Nullity of religious association contract: statutory internal approvals as relative consent defect subject to prescription

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 31.01.2020, reclamanta Parohia Sfântul Stelian-Lucaci a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., să se constate nulitatea absolută a contractului de constituire a unui drept de superficie autentificat sub nr. x/12.10.2012 la Societatea civilă de notari B.; să se dispună rectificarea CF nr. x şi nr. x Mun. Bucureşti, în sensul radierii înregistrărilor privitoare la pârâtă care au la bază, inclusiv indirect, şi acest contract lovit de nulitate absolută; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate disp. art. 1.179, art. 1.250 C. civ., art. 43, art. 50, art. 55, art. 98 şi art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 53/2008, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul dispoziţiilor art. 2529 alin. (1) lit. c), art. 2500 alin. (1) şi art. 2517 C. civ. a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 356/08.03.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în anularea contractului pentru vicii de consimţământ; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea; a obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata - onorariu avocat redus.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 343/A/11.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei; a admis apelul pârâtei; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat redus; a păstrat, în rest, dispoziţiile sentinţei civile apelate; a obligat apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în apel către apelanta-pârâtă, în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat redus.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal reclamanta Parohia Sfântul Stelian-Lucaci şi recurs incident pârâta A. S.R.L..

4.1 Recursul reclamantei Parohia Sfântul Stelian-Lucaci, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

I. Recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit dispoziţiile art. 1.166, art. 1.179, art. 1.182, art. 1.204 C. civ. coroborate cu art. 50 lit. e), art. 55 alin. (1) lit. j), art. 55 alin. (2) din Anexa la H.G. nr. 53/2008 şi art. 27 din Legea nr. 489/2006.

În cauză există trei elemente esenţiale care conturează lipsa consimţământului, respectiv: nu există nicio hotărâre a Consiliului Parohial sau a Adunării Parohiale, prin care să se încuviinţeze constituirea unui drept de superficie pentru un terţ asupra proprietăţilor recurentei-reclamante din Bucureşti, str. x; Arhiepiscopia Bucureştilor nu a aprobat niciodată constituirea unui drept de superficie asupra proprietăţilor recurentei din str. x; nu există nicio aprobare dată de episcop pentru ca preotul paroh de la acea vreme să participe la notariat în numele Parohiei pentru semnarea unui contract translativ sau constitutiv de drepturi reale.

Conform dispoziţiilor art. 50 lit. e) din Anexa H.G. nr. 53/2008 raportate la art. 176 din aceeaşi normă, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să existe şi aprobarea specială care să vizeze exact actul ce se încheie.

Astfel, în cauză, voinţa/consimţământul entităţii de cult putea lua naştere şi se putea exprima numai după emiterea aprobărilor prevăzute de norma de reglementare, respectiv H.G. nr. 58/2006, care este emisă în baza Legii nr. 489/2006, care prevede în mod expres că "ele (cultele religioase - n.r.) se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice" (art. 8 din Legea nr. 489/2006) şi "cultele recunoscute şi unităţile lor de cult pot avea şi dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii." (art. 27 din Legea nr. 489/2006).

Instanţa de apel reţine că voinţa contractuală ar fi fost exprimată prin acele documente de avizări ce priveau semnarea unui contract de închiriere, apreciind total greşit că delegaţia lui C., deşi este emisă numai pentru un contract de închiriere, ar reprezenta acordul expres al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi că preotul paroh de la acea vreme, deşi nu primise niciun fel de aprobare dintre cele prevăzute în Statutul Bisericii, ar fi putut exprima voinţa Parohiei.

Pentru argumentarea acestei viziuni instanţa de apel redă, în considerentele deciziei, o frază din cererea de apel a recurentei, pe care o interpretează în sensul că s-ar invoca o eroare asupra actului, susţinând că se comprimă toate motivele recurentei de nulitate în acea frază care convine spre catalogarea ca error in negotium, ceea ce este total greşit, cererea sa de apel fiind plină de cauze de nulitate absolută descrise coerent, fiind evident că aceasta a invocat lipsa consimţământului la semnarea acestui act de superficie şi nu vreun viciu.

Nu se poate vorbi de error in negotium în acest caz, pentru că recurenta-reclamantă nu este persoană fizică, respectiv o persoană care ar putea, la semnarea actului în fapt, să se afle într-o eroare.

În cazul unei persoane juridice, mai ales entităţi de cult, voinţa juridică ia naştere la momentul emiterii aprobărilor necesare pentru o anumită operaţiune juridică.

În speţă, lipseşte în totalitate consimţământul, acesta reprezentând una din condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului, conform. 1.179 C. civ., iar lipsa acestuia este supusă sancţiunii nulităţii absolute, conform dispoziţiilor art. 1.247 C. civ.

II. Recurenta-reclamantă mai arată că instanţa de apel a încălcat şi/sau aplicat greşit normele de drept material privind nulitatea absolută, respectiv prevederile art. 1.246 -1.250 C. civ. şi pe cele referitoare la caracterul imprescriptibil al acesteia, respectiv art. 2.502 alin. (2) pct. 3 C. civ., precum şi prevederile art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 53/2008.

Instanţa de apel, mergând pe aceeaşi viziune ca instanţa de fond, a considerat nulitatea ce operează în cauză ca fiind relativă, concluzionând, astfel, că dreptul material la acţiune era prescris.

Nulitatea absolută pentru lipsa consimţământului, conform C. civ., rezultă din art. 1.179, art. 1.204, art. 1.247, art. 1.250 C. civ., iar conform H.G. nr. 53/2008 raportată la Legea nr. 489/2006, rezultă din art. 55 alin. (1) lit. j), art. 55 alin. (2), art. 50 lit. e), art. 176 alin. (3) din Anexa H.G. nr. 53/2008

Actul de reglementare primară, legea de trimitere, ce priveşte existenţa, organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române este Legea nr. 489/2006, iar Statutul Bisericii este reglementat prin H.G. nr. 53/2008, fiind cuprins în anexa acestuia.

Nu se poate deroga de la prevederile Statutului Bisericii, pentru că nu se poate considera că parohul avea putere să semneze actul în numele parohiei, dar în acelaşi timp nu era obligatorie respectarea Statutului Bisericii privind aprobările necesare, atât timp cât toate drepturile şi obligaţiile şi chiar însăşi existenţa unei parohii sunt reglementate de acelaşi act, respectiv H.G. nr. 53/2008 (art. 43 şi urm.).

Suntem deci în cazul unor nulităţi absolute exprese avute în vedere de art. 1.250 C. civ., pentru că toate încălcările (şi orice încălcare) a Statutului Bisericii Ortodoxe Române (H.G. nr. 53/2008) privitoare la bunurile din patrimoniul bisericesc sunt anume prevăzute de actul normativ ca fiind cauze de nulitate absolută.

Aşadar, în cauză, sunt 3 elemente individuale care pot susţine fiecare în parte caracterul absolut al nulităţilor invocate: raportările la C. civ., prevederile speciale din Anexa la H.G. nr. 53/2008 şi natura interesului ocrotit.

III. A mai arătat recurenta-reclamantă că instanţa a încălcat şi/sau aplicat greşit normele de drept material privind cauza ilicită şi imorală şi sancţiunea cu nulitatea absolută a acesteia, respectiv prevederile art. 1.179 alin. (1) pct. 4 C. civ., art. 1.236, art. 1.237 C. civ., raportate la art. 1.238, art. 1.247 şi art. 1.250 C. civ.

Instanţa de apel a considerat că nu sunt incidente prevederile art. 1.236-1.237 C. civ. pe considerentul că părţile ar fi negociat clauzele contractului de superficie, respectiv că acest fapt rezultă din interpretarea voinţei părţilor şi că nu ar fi răsturnată prezumţia de valabilitate, instanţa apreciind şi motivând, în considerentele deciziei, prin invocarea caracterului oneros al contractului, că nu ar exista o cauză ilicită şi fraudă la lege, inclusiv din perspectiva intereselor patrimoniale ale recurentei-reclamante la semnarea contractului.

Or, atât timp cât sancţiunea cauzei ilicite şi imorale este nulitatea absolută, iar aceasta nu poate fi acoperită ulterior prin vreo confirmare, instanţa nu trebuia să analizeze interesul patrimonial pretins satisfăcut al recurentei-reclamante pentru a motiva existenta unei cauze licite şi morale.

Faptul că recurenta-reclamantă a invocat, prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, existenţa unei cauze ilicite, inclusiv prin frauda la lege, pentru că s-ar fi urmărit interese financiare prin încălcarea legii, nu însemna că se putea considera existenţa unei cauze ilicite, dat fiind caracterul oneros al contractului.

Producerea unor efecte nu este o cauză de exonerare de la nulitatea absolută, cvasi-majoritatea contractelor pentru care se constată judiciar nulitatea absolută fiind contracte ce au produs efecte juridice.

Analizarea cauzei ilicite nu este ţinută de condiţia titlului gratuit al contractului supus analizei, ci analiza caracterului licit al cauzei se face indiferent de titlul oneros sau gratuit al contractului.

Recurenta-reclamantă ar fi trebuit să semneze un contract de închiriere, iar dacă pârâta nu mai dorea să semneze sau apăreau anumite aspecte noi, aşa cum pretinde acum, putea solicita reluarea licitaţiei cu noi oferte clare şi trebuia să solicite şi să aştepte aprobările prevăzute de lege.

Mai mult, nici măcar nu se poate concepe o cauză licită a unui astfel de contract păgubitor pentru Parohie şi se vede din modul de lucru al semnatarilor şi al notarului instrumentator că s-au manifestat cu rea-credinţă, punând la dosar acte ce vizau contractul de închiriere şi în realitate urmărind să transfere drepturi reale din patrimoniul recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă a invocat şi frauda la lege (caz care este inclus în sfera mai largă a cauzei ilicite), întrucât contractul de superficie, care nici măcar nu a fost respectat, a fost, aşa cum arată art. 1237 C. civ., doar un mijloc prin care intimata să ascundă preluarea nelegală a bunurilor din avutul bisericesc.

