Ministry lacks standing to claim restitution of compensation overpayment; appeal dismissed with costs.

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor şi A., obligarea pârâtului A. la restituirea sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare a imobilului, teren şi construcţii demolate, situat în str. x, municipiul Bistriţa, jud. Bistriţa-Năsăud, şi valoarea de 1.308.450 RON, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare întocmit în dosarul nr. x, evaluată provizoriu la suma de 146.197,22 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data încasării şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate de la data încasării şi până la data plăţii; să se constate inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtului izvorât din Decizia nr. 9507/24.04.2011 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în ceea ce priveşte suma aferentă tranşelor corespunzătoare anilor 2021 şi 2022, în cuantum total de 513.562,78 RON.

2. Sentinţa Tribunalului Bistriţa-Năsăud

Prin sentinţa civilă nr. 728 din 28 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, au fost admise excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului reclamantului Ministerul Finanţelor; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâtul A., ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă şi de interes; a fost obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 262 din 9 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 728 din 28 octombrie 2021 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud; a fost obligat reclamantul să plătească intimatului A. suma de 2500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 262 din 9 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a formulat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurentul susţine încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, sens în care arată că nu au fost cercetate criticile vizând greşita raportare a instanţei de fond la dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 165/2013 şi nu la art. 41 alin. (4) din acelaşi act normativ, invocate de către reclamant, soluţia pronunţată întemeindu-se pe argumente străine de natura pricinii.

Mai arată că hotărârea recurată nu este motivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. şi învederează că instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond fără a proceda la o analiză serioasă a motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza admiterii excepţiilor şi fără a observa criticile cu privire la considerentele de admitere a acestora de către instanţa de fond.

Afirmă că instanţa de apel nu a mai analizat criticile vizând temeiurile de drept în baza cărora instanţa de fond a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantului, întrucât a reţinut greşit că nu au fost contestate de reclamant.

Susţine că instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate prin apel care vizau regimul juridic al sumelor de bani alocate prin bugetul de stat către bugetul Ministerului Finanţelor pentru a fi achitate, cu titlu de despăgubire, către beneficiarii titlurilor de plată emise în baza art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Învederează că, în speţă, nu se regăseşte ipoteza prevăzută de art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., reţinut de instanţa de apel, întrucât reclamantul nu şi-a modificat temeiul de drept care a stat la baza acţiunii, prevederile Legii nr. 500/2002 fiind evocate în susţinerea argumentelor privind interesul în cauză şi, implicit, calitatea procesuală activă. Afirmă că dispoziţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. nu interzic invocarea unor temeiuri noi de drept care să susţină şi să clarifice, suplimentar, apărările formulate în cauză.

Recurentul arată că instanţa de apel nu a examinat susţinerile referitoare la calitatea reclamantului de ordonator de credite a sumelor acordate cu titlu de despăgubire şi obligaţia instituită prin Legea nr. 500/2002 în seama ordonatorilor de credite de a recupera sumele reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fondurile publice.

Invocă încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, art. 22 alin. (1) şi art. 731 din Legea nr. 500/2002.

Citează dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 şi arată că Ministerul Finanţelor a fost ţinut să achite sumele acordate cu titlu de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 165/2013, şi a efectuat plata tranşelor aferente anilor 2018, 2019, 2020 şi 2021 către intimatul pârât, voinţa legiuitorului fiind ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 165/2013 să fie achitate de Ministerul Finanţelor, iar sumele necesare fiind prevăzute în bugetul instituţiei.

Arată că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 500/2002 referitoare la procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. Invocă dispoziţiile art. 22 alin. (1), art. 24 şi art. 731 din Legea nr. 500/2002, precum şi ale art. 1 alin. (2) din Anexa la O.M.F.P. nr. 90/2017 şi precizează că, potrivit acestor prevederi, este obligaţia ordonatorului de credite de a întreprinde orice măsură legală pentru recuperarea prejudiciului creat în bugetul instituţiei.

