Land vindication appeal annulled for failure to meet cassation requirements; forest domain ownership upheld

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 21.02.2018 pe rolul Judecătoriei Tulcea, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Crişan, prin Primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Tulcea, obligarea acesteia să lase în paşnică folosinţă şi proprietate terenul în suprafaţă de 69.704 mp situat în jud. Tulcea, T36, parcelele x, drum 247, drum 247/1, 10.784 mp T33 şi T34, parcelele x, drum 243,94 mp, drum în parcela DR 243, precum şi suprafaţa de 5.552 mp situată în comuna Crişan, T33, parcelele 242 şi 243, cu consecinţa obligării la sistarea lucrărilor de împădurire care afectează suprafeţele de teren ce fac obiectul acţiunii în revendicare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563 şi urm. C. civ.

În data de 26.04.2018, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Tulcea, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În aceeaşi dată, pârâta a formulat şi o cerere de arătare a titularului dreptului, prin care a solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice - DGRFP Galaţi - AJFP Tulcea, în calitate de titular al dreptului real de proprietate, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă.

Prin sentinţa nr. 348/11.02.2019, Judecătoria Tulcea a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal în 14.02.2019.

În data de 02.05.2019, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - DGRFP Galaţi - AJFP Tulcea a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei Regia Naţională a Pădurilor - prin Direcţia Silvică Tulcea, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Prin încheierea din 02.10.2019, Tribunalul Tulcea a admis în principiu cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta Regia Naţională a Pădurilor - prin Direcţia Silvică Tulcea, iar, în temeiul art. 77 alin. (4) C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient principal, a Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - DGRFP Galaţi - AJFP Tulcea.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Tulcea

Prin sentinţa nr. 555 din 15.04.2022, Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, ca nefondată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa

Prin decizia nr. 54/C/21.02.2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 555 din 15.04.2022 pronunţată de Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 54/C/21.02.2023 a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Crişan, prin Primar.

Prin memoriul de recurs, reclamanta a învederat că instanţa de apel a dat o greşită dezlegare pricinii, ca efect al unei interpretări eronate a dispoziţiilor legale incidente.

Suprafeţele de teren care fac obiectul prezentei acţiuni, respectiv de 69.704 mp, de 10.784 mp, de 94 mp şi de 5.552 mp (total 86.134 mp) au fost cuprinse în inventarul domeniului public de interes local, inventar aprobat prin HCL nr. 27/1998, dar şi prin HCL nr. 38/2001, ulterior atestat prin H.G. nr. 1360/2001.

În anul 2002, odată cu aprobarea Planului Urbanistic General al Comunei Crişan, a fost emis Avizul nr. x din 15 martie de către Consiliul Judeţean Tulcea, aviz prin care se stabileau limitele administrativ-teritoriale, proprietarii şi categoriile de folosinţă.

În data de 20.05.2002 a fost emis şi Avizul Unic nr. 6, tot pentru Planul Urbanistic General şi Regulamentul Local de Urbanism al Comunei Crişan, una din părţile semnatare ale avizului fiind şi intimata-pârâtă din prezentul litigiu, care recunoştea limitele, categoria de folosinţă şi proprietarul.

Aşa cum rezultă şi din expertiza topografică, pentru cea mai mare parte din suprafaţa revendicată sunt deschise cărţi funciare, asigurând, astfel, şi opozabilitatea faţă de terţi, inclusiv faţă de intimaţii din prezenta cauză, care nu au formulat nicio opoziţie.

Precizează că a invocat legea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Arată că Legea nr. 213/1998 (în varianta în vigoare la momentul atestării inventarelor domeniului public) stabilea obligativitatea întocmirii inventarului domeniului public al statului într-un termen de 9 luni.

Invocând prevederile art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din acest act normativ, recurenta arată că obligaţia de a întocmi inventarul revenea atât organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale pentru domeniul public al statului, cât şi autorităţilor locale pentru domeniul public de interes local şi judeţean.

Primul inventar al domeniului public al statului este aprobat prin H.G. nr. 1045/2000, însă în niciuna dintre anexe nu se regăseşte inventariat în domeniul public terenul cu destinaţia de fond forestier, ce face obiectul prezentei cauze.

Indiferent de istoricul legislativ şi de prevederile Codului silvic, terenul, aşa cum este identificat de expert, nu a fost inventariat în domeniul public al statului, ci în domeniul public al UAT Crişan.

