Civil liability for moral damages arising from abusive exercise of administrative disciplinary powers by a professional bar association

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea din data de 21 iunie 2020, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Baroul Bucureşti, prin decan B., şi C., în calitate de consilier raportor, solicitând instanţei să îi oblige pe pârâţi la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul adus demnităţii reclamantului.

Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1757 din 12 noiembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosar nr. x/2020 a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamantul A. şi a fost obligat reclamantul la plata sumei de 800 RON către pârâtul Baroul Bucureşti, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia nr. 139A din 02 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1757/12.11.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Baroul Bucureşti şi C..

Curtea a obligat apelantul la plata sumei de 400 RON către intimatul Baroul Bucureşti, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 139A din 02 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., reclamantul A.. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, recurentul reclamant a invocat dispoziţiile art. 498 alin. (2) din C. proc. civ. şi a arătat că hotărârea este netemeinică şi nelegală pentru că instanţa nu a stabilit situaţia de fapt sub toate aspectele, fapt ce echivalează cu nercercetarea fondului şi atrage incidenţa dispoziţiilor menţionate.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurentul a criticat omisiunea instanţei de apel de a analiza şi cerceta efectiv şi concret, prin considerentele hotărârii recurate, argumentele recurentului şi dispoziţiile legale incidente în materie şi motivele pentru care au fost înlăturate; susţine că sunt nesocotite prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a fost încălcat astfel dreptul reclamantului la un proces echitabil.

Prin motivul de recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material conţinute de Prevederile procedurii cercetării abaterii disciplinare prevăzute de Hotărârea nr. 64/2011 şi art. 269 - 279 din Statutul profesiei de avocat.

Recurentul reclamant a arătat că, în pronunţarea soluţiei, contrar probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a considerat că, prin sesizarea nr. 5075/11.06.2020, petentul a solicitat Baroului Bucureşti sancţionarea disciplinară a avocatului A. sau a avocatului D., în realitate o astfel de solicitare nefiind formulată, fiind solicitată exclusiv restituirea onorariului de către avocatul D..

Recurentul reclamant a mai arătat că, faţă de dispoziţiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, avocatul răspunde personal pentru nerespectarea legii, şi nu forma de exercitare a profesiei cu care un avocat, în speţă D., avea contract de colaborare.

Raportat la cabinetul de avocat A., cererea firmei E. S.R.L. de restituire a onorariului fusese deja soluţionată prin decizia Decanului nr. 128/2018, onorariul fiind restituit.

Raportat la aceste aspect, în mod greşit instanţa de judecată a apreciat că Baroul Bucureşti în mod legal desfăşura o cercetare disciplinară împotriva apelantului, întrucât ar fi rămas un capăt de cerere nesoluţionat din sesizarea nr. 5075/2018. În realitate, un astfel de capăt de cerere nu a existat.

Recurentul reclamant a arătat că instanţa în mod greşit a apreciat că, întrucât contractul de asistenţă juridică a fost încheiat cu Cabinet de avocat A., în mod legal Baroul Bucureşti a exercitat acţiunea disciplinară împotriva titularului cabinetului raportat la faptul că între această entitate şi Cabinet de avocat D. era în vigoare o convenţie de conlucrare, toate actele efectuate în cauză fiind efectuate de avocatul D. pentru care Baroul Bucureşti a sesizat Baroul Olt din care acesta făcea parte.

Recurentul reclamant a susţinut că avocatul raportor C. nu a efectuat niciunul dintre actele premergătoare prevăzute de Statut, însă a emis patru convocări în faţa Consiliului Baroului, fără a face niciun alt act prevăzut de cercetarea administrativă.

Faţă de dispoziţiile art. 279 alin. (6) din Statut, la dosarul cercetării disciplinare prealabile trebuia să se afle raportul întocmit de pârâtul raportor C. cuprinzând faptele pentru care reclamantul era cercetat şi propunerea pârâtului privind soluţionarea sesizării, însă acesta lipseşte.

