Contractor’s claim to real right of superficies over unfinished buildings; application of accession rules vs. contractual property transfer in insolvency.

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la 4 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B., prin lichidator judiciar C., D. - Membră a Grupului E. şi E. - Sucursala Londra, solicitând să se constate dobândirea dreptului de superficie asupra unor terenuri situate în perimetrul ansamblului rezidenţial "F.", situat în str. x din mun. Iaşi, evaluate la suma de 303.383 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 492, art. 969 şi art. 1479 din C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 11539 din 2 noiembrie 2018, Judecătoria Iaşi a admis excepţia de necompetenţă a acestei instanţe şi a declinat în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă - faliment competenţa de soluţionare a cauzei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă - faliment sub nr. x/2018, instanţă care, prin încheierea din 10 ianuarie 2019, a dispus declinarea competenţei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Iaşi, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub nr. x/2018*.

2. Hotărârile Tribunalului Iaşi

Prin încheierea din 6 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a respins excepţiile de necompetenţă funcţională şi materială a instanţei.

Prin sentinţa nr. 699 din 10 mai 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a respins cererea de suspendare a judecăţii, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006; a respins excepţiile de autoritate de lucru judecat şi de inadmisibilitate a acţiunii; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală active, acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B., societate în faliment, prin lichidator Judiciar C., D. – Membră a Grupului Naţional Bank of Greece şi Naţional Bank of Greece – Sucursala Londra; a obligat pe reclamantă să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.280,71 RON pârâtei D. – Membră a Grupului Naţional Bank of Greece şi suma de 3.525,77 RON pârâtei Naţional Bank of Greece – Sucursala Londra.

3. Hotărârea Curţii de Apel Iaşi în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 276 din 10 iulie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 699 din 10 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, şi a respins, ca fiind lipsit de interes, apelul formulat de pârâtele D. şi National Bank of Greece împotriva încheierii din 6 martie 2019 şi a sentinţei nr. 699 din 10 mai 2019, ambele pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.

4. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 2368 din 10 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâta cesionară G. împotriva deciziei nr. 276 din 6 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii National Bank of Greece - Sucursala Londra, în nume personal şi în calitate de continuator în drepturi şi obligaţii pentru D., D. şi S.C. B. S.A.; a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, s-a înregistrat dosarul cu nr. x/2018 pe rolul Curţii de Apel şi a fost administrată de către părţi proba cu înscrisuri.

5. Hotărârea Curţii de Apel Iaşi în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 210 din 28 aprilie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 699 din 10 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, pe care a păstrat-o; a respins excepţia lipsei de interes a apelului formulat de pârâtele D. şi National Bank of Greece, prin continuatorul în drepturi şi obligaţii G. S.A.; a respins apelul formulat de pârâtele D. şi National Bank of Greece, prin continuatorul în drepturi şi obligaţii G. S.A., împotriva încheierii din 6 martie 2019 şi a sentinţei civile nr. 699 din 10 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

6. Recursul

Împotriva deciziei nr. 210 din 28 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, aspect ce determină incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

A arătat că, în analiza sentinţei pronunţate de instanţa de fond, curtea a concluzionat că judecătorul fondului a administrat adecvat probatoriul, prin raportare la obiectul cauzei şi la gradul de complexitate al acesteia, făcând o analiză judicioasă a întregului material probatoriu şi a dispoziţiilor legale incidente.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a validat, astfel, considerentele care au fundamentat soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active pentru lipsa dreptului său de proprietate asupra lucrărilor executate la blocurile B9 şi B10, întrucât, potrivit contractului din 14 octombrie 2009, prevalent în relaţiile dintre părţi, acesta nu are aptitudinea de a proba dreptul de proprietate aferent construcţiilor menţionate.

A afirmat recurenta că aspectul derutant şi contradictoriu care transpare din motivarea hotărârii este reprezentat de distincţia "artificială" făcută cu privire la "lucrările de construcţii" şi "construcţii".

Astfel, deşi curtea a recunoscut dreptul de proprietate al antreprenorului asupra lucrărilor, materialelor şi a echipamentelor folosite la edificarea construcţiei, i-a negat acest drept în raport cu construcţia finalizată, aspect ce reprezintă o contradicţie in terminis, întrucât forma finală a construcţiei este dată de finalizarea lucrărilor şi nu aduce noutăţi în privinţa modului în care părţile au convenit să opereze transferul dreptului de proprietate.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a recunoscut eficienţa clauzei inserate în art. 10.5 din contract, calificând-o ca fiind firească în contextul relaţiilor contractuale dintre părţi, însă a reţinut că această dispoziţie contractuală nu poate fi interpretată în sensul că recunoaşte dreptul de proprietate al antreprenorului asupra construcţiilor edificate.

