Disciplinary action nullity: Inapplicability of incompatibility due to prior criminal complaint without procedural party status

Din examinarea actelor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1. Acţiunea disciplinară

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară a sesizat Secţia ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, domnului procuror A., prim-procuror militar adjunct al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București, cercetat sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi d) teza I din Legea nr. 303/2004.

2. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii

Prin Hotărârea nr. 4P din 21 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/P/2021, Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis excepţia nulităţii absolute a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare nr. x/al din 28 aprilie 2022 şi a constatat nulitatea acţiunii disciplinare formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., prim-procuror militar adjunct al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București, cercetat sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi d) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Prin hotărârea instanţei disciplinare s-a reţinut un prim motiv de incompatibilitate care se circumscrie cazului reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi implică existenţa unei relaţii de duşmănie.

S-a reţinut că în acest caz de incompatibilitate, existenţa duşmăniei este prezumată de lege, neputând fi răsturnată, fiind necesar numai ca partea interesată să dovedească faptul vecin şi conex pe care se sprijină această prezumţie legală, şi anume existenţa, în ultimii cinci ani, a unui proces penal între ea şi judecător, soţul ori concubinul acestuia sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz.

Secţia pentru procurori în materie disciplinară a mai reţinut că procesul penal se poate desfăşura şi fără ca persoanele implicate să dobândească, în mod automat, o calitate procesuală, situaţie în care prezumarea existenţei relaţiei de duşmănie se referă inclusiv la autorii sesizării şi la persoanele vizate de sesizare, chiar dacă nu au dobândit calitatea de parte în proces.

S-a apreciat că existenţa unei relaţii de duşmănie nu are legătură cu dobândirea unei astfel de calităţi, ci cu o anumită stare psihologică generată de existenţa unei situaţii care poate genera declanşarea unui proces penal. Astfel, procesul penal poate fi pornit urmare a formulării unei plângeri, a unui denunţ sau în cazul sesizării din oficiu.

Ca mod de sesizare, plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat printr-o infracţiune şi reprezintă un act procesual care constituie manifestarea de voinţă (acţiune) prin intermediul căreia se exercită drepturile, prerogativele şi facultăţile organelor judiciare şi ale persoanelor care participă în procesul penal.

Astfel, din referatul din 12 aprilie 2021, a rezultat că inspectorul-şef a lămurit, sub aspectul voinţei reale a autorului actului unilateral, intenţia sa cu privire la manifestarea sa de voinţă, respectiv de a sesiza organele de urmările penală prin plângere. Or, nicio altă calificare nu se poate substitui voinţei reale a acestuia în ceea ce priveşte demersul exercitat, în speţă plângerea penală formulată de inspectorul-şef care a apreciat că i s-a adus o vătămare prin infracţiunea reclamată ca fiind săvârșită de pârâtul A.

Un al doilea motiv de incompatibilitate reţinut prin hotărârea instanţei disciplinare s-a circumscris cazului reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. şi s-a referit la existenţa unor elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului.

În cauza de faţă, s-a pus în discuţie lipsa de imparţialitate cu care a acţionat inspectorul-şef în cadrul procedurilor la care a participat, prin prisma atribuţiilor profesionale, cunoscând că există împrejurări de fapt şi de drept care îi impuneau să se abţină, adică cele invocate chiar de el însuşi în declaraţia de abţinere din 12 aprilie 2019, dată în lucrarea Inspecţiei Judiciare nr. x-1863.

Unul dintre principiile care guvernează activitatea Inspecţiei Judiciare este cel al imparţialităţii şi independenţei inspectorilor, principiu detaliat în dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia „Inspectorii judiciari îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi imparţial”.

Secţia pentru procurori în materie disciplinară a reţinut că din probele administrate în dosar s-a conturat în sarcina inspectorului-şef existenţa unei păreri deja formate cu privire la lipsa sa de imparţialitate, în condiţiile în care, la un moment dat, a formulat o plângere penală împotriva unei persoane, iar, ulterior, s-a abţinut de la avizarea unui referat.

Aceste fapte, determinate şi verificabile, au atestat lipsa de imparţialitate cu care a acţionat inspectorul-şef în momentul în care a confirmat acţiunea disciplinară care, la 11 aprilie 2019, în nume propriu, a uzat de calea unei plângeri penale.