Recurentul s-a prezentat la toate convocările, însă nu i s-au adus la cunoştinţă abaterile disciplinare săvârşite. Curtea în mod greşit a reţinut faptul că la data convocării pentru şedinţa Consiliului Baroului din 07 iunie 2020, recurentul ar fi avut calitatea de avocat suspendat, în condiţiile în care din actele de la dosar rezultă că această convocare a fost făcută la data de 11 iunie 2020, deşi la data de 02 februarie 2020 recurentul fusese exclus pentru nedemnitate. Baroul îşi invocă propria culpă, afirmând că nu ştia situaţia profesională a reclamantului.

Arată că în mod greşit instanţele de fond şi de apel au reţinut că cele 4 convocări în faţa Consiliului Baroului Bucureşti nu au avut un caracter şicanator în condiţiile în care, timp de trei ani, consilierul raportor nu a întocmit niciun act aferent procedurii cercetării disciplinare şi, deşi avea obligaţia de a prezenta o soluţie în termen de un an de la înregistrarea solicitării, termen de decădere, dincolo de care cercetarea disciplinară nu se mai putea desfăşura, a continuat timp de trei ani să îl convoace pe recurent în faţa tuturor membrilor Consiliului cu încălcarea procedurii cercetării disciplinare.

Mai critică şi faptul că instanţa nu a analizat caracterul ilicit al acestei convocări, prin prisma inexistenţei la dosarul de cercetare disciplinară a documentelor procedurale, ceea ce reprezintă hărţuirea şi afectarea imaginii şi demnităţii reclamantului.

Baroul Bucureşti a interpretat abuziv art. 278 alin. (4) prin refuzul comunicării numelui raportorului, privând reclamantul de dreptul de a formula cerere de recuzare.

Recurentul reclamant a arătat că utilizarea abuzivă şi şicanatorie a prevederilor Legii nr. 51/1995 rezultă din faptul că o singură sesizare, prin care se cerea exclusiv restituirea onorariului şi era formulată împotriva altui avocat a fost utilizată drept pretext pentru hărţuirea sa timp de 3 ani.

Susţinerea că nu s-ar fi ştiut despre situaţia juridică a reclamantului nu poate fi reţinută în condiţiile în care consilierul raportor şi decanul Baroului Bucureşti au fost prezenţi la şedinţele consiliului iar consilierul raportor avea obligaţia de a verifica dacă presupusele abateri disciplinare au fost săvârşite de un avocat şi dacă sunt îndeplinite condiţiile sesizării Baroului în vederea cercetării disciplinare. Toate aceste aspecte prezintă importanţă din perspectiva faptei ilicite săvârşite de intimate şi în mod netemeinic şi nelegal instanţa nu le-a avut în vedere.

Arată că în mod greşit instanţa a apreciat că prezentarea în faţa Consiliului Baroului la momentul convocării nu ar fi fost de natură să atragă consecinţa încălcării măsurilor dispuse de instanţa penală şi că prezenţa sa era un drept la apărare, ele fiind intrinsec legate.

Potrivit art. 232 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de avocat, prezentarea în faţa Consiliului Baroului nu era doar o manifestare a dreptului la apărare, ci era mai ales o obligaţie în virtutea calităţii de avocat, cum se menţionează şi în textul convocării, iar neprezentarea constituie abatere disciplinară, şi nu doar un simplu drept cum reţine instanţa. Atât timp cât reclamantul ar fi efectuat orice fel de demers care intra în sfera obligaţiilor profesionale intrinsec legate de calitatea de avocat, acesta ar fi fost predispus unui risc major de revocare a suspendării executării pedepsei.

5. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Baroul Bucureşti a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că reprezintă este o simplă reluare a situaţiei de fapt şi o prezentare a nemulţumirilor recurentului-reclamant, fără a se încadra în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi fără a se putea încadra în vreun motiv de recurs care se verifică din oficiu de către instanţa de judecată.

