Tenants lack standing to challenge property restitution dispositions under Law No. 10/2001; appeal dismissed and interveners’ withdrawal accepted

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 27 noiembrie 2003, sub nr. x/2003, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar şi B., anularea dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, să se constate că pârâta B. nu face dovada calităţii sale şi a autorilor săi de proprietari ai imobilului restituit, precum şi obligarea pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti la emiterea unei noi dispoziţii prin care să fie respinsă notificarea formulată de pârâta B..

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

La 19 decembrie 2003, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi Primarul Sectorului 1 au depus cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei A., susţinând că, prin restituirea către pârâta B. a două apartamente din imobilul situat în Bucureşti, str. x, ca urmare a admiterii cererii în revendicare formulate de aceasta, a fost diminuat fondul de locuinţe sociale destinat cererilor formulate în baza Legii nr. 114/1996. De asemenea, au precizat că reclamanta A. ocupă unul dintre apartamentele restituite, în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu Administraţia Fondului Imobiliar pe baza unui ordin de repartiţie emis de Primarul Sectorului 1.

Prin întâmpinarea depusă la 19 decembrie 2003, pârâta B. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, excepţia inadmisibilităţii capetelor 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea acţiunii civile.

La data de 5 februarie 2004, numiţii C. şi D. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, invocând nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia, susţinând că, prin emiterea dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, li s-au încălcat drepturile prevăzute de Legea nr. 112/1995, dispoziţia menţionată fiind eliberată în favoarea unei persoane care nu a dovedit dreptul de proprietate.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 517 din 3 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar şi B., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. A respins, în principiu, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii Consiliul Local Sector 1 şi Primarul Sectorului 1 Bucureşti. A respins, în principiu, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii C. şi D..

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia nr. 1603 din 8 octombrie 2003, Primarul Municipiului Bucureşti a dispus restituirea în natură, în proprietatea pârâtei B., a apartamentului nr. x, şi a apartamentului nr. x, din corpul A al imobilului situat în Bucureşti, str. x, precum şi a terenului în suprafaţă de 538 mp din totalul de 925 mp aferent construcţiei restituite.

Instanţa de fond a constatat că reclamanta este chiriaşă a apartamentului nr. x, din corpul B al imobilului menţionat, iar temeiul de drept al acţiunii sale este Legea nr. 10/2001, fără a fi indicat, în mod concret, un articol din acest act normativ.

Raportându-se la prevederile art. 24 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 10/2001, lege cu caracter special, care reglementează o procedură administrativă derogatorie de restituire a imobilelor naţionalizate în perioada 6 martie 1946 - 22 decembrie 1989, tribunalul a reţinut că nicio dispoziţie a acesteia nu prevede dreptul unor persoane care nu sunt părţi în procedura administrativă, cum este cazul reclamantei, să atace decizia de restituire în natură emisă în urma notificării.

Astfel, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru acelaşi raţionament a respins, în principiu, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii Consiliul Local Sector 1 şi Primarul Sectorului 1 Bucureşti, având în vedere că aceştia nu au fost părţi în procedura administrativă şi că nu pot, din acest motiv, să conteste dispoziţia emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.

Împotriva sentinţei nr. 517 din 3 iunie 2004 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat apel reclamanta A. şi intervenienţii în interes propriu C. şi D..

Prin cererea de apel, reclamanta a solicitat, totodată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării apelului, până la soluţionarea dosarului nr. x/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă şi contencios administrativ.

Cererile de apel au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale la 13 octombrie 2004, sub nr. x/2004.

3. Judecata în apel şi hotărârea pronunţată în această etapă procesuală

Prin încheierea din 20 aprilie 2005 pronunţată în dosarul nr. x/2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de reclamanta A., apreciind că dezlegarea acesteia nu depinde de soluţionarea dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă şi contencios administrativ sub nr. x/2004, în sensul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., prin raportare la motivele de apel formulate, care au vizat modalitatea de soluţionare, de către instanţa de fond, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în contestarea dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 320 A din 4 mai 2005, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. şi de intervenienţii în interes propriu C. şi D. împotriva sentinţei nr. 517 din 3 iunie 2004, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar şi Primarul Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a dispune astfel, curtea a reţinut, în raport de prevederile legale invocate în cererea de chemare în judecată, cât şi de precizările formulate în cererea de apel, că instanţa de fond a calificat corect cauza dedusă judecăţii, respectiv contestaţie împotriva dispoziţiei emise de primar în favoarea pârâtei B., în baza art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care s-a soluţionat notificarea acesteia şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x, preluat abuziv.

