State-acquired cultural property revindication: cassation allowed, appellate decision quashed, and case remanded for retrial on res judicata and illegality of pre-1989 takings

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 22 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul Naţional de Artă, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie a reclamanţilor totalitatea obiectelor de artă ce alcătuiesc «x».

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 508 din 14 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-au respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul Naţional de Artă.

Au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 20.000 RON către pârâtul Muzeul Naţional de Artă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 565A din 3 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi de apelanţii-reclamanţi B., H., C., I., E., F. (decedată), G., A. (decedată) împotriva sentinţei civile nr. 508 din 14 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Muzeul Naţional de Artă şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A obligat pe apelanţii-reclamanţi la plata către intimatul pârât Muzeul Naţional de Artă al României a sumei de 5.000 RON, cu titlu de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 565A din 3 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii I., H., B., C., D., E. şi G. au declarat recurs.

Primul motiv de recurs, subsumat art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1200 şi art. 1201 C. civ. privind puterea de lucru judecat, care au natura juridică a unor norme de procedură, întrucât vizează probatoriul în procesul civil. Împrejurarea că, sub imperiul vechii reglementări (aplicabile în cauză) materia probatoriului era reglementată de C. civ., iar nu de C. proc. civ., deşi vizează desfăşurarea probatoriului civil, nu schimbă natura juridică de norme de procedură pe care o au art. 1200 şi art. 1201 C. civ.

În subsidiar, în cazul în care instanţa de recurs ar califica totuşi art. 1200 şi art. 1201 C. civ. drept norme de drept material, solicită analiza acestora ca motive de recurs circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1200 şi ale 1201 C. civ. şi nu a conferit efecte puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2759/A/1996 pronunţate de Tribunalul Bucureşti (anexa 6 la cererea de chemare în judecată) şi a deciziei nr. 1245/1997 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti (anexa 7 la cererea de chemare în judecată) în ceea ce priveşte constatarea violenţei ca viciu de consimţământ.

Instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti din care rezultă că donaţia a fost încheiată prin vicierea consimţământului donatorilor prin violenţă.

În concret, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au reţinut prin hotărârile de la anexele 6 şi 7 la cererea de chemare în judecată că, la încheierea contractului de donaţie, au fost încălcate prevederile art. 948 şi ale art. 953 C. civ.

Considerentele acestor instanţe sunt obligatorii în virtutea art. 1200 şi ale 1201 C. civ. 3, care instituie prezumţia legală absolut irefragabilă a puterii de lucru judecat. Odată ce instanţele au reţinut în mod irevocabil încălcarea prevederilor legale la încheierea contractului de donaţie, acest aspect are valoare de adevăr judiciar în cauză. Aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că partea se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă într-o nouă judecată, fără ca instanţa să mai poată repune în discuţie existenţa dreptului.

Prin urmare, în mod nelegal şi cu încălcarea prevederilor anterior menţionate, instanţa de apel a reţinut că nu ar mai putea "verifica" existenţa violenţei ca viciu de consimţământ la încheierea donaţiei - aspect care nici nu a fost solicitat şi nici nu a fost necesar, în condiţiile în care existenţa violenţei este deja constatată cu putere de lucru judecat prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Ca urmare a admiterii motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se impune ca rejudecarea apelului sa fie efectuată prin aplicarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2759/A/1996 pronunţate de Tribunalul Bucureşti (şi a deciziei nr. 1245/1997 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, prin care instanţele au reţinut existenţa violenţei ca viciu de consimţământ la încheierea contractului de donaţie prin care Statul Român comunist a dobândit de la autorii reclamanţilor J., cu privire la care reclamanţii au formulat acţiunea în revendicare mobiliară obiect al prezentei cauze.

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1200 şi ale 1201 C. civ. şi a conferit efecte puterii de lucru judecat deciziei nr. 2759/A/1996 pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi a deciziei nr. 1245/1997 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti numai în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiunea în anularea donaţiei ca urmare a violenţei ca viciu de consimţământ.