În subsidiar, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul de judecată din 28.11.2023, excepţia nulităţii recursului a fost respinsă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Recurentul reclamant a invocat, drept motiv de recurs, incidenţa dispoziţiilor art. 498 alin. (2) din C. proc. civ. şi a arătat că hotărârea este netemeinică şi nelegală pentru că instanţa nu a stabilit situaţia de fapt sub toate aspectele, fapt ce echivalează cu nercercetarea fondului şi atrage aplicarea dispoziţiilor menţionate.

Conform art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., instanţele vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului. Astfel, art. 498 din C. proc. civ. nu instituie motive de recurs, ci se referă la soluţiile care pot fi pronunţate după admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, însă de către alte instanţe de recurs decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv curţile de apel şi tribunalele.

Prin motivul de recurs încadrat în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se relevă că pretinsul viciu de nelegalitate dedus judecăţii constă în omisiunea instanţei de apel de a analiza şi cerceta efectiv şi concret argumentele recurentului, dispoziţiile legale incidente în materie şi motivele pentru care au fost înlăturate, motiv de recurs care, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Decizia atacată conţine elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea este clară şi concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Contrar criticilor recurentului reclamant, instanţa de apel a analizat toate motivele de apel invocate de acesta, respectiv pretinsa neluare în considerare de către instanţa de fond a tuturor convocărilor, ceea ce ar fi condus la lipsa analizei faptelor ilicite în ansamblu, susţinerea potrivit căreia plângerea nr. 5075/2018 îl viza doar pe avocatul D., nu şi pe reclamant, realizând o analiză, în raport cu circumstanţele concrete ale speţei, a criticilor vizând întrunirea cerinţelor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere faptele ilicite reclamate, reţinând situaţia de fapt în privinţa convocărilor reclamantului, considerând că acestea reprezintă materializări ale competenţelor conferite prin lege şi prin statut Baroului Bucureşti, motivându-şi în drept aceste constatări prin invocarea art. 55 alin. (2) lit. d) şi m) din Legea nr. 51/1995 şi art. 86 din Legea nr. 51/1995.

De asemenea, instanţa a examinat susţinerile apelantului privind persoana vizată de plângerea nr. 5075/2018 în raport cu probele administrate în cauză şi a reţinut că a existat o sesizare care a justificat demararea cercetării disciplinare iar o astfel de sesizare exclude reaua-credinţă a pârâţilor şi infirmă susţinerea reclamantului relativă la caracterul abuziv al convocărilor.

De asemenea, instanţa a avut în vedere Hotărârea nr. 64/2011 din 3 decembrie 2011 privind adoptarea statutului profesiei de avocat care reglementează atât o procedură de soluţionare a reclamaţiilor privind onorariile (art. 132 din Statut), cât şi o procedură de anchetare a abaterilor disciplinare (art. 269 – 287 din Statut), cele două proceduri fiind distincte, şi a reţinut că pârâţii au acţionat în conformitate cu legea, exercitându-şi competenţele conferite de aceasta. În ceea ce priveşte ultima convocare, Curtea reţinut că aceasta a fost revocată de îndată ce s-a cunoscut de către consilierul raportor situaţia excluderii reclamantului din avocatură pentru nedemnitate, excludere care s-a dispus prin decizia nr. 1008 din 02.06.2020.

În raport cu elementele de fapt reţinute, instanţa de apel a apreciat că nici una dintre convocările reclamantului nu s-a făcut cu încălcarea legii sau cu rea – credinţă, nu s-a făcut dovada că pârâţii şi-ar fi exercitat competenţele în scop şicanator, şi chiar dacă s-ar admite că prezenţa sau expunerea reclamantului în faţa Consiliului Baroului ar fi susceptibilă să-i creeze un disconfort, aceasta nu demonstrează caracterul ilicit al convocărilor.

De asemenea, instanţa a răspuns susţinerii reclamantului în sensul că, dacă ar fi dat curs convocării la Consiliul Baroului ulterior datei la care a rămas definitivă măsura dispusă prin sentinţa penală nr. 138/F/23.07.2019, ar fi nesocotit interdicţiile care i-au fost impuse în procesul penal, şi a apreciat că aceasta este vădit nefondată din moment ce obiectul convocării nu era acela de a exercita activităţi specifice profesiei de avocat, ci acela de a se apăra în cadrul procedurii disciplinare pornite ca urmare a sesizării la care s-a făcut referire anterior.

