Delictual liability for illegal demolition: requirement of proven patrimonial prejudice and impossibility of in-kind reconstruction on public road terrain

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 30 mai 2016, reclamanta A., în contradictoriu cu Primarul Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, a solicitat obligarea pârâţilor la reconstruirea imobilelor din Bucureşti, str. x şi str. x, reconstruire ce reprezintă repararea prejudiciului produs prin demolarea ilegală a respectivelor imobile.

Ulterior, reclamanta A. a formulat o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la reconstruirea, pe amplasamentul pe care se găseau înainte de demolare, a imobilelor din lista anexă a autorizaţiei de construire/desfiinţare nr. x din 4 februarie 2011, reconstruire ce reprezintă repararea prejudiciului adus de pârâţi prin demolarea ilegală a respectivelor imobile, restul acţiunii rămânând nemodificată.

Prin încheierea din data de 6 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a III-a civile şi a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea dosarului nr. x/2011 aflat pe rolul aceleiaşi instanţe, secţia de contencios administrativ.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1029 din 23 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiate, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa imobilului situat în str. x (str. x), a respins, în consecinţă, cererea faţă de acest imobil şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1742 din 3 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 1029 din 23 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primarul Municipiului Bucureşti, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1742 din 3 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea deciziei recurate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost precizată.

În primul rând, recurenta realizează o prezentare a situaţiei de fapt şi de drept reţinute de către instanţele care s-au pronunţat în cauză.

În al doilea rând, arată că, în dezacord cu aspectele reţinute de instanţele de fond, răspunderea civilă delictuală nu este condiţionată de un prejudiciu de natură patrimonială în sarcina reclamantei.

În materia desfiinţării imobilelor şi reconstruirii imobilelor demolate ilegal, doctrina a statuat că prejudiciul este de natură nepatrimonială. În acest sens, înţelege să facă trimitere la Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel din 11-12 mai 2017 de la Curtea de Apel Bucureşti.

Printr-o hotărâre judecătorească, care se bucură de autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că cererea de reconstruire este de natură pur civilă. Ar fi contrar spiritului legii şi principiului eficacităţii acţiunii juridice, statuat de CEDO, ca recurenta reclamantă să poată obţine doar anularea actului (adică o satisfacţie teoretică şi iluzorie), nu şi repararea prejudiciului.

Aceasta a solicitat anularea autorizaţiei de construire nr. x/2021 şi reconstruirea imobilelor, în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2012, tribunalul a reţinut că reconstruirea unor imobile desfiinţate în baza unor autorizaţii de desfiinţare poate fi valorificată de reclamantă numai pe cale separată, printr-o acţiune de drept comun, fiind o cerere de natură pur civilă (obligaţie de a face). Încheierea menţionată nu a fost recurată, rămânând definitivă şi beneficiind de autoritate de lucru judecat.

Întrucât repararea prejudiciului este prevăzută de legi speciale, nu este întemeiată interpretarea instanţei în sensul că repararea prejudiciului nu este nici de competenţa instanţei administrative, nici de competenţa instanţei civile.

Dispoziţiile art. 206 alin. (2) din C. civ. conferă organizaţiilor nonguvernamentale drepturile şi interesele necesare realizării obiectului de activitate, iar cererea se încadrează în realizarea obiectului său de activitate. Conform statutului, recurenta reclamantă este o asociaţie constituită pentru protejarea patrimoniului şi, în sens larg, pentru protejarea mediului. Repararea prejudiciului prin reconstruirea imobilelor demolate, obiectul prezentei acţiuni, reprezintă realizarea scopului pentru care aceasta s-a înfiinţat.

În al treilea rând, recurenta reclamantă înţelege să detalieze o serie de acte normative europene şi naţionale care instituie obligaţia refacerii monumentelor istorice demolate. În acest sens, menţionează Convenţia de la Granada, care prevede explicit reconstruirea părţii dintr-un sit monument istoric demolat, precum şi O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, care prevede obligaţia reparării prejudiciului de mediu.

De asemenea, arată că practica instanţei supreme include protecţia patrimoniului în protecţia mediului, iar prin hotărârea pronunţată în cauza Viaşu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat asupra obligativităţii reparării prejudiciului în natură, dacă acest fapt este posibil.