Mai mult, s-a apreciat că imparţialitatea nu poate fi disociată, în condiţiile în care este vorba de percepţia subiectivă a aceleiaşi persoane, respectiv inspectorul-şef, în raport de aceeaşi împrejurare de fapt care subzistă în cauze diferite (lipsa sa de imparţialitate generată de formularea unei plângeri penale) şi care a vizat aceeaşi persoană, respectiv procurorul militar A.

Pe cale de consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 6 şi 13 C. proc. civ. şi la momentul formulării plângerii penale de către inspectorul-şef împotriva pârâtului A., respectiv 11 aprilie 2019, Secţia pentru procurori în materie disciplinară a constatat că inspectorul-şef se afla în stare de incompatibilitate în momentul confirmării rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare nr. x/al din 28 aprilie 2022. Prin urmare,

3. Recursul exercitat împotriva hotărârii Secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii

Împotriva hotărârii anterior menţionate la punctul anterior, Inspecția Judiciară a formulat recurs prin care a solicitat casarea Hotărârii nr. 4P a Secţiei pentru procurori în materie disciplinară pronunţată la 21 septembrie 2022, în dosarul nr. x/P/2022, cu trimiterea cauzei la instanţa disciplinară, în vederea rejudecării.

Recurenta Inspecția Judiciară a apreciat că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în motivarea recursului s-a arătat că hotărârea instanţei disciplinare este nelegală şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Prin cererea de recurs s-a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, în sensul că instanţa disciplinară a reţinut în mod greşit că inspectorul-şef se afla în stare de incompatibilitate „urmare a lipsei de imparţialitate declarată de către el însuşi într-o lucrare anterioară ce-l viza pe procurorul A.” şi că a reţinut, aplicând greşit dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 6 şi 13 C. proc. civ., că inspectorul-şef se afla în stare de incompatibilitate circumscrisă existenţei unei relaţii de duşmănie prezumată de lege, datorată unei plângeri penale formulată de acesta împotriva procurorului cercetat disciplinar, A., precum şi existenţei unor elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului.

Existenţa unei declaraţii de abţinere într-o lucrare anterioară nu instituie automat o obligaţie pentru inspectorul-şef de a se abţine în alte lucrări privind aceeaşi persoană fără a se constata efectiv că acestuia îi este opozabilă vreuna din situaţiile de incompatibilitate prevăzute de lege.

Recurenta susţine că simplul fapt al formulării unei plângeri penale, aşa cum s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători (Decizia nr. 23 din 1 februarie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/1/2020), nu reprezintă „eo ipso” o cauză de incompatibilitate, întrucât o asemenea ipoteză prezintă riscul de a se transforma într-o modalitate, prin care părţile ar putea determina înlăturarea magistratului căruia îi este repartizată cauza.

Or, situaţia premisă poate fi încadrată doar în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.

Mai mult, „îndoielile întemeiate” pot fi percepute doar de justiţiabilul care apelează la recuzare, percepţia sa privind imparţialitatea judecătorului fiind strâns legată de propriile aprecieri concretizate prin formularea unei cereri de recuzare, ceea ce în situaţia de faţă nu s-a întâmplat.

Astfel, având în vedere condiţiile impuse de legiuitor pentru subzistenţa acestui caz de incompatibilitate, contrar opiniei instanţei disciplinare, dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 6 şi 13 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speţă.

Plângerea penală formulată de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, domnul judecător B. împotriva procurorului militar A. a format obiectul dosarului penal nr. x/P/2019 al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, soluţionat prin ordonanţa de clasare din 11 iunie 2021, anterior confirmării rezoluţiei nr. 2267/B din 22 iulie 2021, cu privire la care instanţa disciplinară a constatat nulitatea absolută.

În mod greşit instanţa disciplinară a apreciat că sancţiunea pentru confirmarea acţiunii disciplinare cu presupusa încălcare a dispoziţiilor legale şi regulamentare privind principiul imparţialităţii este nulitatea absolută.

În conformitate cu art. 174 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. „(2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat”.

Potrivit art. 47 alin. (3) teza I din Legea nr. 317/2004 „rezoluţia inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-şef”, iar în conformitate cu art. 177 alin. (1) C. proc. civ., „ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură”.

A fost instituită procedura remediu de regularizare a actului de procedură, sancţiunea nulităţii fiind incidentă numai dacă vătămarea produsă prin nesocotirea cerinţelor legale la întocmirea actului de procedură, nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Or, prin desfiinţarea actului de sesizare a instanţei disciplinare pentru vicii nesancționate de lege cu nulitatea absolută, se ajunge în situaţia în care o nouă cercetare disciplinară nu mai poate fi efectuată pentru aceleaşi fapte pentru care a fost exercitată acţiunea disciplinară.

