Civil liability for media defamation and the proportionality limit of freedom of expression under Article 10 ECHR

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 24.02.2020, pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii A., B., C., D., E., F., H., în contradictoriu cu pârâţii I., J. şi K. S.R.L., au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către pârâţi prin campania de presă defăimătoare derulată la adresa reclamanţilor prin publicarea articolelor indicate în acţiune pe site-ul online de ştiri L. precum şi pe reţeaua de socializare x prin care s-a adus atingere drepturilor la viaţa privată, demnitate, onoare; să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata în favoarea reclamanţilor a următoarelor sume de bani: către reclamanta A. suma de 50.000 euro; către reclamantul M. suma de 25.000 euro; către reclamantul N. suma de 10.000 euro; către reclamantul G. suma de 20.000 euro; către reclamantul H. suma de 10.000 euro; către reclamantul D. suma de 5000 euro; către reclamantul O. suma de 2500 euro; să dispună obligarea pârâţilor la înlăturarea articolelor cu conţinut defăimător ce fac obiectul acestei acţiuni de pe site -ul ziardecluj.ro precum şi la publicarea dispozitivului hotărârii ce se va pronunţa în prezenta cauză atât pe site-ul de ştiri "L." cât şi într- un ziar de circulaţie naţională; să dispună interzicerea publicării pe viitor, de către pârâţi a oricăror informaţii defăimătoare la adresa reclamanţilor prin care se lezează dreptul la propria imagine, onoare, reputaţie, demnitate şi dreptul la viaţa privată; să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 824 din 03.12.2021 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2020, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată şi, în consecinţă, a fost constatat caracterul ilicit al faptelor săvârşite de pârâţi prin campania de presă cu caracter defăimător; au fost obligaţi pârâţii I. şi P. S.R.L., în solidar, la plata cu titlu de daune morale a: sumei de 50.000 RON către reclamanta A.; sumei de 25.000 RON către reclamantul M.; sumei de 10.000 RON către reclamantul N.; sumei de 20.000 RON către reclamantul G.; sumei de 10.000 RON către reclamantul H.; sumei de 5.000 RON către reclamantul D.; sumei de 2.500 RON către reclamantul O.; a fost respinsa ca neîntemeiată cererea reclamanţilor de interzicere a publicării pe viitor, de către pârâţi, a oricăror informaţii defăimătoare; au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţii A., M., N., G., H., D., O. a sumei de 100 RON pentru fiecare cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamanta A. a sumei de 1.683 RON cu titlu de onorariu avocaţial şi către reclamantul M. a sumei de 1.517 RON cu titlu de onorariu avocaţial.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii A., B., C., D., E., F., H. şi pârâţii I., J. şi P. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 237A din 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă s-a admis în parte apelurile declarate de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi H. şi de pârâţii I., J. şi P. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 824 din 03.12.2021 a Tribunalului Cluj, pronunţate în dosarul civil nr. x/2020, pe care a schimbat-o în sensul că obligă pe pârâţi în solidar să plătească reclamanţilor C., D., E. şi H. câte 5.000 RON, cu titlu de daune morale. Menţine restul dispoziţiilor sentinţei. Respinge ca inadmisibil apelul declarat de reclamanţi în ceea ce priveşte pretenţiile având ca obiect înlăturarea articolelor cu conţinut defăimător ce fac obiectul acţiunii de pe site-ul ziardecluj.ro şi publicarea dispozitivului hotărârii pe acelaşi site şi într-un ziar de circulaţie naţională. Respinge cererea apelanţilor reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 20 martie 2023, au declarat recurs pârâţii I., J. şi P. S.R.L., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

După prezentarea situaţiei de fapt ce a generat litigiul dedus judecăţii, au arătat că prin publicarea articolelor de presă şi-au exercitat libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a putea aprecia dacă dreptul la libera exprimare a fost exercitat conform exigenţelor legale, atunci când este încălcat dreptul la imagine al altuia trebuie analizat cu prioritate dacă ingerinţa produsă este una legitimă sau una ilegitimă.

Apreciază că libertatea de exprimare a presei este mult mai largă decât libertatea de exprimare a altor persoane şi permite o doză de exagerare în expunerea ideilor de interes public.