Dacă prima instanţă s-a raportat în considerente doar la lucrările de construcţii efectuate, ignorând situaţia juridică a construcţiei la finalul executării lucrărilor, instanţa de apel a analizat contractul şi a statuat asupra unor situaţii inexistente, referindu-se la construcţii finalizate, deşi în cauză este vorba despre construcţii în curs de edificare. Recurenta a apreciat că această abordare pune într-o relaţie de contrarietate cele două hotărâri judecătoreşti.

Astfel, dacă s-a considerat că judecătorul de la fond a făcut "o analiză judicioasă a întregului material probator administrat în cauză şi o interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă", există contradicţie între concluziile celor două instanţe, referitoare la proprietarul lucrărilor de construcţii, deoarece, în opinia tribunalului, contractul încheiat de părţi "nu include clauze privind proprietatea lucrărilor executate, prin urmare nu are aptitudinea de a proba dreptul de proprietate al reclamantei pentru lucrările ce se pretinde a fi fost efectuate în temeiul acestuia la blocurile B9 şi B10". În motivarea curţii de apel, s-a reţinut că, din clauza inserată la art. 10.5. în contract, "rezultă clar faptul că lucrarea este efectuată de către antreprenor cu mijloace proprii (lucrările, materialele şi echipamentele specificate în PPS) şi că investitorul devine proprietarul lor după achitarea lor către antreprenor".

Prin urmare, deşi a constatat că părţile au convenit, prin clauza stipulată la art. 10.5. din contract, asupra condiţiilor în care va opera transferul proprietăţii asupra lucrărilor, materialelor şi a echipamentelor încorporate progresiv în construcţiile edificate, respectiv "după ce valoarea aprobată a fiecărui PPS a fost plătită de către investitor", instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe argumente diametral opuse, reţinând, în paragraful imediat următor, că investitorul "devine şi proprietarul construcţiilor astfel edificate, în virtutea dreptului de accesiune, cu obligaţia corelativă de a achita către antreprenor contravaloarea lucrărilor, materialelor şi echipamentelor specificate în PPS".

Astfel, a considerat recurenta că instanţa de apel a substituit acordul părţilor "cu privire la procedura de desocotire în vederea transferului dreptului de proprietate din care rezultă şi regimul proprietăţii asupra lucrărilor şi materialelor încorporate de antreprenor în construcţie" (astfel cum a statuat instanţa supremă prin decizia nr. 2368/10.11.2021 pronunţată în ciclul procesual anterior) cu un pretins drept de accesiune care ar conferi investitorului calitatea de proprietar al lucrărilor executate pe măsura încorporării lor în construcţiile edificate.

În susţinerea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia civilă nr. 495/R din 14.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, cuprinde dezlegări care interferează cu obiectul prezentei cauze, felul în care au fost tranşate anumite chestiuni litigioase dintre părţi impunându-se, cu puterea lucrului anterior judecat, asupra modului de soluţionare a prezentului litigiu.

A arătat că, prin această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a dispus excluderea celor două construcţii în curs de edificare din categoria bunurilor valorificabile în procedura insolvenţei, motivat de faptul că lichidatorul judiciar nu a probat calitatea de proprietar a debitoarei S.C. B., iar "aparenţa dreptului este în favoarea contestatoarei, aceasta afirmând nu doar acordul contractual, dar şi posesia".

A precizat că în cadrul acestui litigiu au fost analizate două dintre apărările formulate de practicianul în insolvenţă şi de creditorul majoritar (D.) în cadrul contestaţiei pe care recurenta a formulat-o împotriva raportului din 6.10.2015, cuprinzând regulamentul de valorificare a bunurilor proprietatea debitoarei S.C. B., contestaţie care a fost admisă, instanţa de recurs dispunând refacerea raportului şi a regulamentului de valorificare a bunurilor.

A susţinut că a fost analizată şi soluţionată cererea intimatelor prin care se solicita instanţei să constate că debitoarea, ca proprietar al terenului pe care au fost edificate construcţiile, este şi proprietarul materialelor încorporate în cele două construcţii, prin efectul accesiunii imobiliare, în temeiul art. 494 din C. civ. de la 1864.

Instanţa a respins această apărare, reţinând că "în realitate, formulând contestaţia la raport, contestatoarea s-a prevalat de dispoziţii contractuale (existenţa contractului excluzând prin ea însăşi, astfel cum în mod corect s-a arătat prin cererea de recurs, aplicarea normei de drept comun ce reglementează, tocmai pentru situaţia în care nu există un raport contractual între proprietarul terenului şi constructor, accesiunea; în cazul în care construcţia a fost edificată de o terţă persoană, în baza unui contract încheiat cu proprietarul terenului, soarta construcţiei urmează a fi determinată în funcţie de prevederile contractuale, iar nu potrivit regulilor prevăzute la accesiunea artificială)".