Ori de câte ori instanţa are posibilitatea legală a înlăturării vătămării, va dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură, fără a proceda la declararea nulităţii sale.

Rezultatul interpretării instanţei disciplinare constă în imposibilitatea unei analize afective asupra condiţiilor de subzistenţă a elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare, care pot genera sancţiuni pentru încălcarea normelor de conduită în exercitarea profesiei de magistrat.

În raport de dispoziţiile art. 176 C. proc. civ., care enumeră cazurile de nulitate necondiţionate de existenţa unei vătămări, ce constituie excepţia, s-a apreciat că pretinsa nulitate a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare privind activitatea de sesizare din oficiu/aprobare/avizare a referatelor întocmite în cauză/confirmare a rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare şi de exercitare a acţiunii disciplinare, se circumscrie unei nulităţi condiţionate prevăzute de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., care impune existenţa unei vătămări determinate de nerespectarea condiţiilor legale ale actului de procedură.

4. Apărările intimatului

La 2 martie 2022, intimatul A. a transmis la dosar, note scrise prin care solicită respingerea ca nefondat a recursului.

În ceea ce priveşte starea de incompatibilitate şi lipsa de imparţialitate a inspectorului-şef C. ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 46 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul arată că aceasta a fost reţinută în mod corect de către Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii.

Mai arată că incompatibilitatea inspectorului-şef în raport cu intimatul A. îşi are izvorul în formularea plângerii penale împotriva acestuia. De asemenea, în altă lucrare, la 12 aprilie 2019, inspectorul-şef C. a întocmit un referat prin care a declarat că se abţine de la soluţionarea unei cereri „întrucât la 11 aprilie 2019 a formulat plângere penală împotriva numitului A.”

Având în vedere lipsa de imparţialitate a acestuia şi recunoaşterea explicită prin cererea de abţinere formulată în dosare anterioare, inspectorul-şef B., în conformitate cu dispoziţiile art. 43 alin. (2) C. proc. civ., era obligat să se abţină şi în prezenta cauză.

Intimatul face referire la decizia nr. 23 din 1 februarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/1/2020 şi precizează că raţionamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi luat în considerare în cauza pendinte, întrucât, în această cauză, inspectorul-şef a formulat plângere penală împotriva intimatului A. şi nu intimatul a formulat plângere împotriva inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare. Arată că, în cauză, nu este vorba de situaţia în care, prin formularea unei plângeri penale de către o parte din dosar, se tinde spre naşterea unei stări de incompatibilitate a magistratului.

Mai arată intimatul că actele întocmite în procedura disciplinară cu încălcarea dispoziţiilor art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 sunt lovite de nulitate absolută, conform dispoziţiilor art. 176 pct. 4 şi 6 C. proc. civ., şi nu de cea relativă, astfel cum greşit a indicat recurenta.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători:

Examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului, cu motivele şi criticile formulate de recurentă şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători constată că recursul este fondat, pentru motivele şi argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prin hotărârea pronunţată la 21 septembrie 2022, în dosarul nr. x/P/2022, Secţia pentru procurori în materie disciplinară a reţinut că inspectorul-şef se afla în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât între acesta şi pârâtul procuror A. a existat un proces penal cu cel puţin 5 ani anterior confirmării rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare.

Cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. presupune existenţa unui proces penal între judecător, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi, cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina.

Ipoteza existenţei unui „proces penal între judecător şi una dintre părţi” presupune că aceştia au o calitate procesuală în respectiva cauză, pe poziţii de adversitate, ceea ce ar justifica prezumţia de duşmănie care ar afecta imparţialitatea magistratului.

Potrivit art. 29 C. proc. pen., participanţii în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecți procesuali.

Potrivit art. 32 alin. (2) C. proc. pen., părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, iar conform art. 33 alin. (1) din acelaşi cod, subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată.