Instanţa de apel a reţinut că motivul de apel formulat de către reclamantă cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active este nefondat, întrucât lipsa legitimării derivă din litera şi spiritul Legii nr. 10/2001, lege care, prin însăşi denumirea sa, are menirea de a institui măsuri reparatorii pentru foştii proprietari, persoane fizice sau juridice, ai imobilelor preluate abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Din conţinutul art. 3 al Legii nr. 10/2001 a considerat că se poate deduce că foştii proprietari sunt destinatarii şi beneficiarii acestei legi speciale, fiind cei incluşi în expresia "persoane îndreptăţite", prevăzute de art. 21 alin. (1) din lege, şi legitimaţi în cazul în care sunt interesaţi să conteste în instanţă dispoziţia organului administrativ.

Curtea a făcut referire la art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, care prevede că, în cazul în care oferta de restituire prin echivalent este refuzată, persoana îndreptăţită poate ataca în justiţie decizia prevăzută la alin. (1), în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia.

Astfel, a concluzionat că dreptul la acţiune aparţine, în exclusivitate, persoanei îndreptăţite, în situaţia în care oferta de restituire prin echivalent este refuzată.

Instanţa de apel a constatat că nu există nicio normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să confere unei terţe persoane, în afara fostului proprietar sau a moştenitorilor acestuia, dreptul de a ataca în instanţă dispoziţia de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului, şi a apreciat că este corectă soluţia pronunţată de prima instanţă asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Referitor la apelul intervenienţilor în nume propriu, D. şi C., curtea a reţinut că aceştia nu şi-au justificat interesul în atacarea deciziei de restituire, nefiind persoane îndreptăţite, şi nici nu au invocat un drept propriu, în sensul dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 10/2001.

4. Recursurile

Împotriva încheierii din 20 aprilie 2005 şi a deciziei nr. 320 A din 4 mai 2005, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2005, a declarat recurs reclamanta A.. Decizia menţionată a fost atacată cu recurs şi de către intervenienţii în nume propriu D. şi C..

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 21 iulie 2005, sub nr. x/2005.

4.1 Recursul reclamantei A.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi pct. 10 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a susţinut că, prin acţiunea formulată a solicitat anularea dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, arătând ca intimata-pârâtă B. nu a fost niciodată proprietarul imobilului din Bucureşti, str. x.

A menţionat că a făcut referire la hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în litigiile pe care intimata-pârâtă B. le-a iniţiat în vederea restituirii în natură a imobilului şi în cadrul cărora s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că nu aceasta este proprietar al imobilului, ci statul român.

De asemenea, a susţinut că a formulat precizări cu privire la situaţia de fapt a imobilului, în sensul că acesta a fost distrus în urma bombardamentului din 1944 şi a fost refăcut de către stat cu ajutorul armatei, iar nu de către pretinşii constructori menţionaţi în convenţia pe care intimata-pârâtă a invocat-o ca titlu de proprietate pentru a obţine restituirea în natură a unor apartamente din imobil, precum şi a terenului aferent.

Recurenta-reclamantă a afirmat astfel că, prin dispoziţia atacată, s-a dispus restituirea în natură a două apartamente din imobil, deşi intimata-pârâtă B. nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra acestora şi nu putea avea calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

A susţinut că emiterea dispoziţiei a adus atingere accesului şi folosinţei normale a imobilului de către toţi locatarii, sub terenul restituit aflându-se conductele de alimentare cu apă ale întregului imobil, fiind încălcate dispoziţiile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Apreciind că actul atacat prin acţiunea formulată a fost dat cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative, anume a celor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001 şi de art. 2.1, 3.1 şi 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar această încălcare îi produce o vătămare, recurenta-reclamantă a solicitat aplicarea sancţiunii nulităţii absolute.

De asemenea, a criticat faptul că instanţele de fond şi apel au pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001 reglementează numai posibilitatea atacării dispoziţiei sau deciziei de către persoana îndreptăţită şi numai în condiţiile prevăzute de art. 24 alin. (7) din lege.

A considerat că această interpretare este greşită şi contrazice voinţa legiuitorului, dar şi principiile generale care reglementează accesul la justiţie şi dreptul la acţiune.

În scopul aplicării Legii nr. 10/2001 au fost emise norme metodologice care cuprind dispoziţii cu privire la posibilitatea de atacare a acestor acte, precum şi la natura juridică a dispoziţiei de restituire care valorează titlu de proprietate, cu toate consecinţele aferente.

