Civil liability of person lacking discernment based on equity principle and nullity of appeal for mere repetition of arguments

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ în data de 24.06.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., în nume propriu, respectiv B. şi C., ambii prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâtul D., au solicitat obligarea pârâtului la plata următoarelor sume cu titlu de indemnizaţie: pentru A. suma de 30.000 de euro pentru agresiunea încadrată juridic ca tentativă de omor având ca victimă propria persoana şi suma de 100.000 de euro, cu titlu de indemnizaţie pentru trauma suferită în urma uciderii minorei E., săvârşită la data de 6 noiembrie 2021, şi suma de 50.000 de euro, cu titlu de indemnizaţie pentru traumele suferite în urma tentativei de omor săvârşite asupra minorei C. la aceeaşi dată; pentru B., suma de 50.000 de euro, cu titlu de indemnizaţie pentru trauma suferită prin decesul surorii sale, E., iar, pentru C., suma de 50.000 de euro, indemnizaţie pentru traumele suferite prin agresiunea fizică exercitată asupra sa de către pârât.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.349 şi art. 1.368 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Neamţ

Prin sentinţa nr. 281 din 07.03.2023, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ a admis, în parte, acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească, cu titlu de indemnizaţie pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat reclamanţilor, următoarele sume: 50.000 euro reclamantei A., 10.000 euro reclamantului B., prin reprezentant legal A., şi 20.000 euro reclamantei C., prin reprezentant legal A..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău

Prin decizia nr. 552/2023 din 15.09.2023, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către pârât împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

A precizat că, în cadrul dosarului penal nr. x/2021, înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ, în urma expertizei psihiatrice realizate în cauză, s-a ajuns la concluzia că recurentul nu a avut discernământ la momentul săvârşirii faptelor de care a fost acuzat.

Menţionează că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale.

Capacitatea delictuală este considerată a fi capacitatea de a răspunde a unei persoane, privită ca aptitudinea de a evalua într-un mod coerent consecinţele juridice ale faptei sale şi de a suporta toate sancţiunile prevăzute de lege.

Angajarea răspunderii civile delictuale este condiţionată de existenţa discernământului, moment în care o persoană poate fi obligată la repararea prejudiciului cauzat altuia.

Inexistenţa discernământului a fost probată în cazul recurentului prin expertiza medico-legală psihiatrică efectuată în cauză.

Lipsa discernământului duce la lipsa vinovăţiei şi, deci, la imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale.

Prin decizia nr. 552/15.09.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bacău a respins apelul formulat de către pârât, reţinând că, potrivit art. 1.368 C. civ., obligaţia de indemnizare, cu caracter subsidiar, nu are ca fundament vinovăţia făptuitorului, ci principiul echităţii.

Art. 1.349 alin. (2) C. civ. precizează că cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o răspundere directă, fiind o răspundere chiar a persoanei care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită şi o răspundere subiectivă, fiind vorba de persoana răspunzătoare, dar şi de temeiul acesteia, având în vedere greşeala comisă, respectiv vinovăţia sau culpa.

Pentru răspunderea delictuală, persoana trebuie să aibă discernământ şi să nesocotească îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impun.

Capacitatea delictuală este discernământul sau capacitatea persoanei de a discerne şi de a-şi reprezenta moralitatea sau lipsa moralităţii conduitei sale, înainte şi după înfăptuirea actelor sale şi consecinţele acestora.

Existenţa capacităţii delictuale este o condiţie determinantă a vinovăţiei autorului faptei ilicite, trebuie stabilită înainte de a se face proba vinovăţiei, trebuie să fie concomitentă cu fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu pentru ca acesta să fie imputat.

Numai o persoană raţională răspunde pentru faptele săvârşite cu vinovăţie, fiind obligată să suporte consecinţele şi să repare paguba.

Art. 1.367 C. civ. precizează că "cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale."

Pentru a imputa o culpă celui care a comis o faptă ilicită este necesar ca autorul ei să fi fost capabil de a-şi da seama de fapta săvârşită şi de urmările ei.

Interpretând dispoziţiile art. 1.366 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 1.367 C. civ., precizează că, dacă o persoană prezumată ca având capacitate delictuală, atât din punct de vedere al vârstei, cât şi al stării de sănătate mintală, îşi pierde discernământul vremelnic sau definitiv, intempestiv, ca urmare a unui şoc psiho-traumatic sau a unei boli, dacă a cauzat un prejudiciu altei persoane, nu va putea fi trasă la răspundere.

Rezultă, astfel, că lipsa discenământului, în aceste situaţii, înlătură total vinovăţia făptuitorului şi obligaţia de plată a despăgubirilor.

5. Apărări formulate în cauză

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Verificând ansamblul susţinerilor formulate prin memoriul de recurs, se constată că, deşi formal încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, din moment ce reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei devolutive de control judiciar.

Tocmai de aceea susţinerile formulate prin memoriul de recurs nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale considerentelor instanţei de apel.

Astfel, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel, astfel cum au fost menţionate în decizia atacată, şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel.

Este fără dubiu că această din urmă cerinţă legală nu poate fi considerată îndeplinită din moment ce recurentul a omis să indice punctual în ce au constat eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţa de apel în legătură cu aspectele deduse judecăţii în calea ordinară de atac, limitându-se a prelua şi reitera întocmai motivele cuprinse în cererea de apel, care şi-au primit deja dezlegare jurisdicţională.

Or, reiterarea situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea susţinerilor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului - care omite a contrapune dezlegărilor instanţei de apel argumente propriu-zise - nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi.

Aceasta întrucât, în calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecăţii este exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanţa de recurs nu este posibilă.

În alţi termeni, întinderea controlului judiciar al instanţei de recurs este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, astfel încât simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs în rigorile impuse prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecinţă, cum recurentul nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simplele susţineri formulate prin cererea de apel şi reiterate, ca atare, integral, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanţei de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

Astfel, recurentul nu combate în niciun fel statuarea instanţei de apel în legătură cu aplicabilitatea, raportat la datele speţei, a dispoziţiilor art. 1.368 C. civ., care reglementează obligaţia de indemnizare a victimei, în cazul lipsei de discernământ a autorului prejudiciului, arătându-se că aceste prevederi au constituit fundamentul juridic al acţiunii, iar nu dispoziţiile comune ale răspunderii civile delictuale.

Dimpotrivă, în mod cu totul inadecvat, reluând, aşa cum s-a arătat, motivele de apel, recurentul-pârât susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei, ignorând întru totul dezlegările în drept ale instanţei devolutive de control judiciar în legătură cu fundamentul angajării răspunderii civile a pârâtului.

Prin urmare, din moment ce recurentul nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 552/2023 din 15 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 552/2023 din 15 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.