Presa are un rol central în orice societate democratică, având dreptul şi obligaţia de a comunica cetăţenilor orice informaţii de interes public.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că jurnaliştii au dreptul, în exerciţiul libertăţii de exprimare, de a uza de o anumită doză de exagerare şi chiar provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, fără a fi ţinuţi să le demonstreze realitatea.

Subliniază considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului expuse în cauza Dalban c. României, conform cărora este "inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii", considerente pe care prima instanţă le-a omis în soluţionarea cauzei.

Arată că în exprimarea informaţiilor şi judecăţilor de valoare jurnaliştii nu sunt ţinuţi să facă dovada adevărului absolut. Judecăţile de valoare sunt marcate subiectiv, fiind particulare şi nu pot fi universalizate, putând fi argumentate, dar nu şi demonstrate, în timp ce faptele trebuie probate.

Consideră că pentru cenzurarea libertăţii de exprimare a presei este imperios necesar ca instanţa să reţină că această măsură este necesară într-o societate democratică.

Reiese din jurisprudenţa Curţii faptul că jurnalistul nu este ţinut la a proba adevărul absolut la momentul în care emite o judecată de valoare.

Instanţa de apel nu a avut în vedere împrejurarea că judecăţile de valoare expuse au fost fundamentate pe o bază factuală minimă, astfel cum impune jurisprudenţa convenţională.

În raport de condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, arată că instanţa de apel şi-a întemeiat decizia pe existenţa intenţiei de a defăima reclamanţii cu rea-credinţă.

Intenţia recurenţilor a fost aceea de a prezenta un subiect foarte sensibil şi de real interes pentru public, respectiv mersul industriei media şi obiectivitatea acestuia raportat la instituţiile care pretind că sunt oneste. Subiectul este unul de interes local, fiind justificată publicarea articolelor de presă.

Prin publicarea articolelor reclamate, recurenţii arată că au urmărit să tragă un semnal de alarmă cititorilor cu privire la jurnaliştii pe care îi lecturează în mod frecvent şi moralitatea acestora, pentru ca ulterior cititorii să filtreze singuri informaţia şi să înţeleagă că nu toate articolele de presă au la bază jurnalişti pregătiţi, etici sau care comunică date într-un mod complet obiectiv.

Apreciază că nu se poate reţine un comportament ilicit şi de rea-credinţă în sarcina recurenţilor doar prin simplul fapt că anterior publicării articolelor au existat diverse tensiuni între reclamanţi şi pârâţi, instanţa fiind învestită strict cu analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Limbajul criticat de instanţa de apel a implicat simple exagerări umoristice, nicidecum afirmaţii care să lezeze demnitatea/imaginea reclamanţilor.

Instanţa de apel nu a avut în vedere la soluţionarea cauzei împrejurarea că cele redate de recurenţi au fost judecăţi de valoarea ce nu pot fi cenzurate conform jurisprudenţei CEDO pentru simplul motiv că reclamanţii se consideră deranjaţi de limbaj. Instanţa de apel a soluţionat cauza prin reţinerea unei pretinse prejudicieri a imaginii şi demnităţii reclamanţilor prin raportare la articole care nu îi menţionează expres.

Instanţa a statuat că fapta ilicită săvârşită de recurenţi este reprezentată de încălcarea normelor deontologice ale profesiei de jurnalist, în condiţiile în care Codul deontologic al jurnaliştilor nu este un act normativ obligatoriu pentru jurnalişti, motiv pentru care nu se poate vorbi de o încălcare a acestuia.

Reclamanţii nu au făcut dovada prejudiciului, condiţie esenţială pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Conform art. 1349 din C. civ. este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor legale. Cum prejudiciul în sine nu a putut fi probat de reclamant, Curtea nu a aplicat normelor instituite de art. 1349 din C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii A., F., C., H., D., E., B. au depus, la 31 mai 2023, întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, calificată de instanţă ca fiind excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în criticile de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât decizia recurată este legală.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 aprilie 2023 şi a fost repartizată aleatoriu spre soluţionare completului C4.

După epuizarea procedurii de regularizare, a fost stabilit termen la data de 18 ianuarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de către recurenţii-pârâţi, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Prin cererea de recurs promovată în cauză se invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

În argumentarea acestui motiv de casare se susţine că soluţia instanţei de apel este consecinţa aplicării eronate a normelor de drept material, nefiind îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale. Astfel, se arată că afirmaţiile pârâţilor nu îmbracă forma unei fapte ilicite, nu există vinovăţie, jurnaliştii nu sunt ţinuţi să facă dovada adevărului absolut, iar libertatea de exprimare a presei este mult mai largă decât libertatea de exprimare a altor persoane şi permite o doză de exagerare în expunerea ideilor de interes public.

