State ownership consolidation of expropriated land and bad faith acquisition under Law No. 10/2001

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 21.08.2020 sub nr. x/2020, reclamanţii Municipiul Timişoara prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., Universitatea Politehnică Timişoara şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să constate că parcela de teren de 591 mp, situat în Timişoara, str. x, înscris în CF. vechi nr. x Timişoara, cu nr. top. x, a trecut în proprietatea Statului Român, în administrarea Institutului Politehnic Timişoara, conform Decretului de expropriere nr. 240/1965 de la fostul proprietar tabular F., înainte de 1989; să se constate că terenul expropriat este ocupat de trotuar, drum public (Aleea Studenţilor), parcare publică amenajată şi spaţiu verde, amenajări de utilitate publică menite să deservească căminele studenţeşti aflate în campusul universitar, fiind atins astfel scopul exproprierii; să se stabilească care este suprafaţa afectată de amenajările de utilitate publică din totalul suprafeţei expropriate de 591 mp în baza unui raport de expertiză tehnică topografică; să se dispună dezmembrarea suprafeţei de teren ocupată de amenajările de utilitate publică (ocupată de trotuar, drum public, parcare şi spaţiu verde) în situaţia în care acestea nu ocupă întreaga suprafaţă expropriată de 591 mp; să se constate în principal nulitatea absolută a certificatului de moştenire în baza căruia numita E. şi-a intabulat în anul 2003 dreptul de proprietate asupra terenului expropriat şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.05.2003; să se dispună rectificarea CF. nr. x Timişoara în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor asupra terenului expropriat şi ocupat de amenajările de utilitate publică şi, pe cale de consecinţă, să dispună întabularea dreptului de proprietate al statului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 1913/PI din 17 noiembrie 2021, Tribunalul Timiş a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte petitul 5 al cererii de chemare în judecată, invocată de pârâţii A., B., C. şi D.; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., Universitatea Politehnică Timişoara şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi i-a obligat, în solidar, să plătească pârâţilor A., B., C. şi D. suma de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 199 din data de 05 iulie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a hotărât astfel:

A admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi Municipiul Timişoara prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1913/PI/17.11.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş şi a schimbat sentinţa apelată după cum urmează:

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., Universitatea Politehnică Timişoara şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A constatat că terenul în suprafaţă de 591 m.p. înscris în CF iniţial x Timişoara nr. top x, situat administrativ în Timişoara, str. x este în proprietatea Statului Român şi în administrarea Universitatea Politehnică Timişoara (fostul Institut Politehnic Timişoara).

A constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor suplimentar nr. 38/30.05.2003 emis de BNP G. în limita masei succesorale ce se compune din imobilul înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top x grădină în str. x în suprafaţă de 591 m.p.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.05.2003 de acelaşi BNP G. încheiat între pârâta E. în calitate de vânzător şi pârâţii A., B., C. şi D. în calitate de cumpărători având de obiect imobilul înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top x grădină în str. x în suprafaţă de 591 m.p.

A dispus rectificarea CF nr. x Timişoara în sensul radierii dreptului de proprietate înscris pe seama pârâţilor E., A., B., C. şi D. cu titlu de moştenire şi înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român şi în administrarea Universităţii Politehnice Timişoara (fostul Institut Politehnic Timişoara) asupra imobilului identificat supra.

A dispus rectificarea CF nr. x Timişoara în sensul radierii dreptului de proprietate înscris pe seama pârâţilor A., B., C., D..

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată.

A obligat intimaţii-pârâţi E., A., B., C., D. la plata către apelanţi a sumei de 32.861,2 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în ambele faze procesuale.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 199 din 05 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii A., B., C. şi D..

Prin memoriul de recurs, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 121/PI/20.03.2003, pronunţată în dosarul nr. x/2003, cât şi numeroasele hotărâri judecătoreşti prin care s-a dat câştig de cauză recurenţilor în acţiuni având ca obiect constatarea dreptului de proprietate şi implicit ocuparea şi folosirea fără drept a unei porţiuni de 174 mp (din totalul celor 591 mp ai terenului în litigiu) din terenul recurenţilor de către Municipiul Timişoara (fapt ce a condus la obligarea acestui pârât la despăgubiri).

Au susţinut recurenţii că ceea ce se urmăreşte în realitate este stabilirea calităţii de proprietar a Statului Român asupra imobilului în litigiu, în timp ce calitatea acestora de proprietari ai terenului a fost stabilită anterior, în mod repetat, prin hotărârile menţionate.

În acest sens, au arătat că, în dosarul nr. x/2003, Tribunalul Timiş a respins contestaţia înregistrată de E. împotriva Dispoziţiei nr. 1399/29.11.2002 a Primarului Municipiului Timişoara, prin care s-a respins cererea de restituire a proprietăţii formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

În litigiul mai sus menţionat, tocmai reclamanta din prezentul dosar confirma faptul că imobilul nu a fost expropriat, astfel că nu poate fi restituit, întrucât nu a trecut în proprietatea statului.

Deşi instanţa de apel a considerat că această chestiune nu a fost tranşată niciodată prin raportare la existenţa Decretului nr. 240/1965, recurenţii au învederat că acest document a fost depus şi în cadrul dosarului nr. x/2018 de către reclamanta-intimată din prezenta cauză, iar apărările formulate şi înscrisurile depuse au fost reiterate şi în cadrul dosarului pendinte.

Este impropriu a susţine că această chestiune nu a mai fost analizată, ţinând cont de faptul că apărările reclamantei din dosarul pendinte sunt identice cu cele prezentate în toate dosarele anterioare.

Din această perspectivă, instanţa de apel, contrar legii, a statuat diferit asupra chestiunilor dezlegate, cu încălcarea flagrantă a ordinii de drept şi cu anularea principiului securităţii juridice. Aceasta a exercitat o operaţiune proprie de interpretare a hotărârilor pronunţate între părţi, cu încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Împrejurarea că nu a fost menţionat expres Decretul nr. 240/1965 în cuprinsul deciziei nr. 1658/27.11.2020, nu deschide calea reevaluării judecăţii, atâta timp cât chestiunea litigioasă a fost tranşată, având la bază şi acest înscris.

