Cassation review of criminal liability for public officials' commercial intermediation and false asset declarations: compatibility of art trade with anti-corruption law and limits of re-examining factual findings

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2023

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 569 din data de 17 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a dispus:

1. În temeiul art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) şi art. 76 din C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), g) şi k) din C. pen. cu titlu de pedeapsă complementară pentru infracţiunea de luare de mită.

În temeiul art. 65 din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), g) şi k) din C. pen. pe durata pedepsei închisorii conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) şi art. 76 din C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia în scopul obţinerii pentru sine de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

În temeiul art. 326 din C. pen. cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010 a condamnat pe acelaşi inculpat la 12.000 RON amendă (corespunzătoare pentru 120 zile-amendă a câte 100 RON pe fiecare zi), pentru infracţiunea de fals în declaraţii.

În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 din C. pen. a aplicat inculpatului A. pedeapsa de 2 ani şi 11 luni închisoare şi 12.000 RON amendă (corespunzătoare pentru 120 zile-amendă a câte 100 RON pe fiecare zi).

În temeiul art. 45 din C. pen. a aplicat pe o durată de 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), g) şi k) din C. pen.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), g) şi k) din C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzute de art. 45 alin. (5).

În baza art. 91 din C. pen. a suspendat executarea sub supraveghere a pedepsei de 2 ani şi 11 luni închisoare aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 92 din C. pen.

Potrivit art. 93 din C. pen. a obligat inculpatul, ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea;

- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen. a obligat pe inculpat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 120 zile în condiţiile art. 93 alin. (5) din acelaşi cod, în cadrul Consiliului Local Iaşi - Direcţia de Asistenţă Comunitară sau în cadrul Consiliului Local Iaşi - Direcţia Exploatare Patrimoniu.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, precum şi asupra dispoziţiilor art. 63 din C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea.

În temeiul art. 72 din C. pen. şi art. 399 alin. (9) din C. proc. pen., a dedus din pedeapsa închisorii aplicate inculpatului A. durata reţinerii, arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la 09.07.2015 până la data de 04.12.2015, inclusiv.

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a achitat pe acelaşi inculpat pentru infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

2. În baza art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a achitat pe inculpatul B. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen.

3. În baza art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a achitat pe inculpata C. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen.

A confiscat de la inculpatul A. echivalentul în RON la cursul BNR al sumei de 18.400 euro, 2700 RON, tabloul x semnat D. aflat în custodie la Muzeul Naţional de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/11296 din 04.08.2015 (pct. 133), tabloul x semnat E. aflat în custodie la Muzeul Naţional de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/11296 din 04.08.2015 (pct. 131) şi tabloul x semnat F. aflat în posesia inculpatului A. potrivit procesului-verbal din 19.09.2016 întocmit la Muzeul Naţional de Artă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei (pct. 1).

A restituit inculpatei C. tablourile aflate în custodia Muzeului Naţional de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/11290 din 03.08.2015, respectiv x semnat G. (pct. 83), x semnat H. (pct. 72), x semnat I. (pct. 76), x semnat J. (pct. 77), x semnat K. (pct. 82), x semnat L. (pct. 73), precum şi statueta x semnată M. (pct. 85).

A restituit numitei N. următoarele tablouri aflate în custodia Muzeului Naţional de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/11290 din 03.08.2015, respectiv x semnat O. (pct. 61), x nesemnat (pct. 62), x semnătură indescifrabilă (pct. 66), x semnătură indescifrabilă (pct. 67), x semnătură indescifrabilă (pct. 79), x semnătură indescifrabilă (pct. 84), precum şi următoarele tablouri aflate în custodia Muzeului Naţional de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/i/1296 din 04.08.2015, respectiv x nesemnat (pct. 86), x semnat P. (pct. 89), x nesemnat (pct. 90).

A restituit numitului Q. , tabloul x semnat R. aflat în custodie la Muzeul Naţional de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/11296 din 04.08.2015 (pct. 140).

A restituit numitului S. tabloul x semnat de T. aflat în custodie la Muzeul Naţional de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/11296 din 04.08.2015 (pct. 139).

A restituit numitului U. tablourile ridicate de la acesta, enumerate la pct. 34-57 din procesul-verbal nr. i/11290 din 03.08.2015 prin care au fost lăsate în custodie la Muzeul National de Artă al României.