Ca atare, a apreciat că instanţele de fond şi de apel au interpretat restrictiv prevederile Legii nr. 10/2001, lipsind-o pe recurenta-reclamantă de posibilitatea exercitării unei acţiuni în justiţie pentru atacarea actului vătămător, emis cu încălcarea legii.

Mai mult, instanţele au avut în vedere, exclusiv, textul de lege menţionat la finalul acţiunii, respectiv, Legea nr. 10/2001, în raport cu care au pronunţat soluţiile în cauză.

Însă, din petitul şi motivarea acţiunii reiese că sancţiunea care se impune cu privire la dispoziţia emisă în favoarea intimatei-pârâte B. este nulitatea absolută a actului atacat, iar, potrivit regulilor care guvernează regimul juridic al nulităţii absolute, aceasta poate fi invocată de oricine are interes, întrucât sancţiunea are menirea de a ocroti interesele generale.

Recurenta-reclamantă a afirmat că urmăreşte obţinerea unui folos propriu prin anularea actului atacat, ce rezidă în contractul de închiriere încheiat cu statul şi în posibilitatea cumpărării apartamentului pe care îl ocupă, astfel încât poate invoca nulitatea actului, justificând calitatea procesuală activă.

A menţionat că în litigiul ce formează obiectul dosarului nr. x/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a pentru litigii de muncă şi conflicte de muncă şi contencios administrativ, care are ca obiect acţiunea promovată de Prefectul Municipiului Bucureşti privind anularea aceleiaşi dispoziţii, recurenta-reclamantă are calitate de intervenient în interes propriu şi în interesul reclamantului, iar la adoptarea soluţiei de admitere în principiu a cererii de intervenţie instanţa a reţinut că justifică un interes propriu legat de anularea acestui act juridic.

A mai susţinut că instanţa de judecată este obligată, în exercitarea rolului activ în scopul ocrotirii drepturilor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi să stăruie, prin toate mijloacele, în soluţionarea corectă a cererii.

În cauză, instanţele de fond şi de apel nu au acordat o atenţie deosebită susţinerilor sale, soluţionând cauza pe excepţie, printr-o interpretare eronată a dispoziţiilor legale şi prin îngrădirea accesului la justiţie.

Fiind vorba despre o acţiune în anularea unui act, calitatea procesuală activă se confundă cu interesul urmărit prin admiterea acţiunii, interesul său fiind dovedit şi îndeplinind cerinţele prevăzute de lege (născut, actual, legitim şi serios).

Astfel, hotărârile instanţelor de fond şi de apel sunt greşite, acestea având posibilitatea să califice cererea, nefiind ţinute de temeiul de drept invocat în acţiune, ca fiind o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act şi să o soluţioneze ca atare sau să-şi decline competenţa în favoarea judecătoriei.

Faţă de această situaţie, a susţinut că a invocat în faţa instanţei de fond şi prin motivele de apel chestiunea referitoare la competenţa de soluţionare a cauzei, pe care instanţa era obligată să o verifice înainte de a proceda la analiza acesteia, iar în situaţia în care constata că nu era competentă, avea posibilitatea trimiterii dosarului instanţei competente. Deşi această chestiune a fost pusă în discuţie în faţa instanţei de apel, aceasta nu a fost soluţionată prin hotărârea recurată.

Recurenta-reclamantă a arătat că a precizat faptul că acţiunea a fost introdusă la secţia civila a tribunalului, în considerarea dispoziţiilor art. 24 alin. (7) si 8 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în mod expres competenţa acestei instanţe, iar, în lipsa unei reglementări în legea specială, a considerat că au aplicabilitate dispoziţiile din dreptul comun referitoare la promovarea unei acţiuni în justiţie în vederea anularii unui act.

A menţionat că dispoziţia nr. 1603 din 8 octombrie 2003 a fost atacată de Prefectul Municipiului Bucureşti în conformitate cu prevederile art. 20.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi ale art. 9 din H.G. nr. 950/2001 modificată şi completată prin H.G. nr. 1255/2003, ca urmare a exercitării controlului de legalitate asupra dispoziţiilor emise de primar, constatând că restituirea dispusă în favoarea intimatei-pârâte B. este nelegală.

4.2 Recursul intervenienţilor în nume propriu C. şi D.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-intervenienţi C. şi D. au susţinut că ocupă apartamentul nr. x din imobilul situat în Bucureşti, str. x, din anul 1988, fiind chiriaşi ai statului.

Prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 1603 din 8 octombrie 2003, apartamentul mai sus menţionat i-a fost restituit pârâtei B., această nouă situaţie juridică a imobilului fiindu-le adusă la cunoştinţă prin adresa din 27 octombrie 2003 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar.