Este adevărat că prin H.G. nr. 663/2002 se aprobă darea în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor a terenurilor ce constituie fond forestier naţional, proprietate publică a statului, în suprafaţă de 21.231 ha, de pe teritoriul Administraţiei Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", însă, în Anexă, nu sunt identificate suprafeţele şi locaţia, suprafaţa afectată efectiv de pădure fiind de doar 16.700 ha.

Menţionează că aceeaşi situaţie este şi în cazul Deciziei nr. 158/29.03.1991 a Prefecturii Judeţului Tulcea, prin care s-a înfiinţat S.C. A. S.A. Tulcea, societatea preluând 21.231 ha fond forestier, din care 6.394 ha pădure, fără a exista o anexă de individualizare a acestor suprafeţe.

După cum menţionează şi expertul, parte din suprafeţele revendicate au categoria de drum, iar intimaţii, în niciunul din actele opuse, nu deţin suprafeţe cu această destinaţie, astfel că, cel puţin pentru aceste suprafeţe, care prin efectul legii fac parte din domeniul public local, cererea recurentei este întemeiată.

Arată, în acest sens, că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, "domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri: 1. drumurile comunale, vicinale şi străzile."

Aceeaşi situaţie este şi în cazul suprafeţelor de teren care au categoria de folosinţă "curţi-construcţii", niciunul din actele invocate de instanţa de apel, care ar justifica apartenenţa la domeniul public al statului ca fond forestier, nu face referire la preluarea unor terenuri cu această destinaţie.

Având în vedere dispoziţiile Legii nr. 215/2001, dar şi ale Legii nr. 213/1998, privind inventarierea anuală a bunurilor aparţinând domeniului public/privat al unităţilor administrativ-teritonale, ultima hotărâre de inventariere a domeniului privat a fost HCL Crişan nr. 51/2013, act din care reies, înca o dată, suprafeţele de teren aflate în proprietatea Comunei Crişan.

Date fiind aspectele invocate, solicită admiterea apelului şi schimbarea hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii în revendicare formulate.

Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 18/1991 reglementează, la modul general, apartenenţa la domeniul public a unor categorii de terenuri, nefăcând distincţie între domeniul public de interes local, judeţean sau naţional.

Cât priveşte modul de dobândire, art. 35 din Legea nr. 18/1991 stabileşte aceeaşi regulă, respectiv ca acestea să fi intrat în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate, ca atare, în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.

Instanţele de fond nu au analizat modul de dobândire şi nici dacă suprafaţa revendicată a fost înregistrată, ca atare, în cadastrul general şi în amenajamentele silvice.

În cazul de faţă, pârâta şi intervenientul au arătat că suprafaţa de teren a fost preluată de la o fostă societate de stat, B., de către A., iar ulterior întregul fond forestier naţional de pe teritoriul ARBDD a trecut în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor.

De la aceste transferuri pleacă tot raţionamentul juridic cu privire la titlul pârâtei, însă, în toate aceste documente, suprafaţa este una totală, neidentificată pe parcele.

În plus, suprafaţa care a făcut obiectul transferului este mult mai mică decât suprafaţa menţionată anterior anului 1989, în condiţiile în care, în zona Deltei Dunării, s-au desfăşurat ample lucrări şi transformări ale unor suprafeţe de teren, atât pentru agricultură, cât şi pentru piscicultură.

De asemenea, s-au amenajat suprafeţe de teren pentru locuire, fiind cunoscută politica anterioară anului 1989, de sistematizare.

Suprafeţele revendicate în anul 1990 nu se mai regăseau în administrarea intimatei-pârâtei, nu mai aveau destinaţia de fond forestier, fiind terenuri în intravilanul localităţii, având categoria "curţi-construcţii" şi "drumuri", destinate locuirii şi inventariate ca atare.

Nu poate fi minimalizat nici faptul că, la data întocmirii Planului Urbanistic General al localităţii, un reprezentant al intimatei-pârâte a semnat Avizul Unic nr. 6, pârâta având calitatea de avizator, iar avizarea fără obiecţiuni are valoarea unei recunoaşteri a limitelor administrativ-teritoriale, a categoriilor de folosinţă şi a proprietarilor.