În privinţa prescripţiei dreptului material la acţiunea în anularea donaţiei ca urmare a violenţei ca viciu de consimţământ nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., între prezenta cauză şi cauzele anterioare în care au fost pronunţate hotărârile menţionate la pag. 14 par. 1 - 3 din decizia recurată neexistând nici identitate de obiect şi nici identitate de cauză.

În timp ce litigiile anterioare au vizat anularea donaţiei, prezenta cauză vizează revendicarea bunurilor mobile preluate ilegal de stat. De asemenea, în timp ce litigiile anterioare violenţa ca viciu de consimţământ a fost invocată ca motiv de nulitate a actului juridic, în prezenta cauză este invocată ca temei pentru restituirea bunului, potrivit art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/200 şi la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Având în vedere că în cauză violenţa este invocată pe cale incidentală, prin raportare la art. 2 din Decretul nr. 167/19584, nu este incidentă prescripţia extinctivă a dreptului material de a solicita anularea actului, fiind imprescriptibilă invocarea nulităţii pe cale de excepţie.

Prin urmare, în mod nelegal instanţa a reţinut cu putere de lucru judecat că, faţă de împlinirea prescripţiei extinctive pentru acţiunea în anularea donaţiei pentru violenţă, în prezenta cauză nu ar mai putea verifica pe cale incidentală vicierea consimţământului, care deja a fost constatată în mod definitiv şi irevocabil.

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1200 şi ale art. 1201 C. civ. şi nu a analizat argumentul privind interpretarea prevederilor legale în sensul de a produce efecte juridice, reţinând cu autoritate de lucru judecat soluţia pronunţată într-o altă cauză, în care nu ar fi fost invocat acest argument

Or. prin ipoteză. întrucât chestiunea privind interpretarea prevederilor legale nu a fost analizată în litigiul anterior, hotărârile pronunţate nu pot avea autoritate de lucru judecat cu privire la un aspect neanalizat întrucât autoritatea de lucru judecat poartă exclusiv asupra aspectelor analizate şi tranşate, care nu au format obiectul învestirii instanţei, aşa cum rezultă din art. 1201 C. civ.

De asemenea, împrejurarea că nu au indicat această modalitate de interpretare a unor prevederi legale în cadrul unui litigiu anterior nu conduce la nicio sancţiune, fiind posibilă prezentarea unor argumente suplimentare în privinţa interpretării actelor juridice. Chestiunea nu a fost invocată pentru a înlătura efectele prescripţiei, ci ca argument în sensul că Legea nr. 213/1998 nu impune existenţa unei soluţii de anulare a titlului prin care statul a dobândit bunurile supuse revendicării.

În consecinţă, întrucât instanţa de apel a încălcat art. 1200 şi art. 1201 C. civ. şi nu a analizat pe fond argumentul subscrisei privind interpretarea normelor juridice în sensul de a produce efecte juridice, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de rejudecare să analizeze cauza inclusiv prin raportare la argumentul indicat.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., face referire la faptul că decizia recurată cuprinde o motivare contradictorie.

În ceea ce priveşte coroborarea prevederilor Legii nr. 182/2000 şi ale Legii nr. 213/1998, instanţa de apel reţine atât argumentaţia reclamanţilor, în sensul de completare a prevederilor acestor acte normative, cât şi temeinicia soluţiei primei instanţe, care a refuzat să aplice Legea nr. 213/1998.

Considerentele deciziei recurate sunt contradictorii şi sub aspectul (in)existenţei condiţiei legale ca titlul statului să fie anulat proprietarii de drept să revendice bunurile mobiliare în temeiul Legii nr. 182/2000.

După cum au argumentat inclusiv în faza apelului, art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu impun o soluţie formală de anulare a titlului statului, ci numai constatarea caracterului ilegal al preluării.

Instanţa de apel validează această susţinere însă prin raţionamentul expus ulterior reţine, în mod contradictoriu, că revendicarea ar putea opera numai dacă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a dispune anularea titlului statului, inclusiv respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Concluzionând, din lecturarea deciziei recurate, se remarcă faptul că aceasta cuprinde o motivare contradictorie, aprecierile instanţei de apel cu privire la aspectele deduse judecăţii fiind incompatibile şi excluzându-se reciproc.

