Unauthorized public music performance: Appeal allowed, appellate decision quashed and case remanded for pre-contract period

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 19.06.2020 sub nr. x/2020, reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturile de Autor a Compozitorilor a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea pârâtei:

- la plata sumei de 85.508,64 RON inclusiv TVA, egală cu valoarea triplului remuneraţiilor drepturi patrimoniale de autor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în:

a) restaurant B., Calea x, în perioada: iunie 2017 - august 2018, martie 2019 - martie 2020;

b) terasa restaurantului B. indicat la lit. a), în perioadele: iunie 2017 - octombrie 2017, mai 2018- octombrie 2018, mai 2019- octombrie 2019;

c) în cadrul evenimentelor ocazionale desfăşurate în incinta locaţiilor de la lit. a) şi b).

În subsidiar capătului 1 al cererii, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata:

- sumei de 28.502,88 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capătul 1 de cerere, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale;

- sumei de 69.911,80 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 11.06.2020 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor;

- la plata penalităţilor de 0,5% per zi de întârziere începând cu data de 12.06.2020 şi până la data plaţii efective a sumei de 28.502.88 RON.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (100 RON taxă de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat, onorariu de expertiză).

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1532/09.11.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea, a dispus obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 26.794,50 RON, despăgubiri reprezentând triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unităţile comerciale deţinute de pârâtă (restaurant, terasă – 4.707, RON; evenimente – 4.224 RON, conform pct. 7. C), a respins ca neîntemeiată cererea formulată în subsidiar, cu obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 3.095 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, taxa ONRC, onorariu avocaţial).

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 290/22.02.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-0 în tot, în sensul că a respins în tot cererea ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., respectiv art. 22 din cod.

Instanţa de apel nu a pus în dezbaterea părţilor împrejurarea că acţiunea nu ar avea drept obiect şi o răspundere contractuală, astfel cum impunea art. 14 din cod, fiind evocată direct prin decizia recurată, în condiţiile în care nu a fost pusă în discuţia părţilor nici la instanţa de fond, nu a fost invocată prin întâmpinarea formulată de pârâtă sau prin motivele de apel.

Instanţa de apel nu a luat în considerare capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, care se încadrează în noţiunea de obiect al cererii de chemare în judecată în sensul art. 194 lit. c) C. proc. civ.

Prin cererea subsidiară s-a solicitat obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor şi a penalităţilor de întârziere, iar nu obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu valoarea remuneraţiilor şi a penalităţilor de întârziere. Or, obligaţia pârâtei de a plăti remuneraţii nu poate avea alt temei decât cel contractual, astfel încât nu se putea reţine că petitul subsidiar ar avea drept obiect tot plata de despăgubiri întemeiate pe o răspundere civilă delictuală. Remuneraţiile se datorează doar în cazul unei utilizări licite, potrivit unui contract autorizaţie licenţă neexclusivă, aşa cum prevede Metodologia publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 266/2011.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile lit. b) ale art. 130 din Legea nr. 8/1996, potrivit cu care organismele de gestiune colectivă pot acorda autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii.

În plus, potrivit pct. 6 din aceeaşi Metodologie şi alin. (2) lit. b) al art. 139 din Legea nr 8/1996, numai în cazul în care utilizarea operelor muzicale este una ilicită, fără sa fie încheiată o autorizaţie licenţă neexclusivă, valabilă, sunt datorate despăgubiri. În toate celelalte cazuri sunt datorate remuneraţii.

Din această perspectivă, a fost încălcat art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care prevede ca judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, iar decizia recurată este şi una nemotivată, deoarece instanţa de apel nu a explicat de ce capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată ar avea alt obiect decât cel pe care reclamanta l-a menţionat în mod expres în acest petit subsidiar al acţiunii.

Nu în ultimul rând, hotărârea este nemotivată şi pentru faptul că nu explică de ce pentru perioada iunie 2017 - august 2018 nu poate fi atrasă răspunderea delictuală a pârâtei, cu toate că pentru această perioadă nu a fost încheiat un contract autorizaţie licenţă neexclusivă.

În măsura în care a apreciat că ar exista un astfel de contract, instanţa de apel nu l-a indicat sau, după caz, nu a explicat mecanismul juridic prin care autorizaţia licenţă neexclusivă nr. x/18.09.2018 a produs efecte juridice retroactive, pentru perioada iunie 2017 - august 2018.