Statuând în sens contrar, respectiv că investitorul proprietar al terenului, "devine şi proprietarul construcţiilor astfel edificate, în virtutea dreptului de accesiune", instanţa de apel a nesocotit dezlegarea pe care Curtea de Apel Bucureşti a dat-o acestei chestiuni litigioase, care se opune cu putere de lucru judecat, făcând aplicarea normei de drept comun (accesiunea) în detrimentul acordului de voinţă al părţilor, consfinţit în contractul de construire din 14.10.2009.

Recurenta a susţinut că, prin decizia civilă nr. 495/R din 14.11.2016, Curtea de Apel Bucureşti a tranşat şi chestiunea posibilităţii ca dreptul de proprietate şi dreptul de creanţă să coexiste simultan în patrimoniul creditorului, reţinând că "Apărările practicianului în insolvenţă s-au întemeiat pe dispoziţiile art. 494 C. civ. (inaplicabile), apreciindu-se că ar prevala contractului, precum şi pe împrejurarea înscrierii contestatoarei în tabelul de creanţe cu preţul lucrărilor, împrejurare ce, de asemenea, ar însemna renunţarea la prevederile contractuale - fără a se observa că existenţa unei creanţe (preţul) nu confirmă dreptul corelativ (dreptul de proprietate) necondiţionat: întocmai situaţiei contractului de vânzare cu clauză de rezervă a proprietăţii, nu existenţa creanţei reprezentând preţul interesează în transferul dreptului de proprietate, ci plata efectivă, până la momentul plăţii dreptul de proprietate figurând în patrimoniul cumpărătorului sub condiţie suspensivă; de aceea, contrar argumentaţiei intimaţilor, dreptul de proprietate (sub condiţie rezolutorie) poate exista în patrimoniul unei persoane concomitent dreptului de creanţă existent în acelaşi patrimoniu".

Deşi a admis că "existenţa unui drept de proprietate şi a unui drept de creanţă teoretic nu se contrazic, putând coexista", instanţa de apel a conchis că, prin înscrierea la masa credală cu dreptul de creanţă reprezentând preţul lucrărilor, reclamanta şi-a asumat calitatea de titulară a unui drept de creanţă, fără a mai putea pretinde să fie recunoscută ca şi proprietar al lucrărilor. Aceste considerente contrazic dezlegarea dată acestei chestiuni prin decizia civilă nr. 495/R din 14.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, fiind nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Concluzia curţii, în sensul că "reclamanta urmăreşte să obţină pe lângă creanţa înscrisă la masa credală reprezentând preţul lucrărilor, recunoaşterea unui drept de proprietate asupra construcţiilor şi de folosinţă asupra terenului proprietatea investitorului, astfel că în cazul admiterii acţiunii de faţă, aceasta ar obţine de două ori recuperarea aceleiaşi creanţe", este greşită, întrucât o astfel de posibilitate este exclusă.

Recurenta a arătat că dreptul de proprietate al constructorului asupra lucrării executate, până la recepţia finală, este recunoscut în literatura de specialitate, astfel că, în cazul în care se obţine recuperarea creanţei în procedura insolvenţei, atunci construcţiile trec în patrimoniul debitoarei, în caz contrar, construcţiile rămânând în patrimoniul creditorului, tertium non datur, în ambele situaţii fiind exclusă posibilitatea unui dublu câştig.

A apreciat că, în cazul în care recurentei nu i-ar fi recunoscut dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate şi nu ar obţine recuperarea creanţei, din cauza lipsei fondurilor disponibile din averea debitoarei, s-ar crea o îmbogăţire fără justă cauză a debitoarei în detrimentul său.

În argumentarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a încălcat sau a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 491-494, art. 969 şi ale art. 977 din C. civ. de la 1864, precum şi pe cele care reglementează autorizarea executării lucrărilor de construcţii din Legea nr. 50/1991.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a nesocotit voinţa părţilor, consfinţită în contractul de construire din 14.10.2009, interpretând, în mod arbitrar şi străin de intenţia comună a părţilor, clauzele prevăzute la art. 10.1., 10.2., 10.3., 10.4. şi 10.5. şi încălcând prevederile art. 969 şi art. 977 din C. civ. de la 1864.