A restituit inculpatului A. tablourile lăsate în custodie la Muzeul National de Artă al României, enumerate în procesele-verbale nr. i/11290 din 03.08.2015 şi nr. i/11296 din 04.08.2015, cu excepţia celor cu privire la care, prin prezenta hotărâre, s-a dispus confiscarea de la inculpatul A., restituirea către inculpata C. şi numiţii N., Q., S. şi U., precum şi cu excepţia celor care au fost ridicate de la numitul V. în cursul urmăririi penale.

A menţinut măsura sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa nr. 70/P/2015 din 18.09.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra imobilului, constând în teren intravilan şi construcţie, situat în municipiul Iaşi, judeţul Iaşi având număr cadastral şi număr topografic x respectiv 135108 - C1, înscris în cartea funciară nr. x UAT Iaşi, aflat în proprietatea inculpatului A., până la concurenţa sumelor de 18.400 euro şi 2.700 RON.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat pe inculpatul A. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea inculpaţilor B. şi C. au rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 274 alin. (1) teza finală coroborat cu art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. a dispus ca onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpaţii A., C. şi B. în sumă de 1500 RON, să se plătească din fondul Ministerului Justiţiei.

Împotriva sentinţei penale nr. 569 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 17 octombrie 2017 în dosarul nr. x/2015, au formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi inculpatul A..

II. Prin decizia penală nr. 50 din data de 31 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2018, s-au dispus următoarele:

În unanimitate,

A fost respinsă, ca nefondată, cererea de repunere pe rol formulată de apelantul inculpat A..

A fost admis apelul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 569, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 17 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2015.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa apelată numai cu privire la dispoziţia de restituire către inculpatul A. a tablourilor lăsate în custodie la Muzeul Naţional de Artă al României, şi rejudecând:

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen., a confiscat de la inculpatul A. tablourile lăsate în custodie la Muzeul Naţional de Artă al României, enumerate în procesele-verbale nr. i/11290 din 03.08.2015 şi nr. i/11296 din 04.08.2015, cu excepţia celor cu privire la care s-a dispus restituirea către inculpata C. şi numiţii N., Q., S. şi U., precum şi cu excepţia celor care au fost ridicate de la numitul V. în cursul urmăririi penale .

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A. şi intimaţii inculpaţi B. şi C., în sumă de câte 942 RON, au rămas în sarcina statului şi s-au plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

Cu majoritate,

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat apelantul intimat inculpat A. la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În opinie separată, s-a apreciat că se impunea admiterea apelului formulat de inculpatul A., numai în ceea ce priveşte imposibilitatea folosirii în procesul penal a interceptării convorbirilor telefonice obţinute în baza mandatelor de supraveghere nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.05.2015, nr. x din 04.05.2015 şi nr. x din 04.05.2015, emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015.

III. Împotriva deciziei penale nr. 50 din data de 31 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2018, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, recurentul inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

În argumentarea căii de atac, recurentul inculpat a susţinut, în esenţă, următoarele:

1. Cu privire la infracţiunea de efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia în scopul obţinerii pentru sine de bani, bunuri, ori alte foloase necuvenite, prevăzută de dispoziţiile art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a susţinut că, sub aspectul tipicităţii, textul de incriminare sancţionează "efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută".

Recurentul a arătat că activitatea incriminată se referă punctual la efectuarea de operaţiunii financiare incompatibile cu funcţia deţinută - operaţiuni ce ar putea fi calificate din punct de vedere legal ca acte de comerţ. Pe cale de consecinţă, analiza ce se impunea a fi efectuată de către instanţele de fond şi apel (în raport de dispoziţiile legale în vigoare) ar fi trebuit să stabilească ca şi premisă, dacă activităţile de intermediere/vânzare-cumpărare/schimb de obiecte de artă, ce au fost reţinute în sarcina inculpatului, puteau (sau nu) să fie calificate ca şi acte de comerţ (dacă întruneau condiţiile comercialităţii) din perspectiva Noului C. civ. şi a Legii de aplicare a acestuia (art. 3 din Noul C. civ., art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ., art. 230 din Legea nr. 71/2011, art. 1 din Legea nr. 26/1990).

A apreciat că legiuitorul român, prin adoptarea Noului C. civ. şi abrogarea Codului comercial, a renunţat la concepţia obiectivă de stabilire a comercialităţii unui raport juridic prin raportarea la natura intrinsecă a raportului juridic (faptele de comerţ erau enumerate/descrise în art. 3 pct. 1-20 Codul comercial în baza naturii lor obiective: vânzare-cumpărare, schimb ş.a.m.d.) şi a adoptat concepţia subiectivă conform căreia comercialitatea unui raport juridic depinde de calitatea autorului, a subiectului participant, astfel: dacă raportul juridic se concretizează în acte sau fapte juridice făcute de o persoană care este comerciant, raportul juridic respectiv este calificat ca fiind un raport comercial; calitatea de comerciant o au toate persoanele care exercită permanent o activitate comercială cu titlu de profesie sau care au numele ori firma înmatriculată în Registrul Comerţului (aspect ce rezultă explicit din dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ. - conform căruia noţiunea de profesionist reglementată de art. 3 din Noul C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice, profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Noului C. civ.).