Recurenţii-intervenienţi au mai susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de intervenţie voluntară prevăzute de art. 49 C. proc. civ., justificând interesul de a ataca un act emis cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative, anume, art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 2.1, art. 3.1, 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, act care le produce o vătămare, astfel încât sancţiunea care se impune este nulitatea absolută.

Au arătat că, potrivit regulilor care guvernează regimul juridic al nulităţii absolute, această sancţiune poate fi invocată de oricine justifică un interes, regula găsindu-şi justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească interese generale.

Prin promovarea cererii de intervenţie în interes propriu, recurenţii-intervenienţi au susţinut că urmăresc obţinerea unui folos propriu, ce rezidă în contractul de închiriere încheiat cu statul şi posibilitatea cumpărării apartamentului pe care îl ocupă, astfel încât au considerat că pot invoca nulitatea dispoziţiei primarului general, având calitate procesuală activă.

Recurenţii-intervenienţi au menţionat că, în calitatea lor de chiriaşi ai statului, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, au înţeles să uzeze de dreptul subiectiv recunoscut prin lege, de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupau la momentul apariţiei acesteia în baza unui contract de închiriere valabil, formulând o solicitare în aceste sens, care nu a fost soluţionată până în prezent, din această perspectivă interesul lor fiind actual si legitim.

Au apreciat că soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, decurgând din lipsa interesului, nu este altceva decât un artificial fine de neprimire a cererii lor şi o derobare a instanţei de la îndatoririle sale, potrivit art. 129 alin. (2) şi (5) C. proc. civ., respectiv o lipsă de stăruinţă în aflarea adevărului şi în pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

Ca urmare a emiterii dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003, au afirmat că li s-a încălcat dreptul recunoscut prin Legea nr. 112/1995, deoarece s-a dispus restituirea nelegală în natură a apartamentului pe care îl ocupă, în favoarea unei persoane care nu şi-a dovedit dreptul de proprietate, fiind încălcate dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia.

Aspectul reţinut de instanţă, în sensul că Legea nr. 10/2001 nu prevede dreptul persoanelor care nu sunt părţi în procedura administrativă să atace dispoziţia/decizia de restituire este în contradicţie cu dreptul recunoscut şi garantat de Constituţia României privind liberul acces la justiţie, iar, faţă de lipsa unei reglementari în legea specială, recurenţii au considerat că sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun referitoare la promovarea unei acţiuni în justiţie în scopul constatării nulităţii absolute a unui act.

Câtă vreme prin dispoziţia atacată au fost încălcate norme imperative ale Legii nr. 10/2001, aducându-se o vătămare intereselor lor legitime, au apreciat că numai instanţa de judecată poate analiza valabilitatea acestei dispoziţii, precum şi a tuturor actelor care au stat la baza emiterii ei, în condiţiile învestirii cu soluţionarea unei astfel de cereri, un astfel de act neputând fi lipsit de controlul instanţei de judecată, în situaţia în care se contestă legalitatea sa.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 7 februarie 2006 intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes a recurenţilor-intervenienţi C. şi D. în a interveni în proces, arătând că aceştia nu au dobândit calitatea de părţi, recursul lor fiind, din această perspectivă, inadmisibil.

Prin notele scrise depuse la dosar, intimata-pârâtă B. a formulat apărări cu privire la aspectele invocate în recurs de către recurenţi, susţinând pe această cale că, în mod corect, instanţa de apel a respins cererea de suspendare a judecării cauzei formulate de către reclamanta A., în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă şi contencios administrativ, precum şi apelurile declarate împotriva hotărârii instanţei de fond.

Prin încheierea din 10 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., judecata recursurilor formulate de reclamanta A. şi de intervenienţii D. şi C..

Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din 8 decembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la acelaşi termen de judecată fiind introdusă în cauză şi moştenitoarea intimatei-pârâte B. (decedată pe parcursul procesului), E..