Semnatarii au urmărit preluarea imobilelor de către intimată şi neavând aprobările impuse de normele legale imperative, au eludat aceste norme, folosindu-se de acest contract de superficie.

În anul 2015 intimata a încheiat o nouă Convenţie (a cărei nulitate face obiectul unui alt dosar), prin care îşi pecetluia preluarea nelegală în forma completă pe care şi-o dorea, vădind, astfel, că acest contract de superficie a fost un mijloc prin care, eludându-se normele imperative care interziceau scoaterea bunurilor din patrimoniul recurentei-reclamante, s-a făcut trecerea ilicită de la contractul de închiriere, care trebuia semnat, la preluarea proprietăţii construcţiilor şi a uzufructului terenului recurentei-reclamante, pe care le-a dobândit ilicit intimata-pârâtă în anul 2015.

Contractul de superficie s-a încheiat pentru crearea unei aparenţe de legalitate asupra preluării nelegale a imobilelor din avutul bisericesc: s-a obţinut aprobare de la Arhiepiscopie pentru un contract de închiriere şi apoi, fără nicio aprobare, s-a semnat alt contract.

Acest contract a fost mijlocul prin care s-a făcut trecerea de la ceea ce s-a aprobat prin licitaţie la scopul urmărit de intimata-pârâtă.

Prin acest mijloc s-a creat aparenţa că se pune în aplicare un rezultat al licitaţiei, când de fapt s-a semnat ceva în contra celor din licitaţie, iar lucrurile au rămas ascunse până la schimbarea preotului paroh.

Din păcate, instanţa de apel, aplicând greşit prevederile art. 1.236-1.237 C. civ., motivează că nu există cauză ilicită sau fraudă la lege pentru că acest contract de superficie are titlu oneros şi în raport cu latura obiectului contractului şi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor părţilor nu suntem în situaţia unui act juridic prin care s-a urmărit eludarea aplicării normelor imperative.

Or, cu privire la aprobarea Arhiepiscopiei şi delegarea expresă a preotului paroh, intimatei-pârâte îi era clar că eludează dispoziţiile legale incidente, rezultând mai ales din faptul că s-a şi menţionat, în actul notarial, că este încheiat "cu acordul Arhiepiscopiei Bucureştilor", deşi acesta lipsea în realitate.

Instanţa de apel a trecut şi peste argumentele recurentei-reclamante în ceea ce priveşte invocarea subsidiară cu privire la cauza imorală.

Contractul de superficie are cel puţin o cauză imorală pentru că s-a urmărit inclusiv preluarea, prin manoperele descrise, a bunurilor ce fac parte din averea bisericii, care reprezintă pentru credincioşi un sprijin spiritual consistent, Statul Român recunoscând prin art. 7 din Legea nr. 489/2006 rolul important spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural al Bisericii ortodoxe în istoria României şi a societăţii româneşti.

Or, a prelua prin diverse metode ce încalcă prevederile legale bunurile unei entităţi spirituale, care se ocupă inclusiv cu acte de caritate, reprezintă o cauză imorală, lipsind Parohia de bunuri necesare pentru întreţinerea locaşului de cult, ajutarea săracilor, a persoanelor cu nevoi speciale şi a bătrânilor din parohie.

Prin acţionarea fără implicarea organismelor parohiale şi înstrăinarea unor drepturi asupra bunurilor Parohiei fără autorizaţiile corespunzătoare de la organele ierarhic superioare s-au încălcat grav drepturile comunităţii credincioşilor.

Caracterul imoral al acestui contract este cu atât mai evident cu cât există un interes special asupra acestor bunuri din patrimoniul bisericii, care sunt menţionate în piatră în Sfântul Altar, bunuri istorice cu valoare, inclusiv sentimentală, pentru comunitate.

IV. Recurenta-reclamantă învederează că instanţa de apel a încălcat şi/sau aplicat greşit normele de drept material referitoare la cauzele de nulitate privind actul încheiat fără autorizaţiile prevăzute de lege, respectiv prevederile art. 207 alin. (2) C. civ., art. 43, art. 98 lit. k) şi art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 53/2008.

Prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a invocat, în subsidiar, nulitatea absolută privind actul încheiat fără autorizaţiile prevăzute de lege, în temeiul art. 207 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 43, art. 98 lit. k) şi art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 53/2008.

Instanţa de apel a considerat că apărările recurentei-reclamante nu se încadrează în sfera de reglementare a prevederilor art. 207 alin. (2) C. civ., ci vizează valabilitatea consimţământului.

Capacitatea de folosinţă a unei parohii ortodoxe este limitată, conform prevederilor H.G. nr. 53/2008 (Statutul Bisericii Ortodoxe Române) coroborate cu art. 207 alin. (1) C. civ., care arată că "în cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective".

Textul art. 207 C. civ. nu face distincţie între desfăşurarea activităţilor autorizabile ca singure activităţi ale persoanei sau alături de alte activităţi care îi sunt incluse în capacitatea de folosinţă, prin urmare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Parohiile ortodoxe au capacitate de folosinţă pentru a desfăşura activităţi de cult şi administrare curentă, dar nu au capacitatea de a desfăşura acel set de activităţi care presupun autorizare de la Arhiepiscopie.

Recurenta-reclamantă nu putea desfăşura niciun fel de activităţi care să afecteze folosinţa sau proprietatea asupra bunurilor imobile ale unităţii de cult dacă nu i s-a conferit acest drept/această capacitate printr-o autorizaţie specială.

Pentru a intra în astfel de activităţi, o parohie ortodoxă trebuie să aibă autorizările Centrului Eparhial, conform art. 98 lit. k) coroborat cu art. 55 alin. (2) şi art. 43 şi art. 50 lit. e) din Anexa la H.G. nr. 53/2008.

Or, în cauză există un act încheiat fără să existe aceste autorizaţii şi este îndeplinită ipoteza reglementată de art. 207 C. civ., situaţia de fapt potrivindu-se întru totul pe ipoteza normei.

Art. 207 C. civ. nu poate fi aplicat discriminatoriu, ar fi trebuit să se considere că şi transmiterea unui drept din care se obţin venituri pentru o parohie ortodoxă se încadrează în prevederile art. 207 C. civ.

Art. 206 alin. (2) C. civ. reţine că persoanele juridice fără scop lucrativ (cum sunt şi parohiile ortodoxe) "pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut".

Or, Parohia este, conform art. 41 din Anexa H.G. nr. 53/2008, o persoană juridică "cu drepturile şi obligaţiile prevăzute de prezentul statut", în definiţia căreia se arată că este "subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial", deci capacitatea limitată a unei parohii este cât se poate de clară, iar desfăşurarea în plus a "activităţilor care trebuie autorizate de organele competente" (potrivit art. 207 C. civ.) sunt cele pentru care parohia are nevoie de autorizările Centrului Eparhial, conform art. 98 lit. k) coroborat cu art. 55 alin. (2) şi art. 43 şi art. 50 lit. e) din Anexa la H.G. nr. 53/2008.

Conform art. 98 lit. k) din Anexa H.G. nr. 53/2008 (coroborate şi cu art. 55 alin. (2) din acelaşi act normativ), Arhiepiscopia Bucureştilor hotărăşte cu privire la transmiterea cu orice titlu a folosinţei sau proprietăţii asupra bunurilor imobile ale unităţilor bisericeşti din eparhie (vânzare, cumpărare, închiriere, schimb etc).

Art. 50 lit. e) din Anexa H.G. nr. 53/2008 arată că preotul paroh nu poate reprezenta Parohia în faţa unor terţi decât atunci când are autorizaţia prealabilă scrisă a episcopului.

Astfel, încheierea unui act care afectează proprietatea bunurilor imobile de către o parohie fără autorizarea prealabilă pentru acest tip de activităţi din partea Arhiespicopiei este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute exprese, conform art. 207 alin. (2) C. civ.

În cauză s-a trecut peste argumentele recurentei privitoare la lipsa consimţământului şi s-a considerat că aprobarea Arhiepiscopiei (necesară conform art. 55 alin. (2) din Anexa H.G. nr. 53/2008) şi aprobarea prealabilă scrisă (expresă) a episcopului pentru reprezentarea asigurată prin preotul paroh (necesară conform art. 50 lit. e) din Anexa H.G. nr. 53/2008) nu sunt condiţii cumulative ale existenţei şi manifestării consimţământului.

Astfel, în subsidiarul lipsei consimţământului, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate că are în vedere un contract de superficie prin care s-a transmis folosinţa terenului Parohiei şi proprietatea asupra construcţiilor (efecte majore din cele indicate expres de actul normativ) fără autorizaţiile prevăzute de lege (aprobarea Arhiepiscopiei şi aprobarea specială de reprezentare din partea episcopului).

Parohia primise autorizare şi avea capacitatea de a semna doar un contract de închiriere, prin care intimata-pârâtă reconstruia ansamblul imobiliar pe cheltuiala sa şi îl păstra în folosinţă pentru 30 sau 40 de ani, în tot timpul proprietară a terenului şi noilor construcţii fiind Parohia, aşa cum intimata-pârâtă şi-a asumat în cadrul licitaţiei.

Costurile lucrărilor reveneau intimatei-pârâte, care urma să beneficieze în schimb de folosinţa temporară a construcţiilor la o chirie redusă, aşa cum a propus chiar intimata-pârâtă în art. III din Oferta de participare la licitaţie.

Nu există nicio asemănare între ceea ce a asumat intimata-pârâta în cadrul licitaţiei şi contractul de superficie, lovit de nulitate.

Din dosarul notarial se înţelege clar că şi notarul instrumentator şi intimata-pârâtă aveau reprezentarea necesităţii existenţei unei aprobări din partea Centrului Eparhial, dar că au ales să încheie un contract pentru care nu aveau o astfel de aprobare.

Cu rea-credinţă ei au pus la dosarul contractului de superficie aprobarea Arhiepiscopiei pentru un contract de închiriere, spre a da aparenţa, în cazul unei judecăţi, că aveau o aprobare.

