Competent court for enforcement objections: principle of uniqueness of the enforcement court over debtor’s domicile

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată.

Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în data de 06.12.2022, sub nr. x/2022, contestatoarea Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova, în contradictoriu cu intimatul A., a solicitat admiterea cererii şi anularea raportului de expertiză, a încheierii de stabilire a cheltuielilor de judecată, a tuturor actelor de executare subsecvente efectuate în dosarul de executare nr. 647/2021 pentru suma de 7909,3 RON.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă.

2.1. Prin sentinţa nr. 5656/31.05.2023, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a analizat incidenţa art. 714 alin. (1) şi a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din C. proc. civ. şi a reţinut că, potrivit titlului executoriu, calitatea de debitor aparţine Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." S.A. Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova, iar aceasta are sediul în Craiova, Bulevardul x, jud. Dolj, motiv pentru care competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare îi revine Judecătoriei Craiova, ca instanţă în a cărei circumscripţie se află sediul debitoarei.

Împrejurarea că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a pronunţat încheierea de încuviinţare a executării silite nu atrage automat competenţa acestei instanţe de soluţionare a contestaţiei la executare, întrucât o interpretare contrară, în sensul că instanţa care a încuviinţat executarea silită este competentă să judece contestaţia la executarea silită ar lăsa fără aplicabilitate şi fără sens dispoziţiile art. 714 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) din C. proc. civ.. În măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat să atribuie competenţa de soluţionare a contestaţiilor la executare instanţei care a încuviinţat efectiv executarea silită, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres.

Instanţa a apreciat că nu este aplicabilă Decizia nr. 20/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083/11.11.2021, întrucât aceasta are în vedere situaţia pluralităţii de debitori, ipoteză ce nu este incidentă în cauză.

2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Craiova, prin sentinţa nr. 1057 pronunţată la data de 5 februarie 2024 în dosarul nr. x/2022, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată de intimatul A., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut incidenţa prevederilor art. 714 alin. (1) şi a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ., precum şi dezlegările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 20/2021 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii. De asemenea, instanţa a avut în vedere şi faptul că, prin încheierea din data de 04.11.2021 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2021, s-a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1408/21.04.2021 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2021 - disjuns din dosarul nr. x/2020 şi decizia nr. 2455/31.08.2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale, pentru recuperarea creanţei cuprinse în titlul executoriu, la care se adaugă cheltuieli de executare prin toate modalităţile de executare prevăzute de lege.

Principiul unicităţii instanţei de executare presupune că, odată ce o anumită instanţă a încuviinţat executarea silită, trebuie să se ţină seama de împrejurarea că instanţa de executare a fost deja determinată prin efectul pronunţării încheierii de încuviinţare a executării silite.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pentru următoarele argumente:

Obiectul demersului judiciar ce a stat la baza declanşării conflictului negativ de competenţă îl constituie cererea contestatoarei CNCF CFR S.A. – Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova privind anularea actelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. 647/2021, aflat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc B..

Înalta Curte reţine că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Judecătoria Craiova şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a pricinii, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de constatările diferite ale cele două instanţe cu privire la modalitatea de stabilire a instanţei de executare, la care se referă reglementarea de la art. 714 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a apreciat că instanţa competentă a soluţiona pricina este cea în a cărei circumscripţie teritorială se află, la data sesizării organului de executare, sediul debitorului Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova (în Craiova, bd. x, jud. Dolj), iar principiul unicităţii instanţei de executare nu este aplicabil în prezenta cauză, în timp ce Judecătoria Craiova a constatat că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a încuviinţat executarea silită demarată de creditorul A., în temeiul sentinţei civile nr. 1408/21.04.2021 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2021 şi a deciziei nr. 2455/31.08.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale, reţinând, totodată, şi dezlegările deciziei nr. 20/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Sub aspectul determinării competenţei teritoriale, aşa cum în mod corect au reţinut cele două instanţe aflate în conflict, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 714 alin. (1) din C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 651 alin. (1) şi alin. (3) din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 712 alin. (1) din C. proc. civ., "împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare", iar conform art. 714 alin. (1) din acelaşi act normativ, "contestaţia se introduce la instanţa de executare".

Instanţa de executare este definită de art. 651 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare (momentul la care a fost înregistrată cererea privind executarea silită la biroul executorului judecătoresc), domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor."

În conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi text de lege, "instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe."

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021 de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, s-a stabilit că: "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din C. proc. civ., instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel."

În considerentele deciziei menţionate, s-a statuat că "încă din momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din C. proc. civ.. Altfel spus, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel."

Aşa cum reiese din paragraful 47 din Decizia nr. 20/27.09.2021, ceea ce a trebuit să lămurească instanţa supremă pe calea mecanismului recursului în interesul legii este dacă, după ce a fost încuviinţată executarea silită de către instanţa de executare, competenţa acesteia mai poate fi reevaluată în funcţie de domiciliul/sediul debitorului care a formulat contestaţia la executare.

Prin urmare, această decizie este aplicabilă tuturor situaţiilor având ca premise contestaţiile şi incidentele ce trebuie soluţionate în legătură cu o procedură execuţională cu privire la care s-a pronunţat o încheiere de încuviinţare a executării silite.

Aşa fiind, din această perspectivă, existenţa sau nu a unei pluralităţi de debitori este indiferentă analizei privind stabilirea instanţei de executare. Raţionamentul potrivit căruia Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 nu ar fi aplicabilă în ipoteza existenţei unui cadru execuţional simplu, ce vizează un singur debitor, lipseşte de conţinut problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii anterior amintită.

Câtă vreme nu există o situaţie de excepţie cu privire la care legea să prevadă competenţa altei instanţe decât a instanţei de executare, la care face referire teza finală a alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., reţinând incidenţa deciziei pronunţate în procedura de unificare a practicii judiciare precum şi faptul că, în speţă, cererea de încuviinţare a executării silite a fost admisă prin încheierea din 04.11.2021 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2021, competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect contestaţie la executare urmează a se stabili în favoarea judecătoriei care a încuviinţat cererea de executare silită, anume Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, ca instanţă de executare, aceasta fiind instanţa competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare deduse judecăţii.

Pentru argumentele prezentate, în aplicarea art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de solutionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 aprilie 2024.