Sub acest aspect, hotărârea încalcă şi art. 130 lit. b) din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia cererea de autorizare este una prealabilă utilizării autorizate a operelor muzicale.

Recurenta-reclamantă a susţinut, totodată, că a fost încălcat şi art. 1270 C. civ., întrucât contractul autorizaţie licenţă neexclusivă nu are drept obiect autorizarea retroactivă, pentru perioada iunie 2017 - august 2018, iar hotărârea apelată este nemotivată şi din perspectiva faptului că nu explică mecanismul juridic prin care autorizarea poate să fie valabilă fără plata remuneraţiei.

Astfel, instanţa de apel a acceptat că sintagma "valabilă numai însoţită de documentele de plată a remuneraţiilor scadente" are cel puţin valoarea juridică a unei atenţionări adresate utilizatorului, în sensul că nu va fi absolvit de răspundere juridică şi că este necesar să plătească remuneraţia.

Cu toate acestea, nu au fost explicate efectele juridice ale neplăţii remuneraţiei, atât din perspectiva art. 1270 C. civ., raportat la clauzele contractului, cât şi din perspectiva lit. b) a art. 130 din Legea nr. 8/1996.

De asemenea, instanţa de apel nu a explicat nici mecanismul juridic prin care o clauză expresă a contractului nu are valoarea contractuală, ci de act unilateral, respectiv o simplă atenţionare, nefiind indicat nici temeiul juridic al instituţiei atenţionării contractuale.

Recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., în aplicarea căruia contractul - autorizaţia licenţă neexclusivă nr. x/18.09.2018 are putere de lege între părţile semnatare.

Părţile au convenit la art. 7 din contract că întârzierea plăţii remuneraţiei "cu mai mult de 10 zile" faţă de scadenţă atrage operarea pactului comisoriu de gradul IV.

Fără temei legal, cu încălcarea art. 1270 din C. civ., instanţa de apel a reţinut că acest pact comisoriu ar opera pentru orice simplă întârziere a plăţii şi că, din acest motiv, ar fi lipsit de eficienţă, întrucât ar face inaplicabilă clauza care prevede penalităţi de 0,5%/zi de întârziere, în sensul că aceasta nu ar mai fi aplicabilă în nicio situaţie.

Or, clauza se aplică pentru perioada de 10 zile de întârziere a plăţii remuneraţiilor, inclusiv în cazul în care plata remuneraţiilor se efectuează în interiorul intervalului de 10 zile, urmând ca rezilierea să producă efecte pentru viitor, după expirarea celor 10 zile.

Pe de altă parte, instanţa de apel a încălcat art. 1553 C. civ., coroborat şi cu art. 1270 din acelaşi cod, prin aprecierea conform căreia rezilierea putea opera numai după notificarea pârâtei, totodată, a aplicat în speţă dispoziţii străine pricinii, respectiv art. 1551 şi art. 1552 C. civ.

Părţile au prevăzut în mod expres la art. 7 din autorizaţia licenţă neexclusivă AMB x/18.09.2018 obligaţia a cărei neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului, precum şi faptul că rezilierea decurge din simplul fapt al neexecutării obligaţiei de plată, fără vreo altă formalitate.

În acest caz, art. 1553 C. civ. prevede faptul că rezilierea operează de drept, fără a fi necesara notificarea punerii în întârziere.

În plus, este specific pactului comisoriu de gradul IV, reglementat de art. 1153 C. civ., faptul că acesta conferă creditorului libertatea de a opta, fie să invoce rezilierea contractului, fie să ceară executarea acestuia.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit art. 1399 şi art. 1400 C. civ.

Potrivit art. 1400 din C. civ., condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei, iar în speţă, părţile au convenit contractual că dreptul conferit utilizatorului, respectiv autorizarea de a comunica public opere muzicale, este "valabilă numai însoţită de documentele de plată a remuneraţiilor scadente".

Aşadar, până la îndeplinirea condiţiei de plată a remuneraţiei, însăşi existenţa obligaţiei de autorizare este suspendată, iar dreptul contractual de a utiliza operele muzicale se consolidează în mod retroactiv prin îndeplinirea condiţiei.