Având în vedere încălcarea de către instanţa de apel a regulilor fundamentale de motivare a hotărârii judecătoreşti, prin reţinerea unor considerente diametral opuse, lipsite de coerenţă logică şi juridică şi reflectând raţionamente divergente, se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile legale aplicabile.

Preluarea J. a fost efectuată în mod ilegal, prin intermediul contractului de donaţie, act juridic încheiat prin vicierea consimţământului donatorilor.

Raţionamentul instanţei de apel este rezultatul unei greşite interpretări a art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 (art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 în numerotarea ulterioară) şi a art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin care se adaugă o serie de condiţii care nu sunt instituite de reglementări.

Sub un prim aspect, din interpretarea art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 (art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 în numerotarea ulterioară) rezultă următoarele:

- Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 trebuie coroborat cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia este nelegală preluarea bunurilor obţinută de stat prin vicierea consimţământului;

- Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu impun o soluţie formală de anulare a titlului statului, ci numai constatarea caracterului ilegal al preluării.

Acţiunea în revendicare mobiliară formulată în temeiul Legii nr. 182/2000 ar fi prescriptibilă extinctiv în termen de 30 de ani. Sensul cuvântului "ilegal" din expresia "să fi fost preluate ilegal" este cu nesocotirea, nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării bunului de către stat.

Sub al doilea aspect, împrejurarea că s-ar fi împlinit prescripţia extinctivă cu privire la dreptul de a cere anularea contractului de donaţie pentru violenţă ca viciu de consimţământ nu produce efecte în ceea ce priveşte constatarea caracterului ilegal al preluării, pentru următoarele motive:

- Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 nu distinge după cum normele legale încălcate la preluarea bunurilor mobile culturale sunt norme de ordine privată sau norme de ordine publică;

- Art. 6 din Legea nr. 213/1998 instituie o prezumţie absolută de ne legalitate a preluării efectuate prin vicierea consimţământului, necondiţionată de termenul de prescripţie pentru constatarea nulităţii relative a actului juridic încheiat cu vicierea consimţământului. La data adoptării Legii nr. 213/1998 - în anul 1998 - prin ipoteză ar fi fost expirat termenele de prescripţie extinctiva pentru constatarea nulităţii relative a actelor juridice încheiate cu vicierea consimţământului, cu privire la care instanţele au reţinut că ar începe să curgă din decembrie 1989, când ar fi încetat violenţele regimului comunist şi s-ar fi împlinit în decembrie 1992.

Prin urmare, întrucât Legea nr. 213/1998 a fost adoptată şi a intrat în vigoare în anul 1998, dar prezumă nelegale preluările efectuate de stat prin vicierea consimţământului (termenul prescripţiei extinctive pentru invocarea viciilor de consimţământ fiind, în general, expirat din decembrie 1992) este evident că, în accepţiunea art. 6 din Legea nr. 213/1998, au caracter nelegal preluările efectuate de stat prin vicierea consimţământului, neavând relevanţă dacă s-ar fi împlinit sau nu termenul de constatare a nulităţii relative a actului juridic încheiat cu vicierea consimţământului. Într-o interpretare contrară, prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu ar produce niciun efect juridic.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Primul motiv de recurs, subsumat ipotezei reglementată de dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel, prin raportare la decizia nr. 2759/A/1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi la decizia nr. 1245/1997 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a încălcat prevederile art. 1200 şi art. 1201 C. civ. care instituie prezumţia legală absolut irefragabilă a puterii de lucru judecat, sub dublu aspect: pe de o parte, a fost ignorat efectul pozitiv al lucrului judecat în ceea ce priveşte vicierea, prin violenţă, a consimţământului donatorilor la data încheierii contractului de donaţie iar, pe de altă parte, în mod nelegal, au fost conferite efecte puterii de lucru judecat, acelor considerente referitoare la prescripţia dreptului material la acţiunea în anularea donaţiei.