Susţine că raţionamentul instanţei în admiterea excepţiilor criticate nu poate fi primit, întrucât s-ar ajunge la ipoteza în care niciun ordonator de credite nu ar mai avea, în nume propriu, calitate procesuală sau interes în litigiile care au ca obiect recuperarea unor prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 27 aprilie 2023 a fost fixat termen de judecată la data de 2 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Critica ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurentul susţinând că instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond fără a proceda la o analiză serioasă a motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza admiterii excepţiilor procesuale şi fără a observa criticile cu privire la considerentele de admitere a acestor excepţii de către instanţa de fond.

În conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Se apreciază, totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice. Este important de reţinut că judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată cererii deduse judecăţii, iar nu pe aceea de a răspunde separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină această cerere.

În speţă, din analiza considerentelor instanţei de apel rezultă că au fost expuse argumentele raţionamentului juridic propriu, potrivit căruia s-a apreciat că patrimoniul afectat de plata titlurilor de valoare este cel al Statului Român şi nu al reclamantului Ministerul Finanţelor, în raport de dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi ale Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.

Deşi se susţine că instanţa de apel a constatat eronat că nu a fost contestată situaţia de drept din cauză, lecturarea deciziei recurate relevă că statuările curţii de apel vizează necontestarea situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă şi, grefat pe această situaţie de fapt, au fost ilustrate normele juridice pe care instanţa le-a apreciat incidente, fiind înlăturate motivat argumentele privitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu i-a analizat punctual criticile şi susţinerile referitoare la calitatea reclamantului de ordonator de credite a sumelor acordate cu titlu de despăgubire şi obligaţia instituită de Legea nr. 500/2002 în seama acestuia de a recupera sumele reprezentând plăţi nelegale din fondurile publice, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluzia la care a ajuns instanţa cu privire la interesul şi calitatea sa procesuală activă, or, această chestiune nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

De altfel, chiar dacă s-a reţinut că argumentele suplimentare privind Legea nr. 500/2002 au fost invocate cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., acestea au făcut obiectul analizei instanţei de apel, care a constatat caracterul lor nefondat, reţinându-se că nu contrazic şi nu înlătură prevederile legale care au întemeiat hotărârea instanţei de fond, cât timp nu cuprind reglementări care să confere Ministerului Finanţelor, în nume propriu, legitimare procesuală activă în raportul juridic litigios.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a analizat susţinerile reclamantului, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi răspunzând criticilor formulate de acesta, alegaţiile în sens contrar formulate de recurent fiind nefondate.

Recurentul invocă şi încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, sens în care arată că nu au fost cercetate criticile vizând greşita raportare a instanţei de fond la dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 165/2013 şi nu la art. 41 alin. (4) din acelaşi act normativ, texte legale invocate de către reclamant, soluţia pronunţată întemeindu-se pe argumente străine de natura pricinii.

Din modul de formulare al acestei critici se deduce că poate fi circumscrisă tot dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motiv de recurs care consacră printre ipotezele care conduc la casarea unei hotărâri şi situaţia în care motivarea conţine considerente străine de natura şi obiectul litigiului.

Se reţine, însă, că, în speţă, instanţa de apel nu a utilizat argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, în condiţiile în care analiza criticilor privind interesul şi calitatea procesuală activă a reclamantului a impus evocarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 şi ale art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, din a căror interpretare coroborată s-a apreciat că debitorul obligaţiei de plată a sumelor din titlurile de plată emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este Statul Român, Ministerul Finanţelor fiind doar entitatea prin intermediul căreia statul îşi execută această obligaţie legală.

În plus, pentru a fi incident acest motiv de recurs în ipoteza indicată de recurent şi pentru a se dispune casarea hotărârii pe acest temei este necesar ca aceasta să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Înalta Curte constată, aşadar, că instanţa de apel a răspuns, în mod argumentat, criticilor invocate de apelant în susţinerea căii de atac formulate, context în care nu se poate reţine că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau conţine motive străine de natura pricinii pentru a fi incident motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurent în susţinerea cererii de recurs, decizia recurată respectând exigenţele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

O altă critică formulată, ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) din acelaşi act normativ, sens în care recurentul susţine că instanţa a apreciat, în mod greşit, că dispoziţiile Legii nr. 500/2002 au fost invocate pentru prima dată în apel.