A apreciat că instanţa a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzelor contractuale, prin care părţile au convenit asupra modului de efectuare a plăţilor şi de realizare a transferului de proprietate asupra construcţiilor edificate, respectiv art. 10.1., 10.2. şi art. 10.5 din contractul de construire din 14 octombrie 2009, din care rezultă, fără echivoc, faptul că investitorul i-a recunoscut antreprenorului un drept de folosinţă asupra terenului pe care au fost edificate construcţiile, echivalent cu dreptul de superficie dobândit prin convenţie, valabil până la plata integrală a preţului.

Instanţa de apel a înlăturat efectele clauzei inserate la art. 10.5. din contract, substituind voinţa părţilor (derogatorie de la dreptul comun) cu norma de drept material prin care era reglementată accesiunea în C. civ. de la 1864, deşi, atunci când lucrările au fost executate în temeiul unei convenţii încheiate între proprietarul terenului şi constructor, în jurisprudenţă s-a statuat că nu se vor aplica dispoziţiile art. 494 din acest act normativ, în astfel de situaţii existând un drept de superficie al proprietarului construcţiei asupra terenului de sub construcţie.

Această viziune a practicii judiciare şi-a aflat consacrarea legală în art. 577 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, care a eliminat orice echivoc în ceea ce priveşte condiţiile în care operează accesiunea imobiliară.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit legea şi sub aspectul semnificaţiei juridice pe care a atribuit-o autorizaţiilor de construire, considerându-le veritabile titluri de proprietate, la dispoziţia investitorului, pe considerentul că ele au fost emise pe numele acestuia, ca proprietar al terenului.

A făcut referire la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, arătând că autorizaţia de construire nu statuează cu privire la dreptul de proprietate asupra construcţiei (şi nici cu privire la întinderea acestuia) şi nu constituie un titlu de proprietate. Prin faptul eliberării autorizaţiei de construire ia naştere dreptul de a executa lucrări de construcţii în favoarea solicitantului, iar nu dreptul de proprietate asupra construcţiei. Arată că obiectul asupra căruia poartă dreptul de proprietate, materialele de construcţie, se modifică în substanţa sa, pentru a lăsa loc construcţiei, titularul acestui drept rămânând neschimbat.

Recurenta a susţinut că, deşi dreptul de superficie nu conţinea o reglementare expresă în C. civ. de la 1864, existenţa sa era totuşi recunoscută prin dispoziţii din alte acte normative (art. 1 din Decretul-Lege nr. 15/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, art. 21 din Legea nr. 7/1996, art. 22 din Decretul nr. 167/1958), iar potrivit deciziei nr. 2149/21.10.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, recunoaşterea dreptului de superficie (care este un dezmembrământ al dreptului de proprietate) se deduce din teza finală a art. 492 din C. civ. de la 1864.

Considerând că a făcut dovada calităţii de proprietar al materiilor prime şi al materialelor încorporate în cele două construcţii, iar prin convenţia încheiată cu proprietarul terenului a dobândit un drept de folosinţă asupra terenului, până la plata integrală a preţului, recurenta a solicitat constatarea existenţei dreptului de superficie, pentru a putea înscrie acest drept în cartea funciară.

7. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 16 august 2022, intimata G. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 28 iulie 2022, intimata D. a formulat cerere de scoatere de cauză, în baza contractului de înlocuire a creditorului înregistrat în ceea ce priveşte creanţele şi alte drepturi, autentificat sub nr. x din 23 ianuarie 2020, şi a notificării de transfer şi înlocuire a creditorului, înregistrată sub nr. x din 18 mai 2020 .

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 mai 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 210 din 28 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, şi a fost fixat termen de judecată la 2 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivul de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că, deşi prin hotărârea recurată s-a reţinut că instanţa de fond a efectuat o analiză judicioasă a întregului material probatoriu şi a dispoziţiilor legale incidente, nu a împărtăşit concluzia tribunalului referitoare la proprietarul lucrărilor de construcţii şi, în urma analizei contractului încheiat între părţi, a apreciat că lucrarea este efectuată de antreprenor cu mijloacele proprii, iar investitorul devine proprietarul acesteia după achitarea contravalorii sale de către antreprenor, în timp ce tribunalul a reţinut că acelaşi contract nu include clauze privind proprietatea lucrărilor executate şi, prin urmare, nu are aptitudinea de a proba dreptul de proprietate al reclamantei pentru lucrările ce se pretinde a fi fost efectuate în temeiul acestuia la blocurile B.9 şi B.10.

A invocat recurenta şi faptul că instanţa de prim control judiciar, în interpretarea clauzelor contractuale, a recunoscut dreptul de proprietate al antreprenorului asupra lucrărilor, materialelor şi echipamentelor folosite, însă îi neagă acest drept în raport cu construcţia finalizată, ceea ce reprezintă o contradicţie, întrucât forma finală a construcţiei este dată de finalizarea lucrărilor.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. conţine diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, precum şi atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este întemeiată.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., recurenta s-a referit la teza privind motivarea contradictorie a hotărârii.