4.2 Recursul incident al pârâtei A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Prin recursul incident formulat, recurenta-pârâtă a solicitat constatarea nelegalităţii în parte a deciziei atacate, mai exact doar cu privire la considerentele care califică Statutul BOR şi H.G. nr. 53/2008 ca fiind acte normative ori conţinând norme de reglementare legală.

Recurenta-pârâtă a invocat faptul că pentru obţinerea statutului de cult religios, conform dispoziţiilor legale, Asociaţia religioasă a depus o cerere însoţită de documentaţia prevăzută de lege, între care se află şi documentul Statutul de organizare şi funcţionare al asociaţiei, pe baza cărora statul a recunoscut calitatea de cult religios, prin hotărâre de Guvern.

Astfel, Statutul de organizare şi funcţionare al BOR, reprezintă un document intern al asociaţiei care, aşa cum îi spune şi denumirea, are rol de reglementare funcţionala şi organizatorică internă pentru asociaţia în cauză, iar aprobarea sa prin hotărâre de Guvern se realizează exclusiv în scopul prevăzut de lege şi anume pentru aprobarea dobândirii calităţii de cult religios a asociaţiei religioase.

Ulterior, la nivelul anului 2019, acest statut a fost modificat tot la nivelul intern al asociaţiei, iar modificarea a fost recunoscută la nivel administrativ, conform legii, printr-un simplu act administrativ, respectiv prin Anexa din 19 decembrie 2019 a Secretariatului de Stat pentru Culte.

Ca atare, după cum se poate vedea, Statutul BOR, modificat ulterior, nu a mai fost recunoscut printr-o hotărâre de Guvern, ceea ce arată că scopul emiterii H.G. nr. 53/2008 a fost doar pentru dobândirea calităţii de cult religios.

Niciun alt organ, în afara celor expres prevăzute de Constituţie, nu poate emite acte ori reglementări cu valoare legislativă, cu atât mai puţin o entitate juridică privată, cum este cazul Asociaţiei religioase care îşi întocmeşte un Statut pentru organizarea şi funcţionarea sa internă, motiv pentru care prevederile acestuia nu pot avea valoare de normă legală, întrucât altfel s-ar atribui calitatea de legiuitor unei asociaţii.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurenta-pârâtă a menţionat că instanţa de apel, în cadrul considerentelor, a făcut o calificare juridică greşită a prevederilor Statului BOR şi a celor din H.G. nr. 53/2008, ca fiind prevederi cu valoare de norme legale.

Or, în acest mod, susţine că au fost încălcate prevederile art. 108 din Constituţie, a dispoziţiilor art. 17, art. 18 alin. (1) lit. c), art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 489/2006, respectiv a prevederilor art. 1 alin. (2), art. 4, art. 47, art. 51-53 din Legea nr. 24/2000.

A precizat că H.G. nr. 53/2008 nu reprezintă un act normativ, ci un act administrativ cu caracter individual, emis pentru recunoaşterea calităţii de cult religios a asociaţiei.

Legiferarea prin acte ale Guvernului reprezintă o formă excepţională, care se realizează cu caracter extraordinar şi exclusiv printr-o lege de abilitare şi doar prin ordonanţele Guvernului, în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (3) din Constituţie.

Calificarea H.G. nr. 53/2008 ca act cu valoare legislativă, în condiţiile în care obiectul, efectele şi limitele sunt clar stabilite de prevederile exprese şi imperative ale art. 20 alin. (1) coroborat cu art. 17, raportat la art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 489/2006, atrage încălcarea dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

De asemenea, acordarea calităţii de norme legale unor articole din cuprinsul Statutului BOR constituie o încălcare a abilitării pentru emiterea actelor normative, potrivit dispoziţiilor art. 108 din Constituţie.

Scopul, obiectul, natura juridică şi efectele emiterii respectivei hotărâri de Guvern sunt prevăzute în mod expres şi limitativ în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 20 alin. (1) raportat la art. 17 din Legea nr. 489/2006, respectiv: obiectul acesteia este clar delimitat prin dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 480/2006 - măsură administrativă de acordare a calităţii de cult religios; natura juridică a acestuia este cea de act administrativ cu caracter individual, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 489/2006; efectele juridice ale acesteia sunt limitate la recunoaşterea calităţii de cult religios a asociaţiei.

Astfel, a precizat că H.G. nr. 53/2008 reprezintă un act administrativ cu caracter individual, din moment ce a fost emis doar pentru asociaţia religioasă care a formulat cererea de acordare a calităţii de cult religios, nefiind parcurs niciun demers legislativ şi nefăcând obiectul niciunei proceduri de elaborare de acte normative, conform prevederilor imperative ale Legii nr. 24/2000.

Aşadar, calificarea Statutului BOR şi a H.G. nr. 53/2008 ca acte cu caracter normativ s-a realizat cu încălcarea şi a dispoziţiilor art. 4, art. 47, art. 51-53 din Legea nr. 24/2000.

De asemenea, H.G. nr. 53/2008 nu este un act normativ şi întrucât acest act administrativ cu caracter individual nu are o parte dispozitivă, nu are articole de reglementare, ci doar o dispoziţie de recunoaştere a Statutului BOR, ca urmare a admiterii cererii asociaţiei de acordare a calităţii de cult religios.

Mai mult, în raport cu dispoziţiile art. 51-53 din Legea nr. 24/2000, s-ar fi putut stabili cu claritate că H.G. nr. 53/2008 nu conţine norme de reglementare legislativă, neavând dispoziţii cu caracter general ori dispoziţii de fond pentru reglementarea unor situaţii juridice.

Drept urmare, Statutul BOR este un act juridic privat, ce exprimă voinţa unei entităţi juridice de drept privat, prin care aceasta îşi reglementează intern funcţionarea şi organizarea, similar unui act constitutiv al unei persoane juridice cu scop lucrativ.

A mai susţinut şi faptul că prin calificarea H.G. nr. 53/2008 ca fiind act normativ au fost încălcate inclusiv prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 1.246 alin. (4) C. civ. şi că, astfel, instanţa a procedat, eronat, la examinarea susţinerilor reclamantei cu privire la nulitatea absolută prevăzută de acest act juridic privat, anume de art. 176 alin. (3) din statut.

Sancţiunea nulităţii absolute a unui contract este o sancţiune de drept civil prevăzută de lege, iar izvoarele dreptului civil sunt expres şi limitativ indicate de dispoziţiile art. 1 alin. (1) C. civ., normă ce nu prevede în niciun caz ca izvor de drept civil un act juridic privat al unei asociaţii.

Asociaţia, ca persoană juridică cu scop lucrativ, îşi desfăşoară activitatea în cadrul, în limitele şi cu respectarea normelor legale din actele normative emise de organele abilitate potrivit dispoziţiilor Constituţiei, motiv pentru care sancţiunile şi cazurile de nulitate pentru neregularităţile din actele la care este parte o entitate a asociaţiei nu pot fi decât acelea prevăzute de actele normative emise de organele care pot legifera şi nu de actele emise de o entitate privată.

În cauza de faţă, Statutul BOR este un act juridic privat, care exprimă acordul de voinţe al părţilor/membrilor asociaţiei, motiv pentru care, devin incidente dispoziţiile art. 1.246 alin. (4) C. civ., care prevăd în mod imperativ faptul că prin acordul părţilor nu se pot institui ori suprima cauze de nulitate, cu atât mai puţin o cauză de nulitate absolută, care ţine de ordinea publică.

Ca atare, este nelegal şi inadmisibil să se admită posibilitatea unei entităţi private să instituie printr-un act propriu o cauză de nulitate absolută, să califice şi să reglementeze astfel situaţii juridice ce vizează ordinea publică.

Prin urmare, este evident faptul că o asociaţie religioasă nu are nicio calitate, nicio competenţă să legifereze, să instituie cauze de nulitate prin Statutul său, chiar cu privire la actele pe care le încheie entităţile sale componente şi că aceasta este ţinută, ca orice participant la circuitul civil, de normele C. civ., care conţin dispoziţii clare de reglementare în cazul neregulilor actelor juridice.

Or, în cazul neregulilor privind consimţământul reprezentantului unei persoane juridice, dispoziţiile C. civ. reglementează cauza de nulitate ca fiind relativă, conform art. 1.299 raportat la art. 1.251 C. civ.

Aşadar, modificarea ori derogarea de la nulitatea relativă pentru vicirea consimţământului, prevăzută de C. civ., nu se poate face decât printr-o normă cu forţă juridică cel puţin egală având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 63 din Legea nr. 24/2000, neputând fi modificată natura sancţiunii nulităţii printr-un Statut al unei asociaţii.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la criticile dezvoltate la punctul I din memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a precizat faptul că instanţa de apel a calificat juridic corect neregulile pretinse în exprimarea consimţământului, arătând ca poate fi vorba de analiza eventual a unei error in negotium sau a unei vicieri de consimţământ, iar nu de lipsa consimţământului, având în vedere că acest consimţământ a fost exprimat, contractul de superficie a fost semnat de reprezentantul Parohiei şi de reprezentantul instituţiei ierarhic superioare, Arhiepiscopia Bucureştilor, iar mai apoi înscris în Cartea Funciară şi derulat pentru o perioadă mai mare de opt ani.

Referitor la susţinerile privitoare la o pretinsă încălcare a prevederilor Statutului BOR, în primul rând, aceste prevederi nu reprezintă norme legale, ci prevederi de reglementare internă, iar în al doilea rând, recurenta-reclamantă ignoră faptul că pretinsele nereguli ale exprimării consimţământului nu pot constitui decât o viciere a consimţământului şi nu o lipsă de consimţământ, pentru care în mod judicios a fost constatată împlinirea prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-reclamantă urmărind, de fapt, prin criticile formulate, să evite sancţiunea prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 8 şi art. 27 din Legea nr. 489/2006, susţine faptul că tocmai aceste prevederi arată care sunt limitele unui Statut al unei asociaţii religioase, respectiv că printr-un astfel de act privat se reglementează organizarea şi funcţionarea sa la nivel intern, motiv pentru care nu pot fi aplicate prevederile din actul privat al asociaţiei, ca norme cu valoare legislativă, asociaţia, ca orice participant la circuitul civil, fiind ţinută de reglementarea legală dată prin normele C. civ.