În continuare, recurenţii au susţinut că în mod eronat instanţa de apel a apreciat ca fiind suficiente existenţa Decretului de expropriere nr. 240/1965, a CF x, precum şi a notificării şi contestaţiei formulate de către E., pentru a confirma indubitabil faptul că s-ar fi dispus şi finalizat exproprierea parcelei în discuţie.

Or, existenţa unui decret de expropriere, decizie sau orice act de preluare faptică a terenului în perioada anilor 1945-1989 nu este suficientă pentru a avea loc o expropriere şi din punct de vedere juridic, astfel cum a reţinut şi instanţa supremă într-o decizie de speţă, nr. 291/2014 pronunţată în dosarul nr. x/2011.

Făcând trimitere la probele administrate în cauză, recurenţii au arătat că din cuprinsul adresei nr. x a Arhivelor Naţionale rezultă că nu au fost identificate procese-verbale de predare-preluare a imobilelor precizate în anexa Decretului nr. 240/1965 sau înscrisuri privind situaţia despăgubirilor, iar prin adresa nr. x/02.02.2007, Serviciul Administrare Imobile din cadrul Direcţiei Patrimoniu a Municipiului Timişoara se menţionează că imobilul nu se află şi nu s-a aflat în evidenţa mijloacelor fixe ale instituţiei.

Drept urmare, au considerat că este evident un abuz de drept din partea statului de a veni acum, la o distanţă de aproximativ 20 de ani de la momentul la care se putea exercita dreptul de restituire, ignorând existenţa a peste 20 de hotărâri judecătoreşti prin care a fost tranşată problema titularului dreptului de proprietate în favoarea recurenţilor, şi a afirma că imobilul în litigiu a fost expropriat.

Totodată, au învederat că, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Driha contra României, Păduraru contra României, Beian contra României, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei) s-a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale societăţii este respectarea principiului securităţii juridice, iar incertitudinea jurisprudenţială este de natură să reducă încrederea justiţiabililor în sistemul judiciar şi contravine acestui principiu. Astfel, instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenţie.

Concluzionând asupra acestui motiv de casare, recurenţii au susţinut că declanşarea unui litigiu în care se repune în discuţie situaţia juridică a unui imobil care a făcut obiectul unei/multor dispute judiciare între aceleaşi părţi, este de natură a înfrânge principiul securităţii raporturilor juridice civile.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a reţinut că o dispoziţie de respingere a notificării, chiar confirmată printr-o hotărâre judecătorească, nu are aptitudinea de a produce efecte juridice şi, în niciun caz, aceea de recunoaştere a unui vechi drept de proprietate, argumentând calitatea de proprietar în favoarea statului, după cum urmează: "temeiul de drept în virtutea căruia, ca urmare a respingerii notificării remise de intimată s-a consolidat dreptul de proprietate al statului roman se regăseşte tot în cuprinsul legii speciale cu nr. 10/2001 (...)".

Aşadar, deşi instanţa de apel nu a atribuit niciun efect dispoziţiei de respingere în cazul în care aceasta ar putea fi interpretată ca o recunoaştere a dreptului de proprietate în favoarea defunctului F., totuşi, ulterior, a recunoscut un vechi drept de proprietate în favoarea statului, apreciind că a avut loc o consolidare a dreptului acestuia.

Astfel, au susţinut recurenţii, motivarea instanţei de apel este contradictorie referitor la efectele pe care le produce dispoziţia de respingere a notificării, reţinându-se pe de-o parte, că aceasta nu are aptitudinea de a produce efecte juridice, cu atât mai puţin de recunoaştere a unui drept de proprietate (în favoarea lui F.), iar, pe de altă parte, că dreptul de proprietate a fost consolidat în urma acestei dispoziţii (în favoarea statului).

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii au invocat o încălcare şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Legea 10/2001, reţinându-se că temeiul de drept în virtutea căruia, ca urmare a respingerii notificării remise de intimată, s-a consolidat dreptul de proprietate al statului român se regăseşte tot în cuprinsul Legii speciale nr. 10/2001 care, în textul de lege anterior enunţat dispune că "Imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali".

Or, capitolul III al Legii nr. 10/2001 prevede procedura de restituire, procedură care nu este aplicabilă situaţiei pendinte, atâta timp cât imobilul nu a fost restituit. Textul de lege are în vedere ipoteza în care imobilul nu a fost restituit, deoarece acest lucru nu era posibil (de exemplu, bunul era de uz sau de interes public) şi, în schimbul restituirii, au fost acordate despăgubiri/schimburi de teren, iar în niciun caz nu are în vedere ipoteza în care notificarea de restituire a fost respinsă în considerarea calităţii de proprietar a titularului notificării.

Au mai arătat recurenţii că, potrivit art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele care nu sunt restituite rămân în administrarea unităţii deţinătoare, iar nu în proprietate, astfel că, şi dacă ar fi valabilă teza instanţei de apel, s-ar fi consolidat dreptul de administrare, iar nu de proprietate.

În ceea ce priveşte "deţinătorul actual" al imobilului, recurenţii au arătat că acest aspect a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 121/PI/20.02.2003, pronunţată în dosarul nr. x/2003, în care Tribunalul Timiş a menţionat expres faptul că "persoana deţinătoare este F.".

Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene, "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. Or, în cauză, atât o autoritate administrativă publică, cât şi o instanţă judecătorească au stabilit faptul că "deţinătorul" şi proprietarul imobilului era F..

Ca atare, în opinia recurenţilor, este evident că nu poate fi reţinută vreo consolidare a dreptului de proprietate în favoarea statului în temeiul art. 42 alin. (1) din Legea 10/2001, instanţa de apel aplicând greşit aceste norme la situaţia din litigiul pendinte.