Astfel, subsumat acestui motiv de casare, recurenta a criticat contradicţia între, pe de-o parte, decizia recurată şi hotărârea primei instanţe, iar, pe de altă parte, între considerentele deciziei atacate.

Critica este nefondată.

Se reţine că prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, iar în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe pe care să şi le însuşească sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză.

Or, în acest context, nu poate fi primită susţinerea recurentei vizând existenţa unor motive contradictorii, în condiţiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunţate în apel cu cele reţinute de prima instanţă.

În acest sens, se cuvine a fi subliniat că pretinsa contradicţie invocată de recurentă, prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu este cea vizată de textul legal menţionat, accepţiunea dată de parte acesteia fiind deturnată de la sensul normei care o consacră, întrucât este necesar ca motivarea contradictorie să se regăsească în decizia din apel, iar nu în legătură cu o altă hotărâre pronunţată într-o etapă procesuală anterioară.

Referitor la critica recurentei din perspectiva contradictorialităţii între considerentele deciziei atacate, se reţine că, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt contradictorii acele motive care se anihilează reciproc, în sensul în care din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora, neputându-se stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluţia instanţei, determinând, astfel, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Înalta Curte observă că nu există contradicţie între reţinerea de către instanţa de apel a faptului că lucrarea este efectuată de antreprenor cu mijloace proprii şi faptul că investitorul este cel care devine proprietarul acestora după achitarea contravalorii lor către antreprenor, în cauza pendinte fiind aplicate dispoziţiile legale privind regimul juridic al lucrărilor efectuate de o terţă persoană cu materialele sale, în condiţiile particulare ale analizei raportului juridic contractual între părţi.

Obligaţia de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, permiţând, totodată, posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Prin urmare, având în vedere că nu se regăsesc considerente contradictorii, în sensul mai sus evocat, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei, critica recurentei nu poate fi primită, nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate, aceasta fiind motivată conform standardelor de calitate ce au ca reper exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 495/R din 14 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2012.

În acest sens, a susţinut că prin hotărârea invocată s-a dispus excluderea celor două construcţii în curs de edificare din categoria bunurilor valorificabile în procedura insolvenţei, motivat de faptul că lichidatorul judiciar nu a probat calitatea de proprietar a debitoarei S.C. B., însă, în speţă, instanţa de apel a nesocotit dezlegarea pe care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a civilă, a dat-o în dosarul nr. x/2012 chestiunii litigioase privind incidenţa regulilor prevăzute la accesiunea imobiliară artificială şi a celei privind posibilitatea coexistenţei dreptului de proprietate şi a dreptului de creanţă în patrimoniul creditorului – sub acest ultim aspect, instanţa de apel concluzionând că, înscriindu-se la masa credală cu dreptul de creanţă reprezentând preţul lucrărilor, reclamanta şi-a asumat calitatea de titulară a unui drept de creanţă, fără a mai putea pretinde să fie recunoscută şi proprietară a lucrărilor.

Potrivit art. 431 din C. proc. civ. "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din prevederile legale anterior enunţate, este necesar a se face distincţia dintre efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată şi care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii cu caracter peremptoriu şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care au fost deja dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

Având în vedere că recurenta a făcut referire în susţinerea acestui motiv de recurs la decizia civilă nr. 495/R din 14 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2012, prin care s-ar fi tranşat chestiunea litigioasă a neincidenţei regulilor prevăzute la accesiunea imobiliară artificială şi a celei privind posibilitatea coexistenţei dreptului de proprietate şi dreptului de creanţă în patrimoniul creditorului, se reţine că recurenta, invocând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, a apreciat că instanţele de fond erau ţinute a respecta ceea ce s-a tranşat definitiv prin hotărârea judecătorească amintită, respectiv, că existenţa contractului încheiat între părţi, de care se prevalează reclamanta, exclude aplicarea normei de drept comun ce reglementează accesiunea – care vizează tocmai situaţia în care nu există raport contractual între proprietarul terenului şi constructor, precum şi că dreptul de proprietate şi dreptul de creanţă pot coexista în patrimoniul creditorului.

Prin urmare, faţă de aceste valenţe juridice arătate, este necesar a se examina dacă aceste chestiuni litigioase, la care s-a raportat recurenta, au reprezentat, într-adevăr, aspecte litigioase ale cauzei judecate definitiv anterior, în cadrul dosarului nr. x/2012, ţinând seama că instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, acestea constituind premisele demonstrate de la care trebuie să pornească şi pe care nu le poate ignora.