Prin urmare, în opinia recurenţilor, instanţa de apel a reţinut nelegal că nu ar mai putea "verifica" vicierea consimţământului prin violenţă, motivat de faptul că acţiunea în anularea donaţiei pentru violenţă a fost deja respinsă ca prescrisă prin decizia nr. 2759/A/1996 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1245/1997 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. Or, în acest cadru procesual, analiza incidenţei viciului violenţei nici nu a fost solicitată şi nici nu s-ar fi impus, în condiţiile în care existenţa violenţei era deja constatată, cu putere de lucru judecat, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind lipsită de relevanţă în prezenta cauză, prescripţia acţiunii în anularea donaţiei.

Înalta Curte constată că este întemeiată susţinerea recurenţílor conform căreia, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a ignorat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziei nr. 2759/A/1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1245/1997 a Curţii de Apel Bucureşti.

Litigiul purtat anterior între părţi şi finalizat prin pronunţarea acestor hotărâri judecătoreşti, a vizat anularea contractului de donaţie prin care Statul Român a dobândit de la autorii reclamanţilor J. şi, deşi a fost reţinută existenţa violenţei ca viciu de consimţământ la încheierea donaţiei având ca obiect bunurile mobile disputate în cauză, acţiunea a fost respinsă prin prisma excepţiei prescripţiei.

Astfel, prin deciziile menţionate, s-a statuat că, "Din probele administrate în cauză rezultă că donatorii şi-au exprimat consimţământul care însă a fost afectat de violenţă, elementul obiectiv fiind alcătuit din presiunile organelor statului, de la data întocmirii actului de donaţie, iar elementul subiectiv fiind temerea pentru viaţa şi libertatea donatarilor şi a familiei acestora. Deci ne aflăm în prezenta unui viciu de consimţământ care atrage nulitatea relativă a contractului de donaţie"(Decizia nr. 2759/A/1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti).

S-a reţinut, totodată şi că, "actul juridic a fost afectat de un viciu de consimţământ care atrage nulitatea relativă a contractului de donaţie" (Decizia nr. 1245/1997 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti).

Or, faţă de aceste dezlegări jurisdicţionale intrate sub autoritatea lucrului judecat şi care i se opuneau sub semnul efectului pozitiv al acesteia, decizia din apel reţine în mod greşit lipsa de relevanţă a statuărilor anterioare, pe care le apreciază ca fiind valorificabile exclusiv în cadrul acţiunii în nulitate, nu şi în ipoteza acţiunii în revendicare mobiliare.

Curtea de apel consideră că nu se pot reitera pe cale incidentală, în susţinerea caracterului nelegal al preluării bunurilor de către stat, aceleaşi împrejurări referitoare la presiunile exercitate de către autorităţile statului comunist asupra donatorilor şi la lipsa intenţiei acestora de a gratifica, chiar dacă nu se solicită expres şi anularea titlului statului, cercetarea valabilităţii acestuia pe cale incidentală neputându-se face cu nesocotirea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterior enunţate, şi care au tranşat asupra faptului că acţiunea de anulare întemeiată pe acest viciu a fost formulată cu depăşirea termenului de prescripţie.

O astfel de apreciere a instanţei este eronată, întrucât pe de o parte, face doar o aplicare parţială a efectului pozitiv al lucrului judecat al deciziilor menţionate şi, deşi le reţine dezlegările, nu identifică în mod corect legătura pe care acestea o au cu judecata acţiunii în revendicare iar, pe de altă parte, întrucât porneşte de la această premisă greşită în soluţionarea fondului pricinii vizând revendicarea, este ignorată chiar ipoteza juridică prevăzută de dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 care condiţionează revendicarea bunurilor culturale mobile, de caracterul ilegal al preluării, şi nu de anularea titlului statului.

Sub acest din urmă aspect, este întemeiată şi critica subsumată art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând interpretarea greşită a prevederilor legale aplicabile, respectiv a celor prevăzute de art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 în coroborare cu cele ale art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare mobiliară întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 182/2000, nu se impune ca instanţa să dispună anularea actului juridic în temeiul căruia statul ar fi preluat bunurile, astfel cum greşit a apreciat curtea de apel, ci numai constatarea caracterului nelegal al preluării.