Tot în cadrul acestui motiv de casare, recurenţii au invocat şi o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1898 C. civ. din 1864, în ceea ce priveşte buna-credinţă a lor la achiziţionarea imobilului, instanţa de apel apreciind în mod greşit că ar fi fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Sub acest aspect, au arătat că, atât în sistemul Decretului-Lege nr. 115/1938, cât şi al Legii nr. 7/1996, dar şi al C. civ. actual, dacă un drept a fost înscris în cartea funciară se prezumă că acel drept există. Extrasul CF care le-a fost prezentat înainte de achiziţionarea imobilului nu prezenta niciun indiciu cum că nu ar corespunde realităţii.

În acelaşi sens, nici din perspectiva principiului res judicata pro veritate habetur, nu li se poate reproşa faptul că s-au încrezut într-o hotărâre judecătorească care statua asupra calităţii de proprietar a imobilului în favoarea defunctului F.. Era imposibil de preconizat sau intuit faptul că situaţia juridică a terenului ar fi fost alta, atâta timp cât vânzătoarea le-a prezentat atât dispoziţia de respingere a cererii de restituire a imobilului, care prevedea că F. este proprietar (şi care menţiona expres că statul nu are nicio cotă parte din dreptul de proprietate), cât şi hotărârea judecătorească prin care a fost constatat faptul că dispoziţia menţionată este legală, dar şi certificatul de urbanism nr. x/21.03.2003, eliberat chiar de către reclamantă, în scopul vânzării.

Astfel, au conchis recurenţii, referirea la presupusa rea-credinţă a acestora s-a făcut de către instanţa de apel fără o motivare convingătoare, bazată pe probe, reaua-credinţă trebuind a fi dovedită, şi nu "prezumată".

În ceea ce priveşte analiza erorii comune şi invincibile, recurenţii au reclamat o motivare succintă şi neconvingătoare a instanţei de apel, realizată fără examinarea cu obiectivitate a probelor din dosar şi cu o interpretare părtinitoare care îi induce pârâtei E. o sarcina disproporţionată: aceea de a lămuri regimul juridic al unui teren în care figurează ca proprietar în CF soţul defunct, teren care aparent nu face obiectul Legii nr. 10/2001, conform dispoziţiei de respingere, confirmată de hotărârea instanţelor.

Or, în opinia recurenţilor, toate aceste considerente conduc logic la concluzia că, la acel moment, a existat în mod cert o eroare comună şi invincibilă în condiţiile în care terenul a putut fi vândut prin îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute de Statul Roman la acea vreme (2003).

Cu referire la ultimul motiv de recurs dezvoltat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat principii fundamentale ale procesului civil, mai exact cele reglementate de art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (6) şi art. 22 alin. (6).

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurenţii au arătat că, deşi prin cererea introductivă s-a solicitat şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.05.2003 şi a certificatului de moştenitor nr. x/30.05.2003, totuşi instanţa de apel nu a analizat motivele invocate, ci s-a limitat la a reţine, în mod nereal, că recurenţii au dat de dovadă de rea-credinţă. Instanţa de apel a prezentat motivele pentru care s-ar impune nulitatea absolută a acestor acte, expunând un raţionament propriu prin care a încercat să complinească absenţa motivării de către reclamanţi, substituindu-se acestei părţi şi formulând practic apărări, astfel că nu poate fi identificat vreun corespondent între considerentele instanţei de apel şi apărările formulate în ceea ce priveşte nulitatea actelor.

În ultima parte a memoriului de recurs, recurenţii au reiterat situaţia de fapt, arătând demersurile făcute în calitate de proprietari ai imobilului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 121/PI/20.02.2003 a Tribunalului Timiş pronunţată în dosarul nr. x/2003, dar şi a "numeroaselor" hotărâri judecătoreşti definitive favorabile prin care s-a tranşat chestiunea litigioasă a calităţii lor de proprietari ai terenului litigios, pronunţate în perioada 2006-2021 (în 11 procese civile enumerate în nota de subsol de la pagina 2 a memoriului de recurs), cu privire specială asupra hotărârilor pronunţate în dosarele Judecătoriei Timişoara nr. x/2018 (despăgubiri pentru lipsa de folosinţă), nr. z/2005 (obligaţia de a face - mutarea conductelor de apă şi canalizare) şi nr. y/2005 (servitute de trecere).

Controversa esenţială din eşafodajul motivului de casare luat în analiză vizează presupusa dezlegare jurisdicţională definitivă, a chestiunii litigioase referitoare la calitatea recurenţilor-pârâţi de proprietari ai terenului litigios, aspect tranşat cu efect de lucru judecat, însă ignorat nepermis de către instanţa de apel şi repus în discuţie în litigiul pendinte.

Criticile sunt nefondate.

Preliminar, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, declanşat de reclamanţii Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al mun. Timişoara, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive şi analizat de instanţele de fond, îl reprezintă: (i) constatarea dreptului de proprietate al Statului Român şi, corelativ, a dreptului de administrare al Universităţii Politehnice Timişoara (fostul Institut Politehnic Timişoara) asupra terenului în suprafaţă de 591 mp, situat în Timişoara, str. x, înscris în CF vechi nr. x Timişoara, cu nr. top. x, trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 240/1965 în vederea amenajării unor utilităţi publice menite să deservească căminele studenţeşti aflate în campusul universitar, amenajări ce au fost efectuate, (ii) anularea actelor juridice subsecvente perfectate de pârâta E., moştenitoarea fostului proprietar tabular, cu pârâţii A., B., C. şi D., (ii) precum şi efectuarea cuvenitelor rectificări de carte funciară.

Criticile din apel aduse modului de soluţionare a capătului principal de cerere, ca şi apărările corelative, au fost examinate de instanţa de prim control judiciar în parametrii mecanismului procesual reglementat de art. 35 din C. proc. civ., pornindu-se de la împrejurarea de fapt premisă, anume aceea că reclamanţii au posesia terenului şi, astfel, o acţiune în realizarea dreptului nu le mai este îngăduită de lege.