A precizat că în speţă au fost respectate şi prevederile art. 1.179 şi art. 1.204 C. civ., consimţământul atât al recurentei-reclamante, cât şi al instituţiei au fost exprimate în concret, în cunoştinţă de cauză, prin semnarea contractului, dovadă fiind atât publicitatea de carte funciară, cât şi executarea raportului juridic pe o perioadă foarte mare de timp. De asemenea, au fost respectate şi prevederile art. 1.182 C. civ., contractul s-a încheiat în formă autentică, a fost înscris în cartea funciară, a fost executat fără rezerve sau obiecţii de părţi.

Articolele din Statutul BOR sunt prevederi interne de organizare şi funcţionare ale asociaţiei, nu sunt norme de drept material, motiv pentru care nu pot fi analizate în cadrul motivului de nulitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar simpla publicare a acestora nu întruneşte cerinţa cunoaşterii de către terţi, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Existenţa şi valabilitatea consimţământului recurentei-reclamante rezultă din următoarele elemente de fapt şi juridice, respectiv: semnarea contractului de reprezentantul Parohiei; caracterul autentic al actului juridic; publicitatea de carte funciară a actului pe o perioadă îndelungată; derularea în concret a raportului juridic ce face obiectul contractului; executarea raportului de superficie de către părţi, prin ridicarea construcţiei de către pârâtă şi încasarea de către reclamantă a sumelor reprezentând contravaloarea superficiei, situaţie recunoscută juridic şi prin publicitatea de carte funciară.

În ceea ce priveşte criticile evocate la punctul II din memoriul de recurs, precizează că acestea sunt nefondate date fiind următoarele: faptul că Statutul BOR nu reprezintă un act normativ; calificarea juridică corectă a susţinerilor recurentei-reclamante privind lipsa aprobărilor ca o eventuală viciere de consimţământ, iar nu o lipsă de consimţământ; reglementarea cazului privind nereguli ale exprimării consimţământului ca fiind caz de nulitate relativă, iar nu absolută, conform art. 1.299 C. civ., de la care nu se poate deroga printr-o prevedere din Statutul unei asociaţii.

Raportat la dispoziţiile art. 8 şi art. 27 din Legea nr. 489/2006, se constată că legiuitorul a prevăzut în mod expres care sunt obiectul, efectele şi limitele Statutului asociaţiei şi anume prevederile Statutului BOR sunt limitate la reglementarea internă, funcţională şi organizatorică a asociaţiei şi nu pot fi extinse la instituirea de reglementări cu valoare legislativă în domeniul dreptului civil, la adăugarea de noi cauze de nulitate absolută, care vizează ordinea publică şi care sunt competenţa exclusivă a legiuitorului. Orice prevedere a Statutului asociaţiei exprimă exclusiv voinţa internă, privată, a asociaţiei şi nu poate avea în niciun caz valoarea de normă legală.

Lipsa aprobărilor, invocată de reclamanta-recurentă, nu este un aspect ce ţine de o lipsă de consimţământ, ci de o eventuală viciere de consimţământ, aspecte care nu pot fi confundate şi singura sancţiune stabilită de o normă legală în cazul unei vicieri de consimţământ este nulitatea relativă potrivit dispoziţiilor art. 1.299 raportat la art. 1.251 C. civ., motiv pentru care modificarea ori derogarea de la nulitatea relativă pentru vicierea consimţământului, prevăzută de acest act normativ, nu se poate face decât printr-o normă cu forţă juridică cel puţin egală, conform art. 63 din Legea nr. 24/2000.

În ceea ce priveşte criticile evocate la punctul III din memoriul de recurs, precizează că şi acestea sunt nefondate, dat fiind faptul că respectivul contract de superficie, încheiat în formă autentică, reprezintă un raport juridic asumat şi executat de părţi timp de mai mult de opt ani, în concret şi nu aparent, fiind executate de către recurenta-pârâtă lucrările de construire, suportând în integralitate costul acestora, în timp ce recurenta-reclamantă a încasat lună de lună sume de bani, toate acestea în condiţii de publicitate de carte funciară.

Este vădit faptul că nu există o afectare a patrimoniului recurentei-reclamante, în condiţiile în care s-a desfăşurat operaţiunea de construire, aprobată chiar prin licitaţia menţionată de aceasta, fără niciun cost din partea acesteia, iar la finalul contractului construcţia îi va reveni în proprietate în integralitate.

Scopul urmărit în situaţia cauzei ilicite prin fraudă la lege, nu este asumarea drepturilor şi obligaţiilor şi desfăşurarea raportului juridic, ci doar crearea unui instrument ajutător pentru a se obţine în final eludarea unor dispoziţii legale imperative care sunt de interes pentru cel care urmăreşte evitarea aplicării acestor norme, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Totodată, recurenta-reclamantă nu a fost păgubită în niciun fel, după cum în mod judicios a constatat şi instanţa de apel.

A mai precizat şi că încheierea unui raport juridic de închiriere imobil-construcţie nu se putea realiza întrucât imobilele erau în stare avansată de degradare, iar recurenta-reclamantă, ca proprietar, nu putea pune la dispoziţie recurentei-pârâte folosinţa acestora, ci doar folosinţa terenului, alături de dreptul de construire.

În speţă, operaţiunea de demolare şi reconstruire a imobilelor pe terenul proprietatea recurentei-reclamante, dat în folosinţă fără ca aceasta să participe în vreun fel la suportarea costurilor de construcţie, conturează în mod inechivoc, din punct de vedere juridic, un drept de superficie, având în vedere dispoziţiile art. 693 alin. (1) C. civ.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1.225 alin. (1) C. civ., independent de denumirea marginală a unui contract, doar conţinutul concret, în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, va stabili natura juridică a actului încheiat.

Operaţiunea de construire a imobilelor, prevăzută şi prin licitaţie, este incompatibilă cu încheierea unui contract de închiriere, raportat la dispoziţiile art. 1.787 coroborat cu art. 1.780 C. civ., având în vedere lipsa caracterului apt de folosinţă al imobilelor.

În ceea ce priveşte criticile evocate la punctul IV din memoriul de recurs, apreciază că dispoziţiile art. 207 C. civ. se referă strict la capacitatea de folosinţă a persoanei juridice, iar invocarea unor pretinse nereguli în modalitatea de exprimare a consimţământului, prin invocarea lipsei unor aprobări interne a recurentei-reclamante, nu atrage incidenţa acestor dispoziţii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul principal declarat de partea reclamantă Parohia Sfântului Stelian Lucaci, în raport de actele dosarului şi normele de drept incidente, Înalta Curte constată următoarele:

- este lipsită de fundament critica prin care se pretinde că instanţa de apel a încălcat şi/sau aplicat greşit dispoziţiile art. 1166, art. 1179, art. 1182, art. 1204 din C. civ. coroborate cu art. 50 lit. e), art. 55 alin. (1) lit. j), art. 55 alin. (2) şi art. 176 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (BOR) din 16.01.2008, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, şi art. 8 şi art. 27 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, când a apreciat cu privire la existenţa consimţământului parohiei reclamante la încheierea contractului de constituire a unui drept de superficie autentificat sub nr. x/12.10.2012 de B. privind imobilele din str. x şi nr. 14, Bucureşti.

Se susţine că voinţa/consimţământul unei unităţi de cult, precum parohia reclamantă, poate lua naştere şi se poate exprima numai după emiterea aprobărilor prevăzute de statutul BOR, întrucât Legea nr. 489/2006 prevede dreptul cultelor de a se organiza şi funcţiona "în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice" (art. 8) şi, deopotrivă, dreptul de a dispune de bunurile deţinute în proprietate sau în administrare în conformitate cu statutele proprii (art. 27).

Se arată că în cauza pendinte erau date trei împrejurări de fapt care probează, pe temeiul prevederilor statutare, lipsa consimţământului parohiei reclamante la încheierea contractului, anume: nu există propunere a Adunării Parohiale/Consiliului Parohial de constituire a unui drept de superficie (art. 55 alin. (1) lit. j) şi alin. (2), nici aprobare dată în acest sens de Consiliul eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor (art. 98 lit. k) şi nici aprobare dată de episcopul acestei eparhii preotului paroh de la acea vreme pentru încheierea şi semnarea în numele parohiei a unui contract constitutiv de drepturi reale (art. 50 lit. e), împrejurări greşit evaluate la judecata în fond a cauzei.

Se mai arată că instanţele fondului au statuat greşit că delegaţia dată consilierului desemnat de Arhiepiscopia Bucureştilor să participe la încheierea contractului în baza căreia a exprimat acordul acestui for tutelar pentru încheierea contractului de către parohia reclamantă ar semnifica "aprobarea" la care face trimitere art. 50 lit. e) din statut şi, pe acest temei, că preotul paroh de la acea vreme era în drept să reprezinte parohia şi să încheie contractul în numele acestei unităţi de cult.

Prin urmare, în considerarea nerespectării prevederilor statutare arătate, partea susţine că instanţele fondului aveau a constata că nu este îndeplinită cerinţa relativă la consimţământ prevăzută de art. 1179 alin. (1) pct. 2 C. civ. şi, astfel, incidenţa unui caz de nulitate absolută a contractului pe temeiul normelor civile şi, deopotrivă, pe temeiul art. 176 alin. (3) din statut, ce reglementează aceeaşi sancţiune, nulitatea absolută, în privinţa actelor juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc ce sunt încheiate de unităţile de cult cu încălcarea prevederilor statutului de organizare şi funcţionare.

Argumentele expuse de parte în susţinerea criticii nu pun în discuţie încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept civil indicate, aşa cum se afirmă, ci stabilirea greşită a cauzei de nulitate de către instanţele fondului ca fiind eroarea asupra naturii contractului, viciu de consimţământ reglementat de art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ.