Aşadar, motivarea instanţei de apel răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. iar împrejurarea că recurentul reclamant nu este de acord cu raţionamentul realizat de instanţa de apel reprezintă un element distinct de existenţa şi coerenţa motivării instanţei de apel. De altminteri, în jurisprudenţa instanţei supreme, s-a arătat în mod constant că dreptul părţii la o decizie motivată, subsumat conceptului dreptului la o instanţă, drept examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi din perspectiva dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenţie, nu impune în sarcina judecătorului obligaţia de a da un răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument invocat de părţi, ci pe aceea de a oferi părţilor, prin hotărârea motivată, dovada examinării aspectelor esenţiale ale cauzei din perspectiva apărărilor formulate.

Prin motivul de recurs încadrat în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se relevă că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material privind Prevederile procedurii cercetării abaterii disciplinare conţinute de Hotărârea nr. 64/2011 şi art. 269 - 279 din Statutul profesiei de avocat.

Susţinerile recurentului referitoare modul în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză nu pot forma obiect de analiză în faza recursului întrucât cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ. nu permite schimbarea stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel şi nici verificarea modalităţii în care au fost apreciate probele administrate. Astfel, argumentele recurentului referitoare la aspectele de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, cum sunt cele privind sesizarea formulată în cauză, care a determinat procedura disciplinară, şi conţinutul acesteia, excedează controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs.

De asemenea, susţinerile recurentului referitoare la împrejurarea că, faţă de modul în care s-a desfăşurat cercetarea disciplinară, în mod greşit instanţa de ael nu a reţinut existenţa faptei ilicite nu relevă aspecte de nelegalitate. Astfel, recurentul a expus circumstanţe de fapt din care, în opinia sa, ar rezulta greşeli săvârşite de pârâţi în efectuarea cercetării disciplinare, invocând în acest sens lipsa unor înscrisuri din dosarul disciplinar, refuzul comunicării numelui raportorului, aspecte referitoare la convocările sale în faţa Consiliului Baroului, şi a considerat că în mod greşit instanţele de fond şi de apel au reţinut că cele patru convocări în faţa Consiliului Baroului Bucureşti nu au avut un caracter şicanator în condiţiile în care, timp de trei ani, consilierul raportor nu a întocmit niciun act aferent procedurii cercetării disciplinare şi, deşi avea obligaţia de a prezenta o soluţie în termen de un an de la înregistrarea solicitării, termen de decădere, dincolo de care cercetarea disciplinară nu se mai putea desfăşura, a continuat timp de trei ani să îl convoace pe recurent în faţa tuturor membrilor Consiliului cu încălcarea procedurii cercetării disciplinare.

Toate aceste susţineri presupun o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la conţinutul concret al faptei ilicite reclamante, în evaluarea cărora judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1353 din C. civ., conform cărora "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv" în condiţiile în care, stabilind situaţia de fapt din speţă, a constatat că nu s-a făcut dovada că pârâţii şi-ar fi exercitat competenţele în scop şicanator.

Aşadar, întrucât instanţa de recurs este obligată să procedeze la analiza motivelor de nelegalitate şi nu poate proceda la o reapreciere a probelor, pentru a reţine o altă stare de fapt prin reinterpretarea acestora, Înalta Curte consideră, grefat pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, că în cauză, din perspectiva criticilor formulate de recurentul reclamant, s-a realizat de către curtea de apel o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale arătate mai sus, criticile expuse în cererea de recurs nefiind fondate.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 139A din 2 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi Baroul Bucureşti.

Cât priveşte cererea formulată de intimatul-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurentul-reclamant aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluţia care urmează a se pronunţa asupra recursului declarat de acesta.

În consecinţă, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-reclamant A. la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât Baroul Bucureşti, constând în onorariul de avocat achitat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 139A din 2 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi Baroul Bucureşti.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât Baroul Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2023.