Aşadar, din perspectiva scopului material urmărit, demersul judiciar al reclamanţilor-intimaţi a suspus judecăţii o acţiune în constatare provocatorie.

Devine util prezentului control de legalitate a reaminti că, fiind definită doctrinar drept cererea prin care titularul unui drept îl cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său, pârâtul fiind provocat să îşi valorifice pretenţiile, respectiv să încerce să îşi dovedească dreptul pretins, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l demonstrează, acţiunea în constatare provocatorie este supusă, asemenea celorlalte tipuri de acţiuni în constatare, principiului subsidiarităţii prevăzut de art. 35 din C. proc. civ., în sensul că admisibilitatea acesteia este condiţionată de inexistenţa, la dispoziţia reclamantului, a unei acţiuni în realizarea dreptului respectiv.

Aceasta întrucât, în condiţiile în care, la nivel legal, există mecanisme procedurale pe care persoana interesată le poate folosi pentru a-şi realiza efectiv dreptul, norma anterior redată acordă prevalenţă însăşi realizării dreptului, şi nu doar constatării existenţei lui, tocmai pentru a nu trena clarificarea unor situaţii potenţial litigioase.

Drept urmare, în măsura în care, deşi nu a pierdut posesia bunului, totuşi dreptul său de proprietate este supus unor contestări sau tulburări, reclamantul are deschisă calea acţiunii în constatarea dreptului, pentru a înlătura orice incertitudine, curmând contestările sau tulburările.

Din această perspectivă, acţiunea în constatare provocatorie se constituie într-un veritabil mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate, iar soluţionarea conflictului de drepturi este supusă regimului probator consacrat în materia acţiunii în revendicare imobiliară, ca mijloc specific de apărare a acestui drept real.

Este vorba, aşadar, de regula comparării titlurilor exhibate de părţi, în înţelesul de moduri de dobândire a dreptului de proprietate, procedeu care este specific modurilor derivate de dobândire a proprietăţii şi prin care se stabileşte care dintre titluri este mai caracterizat, adică mai puternic, dându-se, pe cale de consecinţă, preferabilitate şi câştig de cauză părţii care îl deţine.

În litigiul pendinte, instanţa de apel, restabilind situaţia de fapt pe baza reevaluării mijloacelor de probă, a reţinut că dovezile administrate în cauză (Decretul de expropriere nr. 240/1965 cu tabelul anexă şi CF vechi x, coroborate cu notificarea şi contestaţia formulate de pârâta E.) demonstrează nu doar faptul că s-a dispus exproprierea terenului litigios, ci şi împrejurarea că exproprierea şi-a produs efectele în totalitate, de vreme ce sunt amenajate pe el utilităţi ce deservesc complexul studenţesc, situaţie de fapt de notorietate şi necontestată de părţile litigante.

Întrucât s-a împlinit scopul exproprierii, iar fostul proprietar tabular a fost lipsit în totalitate de toate atributele dreptului de proprietate, moştenitoarea acestuia a declanşat etapa administrativă instituită de legea specială reparatorie, nr. 10/2001, iar, mai apoi, pârâţii au recurs la concursul instanţei pentru a obţine despăgubiri materiale pentru lipsa de folosinţă a terenului dobândit prin vânzare-cumpărare.

A concluzionat instanţa de apel, în cadrul silogismului juridic, în sensul că terenul litigios a trecut, în temeiul Decretului de expropriere nr. 240/1965, din patrimoniul fostului proprietar F. în patrimoniul statului, neavând relevanţă juridică împrejurarea că Statul Român nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, câtă vreme exproprierea reprezintă o excepţie de la efectul constitutiv al înscrierii drepturilor reale în cartea funciară în sistemul Decretului-Lege nr. 115/1938 (art. 26), precum şi de la efectul de opozabilitate faţă de terţi în sistemul Legii nr. 7/1996 (art. 28).

A mai reţinut instanţa de apel faptul că intimata-pârâtă E., moştenitoarea fostului proprietar tabular, a uzat de calea legii speciale nr. 10/2001, însă nu a parcurs întreaga procedură jurisdicţională, în sensul că nu a mai exercitat căile de atac recunoscute de lege împotriva sentinţei prin care i-a fost respinsă contestaţia formulată împotriva dispoziţiei de respingere a notificării.

Astfel fiind, dreptul de proprietate al Statului Român s-a consolidat definitiv, în temeiul art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar singura cale procedurală pentru recunoaşterea lui este cea a acţiunii în constatare, întrucât reclamanţii sunt în posesia terenului litigios, pe care s-au edificat construcţiile ce deservesc complexul studenţesc.

Revenind la motivul de casare în analiză, se cuvine observat faptul că recurenţii pretind că titlurile exhibate, în înţelesul de moduri de dobândire a proprietăţii terenului, pe care, în actualul proces, se întemeiază drepturile reale contrapuse de părţile litigante, au făcut obiectul verificărilor jurisdicţionale din anterioarele litigii purtate între părţi, a căror rezolvare definitivă s-ar fi concretizat într-o tranşare neechivocă a calităţii de proprietar în favoarea recurenţilor.

Înalta Curte reţine, însă, deplin legală logica argumentativă a instanţei de apel, care a apreciat că raportul juridic aici litigios nu a fost definitivat în vreo judecată anterioară, nefiind nicidecum examinat dacă şi în ce temei, terenul în discuţie ar fi trecut în proprietatea statului sau, dimpotrivă, ar fi rămas în patrimoniul fostului proprietar tabular.

În acest punct al analizei, se cuvine reamintit că autoritatea de lucru judecat reprezintă, necontestat, principalul efect procesual al unei hotărâri judecătoreşti definitive; fiind expresia puterii judecătorului de a tranşa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forţa, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiaşi judecăţi şi reluării verificărilor jurisdicţionale asupra aspectelor tranşate, asigurând astfel stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigiosă".

