State Liability for Former President's Torts Under Civil Code Art. 1.000: Appeal Dismissed as No Subordination Relationship Established

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă în data de 04.10.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864 şi art. 192, 194-195 C. proc. civ.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale active, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 293/23.03.2023, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a fost respinsă excepţia netimbrării şi a lipsei calităţii procesuale active, invocate prin întâmpinare; a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată prin întâmpinare, şi a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 192/12.09.2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a menţionat că motivarea instanţei de apel a constat, în esenţă, într-un singur paragraf, mai exact penultimul de la penultima pagina a hotărârii atacate, unde s-a arătat că: "or, în speţă un asemenea raport de subordonare a fostului şef suprem al statului nu se verifică, în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului, într-un regim dictatorial ca cel supus analizei, nu se poate aprecia că statul - prin organismele sale de la acea vreme - avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă. Nu exista o atare prerogativă întrucât fostul preşedinte B. conducea toate unităţile statului de sorginte comunistă şi se confunda cu acesta."

Potrivit art. 1.000 alin. (1) C. civ. de la 1864, "suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră", iar alin. (2) arată că "tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii."

La rândul său, alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că "stăpânii şi comitenţii, de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat", iar alin. (4) prevede că "institutorii si artizanii, de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor, in tot timpul ce se gasesc sub a lor priveghere".

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus în speţa de faţă, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.

Fostul preşedinte, B., în calitate de preşedinte al ţării în perioada de referinţă, nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului, cum profund apreciază instanţa de apel (în sensul existenţei unei direcţionări sau unui control al preşedintelui).

Raportul a fost tocmai invers, Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte.

Acesta din urmă era cel care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terţii, în raporturile interne, precum şi în cele internaţionale, unde Statul Român acţiona în calitate de subiect de drept, fostul preşedinte având atribuţiile unui "conducător de vehicul".

Nu se poate pune astfel problema, cum greşit interpretează instanţa de apel, a existenţei unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte, un stat, ca subiect de drept, nu poate logico-juridic vorbind, să facă acest lucru.

Precizează că statul se comporta asemenea unui vehicul, el trebuie condus, se lasă condus, lui i se dau ordinele de către conducător, acesta din urmă decide raporturile în care îl angrenează.

Fără persoana care să se afle la cârma statului, el este într-o stare latentă.

Menţionează că, prin analogie cu o societate, continuând interpretarea instanţei de apel, ar însemna că, de fiecare dată când s-ar pune problema, societatea va răspunde şi va fi sancţionată (doar ea) pentru întreaga activitate infracţională presupus a fi săvârşită, iar organele sale de conducere nu ar avea vreo vină, ele doar primind instrucţiuni de la această societate.

Arată că raportul a fost tocmai invers în speţă, statul este răspunzător pentru acţiunile organului său de conducere.

Un părinte răspunde pentru faptele copilului său, chiar dacă acesta din urmă nu a fost direcţionat într-un anume fel de către primul.

Dacă s-ar accepta teza instanţei de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat şi preşedinte asemănătoare instanţei de fond, ar însemna să se accepte existenţa unui "for" superior, deci un soi de organizaţie deasupra preşedintelui, care să atribuie acestuia din urmă nişte instrucţiuni sau sarcini.

Or, aşa ceva nu există, statul nu poate face acest lucru, ci doar când un preşedinte se aşază la "cârma" lui şi începe a-l ghida.

Precizează şi că interpretarea raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Româm, dată de instanţa de apel, este greşită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au relevanţă, cum nici legile ce au fost edictate, cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate între 1945-1989 nu au relevanţă.

Arată că Statul Român rămâne răspunzător pentru faptele fostului preşedinte.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Art. 19 alin. (1) C. proc. pen. prevede că "acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale".

Optica răspunderii instituţiilor, autorităţilor sau statului pentru organele lor a fost adoptată inclusiv în noua reglementare, astfel că, arătă exemplificativ că, potrivit art. 221 C. civ., "dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat".

De asemenea, art. 224 alin. (1) C. civ. prevede o răspundere a statului, arătând că, "dacă prin lege nu se prevede altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligaţiile statului".

Acest mecanism al răspunderii statului pentru faptele organelor sale de conducere, în special cu privire la conducătorii supremi, s-a aplicat şi se aplică în continuare şi în alte state, care s-au confruntat cu regimuri totalitare, care şi-au ucis propriii cetăţeni.

Contrar susţinerilor instanţei de fond, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor care au avut o implicare în evenimentele din timpul revoluţiei din 1989.

5. Apărări formulate în cauză

În cauză, intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare, însă, în data de 8 aprilie 2024, a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin demersul judiciar, reclamanta a solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune morale) cauzat prin decesul soţului său, C., în data de 17 decembrie 1989.

Acţiunea a fost promovată urmare a soluţiei de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei din 1989.

Aşa cum în mod corect a stabilit şi instanţa de apel, reclamanta nu a justificat poziţia procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă în temeiul dispoziţiilor art. 1.000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte B..

Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv, existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Or, în cauză aceste condiţii nu se verifică, atâta vreme cât raportul de prepuşenie presupune o subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia.

Fostul preşedinte al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent intimatul-pârât Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Reclamanta a susţinut, prin memoriul de recurs, că, în realitate, fostul preşedinte "nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât "Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, (...) cel care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terţii, în raporturile interne, precum şi în cele internaţionale".

O astfel de susţinere este însă una care contestă chiar temeiul juridic al demersului reclamantei (art. 998-999, art. 1.000 alin. (3) C. civ.) şi are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului), aşa cum îşi prezintă recurenta argumentele atunci când pretinde "inversarea" termenilor raportului juridic.

Raţionamentul reclamantei este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, pentru prejudiciile create, ci în semn de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluţionarilor (din categoria cărora face parte fostul soţ al reclamantei) şi a moştenitorilor lor, nu doar la distincţii prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluţiei; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci şi la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilităţi la închirierea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe şi impozite, indemnizaţii lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum şi alte facilităţi (conform legislaţiei speciale menţionate).

Analogia pe care o face recurenta cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi), în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia, este neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1.000 alin. (3) C. civ.

Totodată, se constată şi că, în memoriul de recurs, se face referire, în mod formal, la dispoziţiile art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ., fără a se indica, în raport cu aceste prevederi, în ce ar consta caracterul nelegal al soluţiei.

Astfel, cu privire la aceste texte, instanţa de apel a constatat că nu poate fi reţinută incidenţa lor în cauză, ca urmare a principiului aplicării legii civile în timp, reglementat de art. 6 alin. (2) C. civ., pentru materia răspunderii civile delictuale, fiind vorba de norme ulterioare săvârşirii pretinselor fapte ilicite.

Mai mult, făcând un raţionament a fortiori, instanţa de apel a reţinut că, şi în ipoteza în care cele două texte de lege ar fi fost aplicabile, între fostul preşedinte al statului şi acesta din urmă tot nu a existat o relaţie de tip stat-organ al statului, persoană juridică.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 192 din 12 septembrie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 192 din 12 septembrie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.