Exclusivity of arbitral jurisdiction over judicial forums in concession contracts

Şedinţa publică din data de 05 decembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj - sectia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, reclamanta Comuna Petreştii de Jos a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 210.400 RON, reprezentând redevenţă datorată în baza contractului de concesiune nr. x/23.03.2008, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1339/18.05.2022, Tribunalul Cluj - sectia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei secţii, invocată de instanţă, din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj – secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei Civile a Tribunalului Cluj sub nr. x/2022*.

Prin încheierea din data de 14.10.2022, Tribunalul Cluj – secţia Civilă a respins excepţia necompetenţei generale a instanţei, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru redevenţa datorată ulterior datei de 1 octombrie 2011.

Prin sentinţa nr. 635/25.11.2022, Tribunalul Cluj – secţia Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtei A. să plătească reclamantei suma de 162.684 RON reprezentând redevenţă pentru perioada octombrie 2011- 13 martie 2013; totodată, a respins ca prescrise pretenţiile la plata redevenţei pentru perioada februarie 2011- septembrie 2011.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 165/7.06.2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta A. împotriva încheierii din 14.10.2022 şi a sentinţei civile nr. 635/25.11.2022 ale Tribunalului Cluj, pe care le-a anulat în tot şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei în cuantum de 3.650,95 RON; totodată, a respins apelul declarat de reclamanta comuna Petreştii de Jos împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 16.12.2022 a Tribunalului Cluj, pronunţată în acelaşi dosar şi a obligat pe intimata-reclamantă comuna Petreştii de Jos să plătească apelantei A. suma de 5.356,67 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta Comuna Petreştii de Jos, criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că prin art. 11.1 din contractul de concesiune s-ar fi stabilit o competenţă de soluţionare a litigiilor în favoarea tribunalului arbitral.

Din modul de formulare a acestei clauze reiese intenţia părţilor de a institui o competenţă alternativă în ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor decurgând din contractul de concesiune, fie potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, fie de către Tribunalul arbitral, conform regulilor de procedură aplicabile arbitrajului comercial ad-hoc, organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a României. Cele două teze ale clauzei conţin o enumerare a modurilor alternative în care părţile au înţeles să reglementeze competenţa de soluţionare a acestor litigii, competenţa aparţinând în primul rând, instanţei competente potrivit Legii nr. 554/2004, şi apoi tribunalului arbitral.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din prevederile anexei 6 din H.G. nr. 168/2007 în care se regăseşte modelul orientativ al contractului de concesiune – la care instanţa de apel a făcut referire -, chiar legiuitorul, prin art. 12 alin. (1) şi (2) din anexă, reglementând modalităţi alternative de soluţionare a litigiilor decurgând din aceste contracte, modalităţi care au fost preluate ca atare în contractul dedus judecăţii.

Aşadar, părţile nu au stabilit o competenţă arbitrală exclusivă, ci alternativă. În măsura în care această procedură arbitrală ar fi fost privită ca fiind exclusivă, ar fi fost necesar să nu se facă trimitere la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, prin preluarea în art. 11.1 din contract şi a prevederile alin. (1) din Anexa 6 a H.G. nr. 168/2007, care stabilesc competenţa instanţei de judecată.

Pe cale de consecinţă, se impunea aplicarea dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., care prevede că alegerea aparţine reclamantului, în cazul în care sunt mai multe instanţe deopotrivă competente.

Această interpretare se întemeiază şi pe dispoziţiile art. 554 C. proc. civ., care instituie o competenţă de ordine privată în privinţa clauzei compromisorii, lăsând la alegerea părţii interesate să invoce, în cazul în care contractul conţine o asemenea clauză compromisorie, competenţa de soluţionare a cauzei de către tribunalul arbitral sau dimpotrivă să consimtă ca o instanţă de judecată să soluţioneze cauza.

Or, în speţă, necompetenţa de ordine privată nu a fost invocată în conformitate cu prevederile art. 130 C. proc. civ., de către partea interesată în termenul procedural, la primul termen de judecată la care ambele părţi au fost legal citate, respectiv până cel târziu la data de 03.05.2022.

Recurenta a susţinut, totodată, că interpretarea clauzei 11.1 din contract trebuia realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 1268 C. civ., potrivit căruia "Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul".