Nu se poate reţine că acest aviz nu are nicio valoare sau că l-ar fi semnat un simplu funcţionar, câtă vreme metodologia de elaborare şi aprobare PUG (Ordinul MLPAT nr. 13/N/1999) prevedea că, anterior emiterii avizului unic, documentaţia se supune analizării în şedinţe comune şi se înaintează instituţiilor avizatoare (Cap. II - Documentaţii necesare obţinerii avizelor/acordurilor).

Pe baza PUG avizat şi de intimata-pârâtă au fost stabilite politicile urbanistice ale localităţii, au fost concesionate terenuri şi au fost emise autorizaţii de construire.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, a formulat întâmpinare pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - prin Direcţia Silvică Tulcea, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A menţionat că nu a putut identifica, în cuprinsul memoriului de recurs, motive care să se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sens în care arată că recurenta a reiterat apărările de fond cu privire la dreptul de proprietate - respectiv apartenenţa suprafeţelor la domeniul privat al UAT prin efectul inventarierii în patrimoniu şi admisibilitatea acţiunii întrucât pârâtele nu au dovedit apartenenţa lor la domeniul public al statului şi nu au făcut opoziţie la cărţile funciare.

Instanţele de fond, în temeiul înscrisurilor prezentate de intimata-pârâtă Direcţia Silvică Tulcea a constatat apartenenţa terenurilor revendicate, indiferent de categoria de folosinţă stabilită de către UAT Crişan prin hotărâri ale consiliului local, la domeniul public al statului - fond forestier naţional proprietate publică de stat (anterior şi ulterior anului 1990) - şi că niciodată aceste terenuri nu au fost scoase din fondul forestier naţional şi transmise către UAT Crişan.

Arată că instanţele de fond au reţinut corect situaţia juridică a terenurilor, în sensul că acestea au avut şi au şi la data prezentei, regimul bunurilor din domeniul public al statului.

Curtea a constatat că natura juridică a inventarelor cuprinse în HCL nr. 27/2002 şi nr. 51/2013 trebuie examinată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 213/1998.

Din nicio dispoziţie a legii nu rezultă că aceste inventare sau acte administrative, prin care au fost aprobate, ar constitui titluri de proprietate.

Nici statul şi nici unităţile administrativ-teritoriale nu au dobândit un drept de proprietate prin simplul fapt al inventarierii unor bunuri ca făcând parte din domeniul lor public sau privat.

Dreptul de proprietate publică s-a putut dobândi fie prin lege, fie prin una dintre modalităţile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Întrucât niciunul din aceste moduri nu s-au invocat de către reclamantă, susţinerile acesteia au fost examinate prin raportare la posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate publică prin lege.

Înscrierea unei părţi a dreptului de proprietate în cartea funciară nu dovedeşte dobândirea acestui drept, efectul înscrierii este doar opozabilitatea acestora către terţi şi nu suplineşte necesitatea ca cel care se prevalează de aceasta să dovedească dobândirea dreptului înscris printr-una dintre modalităţile prevăzute de lege.

Lipsa opoziţiei pârâtei faţă de înscrierile efectuate în cartea funciară şi faţă de hotărârile consiliului local, în sensul unei contestaţii formale, este lipsită de orice însemnătate juridică, întrucât nu probează dreptul de proprietate al reclamantei.

Nici împrejurarea că un angajat al pârâtei a semnat Avizul nr. x/2002 nu dovedeşte nici cedarea, nici transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate către reclamantă, nici faptul că aceasta le avea anterior în proprietate, nici încheierea unei tranzacţii.

În raport cu obiectul acţiunii, în aplicarea normei de drept material (Legea nr. 213/1998), instanţa de apel a analizat în ce măsură s-ar putea considera că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate în temeiul legii.

Astfel, fac parte din domeniul public al comunelor doar terenurile cu destinaţie forestieră care nu aparţin altor persoane - statului, persoane fizice sau juridice.

Chiar dacă legea exclude expres doar terenurile care aparţin domeniului privat al statului, le exclude implicit şi pe cele care aparţin domeniului public, întrucât, prin ipoteză, ele nu pot fi în acelaşi timp şi în domeniul public al statului şi în domeniul public al comunelor.

În consecinţă, pentru a ajunge la concluzia că terenurile revendicate aparţin reclamantei, este necesar să se probeze că ele nu aparţin statului.