Înalta Curte reţine că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor din mass media, prin care reclamanţii A., B., C., D., E., F., H., în contradictoriu cu pârâţii I., J. şi K. S.R.L., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către pârâţi prin campania de presă defăimătoare derulată la adresa reclamanţilor prin publicarea articolelor indicate în acţiune pe site-ul online de ştiri L., precum şi pe reţeaua de socializare x, prin care s-a adus atingere drepturilor la viaţa privată, demnitate, onoare şi la repararea prejudiciului adus.

Fapta ilicită imputată pârâţilor a constat în utilizarea, în presă, a unui limbaj denigrator, defăimător, suburban, uzitat de către pârâţi în articolele publicate la adresa reclamanţilor, în prezentarea opiniei publice a unor insulte, jigniri, acuzaţii extrem de jignitoare şi defăimătoare la adresa reclamanţilor.

În acest context factual, s-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamanţilor la protecţia reputaţiei lor - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - şi a dreptului pârâţilor la libertatea de exprimare. Acestea au reţinut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat cu depăşirea limitelor sale.

Libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte care să fie de interes general (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României).

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi expunerea unor judecăţi de valoare, apreciind că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă a probei este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a celui ce prezintă informaţia (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenţei CEDO anterior evocate. Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel a procedat la o analiză concretă a afirmaţiilor recurenţilor–pârâţi, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, reţinând, în mod corect, că acestea depăşesc inclusiv caracterul unui pamflet, deoarece conţin cuvinte şi expresii jignitoare, defăimătoare, vexatorii, fără ca ele să fie argumentate prin idei şi informaţii, nefiind schimbat cu nimic caracterul denigrator al afirmaţiilor făcute prin articolele publicate, cu atât mai mult cu cât defăimarea unei persoane se poate realiza chiar dacă informaţia respectivă este prezentată la adăpostul convenabil al pamfletului. Astfel, informarea pretins realizată prin intermediul articolelor de presă se putea realiza şi în lipsa unor aprecieri şi aspecte referitoare la persoana şi viaţa privată a persoanelor vizate, mai ales că aceste aspecte şi aprecieri nu întrunesc calitatea de informaţie verificată, exactă, demnă de crezare şi nu sunt de natură a aduce un element de noutate în raport de informaţiile cuprinse în articolele altor gazetari, de natură a contribui la dezbaterea publică a subiectului demersului jurnalistic.

De asemenea, instanţa de apel a efectuat un examen sumar al jurisprudenţei CEDO care să reflecte modul în care este văzut interesul public în diverse cauze şi a reţinut că, deşi pârâţii au afirmat că au avut ca scop informarea publicului cu privire la diferite aspecte şi nereguli din breasla jurnaliştilor, precum şi diverse acţiuni imorale ale unor colegi jurnalişti, care abordează această meserie doar dintr-o manieră exclusiv comercială, examinând conţinutul concret al afirmaţiilor incriminate, în mod corect a reţinut instanţa de apel că acestea nu au legătură cu aşa-zisul interes public afirmat de pârâte.

Or, în acord cu cele statuate de instanţa de apel, expresiile uzitate în cuprinsul articolelor de presă incriminate ("boschetari de presă", "orătănii", "papagali", "victime ale lui alexa", "piscotari", "milogi", "frustraţi", "impostori profesionali", "muieri cu condei", "gangav", "fetiţe prea-ploconite", "facturişti", "agramaţi", "japiţe", "cooperativă de presă", "asociaţia ploconelilor de presă", "analfabet", "facturist", "ratat profesional", "hoţ de exclusivităţi", "frustrat", "jurnalist no name, fără operă", "căpuşă sinecuristă", "lipsit de caracter", "otreapa", "laş", "limbric profesional", "oxiur", "are 40 de ani şi fără realizări sociale şi profesionale", "nu a fost în stare să facă niciun copil", "zevzec", "APPC-iştii ăştia sunt mai rău ca şi prostituatele ce fac un bot la semafor lângă statuia lui Baba-Novac: ţineţi minte cum s-au bătut între ei pentru nişte iPad-uri acum doi ani, scule luate în concubinaj cu factorul politic pe un proiect dubios pe bani europeni? Noi, ţinem! În general, APPC stă capră pentru orice bănuţ. În ultimii doi ani, a stat capră în faţa Q. şi a milionarului R., care le-au sponsorizat apeceilor evenimente de o importanţă atât de covârşitoare, că toţi le-au uitat a doua zi. APPC-iştii sunt ca şi testicolele - participă dar nu se bagă.") sunt de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, reflectând intenţia de a defăima persoanele vizate şi reaua-credinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