În al patrulea rând, recurenta reclamantă arată că patrimoniul construit nu se reduce la imobilele clasate individual ca monumente istorice, contrar celor reţinute de instanţa de apel. În acest sens, recurenta susţine că, potrivit Legii nr. 422/2001, toate monumentele istorice (inclusiv ansamblurile şi siturile) sunt parte componentă a patrimoniului cultural, iar când se referă la imobilele înscrise individual în Lista monumentelor istorice, legiuitorul utilizează noţiunea "monument", iar nu "monument istoric".

Un alt argument îl reprezintă faptul că fiecare dintre imobilele în cauză se află în zona de protecţie a unui monument istoric, iar zona de protecţie face parte din patrimoniul cultural.

Recurenta reclamantă apreciază că siturile monument istoric şi zonele de protecţie ale monumentelor istorice sunt parte a patrimoniului construit. Demolarea în aceste zone reprezintă prejudiciu pentru interesul public. În acest sens, înţelege să prezinte câteva aspecte semnalate de instanţele administrative şi profesionale care au sesizat că se demolează, fără discernământ, clădirile istorice.

În al cincilea rând, apreciază că reconstruirea imobilelor de patrimoniu este benefică patrimoniului construit. În general, specialiştii se pronunţă asupra oportunităţii reconstituirii clădirilor cu valoare arhitecturală, fiind fără relevanţă împrejurarea că imobilele reconstruite nu vor avea valoarea unor monumente istorice individuale, întrucât nici imobilele demolate nu o aveau.

În al şaselea rând, recurenta reclamantă arată că argumentele reţinute de instanţa de apel cu privire la starea precară a imobilelor sunt eronate. De asemenea, trimiterea la dosarul nr. x/2011 este eronată, întrucât acest dosar s-a referit la alte imobile demolate, iar orice referire la starea fizică a respectivelor imobile nu are relevanţă în prezenta cauză. Expertizele tehnice la care fac referire instanţele de fond sunt operaţiuni administrative care au stat la baza emiterii autorizaţiei, acestea fiind anulate odată cu anularea autorizaţiei în dosarul nr. x/2011. Totodată, acestea nu au avut ca obiectiv evaluarea structurii de rezistenţă a imobilelor. Imobilele au fost locuite cu o lună înainte de declanşarea procedurilor de expropriere. O parte dintre imobile fac parte dintr-un sit monument istoric, iar potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice sunt protejate indiferent de regimul lor de proprietate sau starea lor de conservare.

În al şaptelea rând, referirea la planurile urbanistice zonale aprobate în 2013 este nerelevantă. În acest sens, a menţionat că Hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 132/2013, nr. 133/2013 şi nr. 134/2013 nu prezintă importanţă în cauză, întrucât sunt ulterioare producerii prejudiciului, iar perioada lor de valabilitate a expirat în 2018, fără a produce efecte juridice.

În al optulea rând, arată că instanţa poate dispune reconstruirea, chiar dacă, parţial, pe locaţia imobilelor, s-a construit o şosea. În dezvoltarea acestei critici, recurenta susţine că instanţa trebuie să aplice cu prioritate principiul legalităţii, faţă de principiul proporţionalităţii. În cazul de faţă, artera de circulaţie nou construită este ilegală, realizată în baza autorizaţiei de construire nr. x/2010, anulată irevocabil de Curtea de Apel Bucureşti. Chiar dacă instanţa apreciază că este legitimă aplicarea principiului proporţionalităţii, trebuie să ţină cont de faptul că nu există proba utilităţii publice a şoselei.

În al nouălea rând, recurenta înţelege să prezinte situaţia particulară a imobilului situat în str. x, comun cu str. x, arătând că pentru acesta a fost emisă autorizaţia de desfiinţare nr. x/2012, care a fost anulată de către instanţa de contencios administrativ, care a respins cererea de reconstituire a imobilului, ca inadmisibilă.

Acestea sunt motivele pentru care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii pe care a promovat-o.

5. Excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 262/2006

Recurenta a invocat excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 262/2006, depunând o cerere distinctă în acest sens.