Examinând lucrările dosarului se constată că instanţele fondului, pentru considerentele de fapt expuse în cuprinsul hotărârilor pronunţate, au înlăturat ca neîntemeiate (nedovedite) susţinerile părţii reclamante privind lipsa consimţământului la încheierea contractului şi incidenţa în cauză a unui motiv/caz de nulitate absolută.

În justificarea înlăturării susţinerilor privind lipsa consimţământului instanţele fondului au statuat că dovezile administrate probează săvârşirea de către partea reclamantă de acte şi fapte ce atestă constituirea voinţei sale de a contracta cu partea pârâtă în privinţa imobilelor din str. x cu respectarea prevederilor din statutul propriu de organizare recunoscut prin H.G. nr. 53/2008.

Anume, s-a reţinut organizarea în data de 10.05.2012 la sediul eparhiei, Arhiepiscopia Bucureştilor, a unei licitaţii publice având ca obiect Dezvoltarea unui proiect imobiliar de către Parohia Sf. Stelian Lucaci pe baza unui caiet de sarcini în care era descrisă situaţia imobilelor proprietatea părţii reclamante din str. x, teren şi construcţii, precum şi obligaţiile ce urmau să fie asumate prin contract de câştigătorul licitaţiei.

S-au observat consemnările din caietul de sarcini potrivit cărora construcţiile existente la momentul licitaţiei erau în stare avansată de degradare, nefiind posibilă utilizarea lor decât în urma demolării şi reconstrucţiei integrale, şi acelea potrivit cărora parohia oferea spre închiriere terenul pe care acestea sunt amplasate, printre altele, cu următoarele obiective: realizarea de către "chiriaş" a unei construcţii noi (proiectare, avizare, autorizaţii, construire, dotări), urmând ca "închirierea" să se facă pe o perioadă de timp mai îndelungată şi cuantumul chiriei să fie renegociat după intrarea construcţiei noi în exploatare, în funcţie de valoarea investiţiei şi de evoluţia inflaţiei.

S-a constatat că forul bisericesc tutelar, Centrul Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a luat act în data de 17.07.2012 de declararea părţii pârâte ca firmă câştigătoare a licitaţiei şi a dispus parohiei reclamante să încheie cu partea pârâtă un contract definit a fi "de închiriere cu constituirea unui uzufruct viager în favoarea chiriaşului cu privire la imobilele situate la adresa poştală din str. x şi nr. 14, Bucureşti, pe o perioadă de 40 de ani, autentificat la notariat".

Cât priveşte voinţa declarată la momentul încheierii contractului, instanţele fondului au arătat că a fost exprimată în numele persoanei juridice Parohia Sfântul Stelian Lucaci, în calitate de proprietar al imobilelor, cu respectarea art. 218 alin. (2) C. civ. şi a prevederilor statutare, anume, în baza Înaltei Rezoluţii din 17.07.2012 de pe Temei nr. 2874/2006 şi de pe Temei nr. 4777/2012, de preotul paroh instalat în această calitate prin procesul-verbal din 27.02.2009, în calitate de reprezentant al parohiei şi de administrator al bunurilor acesteia, potrivit art. 50 şi art. 60 din statut.

S-a reţinut, totodată, că acordul eparhiei, Arhiepiscopia Bucureştilor, a fost exprimat de consilierul împuternicit în acest scop, fapt atestat prin menţiunea consemnată în cuprinsul contractului, sub semnătura consilierului, ce nu era ţinut, în considerarea calităţii de avocat, nici potrivit legii, nici statutului, să deţină şi să prezinte notarului o împuternicire avocaţială emisă pe temeiul Legii nr. 51/1995.

Cât priveşte eventuala depăşire de către preotul paroh ori de consilier a puterilor ce le-au fost conferite, s-a reţinut că nu pune în discuţie nulitatea actului, ci desocotirea părţilor după regulile mandatului, potrivit art. 209 alin. (3) C. civ.

În considerarea circumstanţelor de fapt particulare ale cauzei, stabilite prin evaluarea înscrisurilor probatorii, a menţiunilor contractului autentificat sub nr. x/2012 şi a celorlalte dovezi, instanţele fondului au constatat netemeinicia susţinerilor părţii reclamante privind neîndeplinirea cerinţei relative la consimţământ prevăzute de art. 1179 alin. (1) pct. 2 C. civ. şi, deopotrivă, netemeinicia susţinerilor privitoare la încălcarea prevederilor art. 50 lit. e), art. 88 lit. f) şi art. 98 lit. k) din statut, ce reglementează reprezentarea parohiei, atribuţiile arhiepiscopului şi ale consiliului eparhial.

Constatând îndeplinită cerinţa relativă la consimţământ prevăzută de norma de drept civil menţionată, în aplicarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţele fondului aveau a stabili cărei cauze de nulitate se subsumează pretenţiile invocate de partea reclamantă prin primul capăt al cererii de chemare în judecată, cum, de altminteri, au procedat.

Anume, în evaluarea circumstanţelor de fapt probate şi a motivelor invocate de partea reclamantă, prin care aceasta susţine că voinţa exprimată prin contractul de constituire a unui drept de superficie, pretins convergentă, nu corespunde voinţei reale/interne care a fost constituită potrivit regulilor statutare în scopul încheierii unui contract de închiriere cu constituirea unui drept de uzufruct viager, instanţele fondului au statuat, argumentat, că se susţine drept cauză a nulităţii eroarea asupra naturii contractului prevăzută de art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ.

În considerarea acestei cauze de nulitate, sancţionată cu nulitatea relativă potrivit normelor noului C. civ. (nu cu nulitatea absolută, cum se aprecia pe temeiul normelor din vechiul cod), au dat calificarea juridică exactă acţiunii deduse judecăţii, aceea de acţiune în anulare întemeiată pe art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ. şi, în raport de momentul formulării cererii, 31.01.2020, respectiv, al încheierii contractului, 12.10.2012, au constatat, corect, că dreptul la acţiune este prescris potrivit art. 2529 alin. (1) lit. c) C. civ., fapt ce împiedică examinarea pe fond a pretenţiilor.

La stabilirea cauzei de nulitate, instanţa de apel a avut în vedere şi art. 1266 alin. (2) C. civ. care ar fi fost încălcate prin înlăturarea motivului de nulitate bazat pe lipsa consimţământului, potrivit părţii reclamante, normă conform căreia la stabilirea voinţei concordante se ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Evaluând circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte şi prin prisma criteriilor prevăzute de această normă de drept, pentru argumentele pe larg expuse în cuprinsul hotărârii recurate, ce examinează diferenţele dintre locaţiune/închiriere şi uzufruct, respectiv, asemănările şi deosebirile dintre uzufruct şi superficie, pe temeiul normelor de drept civil, instanţa de apel a statuat că se susţine calificarea dată cauzei de nulitate de prima instanţă şi, astfel, şi calificarea dată acţiunii, pe temeiul art. 1207 alin. (1) C. civ.

S-a argumentat că partea reclamantă prin argumentele invocate pune în discuţie o falsă reprezentare a situaţiilor de fapt premisă ce stau la baza constituirii dezmembrămintelor dreptului de proprietate aflate în dispută între părţi, dreptul de uzufruct şi dreptul de superficie, respectiv, o falsă reprezentare a realităţii situaţiei de fapt avute în vedere la încheierea contractului a cărui nulitate se cere.

Or, astfel de operaţiuni, de stabilire a actelor şi faptelor deduse în concret judecăţii, pe baza probelor, în scopul determinării cauzei de nulitate şi calificării pretenţiilor deduse judecăţii în vederea aplicării legii sunt specifice verificărilor ce se efectuează de judecătorii fondului, neputând fi supuse, ca atare, controlului instanţei de recurs.

Cum astfel de constatări, de fapt, intră în puterea necenzurabilă a judecătorilor fondului, pretinsele greşeli ce ar fi fost săvârşite sub acest aspect nu se subsumează unor critici de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci unor critici de netemeinicie pentru care partea nu are deschis dreptul la recurs.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ce limitează, explicit, controlul instanţei de recurs doar la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aşa fiind, se dovedesc a fi formal încadrate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinerile privind încălcarea normelor juridice prevăzute de C. civ. care definesc contractul (art. 1166), enunţă condiţiile esenţiale pentru validitatea sa (art. 1179) şi regulile de formare (1182), condiţiile consimţământului (art. 1204) ori regulile de interpretare (art. 1266) cât timp partea reclamantă le subsumează numai aspecte vizând stabilirea greşită a actelor şi faptelor deduse judecăţii, consecinţa aprecierii eronate ce ar fi fost dată probelor, nu încălcări concrete săvârşite de instanţele fondului în aplicarea acestor norme, astfel că vor fi respinse.

De altminteri, prin recurs, partea reclamantă nu neagă constituirea şi exteriorizarea voinţei de a contracta cu partea pârâtă în privinţa imobilelor din str. x, ci susţine o denaturare a voinţei sale de către preotul paroh şi consilierul desemnaţi să încheie contractul/să exprime acordul arhiepiscopiei, fapt ce ar fundamenta incidenţa unui caz de nulitate absolută nu doar pe temeiul normelor din C. civ., relative la consimţământ ci, în considerarea încălcării şi a prevederilor statutare, şi pe temeiul art. 176 alin. (3) din statut, caz reglementat în conformitate cu art. 1250 teza I C. civ.

În acest scop dezvoltă un raţionament ce ar proba încălcarea prevederilor statutului intern, raţionament care are ca premisă lipsa aprobării prevăzute de art. 50 lit. e), necesar a fi emisă de arhiepiscopie în scris şi în prealabil, în opinia părţii, în toate situaţiile, exprimarea acordului în altă modalitate decât cea statutară neacoperind această cerinţă.

Raţionamentul exhibat de partea reclamantă nu poate fi primit, întrucât ignoră cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecata cauzei în faţa instanţelor de fond şi, totodată, considerentele decizorii ale hotărârii recurate.

Aşa cum s-a arătat în precedent, judecata în fond a pretenţiilor formulate de partea reclamantă prin primul capăt al cererii de chemare în judecată s-a întemeiat exclusiv pe dispoziţiile C. civ. relative la eroarea asupra naturii contractului, viciu de consimţământ reglementat prin art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ., în considerarea respingerii ca neîntemeiate a susţinerilor părţii privind neîndeplinirea cerinţei relative la consimţământ prevăzută de art. 1179 alin. (1) pct. 2 C. civ.