Aceasta ipoteză de interpretare a clauzei 11.1 este singura care corespunde intenţiei părţilor, care a fost în sensul ca eventualele litigii să fie soluţionate, în mod prioritar, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

Or, la data înregistrării acţiunii, art. 8 din Legea nr. 554/2004 a fost modificat în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzelor decurgând din executarea unui contract administrativ, cum este şi cel de concesiune, în favoarea secţiei civile a tribunalului competent teritorial să soluţioneze cauza.

Dacă s-ar valida teza regăsită în decizia de apel, în sensul că prezenta cauză ar fi trebuit soluţionată de tribunalul arbitral, ar trebui să se urmeze regulile de procedură aplicabile arbitrajului comercial ad-hoc, organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a României, dar ţinând cont şi de prevederile Legii nr. 554/2004. Or, această situaţie este practic imposibilă, întrucât Legea nr. 554/2004 conţine reguli de procedură incompatibile cu Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 12.10.2023, intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, raportat la faptul că motivele de recurs referitoare la modul de redactare a clauzei compromisorii sunt formulate omisso medio, precum şi excepţia nulităţii recursului, faţă de neîncadrarea corectă a criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, prin clauza prevăzută la art. 11 din contractul de concesiune, părţile nu au înţeles să prevadă o competenţă alternativă de soluţionare a cauzei, ci dimpotrivă, au menţionat că judecata se va face după regulile Tribunalului arbitral, organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a României, prin folosirea regulii de procedură ad-hoc.

IV. Judecata recursului în şedinţă publică

La termenul de judecată din 5.12.2023, Înalta Curte a supus discuţiei părţilor excepţiile procesuale invocate prin întâmpinare, vizând inadmisibilitatea, respectiv nulitatea recursului, pe care le-a reţinut spre soluţionare odată cu soluţionarea pe fond a recursului.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În ceea ce priveşte excepţiile procesuale invocate prin întâmpinare de către intimata-pârâtă A., se constată că, deşi partea le-a dat denumiri diferite, ambele mijloace de apărare relevă, cu argumente diferite, acelaşi aspect, anume absenţa vreunei critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate.

Astfel, intimata a arătat, pe de o parte, că susţinerile din recurs sunt formulate omisso medio, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că recurenta nu a dezvoltat susţinerile referitoare la nesocotirea normelor de drept material.

Aşadar, partea, invocând excepţia inadmisibilităţii recursului, nu a susţinut că hotărârea de apel nu este supusă recursului, singura ipoteză ce ar conduce la inadmisibilitatea acestei căi de atac, ci formularea, pentru prima dată în recurs, a unei apărări ce nu poate fi primită, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Or, eventuala întrunire a acestei ipoteze permite aplicarea sancţiunii nulităţii recursului, pe temeiul art. 489 alin. (2) din cod, întrucât motivul invocat nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., astfel că se impune calificarea excepţiei inadmisibilităţii ca vizând sancţiunea nulităţii căii extraordinare de atac.

În acest context, Înalta Curte constată că excepţia nulităţii recursului este nefondată.

După cum a arătat chiar intimata în cuprinsul întâmpinării, reclamanta a susţinut în mod constant în cursul judecăţii ca fiind inoperantă clauza compromisorie, iar din considerentele deciziei recurate reiese că a fost analizată această apărare a reclamantei, în combaterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Reclamanta este consecventă în abordarea acestei linii de apărare şi în cadrul motivelor de recurs, în condiţiile în care finalitatea susţinerilor este tot aceea a ineficacităţii convenţiei arbitrale şi confirmarea competenţei generale a instanţei de judecată de soluţionare a prezentei cauze.

Este real faptul că reclamanta a invocat în cursul judecăţii nulitatea clauzei compromisorii, însă, după cum rezultă din decizia recurată, este vorba despre o apărare distinctă de aceea a ineficacităţii clauzei, instanţa de apel procedând la analiza ambelor apărări formulate în combaterea excepţiei de necompetenţă.