La termenul de judecată din 14 decembrie 2023, Înalta Curte, în raport de cererea de intervenţie în interesul intimatei-pârâte formulate de F., a dispus admiterea în principiu a acesteia, reţinând existenţa interesului de a interveni în cauză, în raport de dobândirea, prin cesiune, a dreptului de a cumpăra terenul de 538 mp şi apartamentul de la etajul corpului B din imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Prin cererea depusă la data de 17 ianuarie 2024, recurenţii-intervenienţi C. şi D. au învederat că renunţă la judecată şi au solicitat scoaterea lor din proces, arătând că au predat apartamentul pe care îl ocupau în imobilul situat în Bucureşti, str. x, şi că au achitat intimatei-pârâte E. suma de 5.200 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

În prealabil, Înalta Curte constată că este necesar a se analiza criticile concrete de nelegalitate formulate în speţă şi prin raportare la art. 306 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865 (act normativ incident în cauză, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), care îi permit instanţei de recurs să procedeze la încadrarea corectă a aspectelor de nelegalitate dezvoltate prin memoriul de recurs în motivele prev. de art. 304 C. proc. civ.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi pct. 10 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta-reclamantă a criticat, în esenţă, decizia recurată, apreciind că menţinerea soluţiei primei instanţe, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active cu consecinţa respingerii acţiunii promovate în cauză, este rezultatul unei interpretări eronate a dispoziţiilor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, deoarece instanţele de fond şi apel au pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001 reglementează numai posibilitatea persoanei îndreptăţite de a ataca dispoziţia sau decizia emisă în procedura administrativă reglementată prin acest act normativ şi numai în condiţiile prevăzute de art. 24 alin. (7) din lege, o interpretare care îi îngrădeşte accesul la justiţie.

Prioritar, Înalta Curte trebuie să remarce că motivul reglementat prin prevederile art. 304 pct. 10 din C. proc. civ. de la 1865 era aplicabil în situaţia în care instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra unui mijloc de probă sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Se constată însă, că acest text de lege a fost abrogat prin art. I pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000 (conform art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005), atribuţiile instanţei de recurs fiind astfel circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei recurate, în contextul motivelor de recurs expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ. la momentul pronunţării acesteia.

În ceea ce priveşte motivul de modificare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta se referea şi la situaţia în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit.

Analizând, prin urmare, critica prezentată mai sus din perspectiva acestui motiv legal de recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii în soluţionarea excepţiilor procesuale, afirmaţiile recurentei formulate de sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a stabilit condiţiile şi procedura ce trebuie respectate de persoanele îndreptăţite pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul legii.

Valorificarea drepturilor persoanelor ce pretind restituirea imobilelor în temeiul Legii nr. 10/2001 se face obligatoriu prin parcurgerea procedurii administrative prealabile instituite de această lege, singura procedură prin intermediul căreia persoana solicitată poate să-şi valorifice drepturile, iar entitatea învestită de lege pentru a soluţiona notificarea să-şi clarifice poziţia faţă de aceste pretenţii, apreciind dacă cererea de restituire îndeplineşte condiţiile legale şi, implicit, dacă i se cuvin solicitantului măsurile reparatorii prevăzute de lege.

În acest sens, art. 21 alin. (1) din acest normativ prevede că: "Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.(…)", iar din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 23-26 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, Înalta Curte reţine că, pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptăţită şi pe baza analizei împrejurărilor de fapt şi de drept ale situaţiei invocate în notificare, se emite de către unitatea deţinătoare o dispoziţie/decizie prin care: fie se restituie în natură imobilul notificat persoanei îndreptăţite la restituire, ori, după caz, se respinge solicitarea acesteia de restituire în natură a imobilului, dacă nu este posibilă, şi se stabileşte dreptul său la măsuri reparatorii în echivalent, fie se respinge notificarea, întrucât notificatorul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, potrivit legii.

Acest raport juridic, în conţinutul căruia intră dreptul persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica pretenţiile la restituire formulate prin notificare, iar, după caz, dreptul de a contesta răspunsul emis de unitatea deţinătoare, şi respectiv obligaţia corelativă a unităţii deţinătoare de a răspunde, în condiţiile legii, solicitărilor persoanei îndreptăţite, trebuie să se reflecte întocmai în plan procesual, în situaţia în care se formula o contestaţie fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Ca atare, cenzurarea legalităţii dispoziţiei emise în procedura Legii nr. 10/2001 de către instanţa civilă potrivit art. 26 alin. (3) din lege se putea realiza numai pe calea contestaţiei, o acţiune în cadrul căreia calitate procesuală activă nu putea avea decât persoana care a formulat o notificare conform Legii nr. 10/2001, iar calitate procesuală pasivă exclusiv unitatea emitentă a dispoziţiei/deciziei contestate sau, după caz, care era învestită cu soluţionarea unei atare notificări, în situaţia contestării unui refuz de soluţionare.

În plus, trebuie subliniat că aceeaşi concluzie se desprinde în prezent şi din reglementările cuprinse în Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România – lege care, conform art. 4, "se aplică tuturor cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a legii".

Astfel, art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările ulterioare, dispune că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării" şi "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor".