Viciile de consimţământ sunt reglementate prin norme juridice generale, anume prin art. 1206 şi urm. C. civ., care se aplică tuturor relaţiilor sociale din această ramură a dreptului şi tuturor subiectelor de drept civil, calitate în care au acţionat şi părţile litigante, persoane juridice, la încheierea contractului de constituire a unui drept de superficie.

Or, în considerarea conţinutului normativ, dispoziţiile art. 1206 şi urm. C. civ. nu pot fi puse în legătură nici cu prevederile statutului părţii reclamante, nici cu cele ale actului de constituire al părţii pârâte.

Totodată, potrivit considerentelor hotărârilor pronunţate de instanţele fondului, examinarea unora dintre prevederile statutului părţii reclamante s-a impus în aplicarea tot a normelor juridice civile, anume a acelora prevăzute de art. 205 şi urm. C. civ. ce obligă la verificarea actului constitutiv ori a statutului persoanei juridice în privinţa modului de înfiinţare şi capacităţii civile a unor astfel de subiecte de drept.

Împrejurarea că examinarea a fundamentat şi considerentele prin care instanţele fondului au statuat asupra netemeiniciei susţinerilor părţii reclamante privind nerespectarea prevederilor statutare de către reprezentanţii desemnaţi la momentul încheierii contractului, subsumate, exclusiv, motivului de nulitate bazat pe lipsa consimţământului, nu semnifică faptul că judecata ar fi purtat şi asupra unui alt caz de nulitate, anume a cazului prevăzut de art. 176 alin. (3) din statut, cum eronat se susţine.

În acest context al analizei, se impune observaţia că art. 50 lit. e) din statut a cărui încălcare se pretinde de partea reclamantă, reglementează situaţia în care preotul paroh încheie de unul singur acte juridice în numele parohiei (când aprobarea arhiepiscopiei trebuie dată în prealabil şi în formă scrisă), nu situaţia în care acest for tutelar înţelege să participe, personal sau prin reprezentant, la încheierea actului juridic de către parohie, irelevante motivele, şi să-şi exprime acordul, în cunoştinţă de cauză, concomitent cu exprimarea de către preotul paroh a consimţământului, prin semnarea actului notarial.

Subsumându-se scopului reglementării statutare, acela de încuviinţare a încheierii unor astfel de acte de către eparhie/arhiepiscopie, exprimarea în modalitatea arătată a acordului concretizează aprobarea ce trebuie dată de această entitate juridică şi, astfel, respectarea prevederilor regulamentare, cum corect au statuat instanţele fondului.

În fine, se constată ca fiind lipsită de fundament juridic şi susţinerea părţii potrivit căreia viciul de consimţământ reglementat de art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ. nu poate fi invocat/reţinut drept cauză a nulităţii în privinţa contractelor încheiate de persoane juridice, argumentată, confuz, prin aceea că doar persoanele fizice se pot afla în eroare asupra naturii contractului pe care îl încheie, nu şi persoanele juridice al căror consimţământ valabil exprimat se verifică raportat la momentul emiterii aprobărilor prevăzute de statutul propriu de organizare, nu la momentul încheierii contractului.

Mai întâi, pentru că normele C. civ. care reglementează condiţiile esenţiale pentru încheierea contractului şi viciile de consimţământ nu impun o astfel de distincţie, bazată pe calitatea de persoană fizică sau juridică a părţilor contractante, astfel că ea nu este permisă interpretului legii.

Apoi, pentru că, reglementând principiul consensualismului în materia încheierii contractelor prin art. 1178 C. civ., norma de drept prevede că sunt exceptate contractele pentru care legea impune o anumită formalitate pentru încheierea lor valabilă.

Or, o astfel de formalitate este prevăzută pentru contractele prin care se constituie un drept real ce urmează a fi înscris în cartea funciară, cum este şi dreptul de superficie, prin art. 1244 C. civ., normă ce statuează că astfel de drepturi pot fi constituite doar prin înscris autentic, stabilind, astfel, momentul la care se verifică îndeplinirea cerinţelor edictate prin art. 1179 C. civ., anume momentul întocmirii înscrisului autentic.

- printr-o critică distinctă subsumată aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pretinde că instanţa de apel a încălcat şi/sau aplicat greşit normele de drept material privind nulitatea absolută prevăzute de art. 1246 -1250 C. civ. şi pe acelea referitoare la caracterul imprescriptibil al acţiunii în nulitate absolută statuat prin art. 2502 alin. (2) pct. 3 C. civ., raportat la prevederile art. 176 alin. (3) din statutul recunoscut prin Anexa H.G. nr. 53/2008.

Anume, susţine că instanţa de apel a considerat greşit că nulitatea ce operează în cauză este relativă, concluzionând că dreptul material la acţiune este prescris, deşi nulitatea pentru lipsa consimţământului este una absolută conform C. civ., art. 1179, art. 1204, art. 1247, art. 1250 C. civ. şi H.G. nr. 53/2008 raportată la Legea nr. 489/2006, precum şi art. 55 alin. (1) lit. j), art. 55 alin. (2), art. 50 lit. e), art. 176 alin. (3) din Anexa H.G. nr. 53/2008.

Prin urmare, afirmă că în cauza pendinte erau date trei categorii de norme juridice care puteau susţine fiecare în parte caracterul absolut al nulităţii invocate: raportările la C. civ., prevederile speciale din statutul ce constituie Anexa la H.G. nr. 53/2008 şi natura interesului ocrotit.

Susţinerile părţii privind încălcarea normelor juridice din C. civ. care reglementează regimul nulităţilor, în general, cauzele de nulitate absolută şi regimul acestei nulităţi, în particular, nu pot face obiect al examinării instanţei de recurs, întrucât, aşa cum se şi arată, sunt simple referiri la conţinutul normativ al textelor de lege, nu critici concrete de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în considerarea faptului că nu aceste norme de drept au făcut obiect al interpretării ori aplicării de către instanţele fondului, ci acelea prin care este reglementată nulitatea relativă.

Aplicarea uneia sau alteia dintre cele două sancţiuni reglementate de art. 1246 şi urm. C. civ., nulitatea relativă şi nulitatea absolută, de altminteri, contrar supoziţiilor părţii reclamante, nu este lăsată la alegerea părţilor litigante ori a instanţei de judecată, ci se determină în raport cu motivul de nulitate stabilit prin calificarea juridică dată de către instanţele fondului actelor şi faptelor deduse în concret judecăţii, cele care circumscriu cauza de nulitate.

Or, în speţă, aşa cum s-a arătat cu ocazia examinării primului motiv de recurs, instanţele fondului au expus considerentele pentru care au reţinut incidenţa normelor civile care reglementează nulitatea relativă, şi, deopotrivă, considerentele pentru care nu au primit susţinerile privind incidenţa unor cauze de nulitate absolută.

Argumentaţia părţii este, de altfel, şi confuză dat fiind că netemeinicia susţinerilor privind încălcarea art. 55 alin. (1) lit. j), art. 55 alin. (2), art. 50 lit. e) din statut stabilită la judecata în fond a cauzei nu poate fundamenta incidenţa nici unui caz de nulitate, nici absolută, nici relativă, indiferentă fiind modalitatea de reglementare.

Prin urmare, constatând că partea subsumează acestei critici de nelegalitate doar aprecieri privind conţinutul normativ al dispoziţiilor C. civ. ori al prevederilor statutului de organizate şi funcţionare al cultului, excluzând din argumentaţie calificarea juridică dată de instanţele fondului faptelor deduse în concret judecăţii prin raportare la dispoziţiile legale incidente raportului juridic supus examinării şi, deopotrivă, şi raţionamentul logico-judiciar pe baza căruia s-a reţinut incidenţa unui caz de nulitate relativă şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, susţinerile vor fi respinse, ca în consecinţă.

Nici pretinsul interes public ce ar fi ataşat prevederilor statutului recunoscut prin H.G. nr. 53/2008 conform art. 8 din Legea nr. 489/2006, ce conferă cultelor recunoscute calitatea de persoane juridice de utilitate publică, nu sprijină afirmaţiile părţii potrivit cărora instanţele fondului aveau a stabili cu privire la incidenţa în cauză a unui motiv de nulitate absolută pe temeiul art. 1250 teza a II-a C. civ.

Statuând prin norma de drept menţionată că se poate reţine nulitatea absolută a unui contract atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general, legiuitorul a avut în vedere nu calitatea de persoană juridică de utilitate publică a unora dintre subiectelor de drept civil, cum eronat susţine partea reclamantă, prin trimitere la art. 8 din Legea nr. 489/2006, ci ca pretinsa încălcare să vizeze o dispoziţie legală adoptată pentru protejarea unui interes general.

Dispoziţiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor nu îndeplinesc această cerinţă, întrucât nu sunt edictate pentru protejarea unui interes general, ci a unor interese de grup, anume pentru protejarea intereselor persoanelor ce împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă şi a unităţilor de cult constituite ca persoane juridice pe criteriu religios.

Prin urmare, sunt lipsite de fundament juridic susţinerile părţii potrivit cărora hotărârea recurată ar fi supusă casării sub motiv că argumentele expuse permiteau identificarea unor cauze de nulitate absolută pe temeiul normelor C. civ. ori prevederilor statutului propriu şi naturii interesului ocrotit prin acestea, aşa că vor fi respinse.

- este lipsită de fundament şi critica prin care se pretinde că instanţa de apel a încălcat şi/sau aplicat greşit normele de drept privitoare la cauza contractului, edictate sub sancţiunea nulităţii absolute prin art. 1179 alin. (1) pct. 4, art. 1236, art. 1237 C. civ. coroborate cu art. 1238, art. 1247 şi art. 1250 C. civ.

