Imputability of systemic prison overcrowding to a specific detention facility for civil liability under Article 3 ECHR.

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

În deliberare asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Poarta Albă prin Ministerul Finanţelor, despăgubiri în cuantum de 50.000 de euro pentru condiţiile necorespunzătoare de cazare şi hrană de la locul de detenţie (suprapopularea din celula în care a fost cazat, dotarea insuficientă a camerei de detenţie, lipsa mobilierului, a accesului la lumină naturală, condiţiile precare de igienă, calitatea necorespunzătoare a hranei), datorită cărora i-au fost puse în pericol viaţa şi sănătatea.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 7 din 11.01.2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., deţinut în Penitenciarul Poarta Albă, ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 239 din 27 octombrie 2022, Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă, a admis apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 7 din data de 11.01.2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 euro, în RON la cursul de referinţă al Băncii Naţionale a României, reprezentând daune morale. Curtea a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Recurentul-pârât Penitenciarul Poarta Albă a declarat recurs împotriva deciziei nr. 239 din 27 octombrie 2022 a Curţii de Apel Constanţa – secţia I civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi înlăturarea obligaţiei Penitenciarului Constanţa - Poarta Albă de a plăti reclamantului daunele morale în sumă de 3000 euro şi respingerea acţiunii în totalitate, ca neîntemeiată. Recurentul pârât a solicitat obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurentul pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a redat paragrafe din motivarea deciziei recurate şi a apreciat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, că încălcarea normelor s-a făcut prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, faptele fiind reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege aplicabil speţei.

Recurentul pârât a arătat că Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă este ordonator terţiar de credite, aflat în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ordonator secundar de credite) şi a Ministerului Justiţiei (ordonator principal de credite).

Recurentul pârât a considerat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a Penitenciarului Constanţa - Poarta Albă, neîndeplinirea uneia dintre condiţii exonerându-l de răspundere. Recurentul pârât a arătat că nu există o neglijenţă manifestată chiar şi sub forma culpei de Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă în exercitarea atribuţiilor legale, în condiţiile în care acesta a fost preocupat permanent de îmbunătăţirea condiţiilor de cazare, a investit în reparaţii ale spaţiilor de detenţie, s-a preocupat de construirea altor spaţii în limita bugetelor alocate, formulând permanent cereri pentru transferarea deţinuţilor în alte penitenciare tocmai pentru evitarea supraaglomerării.

Recurentul pârât a arătat că este de notorietate faptul că penitenciarul nu poate refuza încarcerarea deţinuţilor condamnaţi de instanţele de judecată motivând că "a fost depăşită capacitatea de cazare". Politica penală şi execuţional penală a Statului Român nu o face Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă, fiind astfel absolut neîntemeiată aprecierea instanţei în sensul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte unitatea sa.

Recurentul pârât a considerat că măsurile luate de administraţia penitenciarului în ceea ce-l priveşte pe reclamant sunt cele legale, iar drepturile acestuia nu au fost încălcate nici din perspectiva reglementărilor interne şi nici din perspectiva reglementărilor europene.

Recurentul pârât a arătat că instanţa de apel nu a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale raportat exclusiv la instituţia sa, şi că Statul Român este vinovat pentru încălcarea a normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare în sensul că, în celula unde a fost cazat reclamantul, nu a fost asigurat un spaţiu util de 4 mp sau 6 mc de aer. Astfel, neluarea măsurilor pentru asigurarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare constituie o faptă ilicită a acestuia şi nu a administraţiei penitenciarului.

Recurentul pârât a invocat hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, potrivit căreia condiţiile de detenţie din penitenciarele din România contravin Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului şi arată o disfuncţionalitate structurală care necesită adoptarea de măsuri generale de către stat.

Recurentul pârât a arătat că procedura pilot se aplică atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că pe rolul său se înregistrează un număr semnificativ de cereri similare a căror cauză este comună şi pare să fie o disfuncţionalitate structurală sau sistemică în statul pârât. Astfel, supraaglomerarea spaţiilor de deţinere şi a condiţiilor aferente detenţiei nu pot fi imputate vreunei unităţi penitenciare, în particular Penitenciarului Constanţa -Poarta Albă, din moment ce aceste aspecte privesc, per ansamblu, întreg sistemul penitenciar.

Recurentul pârât a considerat că în cauză nu se poate reţine aplicarea unui tratament inuman sau degradant, astfel cum această noţiune a fost clarificată de Curtea Europeană, invocând în acest sens cauzele Barbu Anghelescu c. României, Irlanda c. Regatului Unit, Campbell şi Cosans c. Regatului Unit, Gafgen c. Germaniei, Pantea c. României.