Prin urmare, nu se poate reţine că reclamanta a invocat ineficacitatea convenţiei arbitrale abia în recurs, pentru a fi incidente prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi a nu fi primită susţinerea omisso medio, urmând, însă, ca neformularea unei critici efective la adresa considerentelor decisive din cuprinsul deciziei recurate să împiedice cercetarea legalităţii hotărârii în ceea ce priveşte aspectele necriticate, astfel cum se va arăta în cele ce succed.

Împrejurarea că recurenta a indicat doar cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu toate că s-a referit şi la încălcarea unor norme procedurale, nu atrage sancţiunea nulităţii recursului, fiind posibilă analizarea acestor susţineri din perspectiva motivului de casare descris la pct. 5 al normei.

În consecinţă, excepţia nulităţii recursului va fi respinsă ca nefondată.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Instanţa de apel, admiţând apelul pârâtei, a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, constatând că părţile au încheiat o convenţie arbitrală sub forma unei clauze compromisorii înscrise în contractul de concesiune datat 23.03.2008, prin care s-a convenit soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului ad-hoc, organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a României, în aplicarea prevederilor art. 554 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, reclamanta Comuna Petreştii de Jos nu a contestat inserarea în contractul principal a unei clauze compromisorii, însă a susţinut că părţile au convenit, în acelaşi timp, un drept de opţiune între procedura jurisdicţională de drept comun şi arbitraj, pe care reclamanta l-a exercitat în prezenta cauză prin sesizarea instanţei de judecată.

Recurenta a susţinut, totodată, că acest drept de opţiune relevă o competenţă alternativă, iar pârâta nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul prevăzut de art. 130 alin. (4) C. proc. civ., astfel încât instanţa nu se putea declara necompetentă să soluţioneze cauza.

Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile formulate.

În ceea ce priveşte existenţa unui drept de opţiune care ar intra în conţinutul raportului juridic născut din contractul de concesiune încheiat între părţile din prezenta cauză (contractul principal), se impune a se sublinia faptul că recurenta-reclamantă urmăreşte, prin aceste susţineri, interpretarea unei clauze contractuale în raport de dispoziţiile C. civ. în materie, pentru identificarea intenţiei părţilor la redactarea clauzei.

Or, se constată că susţinerile cu acest obiect sunt lipsite de finalitate, întrucât instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a normelor de drept procesual incidente în cauză, chiar dacă s-ar reţine existenţa unui drept potestativ de natura celui pretins, în sensul că s-a agreat prin contract ca partea contractantă nemulţumită de modul de executare a obligaţiilor asumate de către cealaltă parte să poate alege să sesizeze fie instanţa de judecată, în condiţiile Legii nr. 554/2004, fie tribunalul arbitral.

Un asemenea drept de opţiune semnifică inserarea în contractul principal a unei clauze compromisorii în sensul art. 3431 din C. proc. civ. de la 1865, potrivit căruia "Prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor."

Această reglementare a fost aplicată de către instanţa de apel în ceea ce priveşte conţinutul clauzei, faţă de data încheierii contractului, fără ca recurenta-reclamantă să conteste modul de aplicare a legii ratione temporis.

Mai mult decât atât, nu au fost criticate în recurs nici aprecierile instanţei de apel conform cărora reglementarea în vigoare permitea inserarea unei clauze compromisorii într-un contract de concesiune încheiat sub imperiul O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (faţă de anexa 6 a Normelor metodologice de aplicare a ordonanţei, aprobate prin H.G. nr. 168/2007), respectiv privind valabilitatea clauzei convenite de către părţile din cauză.

Aşadar, trebuie constatat că recurenta-reclamantă, prin susţinerile formulate, acceptă inserarea în contractul principal încheiat cu intimata-pârâtă a unei clauze compromisorii, însă socoteşte că avea dreptul exclusiv de a renunţa la beneficiul său.

Or, contrar susţinerilor recurentei, potrivit reglementării în vigoare, convenţia arbitrală - sub forma fie a unei clauze compromisorii în contractul principal, fie a unei înţelegeri separate -, valabil încheiată, nu produce efecte juridice, din perspectiva renunţării la beneficiul său. Cu alte cuvinte, potrivit legii, nu este permis un act juridic unilateral al uneia dintre părţile contractante de renunţare la beneficiul clauzei compromisorii.