Incidenţa efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat presupune, potrivit art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, ca o chestiune litigioasă, care şi-a găsit deja dezlegare într-un litigiu anterior, să se impună unei judecăţi ulterioare care are legătură cu aceasta, fără a mai putea fi reevaluată şi fără a se mai putea reveni asupra acesteia de către instanţa ulterioară.

Altfel spus, fundamentul autorităţii de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părţile de a formula pretenţii şi apărări, de a-şi expune motivele şi argumentele, de a propune, administra şi discuta probele, precum şi de a dezbate toate chestiunile de fapt şi de drept relevante. În aceste condiţii, hotărârea care tranşează litigiul se bucură de autoritatea de lucru judecat, nemaiputând fi pusă în discuţie în alte procese ulterioare, fireşte, intrând în autoritatea lucrului judecat numai considerentele decisive, care sprijină în mod necesar soluţia adoptată prin dispozitiv, precum şi cele decizorii, prin care se dezleagă o chestiune litigioasă.

Se mai cuvine subliniat, având în vedere că parte din hotărârile judecătoreşti evocate prin memoriul de recurs au fost pronunţate în procese guvernate de C. proc. civ. din 1865, ce nu conţine dispoziţii similare, aspectul că atât în doctrina, cât şi în jurisprudenţa dezvoltate pe marginea reglementării anterioare, identificarea efectelor lucrului judecat era realizată, constant şi consecvent, prin raportare la aceleaşi exigenţe, subordonat imperativului de ordine publică de a se evita pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Evaluarea problemei existenţei sau nu a efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat presupune un examen de identificare a elementelor raportului juridic litigios deja soluţionate.

În lumina reperelor de analiză cu valoare generală, anterior expuse, Înalta Curte reţine, similar instanţei de apel, că nu a fost dezlegată jurisdicţional definitiv, în procesele anterioare, chestiunea controversată a calităţii de proprietar al terenului litigios dobândită prin efectul exproprierii din anul 1965, impunându-se a fi reiterat argumentul de principiu potrivit cu care, dobândesc autoritate de lucru judecat doar aspectele litigioase tranşate efectiv într-o judecată anterioară, iar nu şi cele care ar fi putut fi tranşate, însă, în concret, nu au fost examinate, nici măcar tangenţial.

Astfel, cu referire la dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Timiş, având ca obiect contestaţia formulată de pârâta-intimată E. împotriva dispoziţiei nr. 1399/2002 a Primarului municipiului Timişoara prin care a fost respinsă notificarea, formulată în baza Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a terenului litigios în suprafaţă de 591 mp, este de observat că, prin sentinţa civilă nr. 121/PI/20.02.2003 a Tribunalului Timiş, definitivă şi irevocabilă prin neapelare, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia introdusă.

Corpul de considerente, cu valoare decisivă ori decizorie, care au fundamentat hotărârea ce a pus capăt, definitiv, dosarului nr. x/2003, are următorul conţinut (redat în integralitate):

"Examinând extrasul CF x Timişoara existent la 12.02.03, imobilul situat în Timişoara pe parcela topografică 9490 în suprafaţă de 591 mp, cuprinzând grădina în str. x, îl are ca proprietar tabular pe F., cu titlu de cumpărare nr. 818/17.05.1945.

Întru atare situaţie, nu este justificată şi întemeiată cererea şi contestaţia reclamantei, întrucât persoana ce revendică imobilul, respectiv reclamanta, era îndreptăţită să se adreseze unităţii deţinătoare sau persoanei deţinătoare a bunului imobil, potrivit art. 25 şi următoarele din L.10/2001.

Din extrasul CF nr. x Timişoara, rezultă că persoana deţinătoare este F., chiar soţul defunctei.

În această situaţie, calitatea de parte procesuală pasivă a Primăriei Munic. Timişoara nu este justificată. Chiar dacă prin absurd s-ar admite aşa cum susţine reclamanta că pe acest teren au fost construite construcţii, nu a fost identificată acea persoană, astfel că reclamanta în această situaţie putea să cheme în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum prevede art. 26 pct. 3 din Legea 10/2001.

În concluzie, contestaţia formulată de contestatoarea E. este neîntemeiată, astfel că dispoziţia nr. x/29.11.2002 emisă de Primăria Munic. Timişoara este temeinică şi legală, situaţie în care contestaţia introdusă de către aceasta va fi respinsă."

Evaluând atât dispozitivul, cât şi considerentele sentinţei civile nr. 121/PI/2003, evident din perspectiva exclusiv a unei calificări corecte a efectului autorităţii de lucru judecat şi a felului, obligatoriu, în care se manifestă acesta în relaţia dintre părţi, instanţa de apel a dedus corect concluzia că nu s-a statuat, în procesul anterior, asupra aceleiaşi situaţii juridice, de vreme ce a fost cercetată numai situaţia de carte funciară, fără să fi fost dezbătut şi tranşat aspectul controversat dintre părţi, referitor la efectele juridice produse de decretul de expropriere din 1965.

Altfel spus, nu poate fi vorba despre o identitate de chestiune litigioasă tranşată în litigiul anterior şi repusă în discuţie în procesul pendinte, întrucât aspectul aici controversat nu a primit o dezlegare definitivă într-un proces anterior, care să se fi referit la unul şi acelaşi raport juridic.

În sensul acestei concluzii, instanţa de apel a argumentat corect că, pe de o parte, dispozitivul hotărârii judecătoreşti, prin care s-a respins contestaţia, nu produce un efect recognitiv sau constitutiv de proprietate în favoarea fostului proprietar tabular.

Aceasta întrucât, prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 atribuie efecte juridice dispoziţiei prin care se dispune restituirea în natură a bunului, nu şi celei de respingere a unei atare cereri, astfel că, din moment ce hotărârea judecătorească păstrează dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, nu se poate trage concluzia că s-ar recunoaşte un vechi drept de proprietate, stins prin efectul exproprierii.