Prin urmare, numai persoana îndreptăţită la restituirea imobilului ce face obiectul de reglementare al legii speciale de reparaţie poate contesta dispoziţia de respingere a notificării la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, nicio altă persoană neavând deschisă calea procedurii speciale în justiţie, prevăzută de art. 26 (fost art. 24) din Legea nr. 10/2001, respectiv, în prezent, prevăzută de art. 35 din Legea nr. 165/2013.

În această situaţie, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanta, fiind terţ faţă de raportul juridic sus-evocat, nu se legitimează procesual în cadrul contestaţiei deduse judecăţii, ceea ce impunea cu prioritate, conform art. 137 din C. proc. civ. de la 1865, admiterea excepţiei procesuale de fond cu acest obiect.

Nu poate fi primită nici critica recurentei reclamante vizând greşita calificare a acţiunii deduse judecăţii, având în vedere normele juridice incidente şi temeiul juridic invocat prin cererea sa, precum şi lipsa de rol activ a judecătorului din această perspectivă, critică ce poate examinată prin prisma incidenţei motivului de casare prev. de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, potrivit considerentelor expuse în continuare.

Soluţionând acţiunea de faţă formulată de reclamantă, instanţa de judecată era ţinută să se pronunţe, conform art. 112 şi art. 129 alin. (6) din C. proc. civ. de la 1865, în limitele cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, în privinţa pretenţiilor deduse judecăţii, avându-se în vedere în acelaşi timp, alături de respectarea principiului disponibilităţii procesuale, raporturile juridice reglementate – în privinţa posibilităţii valorificării drepturilor pretinse – de dispoziţiile legii speciale de reparaţie, enunţate deja, pe care reclamanta şi-a fundamentat demersul său.

Este real că, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, "Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară."

Un asemenea act nu întruneşte caracteristicile unui act administrativ de autoritate, nefiind emis în regim de putere publică, ci reprezintă un act juridic civil, irevocabil, care este susceptibil de a fi atacat şi de terţele persoane interesate în anularea actului respectiv pe calea dreptului comun, iar o atare acţiune se soluţionează cu respectarea normelor de competenţă de drept comun, ţinând seama şi de criteriul valoric determinant în materia litigiilor cu obiect evaluabil în bani.

Înalta Curte reţine însă că, în prezenta cauză, reclamanta a învestit prima instanţă cu o cerere întemeiată în drept exclusiv pe prevederile legii speciale de reparaţie în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, o acţiune prin care a solicitat fără echivoc nu numai anularea dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, ci şi obligarea fostei unităţi deţinătoare, reprezentate de Primarul General al Municipiului Bucureşti, la emiterea unei noi dispoziţii prin care să fie respinsă notificarea formulată de pârâta B., întrucât aceasta din urmă nu ar fi o persoană îndreptăţită la restituire.

În raport cu obiectul cererii reprezentat de petite fundamentate în fapt şi în drept exclusiv pe prevederile legii speciale sus-menţionate, respectiv, pe situaţii generate de punerea în aplicare a acestora, în mod corect s-a reţinut prin decizia recurată că instanţa de fond s-a pronunţat cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în limitele sesizării sale, limite stabilite conform art. 112 C. proc. civ. de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, o cerere care nu a fost, de altfel, modificată ulterior în conformitate cu dispoziţiile art. 132 din acelaşi cod.

Faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte nu poate valida nici alegaţiile recurentei referitoare la neexercitarea de către instanţele de fond şi de apel a rolului lor activ, în scopul ocrotirii drepturilor legitime ale părţilor, respectiv, în sensul de a da acţiunii calificarea juridică exactă şi de a stărui, prin toate mijloacele, în soluţionarea corectă a cererii.

Trebuie subliniat că rolul activ al judecătorului – consacrat legislativ prin disp. art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. – nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia, aşadar, nu poate avea drept consecinţă o ingerinţă în domeniul drepturilor părţilor, fiind tocmai o garanţie a acestor drepturi şi interese, acest rol impunându-se a fi înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte principii ale procesului civil.

Acest cadru legal mai sus evocat permite judecătorului, ca în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză şi aplicării corecte a legii, să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere. O atare posibilitate există şi în privinţa temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care acesta nu leagă instanţa, care, pentru a califica corect o acţiune, nu trebuie să se orienteze după sensul literar sau juridic al termenilor folosiţi, ci după sensul pe care reclamantul a înţeles să-l atribuie acestor termeni, după natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea acţiunii în justiţie.

