, enumerate de Curte în par. 54 al hotărârii: absenţa unui răspuns clar cu privire la posibilitatea de a obţine o autorizaţie de construire, îngheţarea dreptului de a construi, o primă expropriere, revocată apoi, o a doua expropriere dispusă, de asemenea desfiinţată, o a treia expropriere ordonată, urmată de înştiinţarea reclamanţilor în sensul că exproprierea are loc în temeiul unei decizii anterioare de planificare urbană.

Toate aceste măsuri, a arătat Curtea, nu semnifică privarea de proprietate pentru că reclamanţii sunt încă titularii dreptului de proprietate, nu semnifică reglementare a folosinţei bunurilor pentru că nu acesta a fost scopul măsurilor, ci se încadrează în ipoteza regulii incluse în par. 1 al art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.

În cauza Phocas c. Franţei, reclamantul era proprietarul unui imobil (teren şi construcţie cu destinaţie comercială) aflat la intersecţia unor artere de circulaţie pentru care autorităţile locale intenţionau demararea unor lucrări de modernizare şi fluidificare, motiv pentru care solicitarea sa de modernizare a clădirii (prin adăugarea a două etaje celor 6 existente) a rămas fără răspuns o vreme îndelungată, după cum au rămas şi alte solicitări în acelaşi sens adresate administraţiei.

Curtea a reţinut că această situaţie a durat din iulie 1965 şi până în ianuarie 1982, timp în care s-au desfăşurat diferite proceduri, fără ca imobilul să fi fost expropriat şi fără ca reclamantul să fi primit o compensaţie pentru această ingerinţă şi a calificat această împrejurare în coordonatele regulii privind principiul general al dreptului la respectarea bunurilor, observând că dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul reclamantului şi că nu a avut loc nici o reglementare a folosinţei bunurilor.

Analizând raportul de proporţionalitate între ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului şi interesul public al autorităţilor de a amenaja urbanistic zona în care se găsea imobilul în discuţie, Curtea a considerat că echilibrul necesar între aceste două categorii de interes nu a fost perturbat şi că în speţă nu a existat o încălcare a dreptului recunoscut de art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.

În cauza Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei, reclamantul s-a plâns în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sub umbrela prevederilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, de restricţiile impuse de autorităţi amenajării terenului proprietatea reclamantului, incluse într-un plan urbanistic emis în anul 1968, coroborat cu absenţa unei compensări pentru o atare interdicţie; Curtea a calificat această ingerinţă, ce includea şi interdicţia parţială de a construi (cu privire la anumite categorii de construcţii) ca fiind una ce se încadrează în aceeaşi ipoteză, a regulii incluse în par. 1 al art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.

Reţinând şi prevederile legislaţiei naţionale italiene referitoare la situaţiile în care restrângerile aduse dreptului de proprietate dau naştere unui drept la despăgubiri, Curtea a conchis în sensul că echilibrul dintre interesele comunităţii şi cele private ale reclamantului a fost păstrat, astfel încât nu a existat o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.

În lumina acestei jurisprudenţe şi a situaţiei de fapt reţinute în mod suveran de către ultima instanţă de fond (cea de apel), precum şi a considerentelor în drept ce preced, se constată că, evaluând ansamblul circumstanţelor cauzei, nu se poate reţine atingerea dreptului la un bun, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenţii-reclamanţi nu au fost privaţi nici de proprietatea, nici de folosinţa (posesia) asupra terenului lor, fiind în măsură să exercite prerogativele dreptului de proprietate asupra acestuia, cum demonstrează de altfel inclusiv înstrăinarea care a avut loc în etapa recursului şi în temeiul căreia a devenit parte în cauză, ca succesor cu titlu particular, recurentul F..

Totodată, ingerinţele constând în restricţiile de urbanism sunt prevăzute de lege, rezultând din Planul de Urbanism General, a cărui obligativitate rezultă din prevederile art. 46 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului, dar şi din O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, al cărui art. 71 prevede următoarele:

(1) Schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora.

(2) Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea prevederilor alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută."

În mod legal a reţinut instanţa de apel în al doilea ciclu procesual că adoptarea acestui act normativ nu este imputabilă intimaţilor-pârâţi, această concluzie nefiind de altfel contestată în sine, rejudecarea privind alte aspecte, conform celor ce preced. Aşadar, chiar dacă s-ar reţine o ingerinţă excesivă în dreptul de proprietate al recurenţilor prin adoptarea acestui act normativ (ceea ce nu este cazul, nu aceasta fiind statuarea deciziei recurate şi nici a prezentei instanţe de recurs), această ipotetică situaţie ar fi imputabilă Statului Român, care nu este însă parte în cauză.