Astfel, în actuala reglementare, calificarea unui act juridic ca fiind act de comerţ nu se mai poate face prin raportare la natura sa obiectivă (ex: operaţiunile de mijlocire (samsarie) în afaceri comerciale - erau acte de comerţ, întrucât erau astfel indicate de art. 3 alin. (1) pct. 12 din Codul comercial), ci exclusiv prin raportare la calitatea de comerciant (profesionist) pe care trebuie să aibă autorul/subiectul acestuia - calitate recunoscută exclusiv persoanelor fizice sau juridice autorizate şi înregistrate (şi nu doar supuse înregistrării) în Registrul Comerţului în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 26/1990.

S-a susţinut că în cauză, o asemenea condiţie nu este întrunită, situaţie în care, neavând calitatea de comerciant în accepţiunea Noului C. civ., activităţile ce i s-au reţinut în sarcină (vânzare-cumpărare, intermediere, schimb - efectuate în nume propriu şi nu în contul unui comerciant regulat), nu pot fi calificate ca acte de comerţ, ci doar ca acte civile, fără conotaţii penale.

De asemenea, a arătat că, în mod eronat, fără a efectua o analiză obiectivă a modificărilor legislative aduse sferei noţiunilor de comerciant şi acte de comerţ prin intrarea în vigoare a Noului C. civ. la data de 01.10.2011 şi abrogarea prevederilor Codului comercial în vigoare la acel moment, instanţele de fond şi apel au calificat activităţile de intermediere, vânzare - cumpărare şi schimb pe care le-au reţinut în sarcina inculpatului, ca fiind acte de comerţ, raportându-se strict la natura intrinsecă a acesteia în baza unor dispoziţii normative abrogate, fără să ţină cont de faptul că nu are calitatea de comerciant regulat potrivit legii în vigoare şi nici nu a acţionat ca interpus/administrator de fapt a unei astfel de entităţi.

Tot sub aspectul tipicităţii, a susţinut că nu este întrunită nici cerinţa legală referitoare la existenţa unei legături intrinseci între faptele de intermediere/schimb/vânzare-cumpărare a unor obiecte de artă şi funcţia deţinută/atribuţiunile de serviciu.

Deşi o astfel de legătură este indicată explicit doar în cuprinsul tezei a II-a a textului de incriminare, fiind vorba de o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie, efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană are ca obiect juridic principal relaţiile sociale referitoare la cinstea si onestitatea persoanelor în exercitarea atribuţiilor lor de serviciu, a căror bună desfăşurare este incompatibilă cu îndeplinirea acestora în scopul obţinerii unor foloase ilicite (având ca finalitate evidentă respectarea principiilor economiei de piaţă şi a libertăţii economice) şi pe cale de consecinţă, incidenţa acesteia poate surveni doar în ipoteza în care activitatea pretins infracţională a subiectului activ lezează/pune în pericol valorile sociale protejate - urmare ce poate fi atinsă doar în ipoteza în care acesta, fie se prevalează de funcţia deţinută, fie desfăşoară activitatea incriminată în timpul serviciului, afectând în acest mod buna derulare a acestuia.

Din dispoziţiile art. 1 alin. (1) pct. e) din Legea nr. 78/2000 rezultă explicit existenţa unei legături cauzale între operaţiunile financiare ca acte de comerţ (vizate de sintagma "tranzacţii comerciale") şi atribuţiile de serviciu/funcţia deţinută de subiectul activ ce:

"realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată" în derularea operaţiunilor/tranzacţiilor menţionate, însă doar "în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa."

În concluzie, recurentul a susţinut că nu s-a aflat în niciuna din aceste ipoteze, întrucât activităţile în care a fost implicat nu au fost derulate niciodată în timpul programului (deplasările la Bucureşti sau Cluj fiind făcute în zilele libere sau în week-end), nu au nici o legătură cu atribuţiile sale de serviciu [în niciuna din tezele vizate de art. 1 lit. e) din Legea nr. 78/2000] şi nu s-a folosit de calitatea de procuror în realizarea acestora.