În cazul de faţă, instanţa de apel a considerat greşit că reclamantul a suferit traume şi umilinţe şi a fost supus la rele tratamente în condiţiile în care, în perioada în care a fost custodiat în Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă, i-a fost asigurat un confort psihic constant, asistenţă medicală şi condiţii de detenţie corespunzătoare, a participat la activităţi productive şi socio-educative, astfel încât modul în care acesta a fost tratat nu poate fi asimilat cu rele tratamente, tratament inuman sau degradant.

În ceea ce priveşte participarea reclamantului la funeraliile tatălui său, recurentul pârât a arătat că permisiunea ieşirii din penitenciar poate fi acordată în condiţiile Legii nr. 254/2013, art. 99, alin. (1), lit. e). De asemenea, în vederea acordării permisiunii de ieşire din penitenciar, membrii comisiei de acordare a recompenselor au în vedere asigurarea unei ponderi adecvate a procesului de recompensare, precum şi întrunirea cumulativă a condiţiilor de la art. 213 din H.G. nr. 157/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Evaluarea conduitei constant pozitivă se referă la un comportament corespunzător şi o evoluţie a situaţiei disciplinare, ţinând cont atât de perioada executată, cât şi de data analizei în comisia de liberare condiţionată.

La momentul analizării situaţiei reclamantului în cadrul comisiei de acordare a recompenselor, acesta avea o sancţiune disciplinară rămasă definitivă la data de 03.12.2020. Acesta a fost sancţionat disciplinar cu suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi sportive pe o perioadă de cel mult o lună, pentru ameninţare, cu data începerii 10.12.2020 şi data expirării, 09.01.2021. De asemenea, s-a ţinut cont de durata din pedeapsă ce mai trebuie executată până la analizarea în cadrul comisiei pentru liberare condiţionată, astfel încât aceasta să fie raportată la perioada executată şi la data expirării pedepsei în termen. Astfel, reclamantul a început executarea unei pedepse de 12 ani şi 4 luni la data de 20.10.2019, data de expirare în termen a pedepsei fiind 10.07.2027, iar data propozabilă pentru analizarea în comisia de liberare la data de 07.05.2024.

Recurentul pârât a arătat că sancţiunea disciplinară a fost ridicată abia în data de 18.02.2022, în conformitate cu datele furnizate din aplicaţia informatizată B., iar contrar celor reţinute în motivarea hotărârii din apel (par. 64), sancţiunile disciplinare care nu au fost ridicate au efect asupra recompensării persoanelor private de libertate, după cum rezultă şi din cuprinsul Deciziei directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 443/2016 din 24 mai 2016, privind aprobarea Procedurii de lucru pentru acordarea recompenselor pe baza Sistemului de creditare a participării la activităţi şi programe educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, activităţi lucrative, precum şi la prevenirea situaţiilor de risc.

Recurentul pârât a menţionat actele normative şi administrative puse în aplicare la nivelul administraţiei Penitenciarului Constanţa-Poarta Alba pentru prevenirea răspândirii virusului SARS-CoV-2, urmare a identificării situaţiei epidemiologice specificate în cuprinsul legislaţiei menţionate. Având în vedere contextul epidemiologic de la momentul respectiv, prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, faptul că reclamantul nu îndeplinea cumulativ toate condiţiile de acordare a recompensei cu permisiunea de ieşire din penitenciar, coroborat cu faptul că administraţia locului de deţinere susţine reintegrarea în societate a persoanelor care execută pedepse privative de libertate şi menţinerea legăturii a acestora cu mediul de suport, din raţiuni de siguranţă şi prevenire a infectării şi răspândirii virusului SARS-COV2, în cazul reclamantului, membrii comisiei de acordare a recompenselor persoanelor private de libertate au hotărât escortarea acestuia pentru a participa la slujba de înmormântare a tatălui său de la Cimitirul din Valul lui Traian.

Recurentul pârât a arătat că, în data de 24.04.2021, conform documentelor operative, reclamantul a fost escortat începând cu ora 14:50, revenind la unitate în jurul orei 16:55. În acest interval orar, reclamantul a fost escortat în scopul participării la slujba de înhumare la Cimitirul din localitatea Valul lui Traian.