De aceea, abordarea instanţei de apel şi modalitatea în care a înţeles să facă aplicarea dispoziţiilor legale incidente, nu sunt corecte, în condiţiile în care, deşi acceptă teza potrivit căreia cercetarea valabilităţii titlului statului se poate realiza de către instanţa de judecată chiar în cadrul unei acţiuni în revendicare, nefiind necesară ca şi condiţie prealabilă formularea separată a unei acţiuni în anularea acestuia, totuşi, în contextul particular al cauzei de faţă, consideră că nu se pot reitera pe cale incidentală, în susţinerea caracterului nelegal al preluării bunurilor de către stat aceleaşi împrejurări referitoare la presiunile exercitate de către autorităţile statului comunist asupra donatorilor şi la lipsa intenţiei acestora de a gratifica, chiar dacă nu se solicită expres şi anularea titlului statului, cercetarea valabilităţii acestuia pe cale incidentală neputându-se face cu nesocotirea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterior enunţate.

Or, tocmai din această perspectivă, în mod întemeiat invocă recurenţii încălcarea de către instanţa de apel a puterii de lucru judecat a hotărârilor anterior menţionate prin care se constată, în mod neîndoielnic, vicierea consimţământului donatorilor la momentul încheierii contractului de donaţie, chiar dacă a fost respinsă ca prescrisă acţiunea în anularea donaţiei pentru violenţă.

Prin urmare, împrejurarea că termenul de prescripţie extinctivă pentru acţiunea în anularea actului juridic pentru violenţă s-a împlinit nu prezintă relevanţă, deoarece împlinirea prescripţiei extinctive împiedică aplicarea sancţiunii nulităţii actului juridic, dar nu înlătură alte efecte ale încălcării prevederilor legale, astfel cum sunt conferite de Legea nr. 182/2000.

Totodată, este fondată susţinerea recurenţilor potrivit căreia sunt incidente în cauză şi prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care instituie o prezumţie de nelegalitate a preluării efectuate prin vicierea consimţământului, necondiţionată de termenul de prescripţie pentru constatarea nulităţii relative a actului juridic încheiat cu vicierea consimţământului.

Ca atare, nu poate fi validat raţionamentul instanţei de apel prin care a reţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 nu sunt aplicabile în materia revendicării bunurilor mobile ce fac parte din patrimoniul cultural, dat fiind faptul că în partea sa finală, textul îşi exclude aplicabilitatea în cazul bunurilor care fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, în cauză legea specială fiind Legea nr. 182/2000.

Într-adevăr, Legea nr. 182/2000 a fost concepută ca o lege specială, derogatorie de la prevederile Legii nr. 213/1998, în privinţa bunurilor din domeniul său de aplicare. Fiind în discuţie o normă de reparaţie, s-a avut în vedere faptul că prin preluarea de către stat a bunului mobil, s-a creat un prejudiciu, voinţa legiuitorului fiind aceea de restituire în natură a bunurilor culturale mobile preluate de către stat, evident dacă sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege.

Aşadar, intenţia legiuitorului a fost aceea de a scoate de sub incidenţa prevederilor Legii nr. 213/1998 revendicarea bunurilor mobile culturale, însă corelaţia dintre cele două acte normative impune valorificarea prevederilor Legii nr. 213/1998 în privinţa posibilităţii aprecierii valabilităţii titlului statului la preluarea a bunurilor culturale mobile, inclusiv a celor obţinute prin vicierea consimţământului foştilor proprietari.

În consecinţă, potrivit celor expuse anterior, se va constata că decizia recurată a fost dată cu încălcarea, deopotrivă, a efectului pozitiv al lucrului judecat anterior pe aspectul incidenţei violenţei ca viciu de consimţământ, precum şi a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 în coroborare cu cele ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, ceea ce atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 5,7 şi 9 C. proc. civ.

Conform art. 312 C. proc. civ., urmare a admiterii recursului, decizia va fi casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii, se vor avea în vedere, dezlegările date prin prezenta decizie asupra modalităţii în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat dedus din decizia nr. 2759/A/1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1245/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 în coroborare cu cele ale art. 6 din Legea nr. 213/1998.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii I., H., B., C., D., E. şi G. împotriva deciziei nr. 565A din 3 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2023.