Contrar însă aserţiunilor recurentei referitoare la posibilitatea instanţei de a da o altă calificare a cererii, se constată că rolul activ nu poate fi exercitat cu privire la cadrul procesual fixat de reclamant sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, prin punerea în discuţie a necesităţii formulării unor cereri sau apărări suplimentare, fără ca prin aceasta să nu intre în conflict cu alte principii fundamentale ale procesului civil, respectiv, cel al disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. sau cel al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia E.D.O., în componenta sa referitoare la egalitatea de arme.

Din această perspectivă, a calificării corecte ce a fost dată acţiunii deduse judecăţii, ca fiind o contestaţie împotriva unei dispoziţii de restituire în natură emisă în baza Legii nr. 10/2001, prin care se solicită anularea acestui act emis ca urmare a soluţionării notificării vizând un imobil situat în Bucureşti, str. x, şi obligarea unităţii deţinătoare/entităţii care a fost învestită cu respectiva notificare de a emite o altă dispoziţie prin care să fie respinsă aceeaşi cerere de restituire a imobilului, Înalta Curte constată că este vădit nefondată şi alegaţia recurentei referitoare la faptul că, deşi acţiunea a fost introdusă la secţia civilă a tribunalului, în considerarea dispoziţiilor art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, care stabileau în mod expres competenţa acestei instanţe, instanţa învestită putea să califice acţiunea ca fiind o acţiune de drept comun şi avea posibilitatea de a trimite dosarul instanţei competente, în situaţia în care constata că nu era competentă material.

Este neîntemeiată şi susţinerea recurentei-reclamante privitoare la încălcarea prin soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, păstrată prin decizia de apel, a principiilor generale care reglementează accesul la justiţie.

Înalta Curte, analizând această aserţiune din perspectiva dreptului de acces la o instanţă, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat şi garantat de prevederile art. 6 din Convenţia E.D.O. precum şi de art. 21 din Constituţia României care garantează, de asemenea, dreptul de acces la justiţie, reaminteşte că acesta nu este unul absolut, ci se pretează la limitări, astfel încât accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac.

Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.

Totodată, trebuie subliniat în ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante vizând lipsirea sa prin decizia recurată de posibilitatea exercitării unei acţiuni în justiţie pentru atacarea actului vătămător contestat în speţă, că valorificarea unei atare critici în prezenta cauză de faţă nu se mai poate face la acest moment procesual fără a se ţine seama de efectele deciziei civile nr. 1979 din 20 octombrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2011.

Astfel, se constată că prezenta instanţă de recurs a avut implicit în vedere în dezlegarea pricinii alegaţiile recurentei privitoare la interesul de a supune judecăţii pe această cale pretinsul caracter nelegal al actului contestat, prin suspendarea judecăţii în această fază procesuală, în aplicarea prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., temporizând judecata pricinii până la soluţionarea irevocabilă a litigiului ce format obiectul dosarului sus-menţionat,

În referire la litigiul amintit, menţionat şi de recurentă în argumentarea cererii sale, Înalta Curte reţine că acesta a fost declanşat prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă la 10 martie 2004, prin care reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, anularea dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003 şi că, în cauza respectivă recurenta-reclamantă în speţă a participat ca intervenientă principală, prin cererea sa de intervenţie susţinând, în esenţă, aceleaşi aspecte de nelegalitate ale dispoziţiei invocate prin contestaţia dedusă judecăţii în cadrul acestui dosar.

Soluţionând irevocabil pricina evocată, instanţa supremă a respins, ca fiind nefondat, şi recursul declarat de intervenienta A. împotriva hotărârii din apel, decizia civilă nr. 1809 A din 18 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reţinând, pe de o parte, că în mod corect instanţa de apel a statuat privitor la dispoziţia nr. x/08.10.2003 că "indicarea apartamentului restituit în natură ca fiind în corpul A şi nu în corpul B al clădirii constituie o eroare materială, câtă vreme, prin dispoziţia atacată, au fost restituite în natură exclusiv apartamentele care nu au făcut obiect al aplicării Legii nr. 112/1995", iar, pe de altă parte, că valabilitatea dispoziţiei nr. 1603/08.10.2003, prin prisma susţinerilor intervenientei privitoare la încălcarea unor dispoziţii legale imperative ale Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (H.G. nr. 498/2003), sub aspectul restituirii în natură a imobilului în care locuieşte recurenta, în favoarea unei persoane care nu şi-a dovedit dreptul de proprietate, respectiv, pentru un imobil ce nu face obiectul Legii nr. 10/2001, a fost deja analizată în cadrul recursului declarat de reclamant.