Recurentul pârât a arătat că, în cererea formulată de către membrii de familie ai reclamantului nu au fost specificate toate detaliile itinerariului de deplasare a cortegiului funerar. Astfel, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă nu a încălcat niciun drept al reclamantului - împiedicarea participării acestuia la serviciul religios de înmormântare desfăşurat la biserică - ba mai mult, în considerarea încurajării menţinerii legăturii cu mediul de suport, i-a aprobat escortarea la locul de înhumare, timpul petrecut acolo nefiind din culpa vreunui angajat al unităţii.

Recurentul pârât a arătat că, în ceea ce priveşte condiţiile de îmbăiere din perioada 29.04.2021 (data avarierii cazanului de apă caldă) - 25.05.2021 (data până la care au fost acordate daunele morale pentru condiţiile de custodiere) – în mod greşit a reţinut instanţa de apel existenţa unui interval de trei luni în care ar fi avut loc neasigurarea corespunzătoare de furnizare a apei calde pentru îmbăiere.

Recurentul pârât a arătat că penitenciarul a depus toate diligenţele posibile pentru asigurarea dreptului la îmbăiere pentru persoanele private de libertate din momentul opririi cazanului de apă caldă, respectiv 29.04.2021, până la montarea noilor echipamente din centrala termică, respectând legislaţia în vigoare privind procedurile de achiziţii publice. Recurentul pârât a expus etapele procedurii de achiziţie directă şi a arătat că, în cazul prezentei situaţii reclamate, procedura de achiziţie a fost demarată de urgenţă, fiind respectate termenele şi condiţiile legale în vigoare privind procurarea bunurilor materiale. De asemenea, perioada de timp în care unitatea a întâmpinat dificultăţi în asigurarea corespunzătoare a apei calde menajere a fost de aproximativ o lună, respectiv până în datele de 24.05.2021 şi 27.05.2021, timp în care boilerele au fost livrate şi montate pe secţiile de deţinere.

Recurentul pârât a arătat că existenţa prejudiciului moral trebuie să fie susţinută în primul rând de un probatoriu adecvat care să reflecte întinderea sa, precum şi gravitatea măsurii abuzive, sau cel puţin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat. Potrivit C. civ. român, trebuie să existe o echivalenţă între valoarea prejudiciului şi valoarea despăgubirii şi, în mod similar dacă dauna morală nu prezintă nicio gravitate, nici reparaţia echitabilă nu poate fi acordată.

Recurentul pârât a arătat că obligarea sa la plata despăgubirilor poate ridica probleme serioase din punct de vedere financiar şi indirect poate afecta calitatea condiţiilor acordate celorlalte persoane custodiate, în condiţiile în care conducerea instituţiei are ca obligaţie şi asigurarea unui just echilibru între interesele instituţiei, ale celorlalte persoane condamnate şi interesele particulare ale deţinutului din cauza de faţă. Faptul că nu au fost alocate fonduri pentru aducerea la standarde a condiţiilor de cazare din penitenciare nu implică vina administraţiei penitenciarului, care este preocupată permanent a asigura condiţii decente pentru toate persoanele aflate în custodia acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a fost supus unui tratament degradant, prin condiţiile de deţinere necorespunzătoare, contrar art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi unei încălcări a dreptului la protecţia vieţii private, contrar art. 8 din Convenţie, concluzionând că sunt îndeplinite, sub ambele aspecte, cerinţele răspunderii civile delictuale a pârâtului, prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a criticat, în esenţă, faptul că instanţa de apel nu a aplicat în mod corect în cauză dispoziţiile de drept material în baza cărora poate fi angajată răspunderea sa civilă delictuală, cu referire atât la condiţiile necorespunzătoare de detenţie cât şi la anumite situaţii punctuale, şi anume, furnizarea apei calde pentru îmbăiere şi împiedicarea participării reclamantului la înmormântarea tatălui său.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentului referitoare la modul de soluţionare a capătului de cerere privind atragerea răspunderii civile delictuale pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie. Astfel, aspectele invocate de reclamant în justificarea acestui capăt de cerere se referă la condiţiile de detenţie care ar fi fost degradante, datorită supraaglomerării şi situaţiilor asociate acesteia.

În raport de aceste limite obiective ale învestirii instanţei, pretenţiile reclamantului decurgând din condiţiile necorespunzătoare de detenţie trebuie analizate atât din perspectiva dispoziţiilor de drept intern, dar şi din perspectiva prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevederi care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante şi care impun obligaţii pozitive în sarcina statelor membre.

În acest context, instanţa de recurs apreciază, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului că, în ipoteza persoanelor private de libertate, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenţiei, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistemică a art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţie.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, prin hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că în România, condiţiile de detenţie, în special suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), parag. 94 şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46).