Înalta Curte constată că, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, dispoziţiile art. 478 din C. proc. civ. prevăd că în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reţine că analiza cererii de chemare în judecată se impunea a fi efectuată de instanţa de apel în raport de limitele stabilite la fondul cauzei, cu respectarea principiului disponibilităţii, aspect ce se verifică în cauză.

Înalta Curte observă că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1535 C. civ. privind îmbogăţirea fără justă cauză, reclamantul susţinând în motivarea cererii că patrimoniul pârâtului A. s-a mărit pe seama micşorării patrimoniului statului.

Astfel, pretenţia dedusă judecăţii a fost supusă analizei instanţei de fond din perspectiva interesului şi a calităţii procesuale active a reclamantului, în raport cu temeiul juridic privind îmbogăţirea fără justă cauză, invocat de reclamant, conform principiului disponibilităţii.

Or, câtă vreme nu au fost invocate, la fondul cauzei, dispoziţiile Legii nr. 500/2002, în mod corect instanţa de apel a apreciat că invocarea acestora direct prin motivele de apel contravine dispoziţiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., neputând fundamenta o schimbare a soluţiei criticate.

Este eronată susţinerea recurentului conform căreia dispoziţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. nu interzic invocarea unor temeiuri noi de drept care să susţină şi să clarifice, suplimentar, apărările formulate în cauză.

Sensul dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora părţile pot să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, este acela de a fi luate în considerare şi aşa-numitele cereri implicite cuprinse în ceea ce a fost dedus judecăţii primei instanţe, în aşa fel încât, în absenţa acestora, pretenţia principală nu îşi găseşte o dezlegare integrală şi nicio rezolvare corectă.

Unei asemenea ipoteze nu i se poate circumscrie însă situaţia invocării unui nou temei de drept, precum în speţa pendinte.

În contextul procesual creat de reclamant prin criticile deduse judecăţii în apel, acesta nu a urmărit lămurirea/explicitarea pretenţiilor solicitate din perspectiva calităţii procesuale a acestuia, ci, în mod evident, a tins la o extindere a cadrului judecăţii prin indicarea unui alt temei de drept, ceea ce reprezintă invocarea unei cauze juridice noi, distincte de aceea iniţială.

De altfel, în acest sens au fost interpretate dispoziţiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. şi prin Decizia HP nr. 28/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că "explicitarea pretenţiilor nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale art. 478 din C. proc. civ..".

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând încălcarea prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, precum şi a art. 22 alin. (1), respectiv, a art. 731 din Legea nr. 500/2002, recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată privitor la menţinerea soluţiei primei instanţe privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, în nume propriu.

Ca un prim argument, a învederat că, prin dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 164/2013, legiuitorul a prevăzut în mod expres că Ministerul Finanţelor este cel care plăteşte titlurile de plată, în calitate de ordonator principal de credite, iar nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, sumele alocate cu titlu de despăgubiri fiind prevăzute în bugetul acestei autorităţi.

Criticile asupra chestiunilor supuse analizei sunt nefondate.

Cererea dedusă judecăţii are ca obiect îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului A., reclamantul apreciind că patrimoniul său a suferit o micşorare cu suma reprezentând diferenţa dintre suma la care a fost evaluat imobilul, potrivit deciziei nr. 9507 din 24 februarie 2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi valoarea reală a acestuia.

În examinarea interesului reclamantului Ministerul Finanţelor în promovarea cererii de chemare în judecată în nume propriu, instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora "Sumele cuprinse în titlurile de plată se plătesc de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere", apreciind că plata titlurilor emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor se realizează de către Ministerul Finanţelor, organ al administraţiei publice centrale, în calitate de reprezentant al Statului Român, acesta din urmă fiind debitorul obligaţiei de plată.

Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie constată că art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, invocat de recurent, care vizează plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, are un conţinut identic cu cel al art. 31 alin. (8), reţinut de instanţa de apel, stabilind că "Titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile alin. (1) şi (2) şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere."

Totodată, sunt relevante în speţă şi dispoziţiile art. 1 şi ale art. 2 alin. (1) din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1857/2013 pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condiţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, publicat în Monitorul Oficial nr. 726/26.11.2013 (în vigoare de la 26.11.2013 şi până la 24.01.2017, când a fost abrogat şi înlocuit cu Ordinul nr. 90/2017), potrivit cărora achitarea sumelor aferente titlurilor de plată, conform art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, se face dintr-un cont destinat unei afectaţiuni speciale, alimentat cu sumele alocate cu acest titlu din bugetul de stat, asupra căruia recurentul-reclamant nu deţine atributul dispoziţiei.