Cercetând cuprinsul considerentelor hotărârii judecătoreşti în raport de care se invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte constată că aspectele litigioase indicate nu au primit, din partea instanţelor de judecată, în procesul anterior, o dezlegare jurisdicţională în sensul celor arătate de recurentă.

Astfel, prin decizia civilă nr. 495/R din 14 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2012, s-a dispus excluderea celor două construcţii din categoria bunurilor valorificabile în procedura insolvenţei, instanţa verificând susţinerile părţilor privind dreptul de proprietate asupra construcţiilor în litigiu exclusiv în cadrul procedurii specifice a contestaţiei la raport, fără administrarea unor probe suplimentare. De altfel, instanţa a precizat că stabilirea patrimoniului în care se află dreptul de proprietate excedează analizei jurisdicţionale acceptate în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Legea insolvenţei, impunându-se urmarea unei proceduri de drept comun pentru clarificarea situaţiei juridice a construcţiilor, ceea ce s-a şi realizat în prezentul litigiu.

În raport de aceste considerente ale hotărârii, este eronată susţinerea recurentei cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., în cauză, instanţa de apel, prin decizia recurată, constatând, în mod pertinent, că nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat a deciziei civile invocate, întrucât reţinerea aparenţei dreptului în favoarea constructorului, în raport de obiectul pricinii cu soluţionarea căreia a fost învestită, nu este în măsură a se răsfrânge asupra fondului cauzei de faţă.

Încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu poate fi reţinută nici cu privire la cel de-al doilea aspect invocat de recurentă, instanţa de apel apreciind, similar instanţei care a pronunţat decizia civilă nr. 495/R din 14 noiembrie 2016, că dreptul de proprietate şi dreptul de creanţă pot coexista în patrimoniul creditorului, reţinând, însă, că apelanta s-a înscris la masa credală cu dreptul de creanţă reprezentând preţul lucrărilor, de unde rezultă că aceasta recunoaşte implicit scopul contractului, respectiv, acela de execuţie de lucrări, precum şi faptul că este titulara unui drept de creanţă, împrejurare ce nu a împiedicat instanţa ca în cauza de faţă să procedeze la o analiză proprie a clauzelor contractuale referitoare la conţinutul drepturilor reciproce stipulate de părţi în contract.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanţei de apel, susţinând încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 491-494, art. 969 şi ale art. 977 din C. civ. de la 1864, precum şi a celor care reglementează autorizarea executării lucrărilor de construcţii din Legea nr. 50/1991.

În primul rând, trebuie menţionat că încălcarea presupune că dispoziţia legală este incidentă speţei, dar a fost interpretată incorect de către instanţă, în timp ce aplicarea greşită se referă la situaţia în care instanţa se raportează la o normă de drept care nu are legătură cu soluţionarea cauzei. Or, prin criticile formulate, recurenta susţine că art. 491-494 din C. civ. nu sunt incidente în cauză, deci, au fost aplicate greşit, iar art. 969 şi art. 977 din C. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 50/1991 sunt aplicabile speţei, dar curtea de apel nu a ţinut seama de conţinutul acestora, fiind, aşadar, încălcate.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantei de constatare a dreptului de superficie asupra terenului pe care au fost construite blocurile B.9 şi B.10 din cadrul ansamblului rezidenţial F., edificat în zona Tătăraşi a municipiului Iaşi.

Dreptul de superficie este un drept real care permite unei persoane (superficiar) să devină proprietarul construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor pe un teren aparţinând unei alte persoane, teren pe care superficiarul are un drept de folosinţă. Dreptul de superficie constituie o excepţie de la regula accesiunii imobiliare, reglementată de art. 492 din C. civ. de la 1864.

Regimul juridic al dreptului de superficie nu era definit prin nicio dispoziţie legală sub imperiul vechiul C. civ., fiind rezultatul jurisprudenţei şi doctrinei, unanime în a afirma că dreptul de superficie se dobândeşte în baza înţelegerilor părţilor, legatelor, prescripţiei achizitive sau legii. În lipsa unei dispoziţii legale, a unui legat sau dacă condiţiile prescripţiei achizitive nu sunt îndeplinite, existenţa unei convenţii între proprietarul terenului şi persoana care a edificat construcţiile este indispensabilă pentru a obţine dreptul de superficie. Simplul fapt de a ridica construcţii, chiar de bună credinţă, în lipsa unui acord, nu conduce la obţinerea unui drept real de superficie.