Astfel, coroborarea prevederilor legale referitoare la apartenenţa terenurilor cu destinaţie forestieră fie la domeniul public al statului, fie la domeniul public al comunei, a determinat ca analiza îndeplinirii, sub acest aspect, a primei cerinţe de fond a acţiunii în revendicare să aibă loc indirect, prin examinarea celei de-a doua cerinţe - pârâta să stăpânească fără drept terenurile revendicate, întrucât acestea nu aparţin statului.

Din perspectiva cadrul legal incident, instanţa de apel a analizat regimul juridic al terenurilor cu destinaţie forestieră şi respectiv apartenenţa acestora de domeniul public al statului, invocând normele de drept material cuprinse în Legea nr. 213/1998, în Legea nr. 18/1991 şi în Codurile silvice (Legea nr. 3/1962, Legea nr. 26/1996, Legea nr. 46/2008), reţinând că statul a inclus aceste terenuri în domeniul său public (Codul silvic din 1962 a pus semnul egalităţii între noţiunea de fond forestier naţional şi cea de amenajament silvic, acesta fiind cel care face posibilă identificarea terenurilor care fac parte din fond forestier proprietate publică de stat).

Terenurile revendicate au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară, fiind prezentate grafic, rezultând că limitele terenului revendicat sub denumirea "limită intravilan", în măsura în care este deţinut de pârâtă în numele intervenientului, în baza amenajamentului silvic din anul 1986, se suprapun peste limitele acestui amenajament silvic.

Instanţa de apel a reţinut că în data de 01.01.1990 era în vigoare amenajamentul silvic din anul 1986 care cuprindea aceleaşi terenuri forestiere ca şi în amenajamentul silvic din anul 2002, ceea ce înseamnă că intimata-pârâtă a primit în administrare, prin H.G. nr. 663/2002, aceleaşi terenuri care aparţineau statului, iar, în baza art. 5 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, de vreme ce statul le-a dobândit legal, ele au intrat în domeniul public al acestuia, după care au păstrat acelaşi regim juridic şi în baza amenajamentului silvic din anul 2002 şi în continuare, fiind cuprinse în amenajamentele silvice ale Unităţii de producţie VI Letea din anii 2004 şi 2014.

Cum intimatul-intervenient dovedeşte un drept de proprietate publică, iar intimata-pârâtă justifică un drept de administrare, rezultă că recurenta-reclamantă nu are un titlu de proprietate, întrucât existenţa acestui titlu este condiţionată de absenţa dreptului de proprietate publică a statului.

Din această perspectivă, critica privind forţa probantă a actelor administrative, invocată de recurenta-reclamantă, este neîntemeiată.

În termen legal, a formulat întâmpinare intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - DGRFP Galaţi - AJFP Tulcea, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că terenul revendicat de către recurentă figurează ca fond forestier aflat în proprietate publică a statului în UP VI Letea, pe raza Ocolului Silvic Tulcea.

Dreptul de a administra terenuri cu categoria de pădure este prevăzut în cuprinsul H.G. nr. 229/2009 şi în art. 11 din Codul silvic, dispoziţii potrivit cărora numai RNP - Romsilva poate administra fondul forestier aparţinând domeniului public al statului, de interes naţional.

În raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, arată că terenurile cuprinse în amenajamentele silvice în data de 01.01.1990 fac parte din fondul forestier naţional.

În susţinerea argumentelor, intimatul a invocat prevederile art. 122 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 123 alin. (1) din acelaşi act normativ, art. 1 din H.G. nr. 663/2002, art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 229/2009, art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Fondul forestier naţional este declarat bun de interes public naţional, iar, în conformitate cu prevederile art. 3 din Codul silvic, respectivul teren nu poate fi declarat, prin hotărâre a consiliului local, ca fiind în domeniul public al UAT, sens în care partea face referire la prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991.

Astfel, bunurile revendicate de către recurentă sunt proprietatea publică a statului român, care, potrivit actelor normative, sunt de interes public, fiind fond forestier naţional şi care nu au fost scoase din domeniul public al statului prin hotărâri de Guvern de trecere din domeniul public al statului în domeniul public al UAT Crişan.

De asemenea, având în vedere dispoziţiile art. 563 C. civ., obiect al acţiunii de revendicare îl pot constitui numai bunurile aflate în circuitul civil.