În cadrul excepţiei de nelegalitate, a invocat puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2011, în care Curtea de Apel Bucureşti a constatat irevocabil nelegalitatea Hotărârii nr. 262/2006, pe calea excepţiei de nelegalitate. Prin urmare, operează puterea de lucru judecat a respectivelor hotărâri.

Apreciază că actul în cauză este nul întrucât este subsecvent unui act anulat irevocabil de instanţă. Astfel, Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 262/2006 este subsecventă Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti, care a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 1619/2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011, irevocabilă.

Prin Hotărârea nr. 262/2006, a fost declarată de utilitate publică lucrarea de interes local "Dublarea diametralei Nord – Sud pe tronsonul Buzeşti-Berzei-Vasile Pârvan, etapa 1 din tronsonul Buzeşti-Berzei-Vasile Pârvan – B.P. Haşdeu-Uranus-Calea x", adică exact lucrarea prevăzută de PUZ-ul aprobat prin Hotărârea nr. 151/2006.

Întrucât Hotărârea nr. 151/2006 a fost anulată de către instanţa de judecată, conform principiului quod nullum est, nullum producit effectum, Hotărârea nr. 262/2006 este şi ea nulă.

De asemenea, Hotărârea nr. 262/2006 încalcă dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 33/1994, întrucât nu mai există nicio documentaţie de urbanism care să prevadă lucrarea.

Apreciază că hotărârea a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 33/1994, întrucât a fost emisă de o autoritate necompetentă. Întrucât lucrarea în cauză presupunea exproprierea mai multor monumente istorice, competenţa îi revenea legiuitorului. Iar această împrejurare a fost reţinută de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul de suspendare a actului în cauză.

A. consideră că hotărârea a fost emisă şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 33/1994, fiind adoptată ca urmare a unei cercetări prealabile întocmite de o comisie nelegal constituită. Astfel, comisia care a întocmit cercetarea prealabilă a fost numită de către Primarul General al Municipiului Bucureşti pentru o altă lucrare decât cea în cauză şi nu conţine reprezentanţi ai Consiliului Local al Sectorului 1. Înţelege să invoce, în acest sens, argumente de practică judiciară.

De asemenea, apreciază că hotărârea a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 33/1994, detaliate în H.G. nr. 583/1994, fiind adoptată ca urmare a unei cercetări prealabile superficiale, lipsite de conţinut şi care nu justifică interesul local al lucrării preconizate. Astfel, procesul-verbal nu conţine elementele obligatorii prevăzute de textul legal menţionat şi nici nu este legal semnat de membrii comisiei.

Aceste argumente justifică, în opinia recurentei – reclamante A., admiterea excepţiei de nelegalitate.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii pârâţi Municipiul Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti nu au depus întâmpinare.

Consiliul General al Municipiului Bucureşti a formulat note scrise prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr. 262/2008 iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1742 A din 3 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A fost fixat termen la data de 2 martie 2023, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului. La acest termen de judecată, a fost introdus în cauză Consiliul General al Municipiului Bucureşti în calitate de emitent al actului administrativ cu privire la care s-a invocat excepţia de nelegalitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul exercitat de apelanta reclamantă A., în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, fiind menţinută soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată având ca obiect reconstruirea imobilelor situate pe str. x şi str. x (str. x) cu titlu de reparare în natură a prejudiciului produs prin demolarea ilegală a acestor imobile. În esenţă, instanţele de fond au reţinut că, în privinţa imobilului situat pe str. x (str. x), există autoritate de lucru judecat în sensul inadmisibilităţii cererii de obligare la reconstruire, pe temeiul dispoziţiilor C. civ., astfel cum s-a statuat prin sentinţa civilă nr. 1233/26.10.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2015, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 1016/02.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cât priveşte imobilele situate pe str. x, s-a reţinut, pe de-o parte, că, în materia răspunderii civile delictuale, reclamantul trebuie să facă dovada producerii prejudiciului în propriul patrimoniu, nefiind suficient un interes public prin prisma obiectului de activitate, iar pe de altă parte, că imobilele în discuţie nu sunt monumente istorice şi că, în orice caz, se aflau într-o stare de degradare fizică avansată, existând riscul producerii unor pagube materiale şi umane, în eventualitatea unui cutremur. Instanţa de apel a mai avut în vedere faptul că locaţia pe care se solicită reconstruirea imobilelor este în prezent afectată de o cale de circulaţie publică, bun supus regimului de proprietate publică de interes local şi naţional, iar configuraţia zonei este reglementată prin Hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 132/27.04.2013, nr. 133/27.04.2013 şi nr. 134/27.04.2013.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta reclamantă A., care a înţeles să susţină greşita interpretare şi aplicare a unor dispoziţii de drept material, invocând, totodată, excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 262/2006 privind declararea de utilitate publică a lucrării de interes local "Dublarea diametralei Nord-Sud pe tronsonul Buzeşti-Berzei-Vasile Pârvan, etapa I din tronsonul Buzeşti-Berzei-Vasile Pârvan-B.P. Haşdeu-Uranus-Calea x".