În cauza pendinte, recurenta-reclamantă se prevalează de acordul părţilor ca modalitate de constituire a dreptului de superficie şi, în acest sens, face referire la art. 10.1, art. 10.2 şi art. 10.5 din contractul de construire din 14 octombrie 2009 încheiat între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor, şi pârâta S.C. B., în calitate de investitor, susţinând că părţile au convenit asupra modului de efectuare a plăţilor şi de realizare a transferului dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate, investitorul recunoscând ca atare antreprenorului un drept de folosinţă asupra terenului pe care au fost edificate construcţiile, valabil până la plata integrală a preţului.

Din această perspectivă, se susţine că instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzelor contractuale prin care părţile au convenit asupra modului de efectuare a plăţilor şi de realizare a transferului dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate, substituind voinţa părţilor cu norma de drept material prin care era reglementată accesiunea în C. civ. de la 1864.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate prin prisma interpretării şi aplicării normelor legale incidente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 969, art. 970 şi ale art. 491-494 C. civ. în analizarea premizelor constituirii dreptului de superficie din perspectiva examinării condiţiei privind dreptul de proprietate asupra unor construcţii edificate de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. pe terenul intimatei pârâte S.C. B..

Pentru a se putea verifica dacă imobilele-construcţie au fost edificate de recurentă şi pentru a le putea aplica regimul contractual stabilit expres de părţi, instanţele de fond au procedat la interpretarea contractului invocat de reclamantă. Se reţine că însăşi determinarea obiectului contractului, a întinderii drepturilor si obligaţiilor părţilor asumate contractual, în aplicarea art. 969 C. civ., presupune o operaţiune juridică de interpretare a stipulaţiilor contractuale, în acord cu dispoziţiile art. 977 şi ale art. 978 C. civ.

Din motivarea deciziei recurate reiese că s-a procedat la interpretarea contractului încheiat la 14 octombrie 2009 tocmai în virtutea dispoziţiilor art. 977 C. civ., instanţa de apel validând raţionamentul primei instanţe prin aplicarea tehnicii de interpretare a clauzelor contractuale în mod coroborat, potrivit voinţei părţilor contractante.

Astfel, analizând contractul de construire invocat şi, în special, dispoziţiile contractuale reliefate de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că acestea nu dispun şi nu conferă un drept de proprietate reclamantei asupra construcţiilor edificate pe terenul proprietatea pârâtei S.C. B.. S-a apreciat că art. 10.2 din contract nu are aplicabilitate în speţă, întrucât se referă la situaţia în care sunt finalizate toate lucrările menţionate în anexa A la contract, în timp ce construcţiile B.9 şi B.10 nu sunt finalizate, iar din dispoziţia contractuală prevăzută de art. 10.5 rezultă că lucrarea este efectuată de către antreprenor cu mijloace proprii (lucrări, materiale şi echipamente specificate în PPS) şi că investitorul devine proprietarul acestora după achitarea contravalorii acestora către antreprenor. Relativ la construcţia B.9, s-a constatat că aceasta nici nu a făcut obiectul contractului de antrepriză din 14 octombrie 2009, nefiind administrată nicio probă din care să rezulte existenţa unui acord al pârâtei la edificarea imobilului de către reclamantă.

Totodată, s-a reţinut că actul juridic invocat de reclamantă este un contract de executare lucrări cu fondurile proprii ale antreprenorului, construcţiile urmând a fi edificate pe terenul proprietatea investitorului, care devine şi proprietarul construcţiilor astfel edificate, în virtutea dreptului de accesiune, cu obligaţia corelativă de a achita către antreprenor contravaloarea lucrărilor, materialelor şi echipamentelor PPS, antreprenorul fiind doar titularul unui drept de creanţă.

Cu privire la efectele acestui contract de execuţie lucrări, instanţa de apel a apreciat corect că nu se poate constitui în izvor al dreptului de superficie, întrucât reglează raporturile juridice dintre părţi pe temeiul antreprizei.

În conţinutul dreptului de superficie intră un drept de folosinţă asupra terenului proprietatea altei persoane, care cuprinde şi o posesie specifică (ius possidendi), ca atribut al dreptului de proprietate privată divizat între nudul proprietar şi superficiar, situaţie incompatibilă cu dreptul personal care se naşte în favoarea unui antreprenor, titular al unui drept de creanţă, cum s-a reţinut în speţă.

Contractul de executare de lucrări dă naştere unui raport juridic între părţi cu un conţinut specific, diferit de efectul superficiei, când se ajunge la o dezmembrare a dreptului de proprietate aparţinând celui pe fondul căruia se edifică lucrarea şi care presupune o convenţie în acest sens, în termeni neechivoci.

Aşadar, în cauză nu poate fi vorba despre o denaturare a efectelor contractului de executare de lucrări încheiat de părţi, care nu ar fi putut fi interpretate altfel, din punct de vedere al drepturilor şi obligaţiilor contractuale asumate de acestea.