Partea reiterează argumentele pe baza cărora a cerut să se constate cauza ilicită şi imorală a contractului încheiat sub nr. x/2012 şi, astfel, incidenţa unui motiv de nulitate absolută, criticând ca fiind greşite constatările de fapt pe baza cărora instanţele fondului au statuat că prezumţia de valabilitate a cauzei reglementată prin art. 1230 alin. (2) C. civ. nu a fost răsturnată în privinţa acestui contract.

Anume, afirmă că nu erau relevante analizei faptul că părţile au negociat clauzele contractului şi cunoşteau conţinutul acestuia (sub motiv că s-a profitat de lipsa de vigilenţă a enoriaşilor şi de absenţa aprobărilor statutare care nu au fost depuse la dosarul notarial), nici faptul executării contractului o perioadă semnificativă de timp, prin demolarea construcţiilor vechi şi edificarea de construcţii noi şi prin plata şi încasarea sumelor de bani stabilite (sub motiv că executarea contractului, indiferentă perioada de timp, nu înlătură nulitatea absolută), nici faptul că nu s-a probat prejudicierea intereselor sale patrimoniale, contractul fiind încheiat cu titlu oneros (evaluare apreciată nenecesară, relevantă fiind împrejurarea că imobilele nu mai pot constitui un sprijin spiritual pentru credincioşi).

Apreciază că faptul încheierii contractului în alţi termeni decât aceia conveniţi, contract de închiriere a terenului şi a construcţiilor ce urmau a fi edificate de partea pârâtă cu constituirea unui drept de uzufruct, probează cauza ilicită şi imorală, respectiv, frauda la lege, împrejurarea că prin contract şi-a exprimat acordul pentru demolarea construcţiilor vechi şi edificarea de construcţii noi nefiind de natură a permite încheierea unui alt contract.

Nici aceste argumente nu relevă, aşa cum se afirmă, încălcarea normelor de drept material relative la cauza contractelor, ci pun în discuţie relevanţa dată faptelor săvârşite de partea reclamantă de către instanţele fondului în contextul examinării motivelor prin care aceasta a invocat existenţa unei cauze ilicite şi imorale, respectiv, frauda la lege, ceea ce părţilor nu le este permis a invoca pe calea recursului, aşa cum s-a mai arătat.

Rezultă că, prin mai multe argumente, partea a susţinut existenţa unei cauze ilicite comune şi frauda la lege motivat prin aceea că atât reprezentanţii săi, cât şi ai părţii pârâte cunoşteau că încheierea valabilă a contractului presupunea respectarea voinţei concordante a părţilor, astfel că aceştia puteau încheia doar operaţiunea juridică convenită, irelevant fiind dacă drepturile şi obligaţiile stabilite se subsumau acesteia, potrivit legii, şi că orice modificare impunea obţinerea unui acord nou pe temei statutar.

Acest raţionament a mai fost invocat de partea reclamantă şi în sprijinul susţinerilor privind lipsa consimţământului şi a fost găsit a fi greşit de instanţele fondului motivat de faptul că acordul arhiepiscopiei a existat, fiind exprimat în considerarea conţinutului contractului, concomitent cu încheierea acestuia, de către reprezentantul acestei entităţi, aşa că nu poate fundamenta nici existenţa unei cauze ilicite ori imorale a contractului, şi nici frauda la lege.

Prin alte argumente s-a susţinut că scopul urmărit de partea pârâtă prin constituirea unui drept de superficie a fost ilicit şi imoral în considerarea faptului că aceasta a urmărit să se îmbogăţească în dauna patrimoniului părţii cocontractante, având cunoştinţă că bunurile parohiale, inclusiv cele din str. x, trebuie folosite de cult în interesul enoriaşilor, în îndeplinirea rolului spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural recunoscut prin art. 7 din Legea nr. 489/2006 .

Instanţa de apel a statuat corect că nu poate primi aceste susţineri, cât timp dreptul de superficie a fost constituit cu caracter oneros, iar partea pârâtă a fost obligată pentru folosinţa imobilelor la plata sumelor de bani stabilite de părţi de comun acord, aspect necontestat şi care probează scopul urmărit de partea reclamantă prin cedarea folosinţei respectivelor imobile.

De altminteri, argumentând astfel caracterul ilegal/imoral al cauzei contractului, partea reclamantă omite că folosinţa o perioadă îndelungată de timp a imobilelor din str. x a fost asumată de la început, prin caietul de sarcini pe baza căruia s-a organizat licitaţia, şi că această obligaţie excludea afectarea imobilelor activităţilor pe care le desfăşoară în beneficiul enoriaşilor.

În acest context al analizei se impune menţiunea că judecata fondului nu a purtat asupra unor bunuri sacre din patrimoniului părţii reclamante, aşa că invocarea caracterului imoral al cauzei contractului în considerarea afectării sentimentale a enoriaşilor ce ar fi lipsiţi de folosinţa unor bunuri menţionate în piatră în Sfântul Altar, se priveşte ca fiind străină cauzei pendinte.

Aşa fiind, şi aceste susţineri ale părţii reclamante, încadrate formal art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi respinse.

- este nefondată şi critica prin care partea pretinde că instanţa de apel a încălcat şi/sau aplicat greşit prevederile art. 207 alin. (2) C. civ., sub motiv că aprobările prevăzute de art. 43, art. 98 lit. k) din statut nu s-ar încadra în categoria autorizaţiilor la care face trimitere norma de drept civil.

Se susţine ca fiind greşite constatările instanţei de apel potrivit cărora "autorizaţiile" reglementate prin statutul propriu de organizare şi funcţionare s-ar subsuma cerinţelor relative la consimţământ, nu acelora prevăzute de art. 207 alin. (2) C. civ., şi contradictorii cât timp, invocată fiind lipsa "autorizaţiilor" statutare în susţinerea motivului de nulitate bazat pe lipsa de consimţământ, acesta a fost respins.

Argumentele expuse în susţinerea criticii relevă confuzia părţii în privinţa celor două elemente ce intră în structura capacităţii civile a persoanei juridice, aşa că nu vor fi primite în considerarea celor ce succed.

Norma prevăzută de art. 207 C. civ., prin derogare de la capacitatea de folosinţă deplină recunoscută prin art. 206 alin. (1) C. civ., instituie, cum corect a reţinut instanţa de apel, o incapacitate specială de folosinţă a persoanei juridice în privinţa acelor acte şi operaţiuni care, în considerarea specificului lor trebuie autorizate, potrivit legii, de organisme anume abilitate, nefiind permise liberei iniţiative.

Această incapacitate semnifică faptul că persoana juridică nu are recunoscut însuşi dreptul, nu că acest drept există în patrimoniul său, dar ar trebui exercitat cu aprobarea forurilor tutelare potrivit regulilor statutare, cum susţine partea reclamantă, punând în discuţie, astfel, greşit, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, reglementată prin art. 209 C. civ.

În această privinţă alin. (1) al art. 207 C. civ. este explicit, prevăzând că dreptul persoanei juridice de a încheia acte/desfăşura activităţi ce trebuie autorizate se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei.

Pe de altă parte, organismele abilitate, potrivit legii, să emită autorizaţiile prevăzute de art. 207 C. civ. sunt diferite de organele de administrare ale persoanei juridice prevăzute de art. 209 C. civ. (ce pot fi abilitate potrivit statutului să emită autorizaţii/aprobări), organe care sunt ţinute să respecte, în numele persoanei juridice, limitarea adusă capacităţii de folosinţă, sub sancţiunile arătate la alin. (2) al art. 207 C. civ.

Interpretarea contrară susţinută de partea reclamantă, potrivit căreia aceste entităţi ar fi identice nu poate fi primită întrucât conduce la concluzia absurdă potrivit căreia persoana juridică ar putea să-şi autorizeze singură, prin propriile organe de administrare, încheierea de acte ori desfăşurarea de activităţi ce-i sunt interzise potrivit legii şi la înlăturarea, astfel, din ordinea juridică a art. 207 C. civ., ceea ce nu este permis interpretului legii.

Considerentele hotărârii nu sunt nici contradictorii, deoarece instanţele fondului, examinând prevederile statutului părţii reclamante ce concretizează capacitatea civilă a parohiei, au respins apărările părţii relative la încălcarea acestora şi la neîndeplinirea cerinţei prevăzute de art. 1171 alin. (1) pct. 2 C. civ., ca nedovedite, nu sub motiv că nu ar fi fost relevante judecăţii.

Prin urmare, instanţa de apel a statuat corect că nu cade în sfera de reglementare a art. 207 C. civ. hotărârea Centrului eparhial prevăzută de art. 98 lit. k) şi nici aprobarea la care face trimitere art. 50 lit. e) din statut, motiv pentru care şi această critică va fi respinsă, ca nefondată.

Analizând recursul incident declarat de partea pârâtă A. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:

Prin acest recurs îndreptat exclusiv împotriva considerentelor hotărârii recurate partea pârâtă solicită, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să se constate "nelegalitatea doar a considerentelor care califică Statutul BOR şi H.G. nr. 53/2008, la care este anexă Statutul spre recunoaştere, ca fiind acte normative ori conţinând norme de reglementare legală".

Prin urmare, cere înlăturarea "considerentelor" hotărârii recurate de la pagina 32, ultimul paragraf, a căror redactare ar impune concluzia greşită că art. 60 din statut ar aparţine H.G. nr. 53/2008, şi, astfel, anexei unui act normativ, precum şi a considerentelor de la pagina 33, paragraful 8 ce trimit la art. 98 lit. k) din statut, cele de la pagina 34, paragrafele 1, 2 şi 7 ce trimit la art. 176 şi art. 88 din statut, precum şi cele de la pagina 35 paragrafele 2 şi 3 ce fac referire la art. 88, art. 98 şi 176 din statut, pentru aceleaşi argumente.

Recursul nu poate fi primit în considerarea celor ce succed.

Printr-o primă categorie de argumente, partea susţine că nici statutul BOR şi nici H.G. nr. 53/2008 prin care a fost recunoscut nu sunt acte normative, primul în considerarea elaborării sale de o asociaţie religioasă, cu încălcarea normelor de tehnică legislativă, al doilea, în considerarea faptului că este un act administrativ individual adoptat de guvern în scopul recunoaşterii doar a calităţii de cult a Bisericii Ortodoxe Române, nu şi a statutului acestui cult, astfel că niciunul nu putea fi aplicat raportului juridic civil dedus judecăţii.