Este lipsită de temei juridic soluţia instanţei de apel din care rezultă că Titlul III Modalităţile obligaţiilor din Cartea V a C. civ. nu ar fi aplicabile contractelor sinalagmatice ori că acestea s-ar aplica acestor contracte într-un mod diferit faţă de cele aplicabile actelor juridice.

Contractarea unei obligaţii sub condiţie nu transformă contractul sinalagmatic într-un act juridic unilateral.

Clauza contractuală evocată, coroborată cu restul contractului, este o veritabilă condiţie suspensivă, de a cărei îndeplinire de către debitor, la scadenţă, depinde consolidarea retroactivă a dreptului conferit, de a comunica public opere muzicale pe perioada pentru care a fost îndeplinită obligaţia contractuală de plată a remuneraţiei, în schimbul căreia autorizarea este dată.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor (în continuare, UCMR – ADA) a reproşat instanţei de apel încălcarea principiilor contradictorialităţii şi al disponibilităţii, respectiv absenţa considerentelor decisive în ceea ce priveşte cauza acţiunii introductive de instanţă.

Potrivit recurentei, instanţa de apel, în mod greşit, nu a supus discuţiei părţilor împrejurarea că acţiunea introductivă nu ar avea ca temei şi răspunderea contractuală, nu s-a pronunţat asupra cererii formulate în subsidiar, care avea un temei contractual şi nici nu a expus motivele pentru care nu a soluţionat cauza în raport de pretenţiile din cererea subsidiară.

Criticile astfel formulate nu vor fi primite.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al aceleiaşi norme nu pot fi primite dacă ele puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

Astfel, prin hotărârea primei instanţe, cererea de chemare în judecată a fost admisă în considerarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, dispunându-se obligarea acesteia la plata de despăgubiri constând în triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de către utilizatorii din aceeaşi categorie, cererea formulată în subsidiar fiind respinsă ca neîntemeiată.

Prin apelul declarat, pârâta A. S.R.L. a criticat constatarea săvârşirii faptei ilicite pretinse de către reclamantă, constând în neîndeplinirea obligaţiei de a obţine autorizaţia licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, din moment ce a fost emisă autorizaţia licenţă neexclusivă, aceasta se afla la dosarul primei instanţe, iar tribunalul, în mod greşit, nu i-a dat eficienţă (motivul de apel reluând, în acest fel, apărarea din întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe).

Înalta Curte constată că, în condiţiile în care atât hotărârea primei instanţe, cât şi apelul pârâtei, au avut în vedere răspunderea civilă delictuală drept cauză a acţiunii, revenea reclamantei obligaţia de a semnala în apel pretinsul temei contractual al cererii subsidiare, întemeiat pe autorizaţia licenţă neexclusivă. Or, reclamanta UCMR–ADA nu a declarat apel incident, faţă de soluţia primei instanţe de respingere a cererii subsidiare şi nici măcar nu a formulat întâmpinare în apel.

Prin urmare, critica referitoare la soluţionarea apelului exclusiv în considerarea răspunderii civile delictuale şi fără a se supune discuţiei părţilor calificarea juridică a cererii subsidiare, din perspectiva autorizaţiei licenţă neexclusivă, relevă, în realitate, o critică inadmisibilă la adresa hotărârii primei instanţe, prin care cererea subsidiară a fost respinsă ca neîntemeiată.

În lipsa unei învestiri în legătură cu calificarea juridică a cererii subsidiare, nu se poate imputa instanţei de apel nemotivarea deciziei sub acest aspect, neputând fi primită nici critica prin intermediul căreia recurenta-reclamantă tinde la invocarea inadmisibilă a propriei culpe în neîndeplinirea obligaţiilor procesuale ce îi revin în cursul procesului pentru a susţine absenţa unor considerente esenţiale din cuprinsul hotărârii recurate.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că recurenta a invocat şi motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru a critica modul de aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor C. civ. referitoare la rezoluţiunea autorizaţiei licenţă neexclusivă AMB x/18.09.2018, însă, faţă de raţionamentul juridic regăsit în decizia recurată, critica este lipsită de finalitate şi urmează a fi înlăturată ca atare.