În acest sens, s-a constatat că "în procedura administrativă de aplicare a Legii nr. 10/2001, petenta a făcut dovada cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită la restituire", iar "elementele factuale în baza cărora instanţa de apel a stabilit că imobilul exista, la data preluării, în aceeaşi formă cu cea de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind refăcut de foştii proprietari şi nu de Statul român, nu mai pot fi schimbate în recurs prin reevaluarea probelor care ar fi fost eronat apreciate."

Revenind prin prisma acestor dezlegări jurisdicţionale cu caracter irevocabil la analiza susţinerilor din prezentul recurs, Înalta Curte constată că, deşi nu poate fi validată ca atare teza recurentei-reclamante în sensul că, în cazul unei acţiuni în anularea (declararea nulităţii) unui act, calitatea procesuală activă s-ar confunda cu interesul urmărit prin admiterea acţiunii, având în vedere că legitimarea procesuală şi interesul reprezintă condiţii distincte ale acţiunii civile pe care titularul acesteia trebuie, de principiu, să le justifice pentru reuşita unui demers judiciar, nu se poate nega că, în raport cu regimul juridic al nulităţii absolute, această sancţiune de drept civil poate fi invocată de oricine justifică un interes propriu în acest scop.

Susţinând, însă, în cauza de faţă că interesul său de a pune în discuţie valabilitatea dispoziţiei de restituire contestate ar fi dovedit şi ar îndeplini toate cerinţele prevăzute de lege (respectiv, ar fi un interes născut, actual, legitim şi serios), situaţie care i-ar permite să-şi valorifice dreptul pretins pe calea acţiunii în anulare pe care ar fi înţeles să o exercite, în realitate, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamanta ignoră chiar efectele hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, inclusiv asupra aspectelor de nelegalitate reiterate de aceeaşi parte în speţă.

Referitor la încheierea din 20 aprilie 2005 ce constituie obiect distinct al recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că singura critică formulată vizează refuzul instanţei de apel de a curs solicitării de suspendare a judecăţii pricinii până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2011, o critică care nu mai poate fi susţinută în condiţiile luării acestei măsuri, de suspendare a judecăţii procesului, în faza procesuală a recursului.

În consecinţă, pentru toate aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prev. de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. ca fiind nefondat.

În ceea ce priveşte cealaltă cale de atac declarată în prezenta cauză de către recurenţii-intervenienţi D. şi C., Înalta Curte reţine că, la data de 17 ianuarie 2024, recurenţii-intervenienţi au depus o cerere prin care au învederat că înţeleg să renunţe la judecata recursului promovat, poziţie exprimată ulterior şi în şedinţa publică de la data de 25 ianuarie 2024.

Se mai reţine în acest sens că recurenţii au încheiat cu intimata-pârâtă E. o tranzacţie extrajudiciară de stingere a litigiului, autentificată sub nr. x/22.12.2023, prin care au stipulat că înţeleg să stingă litigiile dintre părţi legate de imobilul situat în Bucureşti, str. x, corp A.

Renunţarea la judecată este un act procesual de dispoziţie, reglementat de art. 246 din C. proc. civ. de la 1865, care poate avea loc oricând în cursul judecăţii, putându-se face atât în primă instanţă, cât şi în apel şi recurs.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 316 din C. proc. civ. de la 1865, dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în respectivul capitol, iar potrivit art. 298 din acelaşi cod, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice acestora.

Prin urmare, respectând astfel principiul disponibilităţii părţilor specific procesului civil, Înalta Curte, în temeiul în temeiul art. 246 C. proc. civ., coroborat cu art. 298 şi art. 316 C. proc. civ., va lua act de manifestarea voluntară de voinţă a recurenţilor-intervenienţi de renunţare la judecata căii de atac exercitate.

Totodată, Înalta Curte, în baza art. 49 alin. (3) şi a art. 55 C. proc. civ., va admite cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta F. în favoarea intimatei-pârâte E., pentru considerente similare celor expuse cu ocazia analizării recursului promovat de reclamantă, considerente prin care, implicit, a fost validată apărarea intimatei-pârâte a cărei poziţie procesuală intervenienta a înţeles să o sprijine prin această cerere incidentală care tinde la respingerea recursului reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 20 aprilie 2005, precum şi împotriva deciziei nr. 320 A din 4 mai 2005, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2005.

Ia act de renunţarea recurenţilor-intervenienţi D. şi C. la judecata recursului formulat împotriva deciziei nr. 320 A din 4 mai 2005 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Admite cererea de intervenţie formulată de intervenienta F. în favoarea intimatei-pârâte E..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 ianuarie 2024.