Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 113/2024 AI generated

State's claim for restitution valuation damages barred by statute of limitations; appeal dismissed

Case Number Decizia nr. 113/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the civil appeal as unfounded, thereby upholding the lower courts' decisions that rejected the State's claim for damages against the National Authority for Property Restitution. The dispute concerned a request by the State (via the Ministry of Finance) to recover the financial difference between an inflated property valuation used in a communist-era restitution compensation decision and the correct value determined by international standards, which the first instance court had previously barred due to the expiration of the statute of limitations. The decisive legal basis involved the interpretation of Article 8 of Decree No. 167/1958 regarding the start of the limitation period for tort liability; the court held that the objective standard requires the State to be deemed to have known of the damage and the responsible party at the time it should have exercised its constitutional duty to supervise its own subordinate public authorities, rather than when it was formally notified of the discrepancy years later. Consequently, the court ruled that the State could not invoke its own failure to implement effective internal control mechanisms over the restitution authority to extend the limitation period, and further clarified that the appellant’s procedural argument regarding a missing mention of a co-appellant in the appellate judgment constituted only a material error correctable under specific procedural rules, not a ground for cassation.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 174 din C. proc. civ, art. 175 alin. (1) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ, art. 442 alin. (1) din C. proc. civ; State's claim for restitution valuation damages barred by statute of limitations; appeal dismissed: The dispute concerned a request by the State (via the Ministry of Finance) to recover the financial difference between an inflated property valuation used in a communist-era restitution compensation decision and the correct value determined by international standards, which the first instance court had previously barred due to the expiration of the statute of limitations. The decisive legal basis involved the interpretation of Article 8 of Decree No. 167/1958 regarding the start of the limitation period for tort liability; the court held that the objective standard requires the State to be deemed to have known of the damage and the responsible party at the time it should have exercised its constitutional duty to supervise its own subordinate public authorities, rather than when it was formally notified of the discrepancy years later. Consequently, the court ruled that the State could not invoke its own failure to implement effective internal control mechanisms over the restitution authority to extend the limitation period, and further clarified that the appellant’s procedural argument regarding a missing mention of a co-appellant in the appellate judgment constituted only a material error correctable under specific procedural rules, not a ground for cassation.

Keywords

AI generated
restitution of property statute of limitations civil judgment value in dispute public property state liability

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ
Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apelul promovat de către Ministerul Finanţelor, deşi acesta declarase apel în nume propriu.
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ
De asemenea, au invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art.
art. 174 din C. proc. civ
În acest context, decizia recurată este lovită de nulitate, în sensul dispoziţiilor art. 174 din C. proc. civ., iar vătămarea procesuală pricinuită părţii nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate, în conformitate cu dispoziţiile art.
art. 175 alin. (1) din C. proc. civ
civ., iar vătămarea procesuală pricinuită părţii nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate, în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ
Prin urmare, incident în cauză este motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
art. 442 alin. (1) din C. proc. civ
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 442 alin. (1) din C. proc. civ.
art. 445 din C. proc. civ
Prin urmare, date fiind prevederile art. 445 din C. proc. civ., potrivit cărora "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art.
art. 2528 din C. civ
167/1958 şi cele ale art. 2528 din C. civ.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Procedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 11.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 5.537.408 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective şi a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii), reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 6.000 mp situat în mun. Craiova, judeţul Dolj, şi valoarea de 6.497.000 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/13.01.2011.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 755/28.04.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Statul român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă la data de 09.03.2023, sub nr. x/2021.

Prin decizia civilă nr. 908A din 7 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei, la 25 iulie 2023, au declarat recurs reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apelul promovat de către Ministerul Finanţelor, deşi acesta declarase apel în nume propriu.

De asemenea, au invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, sens în care a învederat că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că momentul de la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel responsabil de producerea ei este momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de către Curtea de Conturi, ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin nerecurare. În realitate, s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba mai devreme de 19 februarie 2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului a adresei nr. x/18.02.2020.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare la recursul declarat de către reclamanţi prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Deşi în preambulul acestui motiv de casare recurenţii indică că au identificat două situaţii care atrag incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., în cuprinsul memoriului de recurs dezvoltă o singură critică.

Astfel, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi critică decizia recurată prim prisma nepronunţării asupra apelului declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu.