Din considerentele deciziei, reiese că instanţa de apel s-a raportat, într-adevăr, şi la prevederile art. 1551 şi art. 1552 C. civ., a căror incidenţă a fost criticată prin cererea de recurs, dar în contextul art. 1516 alin. (2) C. civ. "Drepturile creditorului", ce reglementează dreptul de opţiune al creditorului în alegerea mijloacelor de valorificare a dreptului său, în sensul de a cere sau de a trece la executarea silită a obligaţiei, fie de a obţine, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative, fie de a folosi orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Astfel, instanţa de apel a analizat mijloacele de probă administrate în cauză şi a ajuns la concluzia că reclamanta, în calitate de creditor, a optat pentru executarea silită a obligaţiei contractuale, în condiţiile în care a emis facturi şi înştiinţări de plată pe temeiul autorizaţiei licenţă neexclusivă inclusiv la nivelul anului 2021, aşadar, timp de 3 ani de la data pretinsei operări a efectelor pactului comisoriu (10 zile întârziere în plata remuneraţiei, începând chiar cu luna septembrie 2018), şi fără a informa pe debitor despre această opţiune de realizare a dreptului de creanţă.

Or, pe lângă faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut nicio referire la dispoziţiile art. 1516 alin. (2) C. civ., iar situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată în contextul acestei norme nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, în care se cercetează exclusiv aspectele de nelegalitate, iar nu de netemeinicie a deciziei, se observă că, în argumentaţia instanţei de apel, informarea debitorului nu are semnificaţia punerii acestuia în întârziere, ca formalitate a rezoluţiunii/rezilierii contractului, ci are rolul de a înştiinţa pe debitor despre opţiunea creditorului în sensul art. 1516 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, susţinerea recurentei referitoare la interpretarea greşită a art. 1553 C. civ. relevă o înţelegere eronată a considerentelor deciziei, întrucât instanţa de apel nu a condiţionat efectele pactului comisoriu inserat în convenţia părţilor de punerea în întârziere a debitorului, ci doar a constatat, faţă de mijloacele de probă administrate, că reclamanta a optat pentru executarea silită a obligaţiei contractuale, iar nu pentru valorificarea pactului comisoriu, cu efectul încetării de drept a autorizaţiei licenţă neexclusivă.

Faţă de argumentele pentru care instanţa de apel a respins apărarea reclamantei vizând desfiinţarea de drept a contractului şi temeiul delictual al pretenţiilor pentru perioada de timp ulterioară emiterii autorizaţiei licenţă neexclusivă, urmează a se constata ca fiind lipsită de finalitate critica referitoare la modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a clauzei contractuale privind condiţiile pactului comisoriu. Chiar în ipoteza admiterii criticii în discuţie, tot nu s-ar ajunge la admiterea recursului şi la casarea deciziei de apel, cât timp subzistă argumentul potrivit căruia reclamanta, în calitate de creditor, nu şi-a manifestat intenţia de a recurge la pactul comisoriu, ci, dimpotrivă, a optat în mod explicit pentru o altă modalitate de realizare a dreptului de creanţă.

Cât priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 1399 şi art. 1400 C. civ., critica recurentei-reclamante porneşte de la premisa eronată conform căreia prin decizia recurată s-ar fi apreciat că modalităţile actului juridic nu sunt aplicabile contractelor sinalagmatice, iar contractarea unei obligaţii sub condiţie ar transforma contractul sinalagmatic într-un act juridic unilateral.

Instanţa de apel nu a făcut o asemenea apreciere abstractă, ci s-a raportat în concret la conţinutul convenţiei încheiate între părţi pentru a constata că menţiunea din autorizaţia licenţă neexclusivă "valabilă numai însoţită de documentele de plată a remuneraţiilor scadente" nu evocă o condiţie suspensivă în sensul art. 1399 şi art. 1400 C. civ., cât timp plata remuneraţiei nu este un eveniment viitor şi incert de care depinde însăşi naşterea valabilă a obligaţiilor, iar efectele contractului nu sunt asimilate, în actualul C. civ., condiţiei, ca modalitate a actului juridic.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, în motivarea deciziei de apel nu a fost infirmată posibilitatea ca un contract sinalagmatic, precum cel în cauză, să fie afectat de o condiţie suspensivă, ci dimpotrivă, s-a exclus în speţă ca plata remuneraţiei de către utilizator să reprezinte o condiţie pentru eficacitatea obligaţiei celeilalte părţi de autorizare a utilizării operei, tocmai din motivul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în cazul unui contract sinalagmatic.