În ceea ce priveşte legalitatea, Înalta Curte nu va relua considerentele ce preced, din care rezultă că recurenţii nu au promovat acţiune în contencios administrativ pentru a contesta regimul urbanistic adoptat (V1a) cu privire la terenul aflat în proprietatea lor, acesta prezumându-se a fi unul legal (de altfel nu s-a demonstrat contrariul nici în acest proces).

În particular, instanţa nu a fost învestită în litigiul de faţă şi nu a putut cerceta – nefiind făcute susţineri şi mai ales propuse şi administrate probe în acest sens – în ce măsură destinaţia terenurilor din zona de referinţă s-a schimbat, fiind create noi realităţi în urbanismul zonei care ar justifica, eventual, şi o reevaluare a situaţiei terenului recurenţilor. Recurenţii au dreptul de a formula cererea de reîncadrare urbanistică, în condiţiile legii, şi, dacă este cazul, să-şi susţină în faţa forurilor administrative competente, respectiv a instanţelor de contencios administrativ punctul de vedere asupra acestor chestiuni. Instanţa mai subliniază faptul că nu există de lege lata – şi nu ar trebui să existe de lege ferenda – un drept al proprietarului unui teren de a-şi alege discreţionar regimul de urbanism chiar şi pentru zonele construibile, aspecte precum regimul de înălţime, coeficientul de utilizare a terenului etc. fiind supuse reglementărilor de urbanism incidente, ca în orice stat civilizat. Este bunăoară exclus a se admite că într-o zonă cu locuinţe individuale, cu regim de înălţime redus, ar putea fi cerută şi obţinută aprobare pentru edificarea unor blocuri înalte. Înalta Curte reiterează însă că aceste chestiuni exced cauzei de faţă, ele fiind expuse doar complementar pentru a justifica legalitatea şi scopul legitim al regulilor de urbanism.

De asemenea, ingerinţa adoptată urmăreşte un scop legitim, al bunei dezvoltări urbanistice a oraşului şi a unei amenajări urbanistice echilibrate. Nu s-a făcut dovada contrară acestui scop legitim, dovadă care incumba recurenţilor şi care ar fi presupus efectuarea demersurilor prevăzute de lege pentru schimbarea regimului de urbanism, inclusiv pe calea acţiunii în contencios administrativ.

În ceea ce priveşte testul esenţial al proporţionalităţii ingerinţei cu dreptul de proprietate al recurenţilor, Curtea reţine, în esenţă, că ingerinţa nu trebuie să atingă dreptul de proprietate în substanţa sa, condiţie respectată în cauză, dreptul de proprietate cu toate prerogativele sale subzistând în patrimoniul recurenţilor.

În ceea ce priveşte gravitatea ingerinţei, Înalta Curte are în vedere toate circumstanţele cauzei, îndeosebi împrejurarea că terenul în discuţie nu a fost niciodată construibil după data reconstituirii.

Trebuie amintit că reconstituirea dreptului de proprietate constituie o noţiune tehnico-juridică ce se referă la terenurile agricole cu privire la care dreptul de proprietate privată s-a stins prin cooperativizare în timpul regimului comunist; nimic din legile reparatorii specifice, respectiv din legile fondului funciar nu justifică vreo speranţă legitimă în sensul că beneficiarii măsurilor de reconstituire a fostului drept de proprietate asupra unor terenuri agricole – reconstituirea fiind de asemenea dispusă asupra unor terenuri agricole (în speţă, păşuni agricole) – vor fi îndreptăţiţi ulterior să obţină ulterior clasificarea terenurilor respective ca fiind construibile, ori chiar ca fiind construibile fără restricţii notabile.

Recurenţii şi antecesorii lor în drepturi au contestat această concluzie, arătând că includerea terenului în intravilan implică în mod necesar caracterul său construibil. Această concluzie este însă eronată, regimul de urbanism al terenurilor situate în intravilan fiind reglementate prin PUG, care conţine prescripţii specifice pentru toate zonele, subzonele şi unităţile teritoriale de referinţă (existând, bunăoară, zonări precum zona centrală C, zona mixtă M, zona de locuit L, zona activităţilor productive A, zona spaţiilor verzi V etc.).

Or, terenul în discuţie nu a fost niciodată construibil în maniera dorită de recurenţi, încă de la data trecerii în intravilan, fiind mereu încadrat ca spaţiu verde. Această încadrare nu a fost atacată şi nici anulată de instanţa de contencios administrativ competentă.