Omisiunea instanţei de apel de a soluţiona unul dintre apelurile cu care a fost învestită conduce la încălcarea mai multor principii fundamentale ale procesului civil, respectiv a celor prevăzute de C. proc. civ. la art. 6 (dreptul la un proces echitabil), art. 13 (dreptul la apărare), art. 22 alin. (6) (obligaţia judecătorului de se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut). În acest context, decizia recurată este lovită de nulitate, în sensul dispoziţiilor art. 174 din C. proc. civ., iar vătămarea procesuală pricinuită părţii nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate, în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, incident în cauză este motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi nu cel reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., astfel cum eronat au indicat recurenţii-reclamanţi.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

Din piesele dosarului rezultă că reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor au învestit instanţa de apel cu o cerere unică de apel.

Ceea ce reproşează recurenţii soluţiei adoptate de instanţa de apel constă că inopozabilitatea acesteia faţă de Ministerul Finanţelor ca urmare a omisiunii de a soluţiona apelul în contradictoriu cu această parte.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 442 alin. (1) din C. proc. civ. "Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere".

Cercetând cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat toate motivele de apel cu care a fost învestită de cele două reclamante, însă a omis, în cuprinsul dispozitivului, să meţioneze că apelul a fost formulat şi de Ministerul Finanţelor Publice.

Prin urmare, date fiind prevederile art. 445 din C. proc. civ., potrivit cărora "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444", rezultă că partea are deschisă calea formulării unei cereri de îndreptare eroare materială şi nu calea recursului.

Or, apelul a fost soluţionat de către instanţa de apel, aceasta analizând toate criticile cu care a fost învestită, astfel că nu se poate reţine că au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv a celor prevăzute de C. proc. civ. la art. 6 (dreptul la un proces echitabil), art. 13 (dreptul la apărare), art. 22 alin. (6) (obligaţia judecătorului de se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut), hotărârea pronunţată nefiind lovită de sancţiunea nulităţii cu atât mai mult cu cât Ministerul Finanţelor a şi fost citat în cauză în calitate de apelant .

Prin urmare, constatând caracterul nefondat al motivului de casare reglementat de ar. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca atare.

Recurenţii-reclamanţi au invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, sens în care a învederat că s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea mai devreme de 19 februarie 2020.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de casare este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în cauză nu se poate reţine că momentul la care trebuia să fie cunoscute paguba şi pe cel care răspunde de ea este 19 februarie 2020, când a fost înregistrată, în evidenţele Ministerului Finanţelor, adresa nr. x/18.02.2020, prin care s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit la data de 13 ianuarie 2011 şi valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 6000 mp, situat în mun. Craiova.

Din moment ce, în cadrul litigiului de faţă, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". Reglementarea este identică şi în noul C. civ. (art. 2.528 alin. (1).

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi cele ale art. 2528 din C. civ. instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripţie (în speţă, aceste este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea sa.

Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, şi anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acţiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configuraţia juridică a instituţiei culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranţă, ci este necesar un element esenţial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenţei pe care a manifestat-o.

Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credinţă, pentru a-şi ascunde lipsa de diligenţă în privinţa unui control atent asupra săvârşirii unor potenţiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudenţă şi diligenţă normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obişnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-şi reprezenta în mod corect situaţia, adică la un criteriu subiectiv şi concret.

În cauză, recurentul-reclamant a susţinut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării adresei nr. x/18.02.2020, prin care intimata-pârâtă i-a adus la cunoştinţă împrejurarea că au fost constatate diferenţe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative.

Această susţinere nu poate fi primită, întrucât, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu interesează cunoaşterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, neavând relevanţă, din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea în evidenţe a adresei nr. x/18.02.2020.

Statul Român îşi exercită/îndeplineşte funcţiile constituţionale (legislativă, executivă, judecătorească) prin intermediul organelor sale, pe care le creează şi cărora le atribuie atribuţii specifice, prin adoptarea actelor normative de organizare şi de funcţionare. În temeiul acestui raport de sorginte constituţională, instituţiile şi/sau autorităţile publice au obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului Român, pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar Statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile/autorităţile pe care le-a creat şi organizat.

Cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, Statul nu poate susţine că nu a avut atribuţii să controleze o autoritate publică înfiinţată special chiar de el, pentru că ar însemna să invoce în apărare propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să supravegheze modul în care instituţiile şi/sau autorităţile publice îşi îndeplinesc atribuţiile ce le-au fost delegate, ceea ce contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În această ordine de idei, se reţine că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o autoritate publică centrală, special creată şi abilitată de Statul Român să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist.

Conform art. 131 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale, precum şi activităţile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar". Prin H.G. nr. 361/2005, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorităţii pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 şi prin preluarea activităţii, a personalului, a personalului delegat şi a reprezentanţilor altor instituţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Naţională a dobândit personalitate juridică şi a trecut în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru.

Potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: "(1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuţii: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri şi are următoarea componenţă: a) preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; b) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul proprietăţii funciare şi vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor; f) doi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei. (3) Componenţa nominală a Comisiei Centrale se stabileşte prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziţia sa o listă de evaluatori autorizaţi. (7) Comisia Centrală va desemna evaluatorul care va efectua raportul de evaluare."

Coroborând aceste dispoziţii legale, se reţine că, la momentul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor era un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Statul, prin autoritatea sa executivă (Guvernul), avea atribuţia şi, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control, prin care să verifice activitatea entităţilor subordonate (Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop.

De altfel, un asemenea control a fost efectuat, chiar dacă nu de către Guvern, ci de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituţie creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activităţii Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la nivelul anului 2009.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, Statul Român trebuie şi poate să cunoască rapoartele Curţii de Conturi, neputând invoca faptul că nu a ştiut despre activitatea şi măsurile dispuse de această autoritate publică.

Chiar dacă este o instituţie autonomă, aflată sub control parlamentar, totuşi Curtea de Conturi este creată tot de Statul Român şi funcţionează în cadrul normativ stabilit de către acesta. Cu toate acestea, Statul Român, prin organele sale competente, a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situaţia constatată în anul 2009 să se regăsească şi în anul 2013. În ceea ce priveşte imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reţine că, în anul 2013, Statul Român a exercitat din nou, prin instituţia special creată în acest scop, controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susţinerea că nici la data întocmirii raportului de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare.

Statul Român, în exercitarea funcţiei sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, însă, conform susţinerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente. O atare apărare nu poate conduce la concluzia că Statul nu trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea până la momentul înregistrării, în evidenţele Ministerului Finanţelor, a adresei nr. x/18.02.2020, întrucât a accepta o astfel de interpretare înseamnă a permite Statului, care se consideră păgubit, să invoce propria pasivitate şi/sau incapacitate de a asigura organizarea activităţii de restituire a proprietăţilor şi de a constata neregulile afirmate în folosirea fondurilor publice, prin organele sale de control pe care le-a creat special în scopul îndeplinirii funcţiilor constituţionale.

Întrucât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român - care şi-a exprimat voinţa în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul nu se poate apăra invocând faptul că nu a avut atribuţii în procedura de restituire şi că, din această cauză, nu a cunoscut, până în anul 2021, că imobilul ar fi fost supraevaluat prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă de soluţionare a dosarului de despăgubiri.

În realitate, Statul se confundă cu instituţiile/autorităţile publice cărora le-a delegat atribuţiile sale executive în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în cazul de faţă cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Paguba, care preexistă deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013 şi/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Statul Român, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile în care trebuia să declanşeze mecanisme interne sau externe în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, auditul intern etc.

Ca atare, nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că Statul nu a avut atribuţii în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv şi că nu a fost parte în procedura administrativă finalizată cu emiterea deciziei nr. 9311/19.01.2011, din moment ce chiar Statul, prin puterea sa legiuitoare, a reglementat procedura acordării măsurilor de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv, iar, prin organele sale executive (inclusiv cele cu funcţii şi atribuţii de control), avea obligaţia să urmărească derularea acestei proceduri speciale de reparaţie, cu respectarea cadrului normativ existent.

Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înfiinţate chiar de Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive şi nu poate susţine că nu a avut atribuţii sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administraţiei publice centrale sau o comisie interministerială. Dimpotrivă, Statul putea şi trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut "cu certitudine" paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. x/18.02.2020, un alt organ al său (Ministerul Finanţelor).

Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligaţia de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activităţii asupra entităţilor publice subordonate trebuia efectuat de către Stat, prin organele sale cu atribuţii în acest sens, din oficiu şi la intervale regulate şi rezonabile, în acelaşi sens fiind şi principiul expus de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul paragrafului 53 al deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019.

Statul, prin organele sale de control, a rămas în pasivitate până în anul 2021, deşi putea şi trebuia să acţioneze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum şi să ia măsurile legale de recuperare a pagubei înainte de împlinirea termenului prescripţiei dreptului material la acţiune, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes.

Nefondată este şi critica recurentului-reclamant, în sensul că, faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu se poate transfera Statului răspunderea pentru prejudiciul produs pentru fapte ce aparţin instituţiilor sale. Aceasta, întrucât, astfel cum s-a reţinut anterior, Statul este reprezentat, în procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv sun regimul comunist, de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, căreia i-a delegat o parte din atribuţiile sale, având obligaţia de a exercita supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu prezintă relevanţă data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020, recurentul-reclamant ignorând faptul că scopul avut în vedere prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când s-a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 908A din 7 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2024.