Prin urmare, din perspectiva raţionamentului urmat, singurul care poate face obiectul examinării în prezentul recurs, se constată că, în acord cu art. 977 C. civ., instanţa de apel a dat eficienţă întregului conţinut al prevederilor contractuale, în sensul în care recurenta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate, reţinând că aceasta din urmă nu poate avea o altă calitate decât cea care derivă din contract, respectiv, de constructor şi că, prin urmare, în aplicarea stipulaţiilor contractuale, are obligaţia de a edifica construcţiile cu mijloace proprii şi dreptul de a primi contravaloarea lucrărilor efectuate în aceste condiţii.

Clauzele, astfel cum au fost interpretate de instanţele de fond, produc efectele juridice pe care părţile le-au urmărit la încheierea contractului, iar reţinerea faptului că reclamanta, în calitate de antreprenor, nu devine proprietara construcţiilor edificate pe măsura realizării acestora nu are semnificaţia încălcării de către instanţă a forţei obligatorii a contractului, fundamentată pe acordul de voinţă al părţilor.

În consecinţă, susţinerile din cadrul recursului, în sensul în care din prevederile art. 10.1, art. 10.2 şi art. 10.5 din contract rezultă că investitorul a recunoscut antreprenorului un drept de folosinţă asupra terenului pe care au fost edificate construcţiile, echivalent cu dreptul de superficie dobândit prin convenţie, nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că, prin argumentele expuse în sprijinul tezei sale, recurenta tinde în realitate la o reinterpretare a contractului de construire din 14 octombrie 2009, însă nemulţumirile recurentei vizând maniera de interpretare în speţă a clauzelor contractuale de către instanţele de fond se pliază pe o analiză de temeinicie a deciziei, iar nu de legalitate a acesteia, fiind incompatibilă în acest context cu dispoziţiile care reglementează controlul judiciar în recurs.

Reţinând, astfel, că instanţa de apel nu a încălcat regulile de interpretare a contractului în determinarea obiectului acestuia şi a obligaţiilor asumate de fiecare dintre părţi, în condiţiile în care s-a stabilit că acestea nu au agreat, prin contractul încheiat, asupra dobândirii de către antreprenor a dreptului de proprietate asupra construcţiilor, Înalta Curte constată că, în mod legal, s-a apreciat că investitorul devine proprietarul construcţiilor edificate, în virtutea dreptului de accesiune, având obligaţia corelativă de a achita către antreprenor contravaloarea lucrărilor, materialelor şi echipamentelor specificate în PPS.

În raport cele expuse, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material incidente în cauză, definind judicios natura şi conţinutul raportului juridic dintre părţile litigante, şi stabilind întemeiat că recurenta nu a dobândit dreptul de superficie, drept care să îi confere calitatea de proprietar asupra construcţiilor şi un drept de folosinţă asupra terenului proprietate a intimatei S.C. B..

Recurenta a mai criticat decizia, susţinând aplicarea greşită a legii, şi cu privire la semnificaţia juridică pe care instanţa de apel ar fi atribuit-o autorizaţiilor de construire, pe care le-a considerat veritabile titluri de proprietate, la dispoziţia investitorului, pe considerentul că ele au fost emise pe numele acestuia, ca proprietar al terenului.

În acest sens, recurenta a făcut referire la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, arătând că prin autorizaţia de construire nu se statuează cu privire la dreptul de proprietate asupra construcţiei (şi nici cu privire la întinderea acestuia) şi, prin urmare, nu constituie un titlu de proprietate. A afirmat, totodată, că prin faptul eliberării autorizaţiei de construire ia naştere doar dreptul de a executa lucrări de construcţii în favoarea solicitantului, iar nu dreptul de proprietate asupra construcţiei.

Înalta Curte, examinând această critică, constată că instanţa de apel a reţinut, ca argument suplimentar în sensul inexistenţei dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor, că autorizaţiile necesare construirii blocurilor B.9 şi B.10 sunt emise pe numele investitorului, specificat ca fiind proprietar al construcţiilor, astfel încât reclamanta nu poate avea o altă calitate decât cea care derivă din contract, respectiv cea de constructor.

Contrar, însă, susţinerilor recurentei, din motivarea deciziei atacate se observă că instanţa de apel nu a conferit autorizaţiei de construire valoarea unui titlu de proprietate, referirea instanţei vizând exclusiv faptul că în respectiva autorizaţie este menţionat investitorul ca fiind proprietar, fără a pune astfel semnul egalităţii între emiterea autorizaţiei de construire şi dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor.

În consecinţă, având în vedere toate considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 210 din 28 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 210 din 28 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2023.