Prealabil analizării motivelor de recurs cuprinse în memoriul ataşat la dosar, se impune soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate de către recurenta reclamantă, prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Astfel, conform alin. (1) al textului legal menţionat, "legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit alin. (2), "instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul".

Din aceste prevederi se desprind condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de nelegalitate a actului administrativ, respectiv: să fie vorba despre un act administrativ cu caracter individual; excepţia să fie invocată în cadrul unui proces, adică într-un litigiu existent, de către o parte sau de către instanţă din oficiu; de actul administrativ cu caracter individual să depindă soluţionarea litigiului pe fond. Toate aceste cerinţe trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a conduce la concluzia admisibilităţii excepţiei invocate.

Verificând îndeplinirea condiţiilor anterior expuse, Înalta Curte constată că primele două cerinţe sunt realizate, din moment ce excepţia de nelegalitate se referă la Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 262/2006, respectiv la un act administrativ cu caracter individual, şi a fost invocată în cadrul prezentului recurs de către asociaţia recurentă reclamantă. În schimb, cerinţa dependenţei dintre actul administrativ atacat prin invocarea excepţiei de nelegalitate şi soluţionarea litigiului de faţă nu este îndeplinită, atât timp cât nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu şi-au fundamentat soluţia pronunţată pe cuprinsul acestei hotărâri a CGMB. Întrucât considerentele deciziei recurate nu s-au întemeiat pe actul administrativ pretins nelegal, nici nu se poate susţine ideea că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, astfel cum impune art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că instanţa de apel a avut în vedere configuraţia zonei actuale, de unde au fost demolate imobilele a căror reconstruire se solicită, configuraţie reglementată de Hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 132/27.04.2013, nr. 133/27.04.2013 şi nr. 134/27.04.2013. Prin urmare, considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel au vizat alte hotărâri ca acte administrative individuale decât hotărârea cu privire la care s-a invocat excepţia de nelegalitate.

Mai mult decât atât, nici recurenta reclamantă nu expune argumentele pentru care consideră că actul administrativ contestat ar putea influenţa în vreun fel soluţia ce se va pronunţa în cauza de faţă, ţinând, totodată, seama de împrejurarea că în faza procesuală a recursului se realizează exclusiv un control de legalitate, în limitele motivelor de casare invocate.

În condiţiile în care, argumentarea expusă de instanţa de apel nu face nicio referire la HCGMB nr. 262/2006 şi nici recurenta nu a indicat vreun motiv apt să justifice reţinerea unei legături de dependenţă între actul administrativ atacat şi modul de soluţionare a prezentului litigiu, rezultă fără dubiu că cerinţa de admisibilitate analizată nu este îndeplinită, ceea ce determină soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate invocate de către recurenta reclamantă.

Faptul că în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2016 privind aceleaşi părţi s-a constatat nelegalitatea HCGMB nr. 262/2006 nu justifică primirea excepţiei de nelegalitate invocate în prezentul recurs, atât timp cât nu se poate reţine în ce mod actul administrativ menţionat ar afecta soluţia ce se va pronunţa în cauză.

De asemenea, toate argumentele indicate de recurenta reclamantă în sprijinul excepţiei de nelegalitate sunt chestiuni care vizează fondul excepţiei, iar nu cerinţele de admisibilitate ale acesteia, nefiind regăsite motive de fapt sau de drept care să permită stabilirea legăturii de dependenţă dintre actul administrativ cu caracter individual şi soluţionarea prezentului recurs, astfel cum prevede în mod imperativ art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2005.