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii, respectiv al răspunderii pentru condiţiile de detenţie din penitenciar, se regăseşte în hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (parag. 110).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, parag. 199). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (parag. 124).

În contextul expus, pentru o corectă aplicare a normelor privind răspunderea civilă delictuală, este necesar a se stabili în ce măsură acţiunile sau inacţiunile pârâtului se concretizează, în situaţia de fapt din speţă, într-o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează regimul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente.

În acest sens, este relevant rolul pârâtului în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului, ca semnatar al Convenţiei, o obligaţie legală de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a soluţiona problema supraaglomerării din locurile de deţinere şi problema condiţiilor precare de detenţie, în conformitate cu principiile Convenţiei, şi a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenţie.

În această analiză, este necesar a se stabili, prin raportare la fapta ilicită invocată, dacă pârâtul este responsabil de omisiunea de a acţiona pentru înlăturarea situaţiei reclamate, a deficienţelor structurale constatate, privind condiţiile de detenţie în penitenciarele din România, sub aspectul supraaglomerării acestora şi condiţiilor precare de deţinere.

De asemenea, în cadrul analizei, este relevantă o eventuală imposibilitate obiectivă a instituţiei pârâte de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia europeană, preluat şi în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de executare a detenţiei, fiind necesar a se stabili dacă prejudiciul invocat de reclamant, raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, a fost cauzat de împrejurări independente de posibilităţile de decizie şi control ale instituţiei chemate în judecată. O atare statuare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia situaţia determinată de o problemă structurală şi sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului.

Astfel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, pe lângă îndeplinirea celorlalte condiţii legale, este necesară, în primul rând, stabilirea elementelor care conturează existenţa faptei ilicite, şi anume, a normelor imperative ale dreptului care ar fi fost încălcate şi, subsecvent, a conduitei concrete în care s-a materializat această încălcare, or, din motivarea instanţei de apel nu rezultă reiese că aceasta ar fi avut în vedere aceste cerinţe legale. Ca atare, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este fondat motivul de recurs care vizează modul în care instanţa de apel a stabilit existenţa faptei ilicite şi a persoanei răspunzătoare, nerespectarea cerinţelor legale care trebuie avute în vedere în realizarea acestei analize, expuse mai sus, concretizându-se într-o încălcare a normelor de drept material.

În privinţa răspunderii pentru producerea celorlalte prejudicii invocate în cauză, generate de situaţia în care a fost întreruptă furnizarea apei calde pentru îmbăiere şi de împiedicarea participării reclamantului la înmormântarea tatălui său, Înalta Curte constată că, în aceste privinţe, dezvoltarea motivelor de recurs nu relevă încălcarea de către instanţa de apel a unor norme de drept material.

Pe de o parte, toate aspectele invocate de recurentul pârât referitoare la împrejurările de fapt reţinute de instanţa de apel în ceea ce priveşte cele două incidente nu pot forma obiect de analiză în faza recursului întrucât cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ. nu permite schimbarea stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel şi nici verificarea modalităţii în care au fost apreciate probele administrate. Astfel, modul în care instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele de fapt ale cauzei care excedează controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs.

Pe de altă parte, se constată că recurentul pârât a expus condiţiile legale pentru acordarea permisiunea ieşirii din penitenciar rezultate din art. 99, alin. (1), lit. e) din Legea nr. 254/2013 şi art. 213 din H.G. nr. 157/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi aspecte referitoare la situaţia concretă a reclamantului, la sancţiunea disciplinară aplicată acestuia şi la efectele acesteia asupra recompensării persoanelor private de libertate. Aceste aspecte nu sunt relevante în cadrul raţionamentului logico-juridic care a condus la pronunţarea soluţiei, în situaţia în care instanţa de apel a precizat, în cadrul considerentelor sale, că apelantul nu a contestat, prin cererea de apel, hotărârea de a fi însoţit la slujba de înmormântare şi nu a criticat neacordarea permisiunii de a ieşi neînsoţit din penitenciar, ci împiedicarea sa de a participa la înmormântare, inclusiv la serviciile religioase care au precedat-o.