Or, în cauză, recurenta face trimitere la bunuri care, fie prin natura lor, fie prin lege, nu pot face obiect al dreptului de proprietate privată, terenurile revendicate făcând parte din domeniul public al statului.

În termen legal, intimata-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-intervenient, prin care a achiesat la apărările formulate prin acest act procedural şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor la 11.03.2024, respectiv la 18.03.2024 (conform dovezilor de înmânare aflate la filele x).

La 19 martie 2024, intimata-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - prin Direcţia Silvică Tulcea a formulat punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care a solicitat instanţei să constate că este incidentă sancţiunea nulităţii recursului, reglementată de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 24 aprilie 2024, în complet de filtru, fără citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar şi ca susţinerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Analizând susţinerile formulate, se observă că, deşi formal încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate.

Astfel, sub un prim aspect, se observă că recurenta a reluat, la pag. 1, 2, 3 şi 4 (par. 1-4), criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei de prim control judiciar.

Din această perspectivă, cât priveşte simpla reiterare a argumentelor deduse judecăţii în etapa procesuală anterioară, se constată că aceste susţineri nu sunt apte să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că recurenta, cu o motivaţie identică, nu poate provoca o nouă devoluţiune a cauzei, din moment ce nu sunt formulate veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate.

Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia, în această etapă procesuală, se verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel, astfel cum au fost menţionate în decizia atacată, şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit, din acest punct de vedere, existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

Nici susţinerile formulate în continuare în cuprinsul memoriului de recurs nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate.

Astfel, se observă că, fără a formula critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel şi fără a tinde, astfel, la a evidenţia o eventuală interpretare sau aplicare greşită a normelor de drept material, recurenta s-a limitat doar la a face simple susţineri generale cu privire la obiectul de reglementare al dispoziţiilor art. 5 şi art. 35 din Legea nr. 18/1991.

Or, a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel.

Este fără dubiu că această din urmă cerinţă nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită, din moment ce recurenta a omis să indice punctual în ce a constat o eventuală greşeală de judecată săvârşită de instanţa de apel în legătură cu aplicarea acestor norme de drept în prezenta pricină.

În egală măsură, nici simpla susţinere a recurentei în sensul că instanţele de fond "nu au analizat modul de dobândire şi nici dacă suprafaţa revendicată a fost înregistrată ca atare în cadastrul general şi în amenajamentele silvice" nu este în măsură să constituie o critică aptă să declanşeze un control de legalitate al deciziei atacate.

În realitate, recurenta nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci reproşează doar modalitatea în care au fost administrate şi interpretate probele de către instanţele de fond.

În acest sens, recurenta se prevalează de aspecte de temeinicie, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, atunci când arată, în continuarea respectivei susţineri, că "în toate aceste documente suprafaţa este una totală, neidentificată pe parcele", manifestându-şi, astfel, nemulţumirea în raport cu modalitatea de stabilire a cadrului factual de către instanţa de apel.

Nici susţinerile recurentei în sensul că "suprafaţa ce a făcut obiectul transferului este mult mai mică decât suprafaţa menţionată anterior anului 1989", respectiv că "suprafeţele revendicate în anul 1990 nu se mai regăseau în administrarea pârâtei", nu constituie aspecte de nelegalitate, din moment ce pun în discuţie, de asemenea, doar aspecte ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor, în cauză.

Or, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care a fost constatată deja.

Aceleaşi considerente sunt pe deplin aplicabile şi în ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la maniera în care instanţa de apel s-a raportat la aspectul semnării, de către un reprezentant al intimatei-pârâte, a avizului nr. x/2002 (utilizat în procedura de adoptare a planului urbanistic general al comunei Crişan), nefiind permis a se solicita o nouă dezlegare în legătură cu acest element probatoriu, avut în vedere de către instanţa de apel atunci când a concluzionat în sensul că respectivul act juridic "nu dovedeşte nici cedarea sau transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate către apelantă, nici faptul că aceasta le avea dinainte în proprietate, nici încheierea unei tranzacţii".

Prin urmare, se observă că recurenta tinde, aşadar, la o cenzurare a modalităţii de apreciere a probelor de către instanţa de apel şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Crişan, prin Primarul Comunei Crişan, împotriva deciziei nr. 54 C din 21 februarie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Crişan, prin Primarul Comunei Crişan, împotriva deciziei nr. 54 C din 21 februarie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 aprilie 2024.