Prin urmare, reţinând neîndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de art. 4 din legea contenciosului administrativ, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 262/2006 privind declararea de utilitate publică a lucrării de interes local "Dublarea diametralei Nord-Sud pe tronsonul Buzeşti-Berzei-Vasile Pârvan, etapa I din tronsonul Buzeşti-Berzei-Vasile Pârvan-B.P. Haşdeu-Uranus-Calea x".

Cât priveşte cererea de recurs, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pornind de la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reprezentat de acţiunea în angajarea răspunderii civile delictuale de drept comun, în mod just instanţele de fond au cercetat condiţiile prevăzute de art. 998 – art. 999 din vechiul C. civ., preluate şi în art. 1349 din actualul C. civ., inclusiv cerinţa existenţei prejudiciului. Sub acest aspect, este relevant faptul că demersul procesual de faţă urmăreşte acoperirea în natură a prejudiciului reclamat, respectiv reconstruirea unor imobile demolate de către autorităţile publice locale, în baza unor autorizaţii de demolare ce ulterior au fost desfiinţate pe cale judecătorească. În acest context, instanţa de apel a verificat în mod corect în ce măsură prejudiciul invocat se regăseşte în patrimoniul asociaţiei reclamante şi, mai ales, în ce măsură este posibilă acoperirea în natură a acestui prejudiciu.

Recurenta reclamantă a susţinut că răspunderea civilă delictuală nu este condiţionată de un prejudiciu de natură patrimonială care să se fi produs în patrimoniul reclamantei, însă este necesar a se sublinia că verificarea cerinţei prejudiciului produs a fost realizată în mod corect de către instanţele de fond, atât timp cât demersul procesual de faţă este reprezentat de o acţiune de drept comun pentru angajarea răspunderii civile delictuale, iar nu de calea specifică a contenciosului administrativ, conform art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Criticile recurentei în sensul că nu este necesară producerea unui prejudiciu patrimonial, existând posibilitatea reparării unui prejudiciu nepatrimonial, nu sunt justificate prin prisma faptului că instanţa de apel a reţinut lipsa prejudicierii asociaţiei reclamante, iar nu imposibilitatea acoperirii unui prejudiciu moral. Or, acţiunea prin care se tinde la reconstruirea unor imobile are în vedere un prejudiciu patrimonial, iar nu unul moral, astfel încât, în această privinţă, în mod just au pretins instanţele de fond ca reclamanta să facă dovada prejudicierii sale. Altfel spus, s-a analizat în ce măsură reconstruirea imobilelor demolate nelegal ar reprezenta o reparaţie a unui prejudiciu produs reclamantei, instanţele de fond ajungând la concluzia că, raportat la probatoriul administrat, o atare pagubă nu a fost suportată de către asociaţia reclamantă. În lipsa prejudicierii sale, nu s-a putut reţine nici temeinicia pretenţiei de reparare în natură a prejudiciului invocat.

Referirea la soluţia adoptată în cadrul întâlnirii din data de 11-12 mai 2017 de la Curtea de Apel Bucureşti, în scopul unificării practicii judiciare, nu are relevanţă pentru cauza de faţă deoarece, pe de-o parte, soluţia menţionată nu are forţă obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, iar pe de altă parte, are în vedere o situaţie juridică distinctă de cea din speţă, respectiv problema demolării unor construcţii edificate fără autorizaţie de construire, obligaţia demolării incumbând chiar persoanei care a comis fapta ilicită. Or, în speţa de faţă, cererea de reconstruire a unor imobile emană de la o persoană care nu a justificat în niciun fel prejudicierea sa, care să-i confere dreptul la repararea pagubei în natură.