Înalta Curte constată că atare concluzie a instanţei de apel este corectă, întrucât plata remuneraţiei de către utilizator, în baza autorizaţiei licenţă neexclusivă, reprezintă contraprestaţia autorizării utilizării date de către organismul de gestiune colectivă, ceea ce înseamnă că şi aceasta din urmă este deja eficace, fiind exclusă, astfel, incidenţa condiţiei suspensive, ca eveniment viitor şi nesigur de îndeplinirea căreia depinde eficacitatea obligaţiei.

În realitate, neplata remuneraţiei relevă că obligaţiile reciproce nu sunt afectate de modalităţi, dar că una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia asumată, situaţie în care cealaltă parte poate opta pentru una dintre modalităţile de realizare a dreptului de creanţă, astfel cum prevede art. 1516 alin. (2) C. civ.

În consecinţă, critica recurentei pe acest aspect este nefondată şi va fi respinsă ca atare.

În schimb, este fondată critica referitoare la încălcarea, prin decizia recurată, a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., ce reglementează forţa obligatorie a oricărui contract.

Din decizia recurată reiese că un considerent decisiv pentru respingerea în apel a cererii de chemare în judecată, formulată pe temei delictual, a fost acela că autorizaţia licenţă neexclusivă AMB x/18.09.2018 este în fiinţă între părţi, pentru restaurantul B., deţinut de către pârâtă.

Se impune a se observa, însă, că prin cererea de chemare în judecată s-a pretins comunicarea publică de muzică ambientală în restaurantul B., precum şi în cadrul evenimentelor ocazionale desfăşurate în incinta acestei locaţii, fără autorizarea prealabilă din partea titularilor de drepturi - prin intermediul organismului de gestiune colectivă -, atât pentru o perioadă ulterioară autorizaţiei licenţă neexclusivă (martie 2019 - martie 2020), dar şi pentru un interval de timp anterior (iunie 2017 - august 2018).

Or, dacă pentru perioada ulterioară încheierii contractului nu se justifică formularea pretenţiilor pe temei delictual, reclamanta neavând drept de opţiune între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală, în aplicarea art. 1530 alin. (2) C. civ., criticile în recurs pe aspectul temeiului juridic nefiind primite, potrivit celor deja expuse în prezenta decizie, pentru perioada subsecventă reclamanta putea acţiona doar pe tărâm delictual, astfel cum, de altfel, a procedat prin cererea formulată în cauză.

O constatare contrară ar echivala cu extinderea ex tunc a efectelor între părţi ale unui contract valabil încheiat, ce nu este, însă, permisă de prevederile art. 1270 C. civ. referitoare la forţa obligatorie a contractului, în absenţa unei înţelegeri de acest fel a părţilor.

Pârâta A. S.R.L. nu a invocat în cauză existenţa autorizării şi pentru perioada iunie 2017 - august 2018, dimpotrivă, prin apelul declarat, reiterând apărarea din întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, a arătat că pentru acel interval de timp datorează remuneraţia, întrucât nu a avut autorizaţie din partea reclamantei.

Prin urmare, Înalta Curte va admite critica recurentei-reclamante, în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei vizând perioada iunie 2017 - august 2018, exclusiv pentru spaţiul reprezentat de restaurantul B..

Cât priveşte terasa acestui restaurant, instanţa de apel a reţinut în fapt că autorizarea utilizării muzicii ambientale nu a fost dată şi pentru terasa restaurantului B., deţinută tot de către pârâta A. S.R.L., dar acţiunea este nefondată chiar pe temei delictual, întrucât prin probele administrate în cauză nu s-a dovedit comunicarea publică de opere muzicale în acest spaţiu.

Recurenta-reclamantă nu a formulat nicio referire la considerentele instanţei de apel pe acest aspect şi, de altfel, aprecierea redată anterior relevă o chestiune de temeinicie a deciziei, iar nu de legalitate, astfel încât reevaluarea probelor administrate, cu finalitatea stabilirii situaţiei de fapt, excedează prerogativele acestei instanţe de control judiciar, circumscrise cercetării motivelor de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, iar pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei vizând perioada iunie 2017 - august 2018 şi spaţiul reprezentat de incinta restaurantului B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva deciziei civile nr. 290A din 22 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2023.