Se reţine că la 12 aprilie 2019, inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare a întocmit un referat în cuprinsul căruia a precizat că se abţine de la soluţionarea unei cereri formulate în lucrarea nr. x-1863, întrucât la 11 aprilie 2019 a formulat o plângere penală împotriva procurorului A. pe care a adresat-o Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel cum rezultă din Ordonanţa de clasare din 11 iunie 2021, în cauza penală ce a făcut obiectul dosarului nr. x/P/2019 al Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inspectorul-şef C. nu a avut calitatea de persoană vătămată sau parte civilă în sensul art. 79 şi 84 C. proc. pen., fiind doar autorul sesizării cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

De asemenea, pârâtul procuror A. nu a dobândit calitatea de suspect sau inculpat în dosarul anterior menţionat, întrucât prin Ordonanța din 23 aprilie 2019 a fost începută urmărirea penală doar „in rem”, conform art. 305 alin. (1) C. proc. pen., pentru ca ulterior, la 11 iunie 2021, să se dispună clasarea cauzei.

Cazul de incompatibilitate prevăzut de 42 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este de strictă interpretare, nefiind incident în situaţia sesizării prin denunţ, atunci când nici autorul sesizării şi nici persoana indicată ca autor al faptei nu dobândesc calitatea de părţi sau subiecți procesuali principali.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că formularea unei declaraţii de abţinere într-o lucrare anterioară nu instituie automat o obligaţie pentru inspectorul-şef de a se abţine în alte lucrări privind aceeaşi persoană fără a se constata efectiv că acestuia îi este incidentă vreuna dintre situaţiile de incompatibilitate prevăzute de lege.

În concluzie, cazul de incompatibilitate reglementat de dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. nu este aplicabil în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte cazul de incompatibilitate prev. de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. care prevede că „Judecătorul este, asemenea, incompatibil de a judeca ... atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa”.

Noţiunea de „imparţialitate” aşa cum reiese din prevederile art. 6 din CEDO trebuie apreciată, pe de o parte, din perspectiva unui demers subiectiv, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare (imparţialitate subiectivă), iar pe de altă parte, prin prisma unui demers obiectiv, ce urmăreşte să determine dacă judecătorul oferă toate garanţiile suficiente spre a exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparţialitate obiectivă a instanţei). În această materie, chiar şi aparenţele au un rol deosebit, generat de faptul că într-o societate democratică instanţele trebuie să inspire justiţiabililor deplină încredere (cauza Piersack contra Belgiei).

Așadar, pentru a fi incident motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. trebuie să se stabilească, în concret, de ce motivul invocat de parte poate să prilejuiască îndoieli asupra imparțialității judecătorului.

Din argumentarea acestui motiv de incompatibilitate se observă, sub un prim aspect, că Secţia pentru procurori în materie disciplinară a reţinut aceeaşi situaţie de fapt, ca în cel prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va respinge aceste susţineri ca neîntemeiate faţă de considerentele subsumate acestui caz de incompatibilitate analizat mai sus.

În plus, deși dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevăd, în mod clar şi expres, că inspectorii judiciari „îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi imparţial”, fără a face distincţie între diferitele etape ale activităţii lor, fiind aplicabile nu doar în etapa soluţionării de către inspectorii judiciari a lucrărilor repartizate, ci şi în ceea ce priveşte procedurile administrative, cum sunt cele de aprobare şi avizare, de către inspectorul-şef a cererilor și rezoluțiilor dispuse în procedura cercetării disciplinare, confirmarea de către inspectorul-șef a rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare nu poate fi considerată o lipsă de imparțialitate, față de natura motivului invocat, identic cu cel analizat în precedenta critică, ce a vizat strict o circumstanță de ordin conjunctural și temporar. Nu se poate prezuma, astfel cum a considerat Secția pentru procurori, subzistența acestui motiv de incompatibilitate, în lipsa unei manifestări de voință a oricăreia dintre părțile implicate, concretizate prin formularea unei cereri de abținere, respectiv de recuzare, pentru a statua asupra posibilității existenței ,,altor elemente” care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea inspectorului șef .

Prin urmare, din această perspectivă nu poate fi reținută incidența cazului de incompatibilitate reglementat de dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Raportat la aceste considerente, criticile referitoare la natura sancțiunii civile aplicabile, respectiv nulitatea absolută sau relativă a acțiunii disciplinare, nu vor mai fi analizate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, având în vedere şi Decizia nr. 381/2018 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte va admite recursul declarat de Inspecţia Judiciară, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza Secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea continuării judecării acţiunii disciplinare, în dosarul nr. x/P/2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva hotărârii nr. 4P din 21 septembrie 2022 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, Secţia pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2022.

Casează hotărârea atacată şi trimite cauza Consiliului Superior al Magistraturii, Secţia pentru procurori în materie disciplinară pentru soluţionarea acţiunii disciplinare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2023.