Recurs dismissed: State's tort claim for undervalued restitution appraisal fails despite argument that subsequent report was an unchallenged authentic document

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 2 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.099.100 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.599.100 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 30 ianuarie 2009 şi valoarea de 345.315 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 1.013 mp situat în Craiova, str. x, jud. Dolj, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

La data de 6 octombrie 2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1742 din 14 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins cererea privind pe reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 1073A din 30 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza, pentru judecarea procesului pe fond, stabilind termen de judecată la data de 27 octombrie 2022.

Prin decizia civilă nr. 1777 din 24 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, acţiunea introdusă de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Calea de atac promovată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1777A din data de 24 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român.

Invocând motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurentul - reclamant Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel pentru a se dispune admiterea apelului pe care l-a declarat, cu consecinţa modificării hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ. De asemenea, încalcă dispoziţiile art. 1241 din C. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că a învederat instanţelor de judecată (primei instanţe şi celei de apel) – chiar prin cererea de chemare în judecată – împrejurarea că, în cadrul probei cu înscrisuri, a depus, printre altele, acte în privinţa cărora sunt incidente prevederile art. 269 şi art. 270 din C. proc. civ., dat fiind faptul că înscrisurile au fost înaintate Ministerului Finanţelor de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

A precizat că "a dovedi" sau "a proba" înseamnă, într-o accepţiune generală, a stabili realitatea unei afirmaţii, a demonstra că o susţinere corespunde adevărului, a arăta cu argumente existenţa sau inexistenţa unui fapt sau a unei situaţii; în drept, termenul probă are mai multe accepţiuni, în speţă, interesând, din punctul său de vedere, sensul de mijloc de probă, prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, în acest sens fiind art. 1170 din vechiul C. civ.

În speţă, prin înscrisuri, se înţeleg adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata - pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanţelor fiind relevante întrucât conţin informaţii necontestate, anterioare ivirii litigiului şi care oferă garanţii de sinceritate şi exactitate.

A mai susţinut şi că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma şi aparenţa sa exterioară, înfăţişarea unui act legal întocmit, astfel că, din această împrejurare rezultă şi prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris care emană de la un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei-pârâte din prezenta cauză). Efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei – cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

În raport de dispoziţiile art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ. în materie de contracte), înscrisul autentic, din punct de vedere al forţei sale probante, s-a bucurat/se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare. În prezenta cauză, cea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Reiterând faptul că înscrisurile pe care le-a depus la dosar au fost înaintate Ministerului Finanţelor chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, arată şi că acestea reprezintă înscrisuri autentice, în înţelesul dispoziţiilor art. 269 din C. proc. civ., iar partea adversă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii.

Din actele dosarului rezultă că intimata - pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de experţi şi transmise Ministerului Finanţelor, spre valorificare, aceasta fiind cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului (reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată ulterior) şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia.

Instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul lor, valoare care i-a fost transmisă chiar prin actele care emană de la intimata - pârâtă şi care au fost depuse la dosarul cauzei. Ca atare, a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 269 - art. 271 din C. proc. civ., precum şi ale art. 1171 din C. civ. (art. 1241 din noul C. civ.).

Recurentul arată că, în opinia sa, instanţa de apel a nesocotit principiul disponibilităţii, încălcând prevederile art. 9 din C. proc. civ., întrucât nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus, în condiţiile în care intimata - pârâtă nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora. Consideră că, în acest mod, instanţa s-a substituit intimatei - pârâte, prin încuviinţarea unei apărări pe care această parte nu a formulat-o.

În opinia sa, decizia încalcă dispoziţiile art. 269-270 şi art. 9 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ dar şi dispoziţiile art. 1241 din C. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen procedural, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, şi, în subsidiar, ca nefondate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia din 3 aprilie 2023, s-a fixat termen de judecată, pentru soluţionarea recursului, la data de 26 octombrie 2023, acesta fiind ulterior preschimbat la 1 noiembrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a invocat nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 şi a celor ale art. 269-271 din acelaşi act normativ întrucât a încălcat principiile care stau la baza procesului civil şi a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimata - pârâtă.

Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile care provin de la intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, acestea având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.

Înalta Curte reţine că potrivit principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din C. proc. civ. "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Iar potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Această regulă este dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) din acelaşi act normativ, care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către reclamant, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, fiind obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul - reclamant nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunţate, câtă vreme analiza s-a circumscris argumentelor inserate în cererea dedusă judecăţii.

Astfel, instanţa de apel, judecând pricina pe fond (după admiterea apelului declarat de recurentul - reclamant împotriva sentinţei tribunalului, anularea acesteia şi reţinerea cauzei pentru judecarea pe fond a procesului), a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin acţiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei - pârâte la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi – în calitate de prepuşi ai autorităţii pârâte, cât şi în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susţinerea cererii a depus acte ce emană de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 269 şi art. 270 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei - pârâte şi a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerinţe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.

Din cererea de recurs reiese că se cere instanţei să dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, şi să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2010, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susţine că din actele ulterioare anului 2010, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimţământul intimatei - pârâte cu privire la conţinutul şi concluziile celui de al doilea raport de evaluare.

Înalta Curte reţine că împrejurările învederate de recurent nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului şi transformarea acestuia în apărătorul uneia dintre părţi, aşa cum se susţine. De asemenea, nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii.

Instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că diferenţa de valoare pretinsă de reclamant, rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiţi, de persoane diferite şi care au aceeaşi valoare probatorie.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, respectiv sub denumirea de principiul nemijlociri.

Rapoartele de expertiză în cauză, nefiind întocmite în cursul procesului civil, nu pot avea valoarea probatorie a unor expertize judiciare. Cu toate acestea, ele au valoarea probatorie a unor înscrisuri, care dau naştere unor prezumţii judiciare în sensul situaţiilor care le conţin.

Faţă de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanţa de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor şi a concluzionat că cel de-al doilea nesocoteşte dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.

A da o valoare absolută unor înscrisuri depuse, care în opinia recurentului probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor şi a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susţinerile privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanţelor de fond, potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Pe de altă parte, nu se poate reţine o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speţă, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înţeles să se folosească în susţinerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanţa de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente şi probe aduse de către acesta, în contextul cercetării întrunirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, susţinerile referitoare la modul de apreciere al probelor care a determinat soluţia instanţei de apel nu reprezintă o critică de nelegalitate ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurenţi, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 9 cât şi a celor ale art. 269-271 din acelaşi act normativ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1241 noul C. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale referitoare la forţa probatorie a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele expuse anterior.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de recurentul - reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1777 A din 24 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1777 A din 24 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2023.