Exclusive territorial jurisdiction for compelling administrative resolution of property restitution claims under Law No. 165/2013

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19.11.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la soluţionarea dosarului administrativ nr. x/CC, ce are ca obiect imobile situate în Comuna Comăneşti, judeţul Bacău, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul

2.1 Prin sentinţa civilă nr. 950 din data de 07 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti – a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă a reţinut, în esenţă, că sunt incidente dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 111/2019, respectiv că instanţa competentă este cea în a cărei circumscripţie se află imobilul, fiind vorba de o competenţă teritorială absolută, de ordine publică.

2.2 Prin sentinţa civilă nr. 238/2023 din data de 22 martie 2023, Tribunalul Bacău – secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bacău a reţinut că Tribunalul Bucureşti a fost învestit cu o cerere având ca obiect obligaţie de a face – soluţionarea dosarului administrativ nr. x/CC – fără corespondent în dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Apreciind că dispoziţiile Legii nr. 165/2013 sunt de strictă interpretare şi aplicare, instanţa a considerat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun în stabilirea competenţei materiale, competenţa de soluţionare fiind determinată în raport de valoarea obiectului dedus judecăţii, astfel că a concluzionat că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti este instanţa competentă material şi teritorial să soluţioneze prezentul dosar.

2.3 Învestită prin declinare, prin sentinţa civilă nr. 7201/2023 din 15 septembrie 2023, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

În esenţă, această instanţă a reţinut că Tribunalul Bucureşti a fost învestit cu o cerere având ca obiect obligaţie de a face, reclamantul invocând nerespectarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a termenului de 60 luni pentru soluţionarea dosarului administrativ, având ca obiect cererea de restituire în echivalent a imobilelor naţionalizate.

A reţinut că reclamantul a precizat că nu înţelege să îşi întemeieze acţiunea pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013, astfel că în cauză sunt incidente prevederile art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2019, potrivit cărora litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor Legii nr. 165/2019 sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii.

Totodată, instanţa a mai reţinut că reclamantul, prin cererea introductivă, a invocat ca temei de drept al acţiunii inclusiv Legea nr. 10/2001. Or, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, competenţa de a se pronunţa în privinţa respectării prevederilor acestei legi speciale revine tot secţiilor civile ale tribunalelor.

Faţă de aceste considerente, luând în considerare şi sediul pârâtei situat în Bucureşti, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte reţine că este sesizată cu un conflict negativ de competenţă, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., anume a declinărilor succesive între Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, Tribunalul Bacău –Secţia I civilă şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Ivirea prezentului conflict negativ de competenţă a fost determinată de modul diferit în care instanţele au calificat obiectul acţiunii deduse judecăţii şi au stabilit, în funcţie de aceasta, competenţa de soluţionare a cauzei.

Astfel, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă a considerat că este învestit cu o acţiune îndreptată împotriva refuzului nejustificat al entităţii învestite de lege de a finaliza procesul de restituire în natură sau în echivalent, prin emiterea deciziei de compensare, acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013, astfel că a dat eficienţă dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 111/2019, apreciind că, în cauză, este în discuţie o competenţă teritorială exclusivă.

Tribunalul Bacău a considerat că este învestit cu o cerere având ca obiect obligaţie de a face, respectiv soluţionarea unui dosar administrativ, fără corespondent în dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, competenţa materială fiind stabilită în raport de valoarea obiectului cererii, iar competenţa teritorială fiind stabilită în raport de locul situării imobilului.

De cealaltă parte, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a considerat că este învestită cu o acţiune având ca obiect obligaţie de a face, fiind invocată nerespectarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a termenului de 60 luni pentru soluţionarea dosarului administrativ, astfel că a reţinut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2019, potrivit cărora litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor Legii nr. 165/2019 sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii. În ceea ce priveşte competenţa teritorială, judecătoria s-a raportat la sediul pârâtei.

Înalta Curte constată că, în speţă, reclamantul a învestit Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei la soluţionarea dosarului administrativ, având ca obiect cererea de restituire în echivalent a unor imobilelor naţionalizate şi la emiterea unei decizii motivate.

Demersul judiciar a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013.

Legea nr. 165/2013 a fost adoptată cu intenţia de a eficientiza şi finaliza procesul de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, proces început prin legi anterioare şi aflat în diferite stadii de soluţionare a "cererilor", în sensul art. 3 pct. 1 din lege, inclusiv a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.

În acest scop, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013 au fost instituite noi termene de soluţionare a cererilor depuse în baza legilor de reparaţie şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare de către entităţile învestite de lege.

De asemenea, prin art. 34 s-au prevăzut termene de soluţionare a dosarelor în sarcina altor entităţi învestite de lege, cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii.

În conformitate cu prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, forma în vigoare la data introducerii acţiunii (modificare introdusă prin Legea nr. 111/2019), "în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor".

Finalitatea demersului judiciar la care se referă norma citată este explicitată în alin. (3), care trimite în mod expres la alin. (2) din art. 35, în sensul că, "în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi".

Aşadar, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenul defipt de lege, persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată pentru soluţionarea pe fond a dosarului administrativ constituit ca urmare a formulării notificării, o astfel de acţiune fiind de competenţa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, aşa cum în mod expres prevede art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care face trimitere la dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi articol.

Dispoziţiile legale sus-menţionate instituie o normă de competenţă teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul o plenitudine de competenţă în privinţa soluţionării litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013.

În mod evident, acţiunile la care se referă textul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se tinde la soluţionarea pe fond a dosarului administrativ, prin care persoana îndreptăţită urmăreşte constatarea de către instanţă a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi pronunţarea unei hotărâri de restituire în natură a bunului sau, după caz, de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile legii, sunt distincte de cele prin care titularul notificării urmăreşte doar a-l constrânge pe debitor, cu concursul instanţei, să execute el însuşi obiectul obligaţiei, cum este cazul acţiunii ce face obiectul prezentului dosar. Acţiunile au obiecte diferite şi conduc la rezultate diferite, anume la un titlu executoriu privind însuşi dreptul la măsuri reparatorii în primul caz, respectiv la un titlu executoriu pentru obligarea entităţii învestite de lege la soluţionarea dosarului administrativ, în al doilea caz.

Cu toate acestea, dat fiind faptul că ambele acţiuni sunt îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entităţii învestite de lege de a finaliza procesul de restituire, şi având în vedere intenţia clară a legiuitorului de a stabili, în privinţa litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013, competenţa absolută în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, Înalta Curte reţine că, în virtutea principiului simetriei, şi acţiunea prin care se solicită obligarea entităţii învestite de lege să soluţioneze dosarul administrativ este de competenţa aceleiaşi instanţe.

Prin urmare, reţinând că textul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 instituie o regulă de competenţă teritorială absolută de ordine publică, această normă de competenţă având caracter special, Înalta Curte, constatând că imobilul asupra căruia poartă litigiul este situat în judeţul Bacău, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, în a cărui rază teritorială se află imobilul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.