În egală măsură, în mod corect a observat instanţa de apel că intimata-pârâtă E. nu deţine o hotărâre judecătorească prin care să-i fie recunoscută calitatea de proprietar şi să fie dispusă expres restituirea bunului expropriat anterior anului 1989. Aşadar, nu există în patrimoniul acesteia un "bun actual", în accepţiunea Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Europeană în cauza H. şi alţii împotriva României, prin care s-a statuat că există un "bun actual" în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres şi restituirea bunului.

Pe de altă parte, cum în mod judicios a observat instanţa de apel, considerentele hotărârii judecătoreşti în discuţie nu clarifică regimul juridic al bunului, ci fac referire numai la situaţia de carte funciară (în care figura în continuare ca proprietar autorul F.), fără a se cerceta şi decretul de expropriere din 1965, deşi contestaţia formulată conţinea menţiunea expresă că imobilul fusese expropriat.

Or, în privinţa situaţiei de carte funciară, analizată în considerente, deplin legal a reţinut instanţa de apel argumentul că atât Decretul-Lege nr. 115/1938, prin art. 26, cât şi Legea nr. 7/1996, prin art. 28, excludeau de la înscrierea în cartea funciară, exproprierea, ca modalitate de trecere a unui imobil în proprietatea publică a statului.

Astfel fiind, terenul litigios a trecut din patrimoniul fostului proprietar F., în patrimoniul statului, în temeiul Decretului de expropriere nr. 240/1965 care şi-a produs integral efectele (fiind realizat scopul exproprierii), independent de situaţia de carte funciară în care a rămas în continuare fostul proprietar, câtă vreme exproprierea reprezenta o excepţie de la efectul constitutiv al înscrierii drepturilor reale în cartea funciară în sistemul Decretului-Lege nr. 115/1938, precum şi de la efectul de opozabilitate faţă de terţi în sistemul Legii nr. 7/1996.

De altfel, în condiţiile în care prin considerente s-a repudiat calitatea procesuală pasivă a Primăriei municipiului Timişoara, hotărârea pune în evidenţă şi o aparentă contradicţie cu soluţia din dispozitiv, prin care s-a respins contestaţia ca neîntemeiată, iar nu ca efect al admiterii unei excepţii procesuale.

Aşadar, reiterând că, pe de o parte, rezolvarea raporturilor juridice dintre părţi presupune, în mod necesar, o aplicare a normei de drept la situaţia de fapt concretă (pentru că acesta este conţinutul funcţiei jurisdicţionale, respectiv de a spune dreptul situaţiei de fapt - da mihi factum dabo tibi ius), iar, pe de altă parte, că dobândesc autoritate de lucru judecat doar aspectele litigioase tranşate efectiv într-o judecată anterioară, iar nu şi cele care, chiar controversate fiind, nu au fost în concret examinate, nici măcar tangenţial, Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 121/PI/20.02.2003 nu poate avea ataşat un atare efect procesual în raport cu litigiul pendinte, care să fi fost ignorat nepermis de către instanţa de apel.

În consecinţă, instanţa de apel nu era împiedicată să statueze în sensul opus construcţiei argumentative propuse de pârâţii-recurenţi, de vreme ce nu exista o dezlegare anterioară definitivă asupra chestiunii litigioase pendinte, astfel că nu a fost nesocotit vreun efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat, motivul de casare invocat fiind nefondat.

Nici în raport cu celelalte hotărâri judecătoreşti favorabile, invocate în cuprinsul memoriului de recurs, nu s-ar putea, raţional, reţine că este vorba despre vreo identitate de chestiune litigioasă tranşată în litigiile anterioare şi repusă în discuţie în procesul pendinte, raţionamentul expus în cele ce precedă fiind deopotrivă valabil.

Astfel, cu referire la hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Timişoara, având ca obiect despăgubiri pentru lipsa parţială de folosinţă a terenului litigios (raţiunile fiind aplicabile şi în cazul celorlalte litigii cu acelaşi tip de obiect, derulate mai înainte între părţi), instanţa de apel a argumentat că, deşi adusă în discuţie în proces prin susţinerile şi apărările formulate de părţi, totuşi chestiunea litigioasă esenţială - dobândirea proprietăţii terenului prin efectul exproprierii - nu a fost analizată şi dezlegată de instanţele învestite anterior, aşa cum rezultă cu puterea evidenţei din considerentele (redate in extras) deciziei civile nr. 1658/A/2020 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 722/2021 a Curţii de apel Timişoara, secţia I civilă.

Cu alte cuvinte, problematica aici controversată nu a fost trecută anterior prin filtrul propriu de analiză şi raţionament al unui judecător şi, pe cale de consecinţă, nu a fost nici tranşată jurisdicţional definitiv.

În cadrul aparatului argumentativ, instanţa de apel a observat corect aspectul că, prin hotărârile judecătoreşti în care pârâţii-recurenţi au obţinut despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 174 mp din totalul de 591 mp, ocupată de construcţiile aflate în administrarea Universităţii Politehnice Timişoara (fostul Institut Politehnic Timişoara), la stabilirea calităţii procesuale active şi, implicit, a celei de proprietari, instanţele s-au raportat exclusiv la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.05.2003, încheiat între pârâta-vânzătoare E. şi pârâţii-cumpărători A., B., C. şi D. şi înscris în cartea funciară, fără a analiza însă istoricul imobilului.

Astfel, în hotărârile anterioare (cu titlu de exemplu, sentinţa civilă nr. 12057/2007 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin decizia civilă nr. 259/2008 a Tribunalului Timiş, irevocabilă prin decizia civilă nr. 833/2008 a Curţii de Apel Timişoara), instanţele au avut în vedere, pe de o parte, situaţia de carte funciară existentă la data promovării litigiilor, care evidenţia că recurenţii (reclamanţi în respectivele procese) erau titularii dreptului de proprietate, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, având ca obiect un teren ocupat de construcţii deţinute de o altă persoană, iar, pe de altă parte, argumentul că nu s-a dovedit existenţe vreunei exproprieri a acestora (nu şi a antecesorulului vânzătoarei).

