Statute of limitations for restitution of property restitution titles: accrual of claim and effect of court of auditors' control

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la 23 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta PFA A., obligarea acesteia la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 17 septembrie 2009 emis de reclamantă în favoarea numitei B., actualizată cu indicele de inflaţie, până la data plăţii efective.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., ale Legii nr. 247/2005 şi H.G. nr. 572/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 4747 din 9 iunie 2021, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 9 iulie 2021, sub nr. x/2021.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 270 din 24 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu pârâta PFA A., ca prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 692A din 3 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 270 din 24 februarie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă PFA A..

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 692A din 3 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, arătând că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare întocmit de intimată, întrucât la acel moment exista posibilitatea de a se verifica dacă acesta a fost întocmit în mod corespunzător.

Recurenta a susţinut că, prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat că nu au fost respectate cerinţele standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a stabilit în sarcina preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor adoptarea unor măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare.

Astfel, la măsura I. - 3.3 din decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a menţionat că plăţile aferente rapoartelor de evaluare neîntocmite în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare, a căror refacere a necesitat noi cheltuieli, reprezintă prejudiciu în bugetul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru care urmează a se lua măsuri în vederea recuperării, conform prevederilor legale şi a clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor respective.

Termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, iniţial, 30 aprilie 2013, pentru ca ulterior, din cauza dificultăţilor întâmpinate, să fie modificat în mai multe etape. Ultima oară, termenul a fost modificat prin decizia nr. 101/1V/2013/2018, fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

Potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, "Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii şi a neurmăririi de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă."

În condiţiile date, recurenta a arătat că a fost obligată să se conformeze dispoziţiilor trasate de Curtea de Conturi, cu respectarea prevederilor legale în materie şi a autorităţii deciziilor sale.

Faţă de aceste aspecte prezentate, recurenta a menţionat că termenul de prescripţie a început să curgă de la data când a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de către intimată în dosarul de despăgubire, dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului fiind actual, termenul de prescripţie extinctivă nefiind împlinit.

Recurenta a afirmat că în mod greşit nu s-a reţinut că acţiunea de control desfăşurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei.

A invocat regula potrivit căreia prescripţia nu curge în contra celui care nu poate să acţioneze (contra non valentem agere non currit praescriptio) şi a arătat că, în sistemul C. civ., când forţa majoră nu constituie o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestui principiu, în jurisprudenţă s-a considerat că, fiind vorba despre o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acţiona, aceasta poate constitui un caz de suspendare.

În prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forţa majoră este o cauză de suspendare, conform art. 13 lit. a), regula enunţată a fost menţionată în scopul soluţionării unor excepţii de la regula începutului prescripţiei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi art. 488 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata nu a depus întâmpinare.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs formulate, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greşitei aplicări de către instanţa de apel a normelor legale referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, criticând modalitatea de stabilire a momentului de debut al termenului de prescripţie, în sensul că acesta ar coincide cu data depunerii raportului de evaluare întocmit de intimată, când exista posibilitatea reală de a se verifica întocmirea acestuia conform standardelor internaţionale de evaluare.

Deşi prin criticile formulate recurenta nu a indicat expres prevederile legale pretins încălcate de instanţa de apel, ci a invocat generic, în susţinerea recursului, dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a le examina din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează greşita aplicare a normelor de drept material în materia prescripţiei - "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate", "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În cauză, se constată că părţile au încheiat contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către intimata PFA A., în calitate de prestator, a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În temeiul acestui contract, intimata a întocmit şi înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x/CC (teren, de 367 mp, şi clădiri în suprafaţă totală de 136 mp), situat în municipiul Piteşti, str. x, jud. Argeş, pe baza căruia au fost emise, în favoarea beneficiarei B., titlul de conversie nr. 1005/17.09.2009 în valoare de 410.242,79 RON, precum şi titlul de plată nr. x/17.09.2009, în cuantum de 250.000 RON.

Prezentul demers judiciar, prin care s-a solicitat obligarea intimatei la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/17.09.2009 emis de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor numitei B., a fost iniţiat ca urmare a efectuării controlului de către Curtea de Conturi asupra modalităţii de evaluare a proprietăţilor imobiliare vizate de acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin decizia nr. 10/10.10.2013 (definitivă prin respingerea contestaţiei formulate împotriva acesteia, conform sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal), stabilindu-se că valoarea imobilului care a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x/CC nu a fost determinată conform standardelor internaţionale de evaluare.

Instanţa de apel a reţinut că apelanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a criticat, în etapa procesuală anterioară, soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că a operat o cauză întreruptivă de prescripţie, rezultată din dificultatea procesului de achiziţie publică pentru desemnarea unui alt evaluator, în vederea verificării corectitudinii întocmirii primului raport în acord cu standardele internaţionale de evaluare.

Curtea de apel a statuat asupra temeiului de drept aplicabil în cauză, respectiv a legii în vigoare la data producerii faptei ilicite reclamate (aspect necontestat de către recurentă în prezenta cale de atac) şi a arătat că, relevant, sub acest aspect, este momentul de la care prescripţia a început să curgă (art. 201 din Legea nr. 71/2011), care este situat în anul 2014, sub imperiul C. civ. adoptat în anul 2009.

Evocând dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea", curtea a arătat că, referitor la momentul de la care prescripţia începe să curgă, aceste norme stabilesc două momente alternative, respectiv unul subiectiv, al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, precum şi un moment obiectiv, al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Cu privire la momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie, a apreciat că acesta este reprezentat de cel în care partea trebuia şi putea să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea, determinarea sa întemeindu-se pe ideea culpei prezumate a părţii de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă.