Aşadar, chiar dacă entitatea care face în concret, potrivit legii, plata despăgubirilor către persoanele beneficiare ale titlurilor de plată este Ministerul Finanţelor, nu poate fi ignorat faptul că debitorul obligaţiei de despăgubire este Statul Român de vreme ce el a fost cel care a preluat abuziv în perioada de referinţă indicată în Legea nr. 10/2001 imobilele ce fac obiectul acestei reglementări speciale cu caracter reparatoriu, iar Ministerul Finanţelor acţionează în calitate de mandatar al acestuia, îndeplinind atribuţiile prevăzute în Legea nr. 500/2002.

Or, din această perspectivă, valorificând şi prevederile art. 3 lit. h) şi i) şi ale art. 101 ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în condiţiile în care prejudiciul s-a produs în patrimoniul Statului Român, Ministerul Finanţelor nu justifică interesul personal de a formula acţiunea de restituire în nume propriu, astfel că acesta din urmă poate sta în prezenta cauză doar în calitate de reprezentant al Statului Român.

În continuare, recurentul-reclamant a evidenţiat omisiunea instanţei de a analiza argumentele recurentului privind dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi ale art. 731 din Legea nr. 500/2002 referitoare la procedurile privind formarea, administrarea, angajarea, utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar, conform cărora cheltuielile efectuate pentru plata despăgubirilor către beneficiarii titlurilor de plată emise de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în temeiul Legii nr. 165/2013 sunt prevăzute în bugetul anual al Ministerul Finanţelor cu această destinaţie, care, în calitate de ordonator principal de credite, transmite propunerea privind proiectul de buget pe anul următor, care cuprinde credite de angajament şi bugetare la Capitolul 54.01 "Alte servicii publice generale", titlul XI "Alte cheltuieli", art. 59.17 "Despăgubiri civile", destinate angajării, lichidării, ordonanţării şi plăţii despăgubirilor acordate titularilor de drept.

Astfel cum s-a arătat anterior, deşi a apreciat că ar fi incidente dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a analizat argumentele apelantului reclamant cu privire la dispoziţiile Legii nr. 500/2002 şi a apreciat că prevederile care stabilesc modalitatea în care se efectuează plata titlurilor de despăgubire şi instituţia care urmează să efectueze plata nu lipsesc de efecte reglementarea potrivit căreia titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului Român, şi că nu conferă Ministerului Finanţelor, în nume propriu, calitate procesuală activă.

Examinând, în acest cadru procesual determinat exclusiv de recursul declarat de reclamantul în cauză, considerentele anterior evocate astfel cum au fost expuse în decizia recurată, Înalta Curte constată, similar instanţei de apel, că, în raport de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, debitor al obligaţiei de plată a despăgubirilor stabilite de Legea nr. 165/2013 este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi nu Ministerul Finanţelor, în nume propriu, acesta din urmă, împreună cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor fiind doar autorităţi competente învestite cu soluţionarea procedurilor reparatorii prevăzute de lege, ca reprezentante ale Statului Român.

În ceea ce priveşte obligaţia Ministerului Finanţelor, ca ordonator de credite, de a întreprinde orice măsură legală pentru recuperarea prejudiciului creat în fondurile publice, instanţa de apel a apreciat corect că, în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens, această obligaţie nu îi conferă reclamantului legitimare procesuală în nume propriu, Statul Român fiind titularul patrimoniului afectat de plăţile evocate.

Art. 731 din Legea nr. 500/2002, invocat de recurent, nu instituie obligaţia Ministerului Finanţelor, în calitate de ordonator principal de credite, de a recupera sumele reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice, ci impune regula potrivit căreia "recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata şi până s-au recuperat sumele", scopul reglementării legale fiind de a impune perceperea de accesorii în cazul recuperării sumelor reprezentând plăţi nelegale din fonduri publice.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 262/A din 9 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului Ministerul Finanţelor, Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata sumei de 2500 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 262/A din 9 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 2500 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.