Astfel, art. 553 din C. proc. civ. din 2013 (art. 3433 din vechiul cod având un conţinut identic) prevede că "Încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti."

De asemenea, în conformitate cu art. 554 din actualul cod, "(1) Instanţa judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenţie arbitrală, îşi va verifica propria competenţă şi se va declara necompetentă numai dacă părţile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenţia arbitrală. În acest caz, instanţa îşi va declina competenţa în favoarea organizaţiei sau instituţiei pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat, care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral. În cazul arbitrajului ad-hoc, instanţa va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţei judecătoreşti.

(2) Instanţa va reţine spre soluţionare procesul dacă:

a) pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală;

b) convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;

c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj".

Prevederi similare se regăsesc şi în vechiul cod (art. 3434 alin. (1)-(3), cu diferenţa, nerelevantă în cauză, că nu este posibilă o soluţie de declinare a competenţei, atunci când instanţa de judecată se declară necompetentă.

Din dispoziţiile legale citate reiese că, atunci când părţile sau una dintre ele înţelege să invoce în proces convenţia arbitrală, instanţa de judecată sesizată pe temeiul dreptului comun are obligaţia să se declare necompetentă, ceea ce înseamnă că în această ipoteză tribunalului arbitral îi revine competenţa exclusivă de soluţionare a litigiilor referitoare la contractul de concesiune.

Excepţiile de la această regulă, prevăzute în alin. (2) al normei, sunt strict şi limitativ prevăzute de legiuitor, neputând fi extinse pe cale de interpretare la alte situaţii ce nu au fost reglementate în mod expres.

Prin urmare, împrejurarea că, atunci când reclamantul sesizează instanţa de judecată, dar pârâtul invocă în proces convenţia arbitrală, instanţa se va declara necompetentă, relevă tocmai voinţa legiuitorului de a exclude posibilitatea unui act juridic unilateral precum opţiunea reclamantului între instanţa de judecată şi tribunalul arbitral. Legiuitorul nu a prevăzut o asemenea competenţă alternativă, astfel încât să fie suficientă manifestarea de voinţă a reclamantului, în sensul alegerii uneia sau a alteia dintre acestea, ci dimpotrivă, a stabilit competenţa exclusivă a tribunalului arbitral, de la care se poate deroga doar în situaţiile de excepţie din alin. (2) al normei.

Dispoziţiile art. 554 C. proc. civ. având caracter imperativ, sunt aplicabile ca atare în privinţa verificării competenţei instanţei de judecată şi a declarării necompetenţei de soluţionare a litigiului, independent de inserarea în contractul principal a unui drept de opţiune precum cel pretins de către recurenta-reclamantă.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă clauzei compromisorii invocate în prezentul proces de către pârâtă şi s-a declarat necompetentă pe temeiul prevederilor art. 554 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurente-reclamante, necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti nu trebuia a fi invocată de către pârâtă în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, în condiţiile în care nu este vorba despre o necompetenţă de ordine privată, ci despre o necompetenţă de ordine publică, potrivit art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 496 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la care este îndreptăţită în recurs intimata-pârâtă, în virtutea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că partea a solicitat, cu acest titlu, suma de 6390 RON, din care onorariu de avocat în cuantum de 4974 RON (conform facturilor nr. x/4.12.2023 şi nr. y/3.10.2023 - dosar recurs), respectiv cheltuieli de deplasare a apărătorului ales pentru termenul de judecată din 5.12.2023, în cuantum de 1416 RON (factura nr. x/25.11.2023 – fila x).

În aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se constată că se impune reducerea părţii din cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat, avându-se în vedere, pe de o parte, că acesta a fost afectat cu precădere activităţii de redactare a întâmpinării (800 euro), iar principala apărare invocată prin întâmpinare, anume excepţia nulităţii recursului, a fost respinsă, iar, pe de altă parte, că judecata recursului a presupus acordarea unui singur termen de judecată.

În aceste condiţii, se apreciază că acordarea sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs răspunde exigenţei de proporţionalitate între suma de bani solicitată cu acest titlu şi activitatea efectiv prestată, ţinându-se cont şi de circumstanţele cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta Comuna Petreştii de Jos.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna Petreştii de Jos împotriva deciziei civile nr. 165/A din 07 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 decembrie 2023.