Ca atare, nu s-a aprofundat cercetarea judecătorească pentru a se stabili dacă anterior anului 1989 a existat o expropriere, deşi terenul era ocupat de mai multe construcţii, în privinţa cărora nu s-a analizat contextul temporal şi factual în care au fost realizate.

Se impune, drept urmare, concluzia reţinută corect de către instanţa de apel, în sensul că, în realitate, prin hotărârile judecătoreşti favorabile, cu pretins efect de lucru judecat ataşat, s-a statuat asupra calităţii pârâţilor-recurenţi de proprietari ai terenului, fundamentată numai pe contractul de vânzare-cumpărare şi pe situaţia de carte funciară actuală, coroborate cu absenţa unei decizii de expropriere a acestora, în calitate de proprietari tabulari actuali.

Or, contrar susţinerilor recurenţilor, cauza juridică disputată în litigiul pendinte, înţeleasă ca fundament al dreptului real afirmat, mai precis ca mod de dobândire a proprietăţii terenului litigios, nu a fost nicidecum antamată şi tranşată în judecăţile precedente. Niciunde în considerentele cu valoare decisivă ori decizorie, ce fundamentează hotărârile evocate prin memoriul de recurs, nu a fost examinată, concret şi efectiv, problema de drept litigioasă, referitoare la pierderea dreptului de proprietate de către autorul indirect, F., prin efectul exproprierii dispuse în baza Decretului nr. 240/1965 şi, corelativ, la dobândirea dreptului de proprietate al statului asupra terenului, înstrăinat ulterior către recurenţi.

Cum judicios a remarcat instanţa de apel, în hotărârile anterioare a făcut obiect de verificare jurisdicţională incidenţa sau nu a unei proceduri de expropriere a actualilor proprietari tabulari, recurenţii-pârâţi, guvernată de legislaţia în vigoare posterior anului 1989, iar nu de cea din regimul comunist, de referinţă, nefiind analizat, cum s-a demonstrat deja în cele ce precedă, dacă fostul proprietar tabular F. a pierdut sau nu dreptul de proprietate asupra terenului, prin expropriere, în anul 1965.

În egală măsură, cu referire la hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2005 (obligaţia de a face - mutarea conductelor de apă şi canalizare) şi nr. y/2005 (servitute de trecere) ale Judecătoriei Timişoara, se cuvine subliniat că examinarea calităţii recurenţilor de proprietari ai terenului litigios s-a realizat utilizându-se aceleaşi repere de analiză, din perspectiva modului de dobândire a proprietăţii terenului litigios, deci a titlului opus de aceştia.

Devine, aşadar, incidentă mutatis mutandis argumentaţia logico-juridică expusă deja, fiind de observat, de altfel, împrejurarea că nici recurenţii nu fac vreo referire concretă la motivarea care ar îngloba, în opinia acestora, aspecte litigioase tranşate definitiv şi nesocotite în actualul proces.

Concluziv, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 este nefondat.

II.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat motivarea contradictorie cu privire la efectele juridice produse de dispoziţia de respingere a notificării, nr. 1399/29.11.2002, întrucât se reţine, pe de o parte, că nu are aptitudinea de a produce efecte juridice, cu atât mai puţin de recunoaştere a unui drept de proprietate (în favoarea lui F.), iar, pe de altă parte, că dreptul de proprietate a fost consolidat în urma acestei dispoziţii (în favoarea statului).

Critica este nefondată.

Contrar susţinerilor recurenţilor, considerentele vizate de critica de nelegalitate nu conţin vreo contradicţie, ci, dimpotrivă, raţionamentul expus este unul corect, logic şi convingător.

Astfel, în procedeul de comparare a titlurilor exhibate de părţi, instanţa de apel a reţinut, în privinţa titlului fostului proprietar F., efectele decretului de expropriere din 1965 şi faptul că moştenitoarea acestuia a declanşat etapa administrativă instituită de legea specială reparatorie, fără a parcurge însă întreaga procedură jurisdicţională, în sensul că nu a mai exercitat căile de atac recunoscute de lege împotriva sentinţei prin care i-a fost respinsă contestaţia formulată împotriva dispoziţiei de respingere a notificării.

Or, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, "Decizia sau dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară".

Ca atare, instanţa de apel a dedus concluzia firească, potrivit cu care sentinţa civilă nr. 121/PI/20.02.2003, prin care s-a respins contestaţia, nu produce un efect recognitiv sau constitutiv de proprietate în favoarea fostului proprietar tabular, întrucât norma precitată atribuie efecte juridice dispoziţiei de restituire în natură a bunului, nu şi celei de respingere a unei atare cereri, astfel că, din moment ce hotărârea judecătorească păstrează dispoziţia de respingere, nu se poate trage concluzia că s-ar recunoaşte un vechi drept de proprietate, stins prin efectul exproprierii.

Tocmai această statuare a permis, mai departe, instanţei de apel să reţină că dreptul de proprietate al Statului Român s-a consolidat definitiv, în temeiul art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de vreme ce terenul litigios trecuse din patrimoniul fostului proprietar F., în patrimoniul statului, în temeiul Decretului de expropriere nr. 240/1965 care şi-a produs integral efectele (fiind realizat scopul exproprierii), independent de situaţia de carte funciară în care a rămas în continuare fostul proprietar.

Este, aşadar, pusă în evidenţă o motivare caracterizată de atributele clarităţii şi coerenţei, argumentele fiind logice şi decurgând unele din altele.

II.3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reţinerea nelegală a relei-credinţe ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1898 din C. civ. şi regulilor în materie de publicitate imobiliară, precum şi ignorarea consecinţelor derivate din existenţa erorii comune şi invincibile.

II.3.1. Critica prin care se susţine greşita aplicare a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este nefondată.

Astfel, în calitate de destinatar al Legii nr. 10/2001, moştenitoarea fostului proprietar tabular, pârâta-intimată E., a uzat de procedura specială de retrocedare, demersul administrativ şi jurisdicţional parcurs în scopul restituirii, în natură sau prin echivalent bănesc, a imobilului preluat abuziv finalizându-se cu o soluţie definitivă de respingere.