În ceea ce priveşte baza factuală a judecăţilor de valoare, pe care le susţin în cererea de recurs, Înalta Curte reţine că aceasta este o chestiune care ţine de probatorii, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. În cadrul acestei căi de atac extraordinare, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că recurenţii-pârâţi au depăşit limitele libertăţii de exprimare.

În ceea ce priveşte dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane.

Instanţa europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricţiile libertăţii de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 al Convenţiei decât dacă sunt respectate cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2, enunţate şi analizate de către instanţa de apel, respectiv: să fie prevăzute de lege (noţiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calităţi, respectiv să fie accesibilă şi previzibilă; să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenţiei; să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

Acestor condiţii, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, văzută ca balans între măsura dispusă de stat şi scopul legitim invocat.

Testul de necesitate şi proporţionalitate impune ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat, prin autorităţile sale, sunt suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieţii private mergând până la relaţiile interpersonale ale indivizilor implicaţi (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008).

Or, în cauza dedusă judecăţii, ingerinţa statului în libertatea de exprimare a pârâţilor a constat în admiterea acţiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamanţi şi obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile, în cuantum de 5.000 RON către fiecare dintre reclamanţi.

Această ingerinţă a fost prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă – dispoziţiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală; a urmărit un scop legitim – protecţia drepturilor invocate de reclamanţi, şi a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerinţe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecţia drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.

Tot astfel, ingerinţa este una proporţională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 5.000 RON al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile şi echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie reclamanţilor, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârşite şi prejudiciul produs.

În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deşi libertatea de exprimare este esenţială într-o societate democratică, raţiunile care stau la baza oricărui demers public care ar afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Referitor la îndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a constatat, în mod nelegal, existenţa acestuia în condiţiile în care acesta nu a fost dovedit.

În principiu, în raport de obiectul material şi juridic al acţiunii pendinte de acordare a daunelor morale ca urmare a încălcării unui drept personal nepatrimonial cum este dreptul la demnitate (onoare, reputaţie) sau dreptul la imagine, poate fi prezumată ca certă doar existenţa unui prejudiciu, nu şi întinderea lui.

Având în vedere natura neeconomică a prejudiciului moral, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că întrucât acesta, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţine la nivelul trăirilor psihice, daunele morale fiind extranee realităţilor materiale, nu există criterii precise pentru cuantificarea lor. Aşa fiind, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să apreciere intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Ca urmare, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, ci să reprezinte o reparare suficientă a drepturilor sale încălcate, cuantumul acesteia urmând în mod necesar a fi raportat şi la atitudinea adoptată de pârât atât la momentul săvârşirii faptelor ilicite, cât şi la alte circumstanţe factuale relevante.

Înalta Curte observă că, în aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite pentru prejudiciul cauzat, curtea de apel a avut în vedere încălcarea dreptului reclamanţilor la viaţă privată, la demnitate, la respectul datorat.

Ca atare, instanţa de apel a avut în vedere criteriile necesare stabilirii şi acordării unor daune morale în cauză, inclusiv prejudiciul moral şi de imagine suferit de reclamanţi şi prejudiciul moral direct constând în suferinţa pricinuită acestora ca urmare afirmaţiilor pârâţilor la adresa lor.

Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii de către instanţa de apel, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenţii-pârâţi.

Având în vedere cererea intimaţilor-reclamanţi de obligare a recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, faţă de dispoziţiile art. 452 din C. proc. civ., cererea va fi respinsă, ca neîntemeiată, deoarece nu au fost ataşate înscrisurile care să facă dovada existenţei şi întinderii sumelor cheltuite cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii I., S.C. P. S.R.L. şi J. împotriva deciziei civile nr. 237A din 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-reclamanţi A., F., C., H., D., E. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2024.