Or, recunoaşterea calităţii de cult a Bisericii Ortodoxe Române s-a realizat prin art. 49 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, această biserică fiind unul din cele 18 culte recunoscute de lege indicate în anexa ce face parte integrantă din lege (BOR, la pct. 1).

Aşa fiind, susţinerea părţii pârâte potrivit căreia recunoaşterea acestui cult s-ar fi realizat prin H.G. nr. 53/2008 este lipsită de fundament juridic, indiferente fiind argumentele.

În sarcina cultelor astfel recunoscute, prin art. 49 alin. (2) din lege s-a prevăzut obligaţia de a prezenta în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii statutele şi codurile canonice la Secretariatul de Stat pentru Culte, pentru recunoaşterea acestora potrivit alin. (3), anume prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Secretariatului de Stat pentru Culte, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Rezultă, astfel, că H.G. nr. 53/2008 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 50 din 22 ianuarie 2008 a fost adoptată în aplicarea normei de drept menţionate şi a avut ca obiect recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, adică a statutului propriu al acestui cult, definit ca asociaţie religioasă constituită în condiţiile legii şi formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă (art. 6 din lege).

Ca atare, instanţa de apel a indicat corect în considerentele hotărârii pronunţate articolele examinate ca aparţinând Statului BOR ce constituie Anexa la H.G. nr. 53/2008, menţiune necesară şi pentru a se individualiza forma actului avută în vedere, anume aceea de la momentul constituirii raportului juridic dedus judecăţii, formă ce a fost modificată, ulterior, fapt ce a condus la renumerotarea articolelor sale.

Cultele funcţionează autonom faţă de stat şi faţă de alte instituţii potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, astfel că statutele şi codurile canonice ce concretizează regimul acestora ca persoane juridice emană de la asociaţiile religioase, nu de la autorităţile statului cu atribuţii în legiferare, asociaţii ce nu sunt ţinute să respecte normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 care opun doar entităţilor statale indicate în cuprinsul său.

Aşa fiind, se vădesc a fi străine cauzei argumentele întemeiate de partea pârâtă pe art. 108 din Constituţia României, art. 17, art. 18 alin. (1) lit. c), art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor şi art. 1 alin. (2), art. 4, art. 47, art. 51-53 din Legea nr. 24/2000 invocate în susţinerea afirmaţiei eronate potrivit cărora prin H.G. nr. 53/2008 ar fi fost recunoscută BOR, nu statutul acestei biserici.

Normele de drept menţionate nu sprijină nici raţionamentul exhibat de partea pârâtă în susţinerea afirmaţiei, corecte, potrivit căreia cultele nu pot adopta prin statute ori codurile canonice norme juridice legale, aceasta, însă, justificat de faptul că nu sunt entităţi statale, şi nici concluzia, greşită, potrivit căreia prevederile statutului unui cult nu sunt norme juridice.

Împrejurarea că statutul unui cult este elaborat de o asociaţie religioasă, având, astfel, sursă contractuală şi caracter individual, semnifică faptul că prevederile sale constituie norme juridice contractuale, proprii cultului, aplicabile unui număr restrâns de cazuri, nu norme juridice legale, cu aplicabilitate generală.

Normele juridice prevăzute de statutele cultelor religioase devin relevante cauzelor civile în contextul încheierii de către unităţile de cult de raporturi juridice civile, raporturi ce sunt reglementate prin norme juridice generale emise de către autorităţile statului şi a căror respectare incumbă tuturor subiectelor de drept civil, inclusiv unităţilor de cult când acţionează în calitate de subiect de drept civil.

La rândul lor, norme juridice generale adoptate de autorităţile statale fac trimitere la prevederile actului constitutiv şi statutului persoanei juridice, obligând, astfel, celelalte subiect de drept la consultarea acestor acte atunci când intră în raporturi juridice civile cu astfel de entităţi, cum sunt, spre exemplu, normele de drept relative la capacitatea civilă prevăzute de art. 205 şi urm. C. civ.

Aşadar, contrar susţinerilor părţii pârâte, prevederile statutului unui cult religios nu sunt excluse de plano din examinarea instanţelor judecătoreşti sub motiv că, fiind de sorginte convenţională, nu au puterea unei legi în sens de act juridic emis de Parlamentul ori de Guvernul României în cadrul competenţelor de legiferare ce le sunt recunoscute.

Prin urmare, reglementând organizarea şi funcţionarea persoanei juridice de utilitate publică denumită Biserica Ortodoxă Română, statutul recunoscut prin H.G. nr. 53/2008 cuprinde norme juridice proprii cultului aplicabile părţilor sale componente, printre care şi parohia recunoscută ca persoană juridică prin art. 40 alin. (1) lit. a) din statut şi, deopotrivă, aplicabile terţilor care intră în raporturi juridice civile cu unităţile de cult, pe temeiul normelor juridice generale care obligă în acest sens, anume la consultarea şi, astfel, la respectarea anumitor prevederi ale statutului acestora.

Aşa fiind, considerentele prin care instanţa de apel a examinat, pe temeiul normelor C. civ. relative la capacitatea civilă, respectarea reglementărilor statutare prevăzute de art. 60 (în realitate, art. 64), potrivit cărora preotul paroh este administratorul întregii averi parohiale, art. 88 lit. f), potrivit cărora arhiepiscopul reprezintă eparhia în relaţiile cu terţii şi art. 98 lit. k), potrivit cărora consiliul eparhial hotărăşte, printre altele, cu privire la transmiterea cu orice titlu a folosinţei sau proprietăţii asupra bunurilor imobile ale unităţilor bisericeşti din eparhie sunt proprii judecăţii cauzei pendinte, aşa că solicitarea părţii pârâte de înlăturare din hotărârea recurată este nefondată.

Cât priveşte art. 176 alin. (3) din statut, se constată că incidenţa asupra raportului juridic dedus judecăţii a fost invocată de partea reclamantă pe temeiul art. 1250 C. civ., susţinând că prevederea statutară reglementează un caz "anume" de nulitate absolută.

Hotărârea recurată nu cuprinde însă o dezlegare dată de instanţa de apel acestei chestiuni de drept, urmare a înlăturării, ca neîntemeiate, a argumentelor relative la "încălcarea prevederilor statutului" invocate de aceiaşi parte şi în susţinerea încălcării art. 1179 alin. (1) pct. 2 C. civ., sintagmă ce descrie şi ipoteza de aplicare a art. 176 alin. (3) din statut.

Potrivit considerentelor hotărârii, instanţa de apel a făcut trimitere la această prevedere statutară fie în contextul redării conţinutului criticilor formulate de partea reclamantă ("art. 207 alin. (2) C. civ. corob. cu art. 43, art. 98 lit. k) şi art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G.. Nr. 53/2008"), fie cu ocazia examinării cerinţei relative la consimţământ prevăzute de art. 1179 alin. (1) pct. 2 C. civ., fără a reţine, explicit, existenţa vreunui alt caz de nulitate decât acela analizat, configurat de eroarea asupra naturii contractului, reglementat de norme juridice civile.

Aşa fiind, în absenţa unor considerente distincte prin care instanţa de apel să fi statuat cu privire la compatibilitatea art. 176 alin. (3) din statut cu cele ale art. 1250 C. civ. ori să fi examinat pretenţiile deduse judecăţii în considerarea unui caz distinct de nulitate absolută, susţinerile părţii pârâte, în considerarea particularităţilor căii de atac exercitate de aceasta pe temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., sunt lipsite de fundament.

Printr-o a doua categorie de argumente, partea pârâtă susţine că prevederile art. 176 alin. (3) din statutul anexă la H.G. nr. 53/2008 [devenit art. 179 alin. (2) în forma la zi a statutului] contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 1246 alin. (4) C. civ., astfel că aceste prevederi nu puteau fundamenta examinarea cererii în nulitate dedusă judecăţii de partea reclamantă.

Şi aceste susţineri se vădesc a fi lipsite de fundament cât timp, aşa cum s-a arătat în precedent, judecata în fond a pretenţiei de nulitate formulate prin primul capăt al cererii deduse judecăţii de partea reclamantă s-a întemeiat, în considerarea motivului de nulitate reţinut şi examinat, eroarea asupra naturii contractului, pe temeiul normelor de drept prevăzute de C. civ.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât hotărârea recurată nu conţine nicio dezlegare privind compatibilitate art. 176 alin. (3) din statut cu norma de drept prescrisă art. 1246 alin. (4) C. civ., chestiune de drept invocată de partea pârâtă, de altminteri, pentru prima oară prin recursul ce face obiectul examinării.

Or, statuând prin art. 461 alin. (2) C. proc. civ. că se pot exercita căi de atac şi împotriva considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, legiuitorul a prevăzut, explicit, că o astfel de cale de atac poate viza numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, ceea ce presupune, ca şi condiţie de exercitare a căii de atac, existenţa în cuprinsul hotărârii a unor astfel de considerente a căror înlăturare, după caz, înlocuire cu altele, se pretinde instanţei de control judiciar.

Nici susţinerile potrivit cărora instanţa de apel, prin examinarea unora dintre prevederile statutului BOR, ar fi adăugat un izvor nou dreptului civil, altul decât acelea prevăzute la art. 1 alin. (1) C. civ. (legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului) nu pot fi primite.

Aşa cum s-a arătat în precedent, examinarea unora dintre prevederile statutului părţii reclamante s-a impus instanţelor fondului pe temeiul normelor din C. civ. care este izvor al dreptului civil şi aceasta în considerarea calităţii părţilor litigante de subiecte ale unui raport juridic civil, calitate în care le incumbă respectarea normelor juridice legale.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri deduse judecăţii, ca nefondate.

Având în vedere soluţia pronunţată asupra recursului propriu, Înalta Curte va constata că solicitarea părţii pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi fundamentată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Parohia Sfântul Stelian-Lucaci şi de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 343A din 11 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către recurenta-pârâtă A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.