În privinţa momentului subiectiv, instanţa de apel a reţinut că apelanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a învederat că acesta coincide cu data la care a achiziţionat serviciile de reevaluare, 21.10.2020, când a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de producerea ei.

Instanţa de apel nu a primit această susţinere, pe motiv că elementul subiectiv menţionat se situează după trecerea unei perioade de şapte ani de la data la care în mod legal s-a raportat tribunalul, respectiv cea a pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Curtea a înlăturat şi critica privind incidenţa în cauză a momentului subiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, respectiv data emiterii adresei nr. x, apreciind că apelanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor putea şi avea posibilitatea să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului cel mai târziu în anul 2014, faţă de dispoziţiile art. 2528 C. civ., reţinând că dreptul material la acţiune, de 3 ani, este prescris prin raportare la anul 2014, când a început să curgă, şi la data introducerii acţiunii de faţă.

În calea de atac a recursului, recurenta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a criticat concluzia instanţei de apel referitoare la momentul debutului termenului de prescripţie, susţinând că în mod greşit aceasta a considerat că termenul de prescripţie a pretenţiilor deduse judecăţii a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare întocmit de către intimată, când reclamanta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Dimpotrivă, recurenta a afirmat că termenul de prescripţie a debutat la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului efectuat de intimată în dosarul de despăgubire, considerând că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie nefiind împlinit.

Contrar susţinerilor recurentei, nu ar putea fi reţinut ca punct de debut al cursului prescripţiei momentul când aceasta a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de către intimată, întrucât paguba constatată este preexistentă întocmirii acestui raport şi încunoştinţării sale prin adresa din 21.10.2020, ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi.

Dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Or, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a intimatei exista şi putea fi cunoscut încă de la data întocmirii raportului de evaluare în anul 2009, fiind constatat prin controlul efectuat de Curtea de Conturi şi dobândind caracter cert ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă contestaţia recurentei cu privire la măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa (expertizarea şi reevaluarea unor imobile conform standardelor internaţionale de evaluare, stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat şi recuperarea acestuia de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor).

În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica potrivit căreia termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de verificările efectuate asupra raportului întocmit de intimată. Prevalându-se de aceste aspecte, ce vizează imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi existenţei pagubei, care nu se circumscriu scopului instituit de legiuitor prin art. 2528 alin. (1) C. civ., atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune, recurenta intenţionează să deplaseze data începerii curgerii termenului de prescripţie pentru a situa demersul său înăuntrul acestuia.

Or, aplicând norma legală anterior menţionată, curtea de apel a constatat că momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal marchează naşterea dreptului material la acţiune al recurentei, întrucât prin această hotărâre au rămas definitive constatările Curţii de Conturi cu privire la deficienţele raportului de evaluare întocmit de intimată, referitor la paguba rezultată din modalitatea de evaluare şi la persoana care răspunde de producerea acesteia.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurentă, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite şi cea determinată ulterior, prin cel de-al doilea raport de evaluare, conform standardelor internaţionale de evaluare, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi să îi dea posibilitatea să repună în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Validarea opiniei recurentei presupune să se admită că propria culpă pe care aceasta o invocă (faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia) este exoneratoare, respectiv că termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept.

Aşadar, se impune în acest cadru procesual menţinerea statuării instanţei de apel în sensul că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de recurentă cel mai târziu la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentei prejudiciate la repararea prejudiciului şi îndatorirea corelativă de reparaţie a intimatei.

În raport de această împrejurare, precum şi de dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., la data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză (23.02.2021) se constată că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al recurentei era împlinit.

Pe cale de consecinţă, recurenta nu poate invoca beneficiul suspendării/întreruperii prescripţiei prin raportare la acţiunea de control a Curţii de Conturi, câtă vreme aceste două cauze de prorogare a împlinirii termenului în care poate fi exercitat dreptul la acţiune sunt aplicabile unor prescripţii aflate în curs şi nu unora împlinite, cum este cazul în speţă.

De asemenea, aceasta nu se poate prevala nici de principiul contra non valentem agere non currit praescriptio, de vreme ce a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de producerea acesteia cel mai târziu la 17.10.2014, când sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a rămas definitivă, precum şi executorie, potrivit Legii nr. 554/204.

De altfel, acţiunea de control a Curţii de Conturi, finalizată prin decizia nr. 10/10.10.2013, nu poate fi valorificată ca un caz de întrerupere al cursului prescripţiei extinctive, întrucât situaţiile care au o asemenea valenţă juridică sunt expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 2537 C. civ.), iar actul de control efectuat nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele textului legal menţionat.

Chiar dacă momentul de început al cursului prescripţiei s-ar raporta la acţiunea de control a Curţii de Conturi, mai exact la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă contestaţia recurentei formulată împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de această instituţie, acţiunea ar fi prescrisă, faţă de data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei judecătoreşti (23.02.2021).

Întocmirea raportului de evaluare de către S.C. C. S.R.L. la 21.10.2020, prin care s-a procedat la reevaluarea imobilul în discuţie, stabilindu-se o valoare mai mică faţă de cea menţionată în raportul de evaluare al intimatei, nu poate determina curgerea unui alt termen de prescripţie sau modificarea momentului la care obligaţia asumată de către intimată trebuia îndeplinită în mod corespunzător.

Pentru aceste motive, constatându-se că normele de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă nu au fost interpretate sau aplicate greşit, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 692A din 3 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 692A din 3 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.