Printr-o altă susţinere, recurenta reclamantă a invocat caracterul pur civil al cererii de reconstruire a imobilelor, însă o atare susţinere este lipsită de orice eficienţă juridică în prezentul recurs, atât timp cât instanţa de apel nu a negat această calificare a acţiunii şi a soluţionat cererea dedusă judecăţii conform dispoziţiilor legale de drept comun în materia răspunderii civile delictuale. Aşadar, curtea de apel nu a negat repararea prejudiciului produs prin actele administrative anulate, ci a constatat că modalitatea de reparare solicitată nu este justificată în contextul lipsei prejudicierii reclamantei. Or, chestiunea privind lipsa pagubei care să confere reclamantei dreptul la reconstruirea imobilelor reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii, stabilită pe baza probatoriului administrat, ce excede controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanţa de recurs conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nici susţinerile bazate pe scopul asociaţiei, constând în protejarea patrimoniului şi a mediului, nu pot fi primite, atât timp indicarea dispoziţiilor art. 37 C. proc. civ. şi art. 206 alin. (2) C. civ. justifică legitimitatea procesuală a reclamantei, condiţie apreciată ca fiind îndeplinită în cauza de faţă. În schimb, reţinerea calităţii procesuale active şi a interesului în promovarea acţiunii nu sunt suficiente pentru a proba temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv solicitarea de acoperire în natură a unui prejudiciu ce nu s-a produs în patrimoniul sau în persoana reclamantei.

În legătură cu lipsa prejudiciului în patrimoniul recurentei reclamante, aceasta a indicat în mod formal o nesocotire a prevederilor Convenţiei de la Granada, ratificată prin Legea nr. 157/1997, care prevăd reconstruirea elementelor dintr-un sit monument istoric demolat ilegal, şi ale O.U.G. nr. 195/2005 privind mediul, care prevăd repararea prejudiciilor de mediu. Aceste acte normative au fost indicate în mod generic, arătându-se că nu se poate reţine că repararea prejudiciului nu este nici de competenţa instanţei de contencios administrativ şi nici a instanţei civile. Aceste susţineri nu sunt corespunzătoare realităţii, deoarece instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu privire la fondul cauzei, cercetând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea civilă pentru angajarea răspunderii civile delictuale, iar nu o soluţie de inadmisibilitate a cererii deduse în faţa instanţei civile de drept comun. În schimb, pronunţarea unei soluţii de respingere a cererii formulate nu echivalează cu închiderea căii procesuale, cum eronat a invocat asociaţia recurentă. Din parcurgerea deciziei recurate rezultă că soluţia de respingere a cererii, ca neîntemeiate, nu a avut la bază ideea inadmisibilităţii acesteia, ci doar împrejurarea că nu s-a probat prejudicierea reclamantei şi, implicit, nu se poate dispune repararea prejudiciului necauzat acesteia.

Recurenta reclamantă a enumerat dispoziţiile legale cuprinse în Convenţia de la Granada, ratificată prin Legea nr. 157/1997, şi în O.U.G. nr. 195/2005, invocând în mod formal o greşită aplicare a acestor prevederi în raport de împrejurarea că imobilele demolate făceau parte dintr-un sit monument istoric şi că este obligatorie repararea prejudiciului de mediu. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că imobilele reconstruite, privite individual, nu ar putea avea valoarea istorică a imobilelor demolate, astfel încât, sub acest aspect, o acoperire în natură a prejudiciului nu ar fi posibilă. De asemenea, în privinţa apartenenţei imobilelor la un sit monument istoric, curtea de apel a reţinut că unele imobile nu aveau statutul de monument, iar faţă de altele, fusese parcursă procedura declasificării, astfel încât, la data emiterii autorizaţiei de desfiinţare, acestea nu mai erau protejate de lege. În fine, aceeaşi instanţă de apel a reţinut degradarea fizică avansată a imobilelor în discuţie, ceea ce a justificat demolarea, în scopul evitării înregistrării unor pagube materiale şi umane importante în ipoteza producerii unui cutremur. Toate aceste aspecte sunt chestiuni de fapt ce vizează temeinicia soluţiei pronunţate de instanţa de apel, astfel încât exced controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanţa de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. În aceste condiţii, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, pe baza probatoriului administrat, rezultă că demolarea respectivelor imobile s-a impus în respectarea interesului public, general, iar reconstruirea acestora nu ar fi posibilă în contextul în care respectiva locaţie este ocupată în prezent de o arteră de circulaţie publică destinată circulaţiei vehiculelor.