Evaluând elementele de fapt privind modul în care reclamantul şi-a exercitat dreptul de a participa la înmormântarea tatălui său, instanţa de apel a reţinut limitarea la minim a exerciţiului dreptului menţionat şi a considerat că, în circumstanţele de fapt ale speţei, dreptul prevăzut de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost încălcat prin modul de executare a misiunii de însoţire a reclamantului la înmormântarea tatălui său. Astfel, instanţa de apel a considerat că deţinutul are dreptul de a participa la înmormântarea unui părinte, în virtutea dreptului la protecţia vieţii private prevăzut de art. 8 par. 1 din Convenţie şi că, pentru motive legitime ţinând de ordinea publică sau de protecţia drepturilor altor persoane, exerciţiul acestui drept poate fi limitat, într-o măsură proporţională cu importanţa acestor motive, potrivit art. 8 par. 2 din Convenţie.

Instanţa de apel a constatat că "intimatul a invocat trei motive pentru care nu s-a acordat permisiunea ieşirii din penitenciar fără escortă, deci care ar fi făcut posibilă participarea apelantului şi la slujba de înmormântare de la biserică: existenţa unei abateri disciplinare, executarea unei părţi mici din pedeapsă şi contextul epidemiologic". În urma examinării celor trei situaţii invocate, instanţa de apel a considerat că sancţiunea disciplinară sau executarea unei părţi mai mari sau mai mici din pedeapsă nu sunt relevante asupra exerciţiului dreptului litigios, acela al participării deţinutului la înmormântarea unui părinte. De asemenea, instanţa a considerat că nu pot fi reţinute motive de ordine publică care să justifice limitarea exerciţiului acestui drept al deţinutului.

În privinţa riscului epidemiologic, instanţa de apel a considerat că acesta ar fi justificat limitarea participării reclamantului la slujba de înmormântare doar la cimitir, deci împiedicarea lui de a participa la slujba de înmormântare la biserică. Instanţa de apel a constatat că intimatul nu a susţinut că prevenirea contaminării apelantului sau a membrilor escortei ar fi fost imposibilă sau considerabil de greu de realizat dacă acesta ar fi fost însoţit şi la biserică de angajaţii penitenciarului. Instanţa de apel a concluzionat că limitarea sub acest aspect a exerciţiului dreptului prevăzut de art. 8 din Convenţie a depăşit ceea ce era necesar pentru protecţia ordinii publice, în sens larg (care include şi sănătatea publică), respectiv a drepturilor altor persoane (membrii escortei sau ceilalţi deţinuţi).

Astfel, din etapele analizei efectuate de instanţa de apel, rezultă că, în urma aplicării criteriului proporţionalităţii, evaluare realizată în raport cu elementele de fapt ale speţei şi reperele rezultate din art. 8 din Convenţie, concluzia la care a ajuns instanţa a fost aceea a reţinerii unei încălcări a normei menţionate.

Motivele de recurs invocate în această privinţă nu relevă însă niciun aspect de nelegalitate, recurentul pârât expunând circumstanţe de fapt privind modul în care reclamantul şi-a exercitat dreptul de a participa la înmormântarea tatălui său. În cadrul examinării proporţionalităţii limitării dreptului invocat, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte incidentul referitor la întreruperea furnizării apei calde, recurentul pârât expunând elemente de fapt privind perioada în care ar fi avut loc situaţia generatorare de prejudicii, precum şi aspecte referitoare la diligenţele efectuate pentru asigurarea dreptului la îmbăiere pentru persoanele private de libertate, împrejurări care nu reprezintă chestiuni de legalitate a hotărârii atacate.

Având în vedere considerentele referitoare la stabilirea cerinţelor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului în privinţa condiţiilor necorespunzătoare de detenţie, expuse mai sus, Înalta Curte, văzând prevederile art. 497 raportat la art. 496 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul pârâtului, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru analiza corespunzătoare a condiţiilor menţionate.

De asemenea, întrucât tratamentul degradant reţinut de instanţa de apel pe perioada deţinerii reclamantului în Penitenciarul Constanţa – Poarta Albă, care a determinat acordarea despăgubirilor, a fost reprezentat atât de cazarea în încăperi necorespunzătoare, dar şi de existenţa factorului agravant constând în împiedicarea îmbăierii, din cauza lipsei apei calde timp de aproximativ trei luni, fiind avut în vedere şi prejudiciul produs reclamantului prin împiedicarea participării la înmormântarea tatălui său, inclusiv la serviciile religioase desfăşurate în prealabil, se va impune, în măsura în care se va elimina din sfera ilicitului reţinut în sarcina pârâtului componenta referitoare la condiţiile necorespunzătoare de detenţie, reevaluarea despăgubirilor acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Poarta Albă împotriva deciziei nr. 239 din 27 octombrie 2022 a Curţii de Apel Constanţa – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2023.