Pornind de la atare situaţie premisă, se impune cu evidenţă concluzia că aceasta nu a avut un "bun actual" sau o "valoare patrimonială", în accepţiunea degajată din jurisprudenţa CEDO în materie.

Aceasta întrucât, potrivit statuărilor din hotărârea-pilot pronunţată în cauza H. şi alţii împotriva României, în privinţa noţiunii de "bun actual" nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant, iar în privinţa "valorii patrimoniale", aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Rezultă, aşadar, că pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Or, reţinând instanţa de apel că, pe de o parte, terenul a trecut în patrimoniul statului, de la autorul intimatei-pârâte E., în temeiul Decretului de expropriere nr. 240/1965 care şi-a produs integral efectele (fiind realizat scopul exproprierii), independent de situaţia de carte funciară în care a rămas în continuare fostul proprietar expropriat, iar, pe de altă parte, că nu neexistă o dispoziţie/decizie/hotărâre judecătorească prin care să se dispună restituirea în natură a terenului expropriat, în mod corect s-a decelat, prin decizia obiect al recursului de faţă, argumentul concluziv potrivit cu care dreptul de proprietate al Statului Român s-a consolidat definitiv, în temeiul art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede că "Imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali."

Reiterând, se mai cuvine subliniat, în context, faptul că hotărârea judecătorească evocată de recurenţi (sentinţa civilă nr. 121/PI/20.02.2003) nu clarifică regimul juridic al proprietăţii bunului (şi cu atât mai puţin nu statuează apartenenţa la patrimoniul autorului recurenţilor, cum pretind fără temei aceştia), ci face referire numai la situaţia de carte funciară, aspect detaliat anterior în cadrul examinării primului motiv de casare.

II.3.2. De asemenea nefondate sunt şi criticile recurenţilor vizând reţinerea nelegală a relei-credinţe ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1898 din C. civ. de la 1864 şi a regulilor în materie de publicitate imobiliară, precum şi ignorarea consecinţelor derivate din existenţa erorii comune şi invincibile.

Este de principiu că, stabilirea bunei sau relei-credinţe la încheierea actului juridic reprezintă o chestiune de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere prima instanţă şi cea de apel, ca instanţe de fond.

Desigur, însă, că instanţa de recurs poate aprecia cu privire la semnificaţia juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite; din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa că circumstanţele factuale concrete reţinute de instanţa de apel îi fundamentează îndestulător concluzia, anume aceea că s-a dovedit reaua-credinţă a recurenţilor cumpărători, aşa încât conduita acestora nu se mai află la adăpostul prezumţiei legale relative de bună-credinţă.

În sensul acestei concluzii, instanţa de apel a reţinut că actul juridic de înstrăinare subsecvent (contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.05.2003, având ca obiect terenul litigios) a fost perfectat în contextul în care ambele părţi cunoşteau situaţia terenului ocupat de Aleea Studenţilor şi de alte amenajări menite să deservească Complexul Studenţesc din Timişoara. Situaţia de fapt, în sensul că terenul era ocupat de utilităţi publice şi folosit de reclamanţi, era una evidentă, putând fi cunoscută printr-o simplă vizitare a acestuia, aşa cum ar proceda orice cumpărător diligent. În plus, erau de notorietate legile reparatorii adoptate ulterior anului 1989 şi litigiile pe care le-au generat, inclusiv condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, s-a argumentat judicios că pârâţii nu se pot prevala de conţinutul cărţii funciare pentru a-şi dovedi calitatea de subdobânditori de bună-credinţă, întrucât, cu minime diligenţe puteau cunoaşte situaţia juridică a imobilului, iar printr-o simplă vizualizare şi pe cea faptică (existenţa construcţiilor şi a aleilor din complexul studenţesc). Mai mult decât atât, erau incidente, la epoca înstrăinării, dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, potrivit cu care "Cuprinsul cărţilor funciare se consideră exact, în folosul acelei persoane care a dobândit, prin act juridic cu titlu oneros, un drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost înscrisă în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă nu a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate".

În fine, criticile prin care se susţine că au fost ignorate consecinţele derivate din existenţa erorii comune şi invincibile aduc în discuţie, în realitate, chestiuni de fapt ce se cer a fi restabilite pe baza reevaluării probatoriului, astfel că ele ies din sfera controlului de legalitate îngăduit instanţei de recurs, control care se poate realiza numai dacă se aduc critici punctuale deciziei atacate şi se arată în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel, pentru că aparenţa de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat.

II.4. Prin cel din urmă motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat încălcarea principiilor consacrate de art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (6), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în privinţa soluţiei date capătului de cerere având ca obiect nulitatea certificatului de moştenitor nr. x/30.05.2003 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.05.2003.

Criticile sunt nefondate.

Aceasta întrucât, în deplin respect al acestor principii fundamentale ale procesului civil (disponibilitatea, contradictorialitatea şi rolul judecătorului în aflarea adevărului), instanţa de apel a devoluat fondul acestei cereri accesorii, în limitele cadrului procesual obiectiv configurat de părţi, inclusiv a motivelor de nulitate circumscrise cauzei juridice, nefiind vorba, cum fără temei pretind recurenţii, despre o suplinire de către instanţă a îndatoririi procesuale a reclamanţilor de a indica motivele de fapt şi de drept ale cazului de nulitate afirmat.

Dimpotrivă, în cererea introductivă, reclamanţii au argumentat incidenţa sancţiunii nulităţii celor două acte juridice subsecvente, în esenţă pe ideea că bunul ce formează obiectul lor derivat face parte din domeniul public, iar vânzarea-cumpărarea s-a încheiat cu rea-credinţă.

În consecinţă, şi acest ultim motiv de recurs este nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de pârâţii A., B., C. şi D., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii A., B., C. şi D. împotriva deciziei nr. 199 din 05 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.