Invocarea hotărârii CEDO în cauza Viaşu contra României este lipsită de temei, deoarece, în prezenta cauză, instanţa de apel nu a negat obligaţia reparării în natură a prejudiciului, ci a reţinut lipsa dovedirii unui prejudiciu apt a fi reparat în natură la solicitarea asociaţiei reclamante. Aşadar, nu se poate reţine stabilirea situaţiei anterioare la solicitarea reclamantei atât timp cât instanţele de fond au reţinut, pe de-o parte, neproducerea prejudiciului în patrimoniul părţii reclamante, iar pe de altă parte, au reţinut imposibilitatea reconstruirii unor imobile care să reprezinte aceeaşi valoare istorică a imobilelor demolate şi pe o locaţie ce are în prezent destinaţia legală de parte carosabilă a unui drum public.

Indicarea prevederilor Legii nr. 422/2001 şi ale H.G. nr. 90/2010 nu determină concluzia caracterului fondat al recursului, atât timp cât, în realitate, recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de către instanţele de fond şi la o reinterpretare a probelor administrate, ceea ce constituie critici de netemeinicie a hotărârii, inadmisibile în prezenta cale extraordinară de atac.

Nici susţinerile în sensul că reconstruirea imobilelor ar fi benefică patrimoniului construit nu pot fi primite deoarece instanţele de fond au reţinut explicit, pe de-o parte, imposibilitatea redării prin reconstruire a aceleiaşi valori istorice şi arhitecturale a imobilelor şi a întregii zone, iar pe de altă parte, imposibilitatea reconstruirii pe acelaşi amplasament, deoarece ar reprezenta o afectare a unui drum public destinat circulaţiei vehiculelor. În orice caz, toate aceste aspecte sunt chestiuni legate de temeinicia soluţiei pronunţate, iar nu de legalitatea acesteia.

Nu sunt susceptibile de analiză în calea procesuală a recursului nici criticile legate de starea precară a imobilelor demolate şi de respectarea Planurilor Urbanistice Zonale aprobate în anul 2013, deoarece reprezintă critici de netemeinicie care nu se pot încadra în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Invocarea principiului legalităţii şi a caracterului nelegal al construcţiei reprezentate de şoseaua realizată în locaţia imobilelor demolate este nefondată, atât timp cât o atare apărare nu este susceptibilă de a înlătura starea de fapt reţinută de instanţele de fond sub aspectul nedovedirii producerii unui prejudiciu în patrimoniul asociaţiei reclamante.

De asemenea, principiul proporţionalităţii, menţionat în cererea de recurs, constituie un argument în sprijinul considerentelor reţinute de instanţa de apel în sensul imposibilităţii reconstruirii imobilelor demolate, atât timp cât nu s-ar putea obţine realizarea unor construcţii comparabile cu valoarea istorică a vechilor clădiri şi s-ar dezafecta un drum destinat circulaţiei publice a vehiculelor.

Cu referire la imobilul situat pe str. x (comun cu str. x), instanţa de apel a reţinut în mod corect existenţa autorităţii de lucru judecat în raport de hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a Civilă, prin care în mod definitiv a fost respinsă cererea de reconstruire a imobilului. Fiind vorba despre reţinerea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, în mod corect s-a avut în vedere efectul negativ al lucrului judecat.

Indicarea soluţiei cuprinse în încheierea din data de 27.11.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011, prin care s-a statuat că este deschisă calea acţiunii civile de drept comun, este lipsită de relevanţă în cauza de faţă, atât timp cât în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, instanţa de contencios administrativ a efectuat o cercetare a pretenţiilor constând în reconstruirea imobilelor demolate şi a ajuns la concluzia că o atare solicitare nu poate fi primită. În măsura în care are exista o contradicţie între hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2011 şi în dosarul nr. x/2014, o atare contradicţie poate fi verificată şi înlăturată în urma formulării unei cereri de revizuire cu privire la a doua hotărâre care ar încălca autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Atât timp cât hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2014 nu au fost desfiinţate într-o cale extraordinară de atac, în mod just au fost avute în vedere de instanţa de apel la pronunţarea deciziei recurate.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1742 A din 3 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 262/2006, invocată de recurenta A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1742 A din 3 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2023.