Înalta Curte mai observă că ceea ce art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007 interzice este transformarea destinaţiei de spaţiu verde, însă aceasta nu exclude o schimbare a categoriei de folosinţă în interiorul diferitelor categorii de spaţii verzi. S-a arătat deja că chiar şi în categoria de folosinţă V1a, cea actuală, a cărei schimbare recurenţii nu au solicitat-o, sunt permise utilizări apte a genera venituri şi chiar edificarea anumitor construcţii, relevante fiind considerentele cuprinse în partea introductivă a motivelor de faţă.

De asemenea, în PUG sunt incluse şi alte categorii de spaţii verzi, bunăoară cea pentru spaţii de agrement, în cadrul cărora procentul de ocupare cu construcţii este unul mai ridicat decât cel prevăzut în cadrul regimului V1a (e.g., regimul V3).

Prin raportare la ansamblul considerentelor ce preced şi care completează analiza judicioasă a Curţii de Apel, în cauză nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a art. 44 din Constituţie.

Nu poate fi primită nici referirea recurenţilor la decizia Curţii Constituţionale, care a statuat cu privire la constituţionalitatea O.U.G. nr. 195/2005 (decizia nr. 824/2008); Curtea Constituţională nu a statuat în sensul obligativităţii acordării despăgubirilor în situaţiile vizate de actul normativ evocat, ci a reţinut că posibilitatea recunoscută statului de a stabili prin lege restrângeri ale dreptului de proprietate (cum este cea reclamată în speţă) poate da naştere unui drept la despăgubiri în patrimoniul titularilor dreptului de proprietate, chestiune rezervată spre analiză instanţelor, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei speţe.

Or, în cauza de faţă lipseşte caracterul ilicit al faptei, astfel cum s-a reţinut pe larg în cele ce preced şi care nu vor mai fi reluate.

În subsidiar, cu privire la prejudiciu, Înalta Curte mai observă că, în situaţiile în care s-ar reţine ilicitul unor ingerinţe în dreptul de proprietate (ceea ce nu este cazul în speţă), reparaţia trebuie să fie una adecvată tipului de ingerinţă, neputând duce la o îmbogăţire fără just temei al proprietarului bunului cu privire la care s-ar constata ingerinţa excesivă.

Astfel, în cazul unei veritabile privări de proprietate, când terenul, faptic, a fost afectat unei utilităţi publice, soluţia justă, în lipsa unei exproprieri formale, este constatarea pe cale judecătorească a exproprierii, dublată de transferul formal al proprietăţii către stat ori unitatea administrativ-teritorială şi de plata unei despăgubiri la valoarea de circulaţie a bunului astfel expropriat. În cazul unei ingerinţe (excesive) privind folosirea bunului, poate fi acordată cu titlu de despăgubire diferenţa de valoare dintre teren, în circumstanţe normale, şi cea rezultată în urma respectivei ingerinţe (chestiune care în cauză nu a fost de altfel cerută – art. 9 C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte despăgubirile periodice cerute (în urma transformării acţiunii) în cauza de faţă, Curtea de Apel a statuat în mod pe deplin judicios că reparaţia, în forma conceputa de reclamanţi, prin raportare la o contravaloare a lipsei de folosinţă, este o formă periodică, de natură a depăşi cu mult valoarea reală a terenului, singura formă de despăgubire ce ar putea fi acordată în cazul exproprierii, faţă de starea concretă a terenului. Or, nu poate fi admisă o formă de dublă despăgubire, în care se repară un prejudiciu ipotetic şi contrafactual, nesusţinut de niciun fel de probe reale (venitul ori câştigul ce ar fi putut fi obţinut în urma valorificării unui teren negrevat), iar proprietarul continuă să rămână proprietarul terenului, să-l valorifice în modalităţile (fie şi restrânse) permise de lege, cumulând această situaţie cu o indemnizare care ar urma să fie acordată sine die, dar fără ca terenul să fie vreodată folosit efectiv în scop de utilitate publică. O asemenea creaţie jurisprudenţială creează efecte mult mai defavorabile decât o veritabilă expropriere şi nu poate fi primită decât în circumstanţe excepţionale, în care se poate reţine o veritabilă privare de bun (ceea ce nu este cazul în speţă) şi în care, în realitate, soluţia judicioasă o constituie exproprierea.

În cauză nu este aşadar incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele ce preced şi care completează analiza legală a instanţei de apel, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de D., C. şi F. împotriva deciziei nr. 476 A din 24 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.