Cross-border visitation under Hague Convention Article 21: material jurisdiction lies with the court of appeal as default instance

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra conflictului negativ, constată următoarele:

I. Cererea:

Prin cererea înregistrată la 19 mai 2023 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii A., B. – minoră, reprezentată de tatăl său A. şi C. - minoră, reprezentată de tatăl său A., în contradictoriu cu pârâta D., au solicitat aplicarea art. 21 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980, privind exercitarea şi organizarea dreptului efectiv de vizită şi restabilirea dreptului de autoritate părinteasca tatălui A., conform art. 1 alin. (1) e), art. 2, art. 3 alin. a), b) din Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996 şi restrângerea dreptului de autoritate părinteasca mamei.

II. Hotărârea Tribunalului Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 845 din 7 septembrie 2023, Tribunalului Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Curtea de Argeş.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat cererea formulată pe dispoziţiile art. 21 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, convenţie ce a fost pusă în aplicare pe teritoriul României prin Legea nr. 369/2004.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 369/2004, "instanţa competentă pentru soluţionarea cererilor privind exercitarea dreptului de vizitare prin deplasarea minorului în afara teritoriului României, formulate în aplicarea art. 21 din Convenţie, este instanţa de drept comun. Dispoziţiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător." Totodată, conform art. 24 din acelaşi act normativ, aceste dispoziţii se completează cu cele ale C. proc. civ.

Aşadar, competenţa materială şi teritorială în cazul cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Convenţie se stabileşte prin raportare la regulile de drept comun, astfel cum sunt acestea cuprinse în C. proc. civ.

Art. 94 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. prevede că judecătoriile judecă în primă instanţă, cererile date de C. civ. în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel, iar potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ. tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.

În ce priveşte competenţa teritorială, s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 114 alin. (1) C. proc. civ. Cum persoanele ocrotite au domiciliul la mamă, respectiv în municipiul Curtea de Argeş, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Curtea de Argeş.

III. Hotărârea Judecătoriei Curtea de Argeş:

Învestită prin declinare, Judecătoria Curtea de Argeş a pronunţat sentinţa civilă nr. 1742 din 21 noiembrie 2023 prin care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

În considerentele hotărârii, instanţa a arătat că faţă de unicitatea obiectivului Convenţiei şi în condiţiile în care o cerere vizând organizarea sau protejarea exercitării efective a unui drept de vizitare poate fi adresată autorităţii centrale a unui stat contractant, potrivit aceloraşi modalităţi, cu o cerere vizând înapoierea copilului, Tribunalul Bucureşti este instanţa de drept comun ce are competenţa exclusivă de a soluţiona o cerere de vizitare întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Convenţie.

În măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat instituirea unei derogări în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a unei asemenea cereri, în sensul că aceasta este de competenţa judecătoriei, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres.

Or, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 369/2004 nu conţine o atare prevedere, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre o normă de competenţă derogatorie, distinctă de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 369/2004.

În consecinţă, nu există nicio raţiune pentru înlăturarea aplicării în cauză a normei de competenţă exclusivă a Tribunalului Bucureşti pentru soluţionarea în primă instanţă a cererii reclamantului, vizând în principal dreptul de vizitare cu caracter transfrontalier, cu atât mai mult cu cât excepţiile de la normele de competenţă sunt de strictă interpretare şi aplicare.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului în care s-a ivit conflictul de competenţă, reclamantul A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorelor B. şi C., a solicitat aplicarea art. 21 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980, privind exercitarea şi organizarea dreptului efectiv de vizită şi restabilirea dreptului de autoritate părintească, conform art. 1 alin. (1) e), art. 2, art. 3 alin. a), b) din Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996.

Având în vedere temeiul juridic al cererii, astfel cum au reţinut şi instanţele aflate în conflict, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei devin aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, ce prevăd că "instanţa competentă pentru soluţionarea cererilor privind exercitarea dreptului de vizitare prin deplasarea minorului în afara teritoriului României, formulate în aplicarea art. 21 din Convenţie, este instanţa de drept comun. Dispoziţiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător."

Se constată, aşadar, că instanţele aflate în conflict nu se află în dezacord în ceea ce priveşte dispoziţiile legale care stabilesc competenţa de soluţionare a cauzei. Ceea ce a determinat ivirea conflictului de competenţă a fost interpretarea diferită dată sintagmei "instanţă de drept comun" din cuprinsul textului legal anterior redat.

În ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare a cauzei, din lecturarea dispoziţiilor art. 94 şi art. 95 C. proc. civ., reiese că în concepţia noului C. proc. civ. tribunalul are plenitudine de competenţă pentru judecata în primă instanţă, fiind instanţă de fond de drept comun.

Potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.

Drept urmare, ori de câte ori prin lege nu se prevede competenţa de primă instanţă a unei anumite instanţe judecătoreşti sau a unui organ cu activitate jurisdicţională, cererea trebuie înregistrată pe rolul tribunalului. Altfel spus, în accepţiunea textului legal anterior redat, pentru ca tribunalul să fie competent în primă instanţă, nu este necesară o prevedere specială în acest sens.

În lipsa unei dispoziţii legale prin care să fie atribuită în competenţa unei anumite instanţe, competenţa materială de soluţionare a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 revine, aşadar, tribunalului.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2024.