Din perspectiva tipicităţii infracţiunii, recurentul a susţinut că în cauză, nu este întrunită nici cerinţa vizată de norma de incriminare referitoare la obţinerea unui folos necuvenit urmare a operaţiunilor financiare derulate, întrucât nu a obţinut niciun folos, cuvenit sau necuvenit (a achiziţionat tablouri pentru el/fetiţele lui şi pentru martorul S., nu a vândut nici măcar o singură lucrare, a schimbat, ca simplu colecţionar, un tablou cu martorul Q., căruia i-a achitat o sultă de 2.000 RON), s-a comportat ca un colecţionar şi nu intenţiona să revândă lucrările, aspect ce rezultă din faptul că le-a lăsat la galeria de artă W. pentru restaurare şi nu pentru introducerea în licitaţii (aşa cum fără niciun fundament a considerat instanţa de fond).

2. În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 din C. pen. cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010, recurentul inculpat A. a susţinut următoarele:

Preliminar, a arătat că reţinerea în sarcina sa a infracţiunii de fals în declaraţii (în legătură punctuală cu omisiunea menţionării celor 85 de lucrări de artă) a fost făcută cu încălcarea dreptului procesual de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum accusare) în vederea producerii de probe, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., art. 99 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în contextul în care aceste lucrări erau vizate integral, parte de infracţiunea de luare de mită, iar diferenţa - de infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia, astfel încât indicarea lor de către inculpat în declaraţia de avere ar fi fost de natură să contribuie la propria incriminare sub cele două aspecte.

Conform opiniei experţilor Muzeului Naţional de Artă al României (exprimată în cuprinsul proceselor-verbale în baza cărora tablourile ce fac obiectul sechestrului au fost predate acestei instituţii), cu excepţia unui singur tablou, semnat X., toate celelalte tablourile reprezintă falsuri. Or, dispoziţiile normative incidente stabileau în sarcina inculpatului obligaţia de a menţiona în declaraţia de avere obiectele de artă a căror valoare de piaţă depăşea 5.000 Euro - condiţie care nu este întrunită în speţă, întrucât unicul tablou autentic are o valoare de piaţă de cca. 1.200-1.500 Euro.

Referitor la sumele de bani primite de la martorul S., recurentul a susţinut că banii nu i-au fost remişi cu titlu de împrumut, ci pentru a-i cumpăra obiecte de artă cu titlu de investiţie personală (lucru pe care l-a făcut fără comisioane/condiţionări). Chiar şi în ipoteza în care, astfel cum a susţinut martorul S., la un moment dat acesta s-a răzgândit şi i-a cerut să înstrăinez tablourile şi să îi restitui banii, operaţiunea ca atare nu poate fi asimilată situaţiei unui împrumut, întrucât până la momentul eventualei vânzări a lucrărilor, acestea îi aparţineau (prin urmare nu avea obligaţia de a le menţiona în declaraţia de avere); în ipoteza în care ar fi acceptat să le păstreze, inculpatul ar fi devenit proprietarul tablourilor abia după ce i-ar fi dat banii înapoi - situaţie în care ar fi avut obligaţia de a le menţiona în declaraţia de avere. Însă, o astfel de înţelegere nu a existat între cei doi.

În acest context, recurentul a menţionat în cuprinsul declaraţiei anuale de avere doar lucrările de artă ce îi aparţineau, omiţând (cu bună-credinţă) să menţioneze atât sumele de bani primite de la martorul S. cu titlul arătat mai sus, lucrările de artă cumpărate pentru acesta, cât şi lucrările făcute cadou fiicei sale majore C. (cumpărate din surse proprii), pe considerentul că nu se mai aflau la acel moment în proprietatea sa.

3. În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, recurentul A. a susţinut că acţiunile materiale exteriorizate în câmpul presupus infracţional nu sunt prevăzute de legea penală, nesatisfăcând standardul de tipicitate impus de norma de incriminare.

Referitor la aspectul pretinderii, a arătat că instanţele de fond au reţinut, ca premisă, împrejurarea că relaţia sa cu martorul denunţător U. s-ar fi desfăşurat sub spectrul datoriei izvorâte din recunoştinţa pe care matorul a înţeles să i-o poarte inculpatului A. pentru modul în care a soluţionat dosarul penal în care acesta din urmă era cercetat, opinând că aspectul pretinderii s-ar deduce din împrejurările cauzei.

În acest context, a susţinut că teza "recunoştinţei" acestuia faţă de inculpat în considerarea soluţiei dispuse, nu are nici o susţinere reală, întrucât i-a achitat suma totală de 18.500 Euro (şi nu 13.500 Euro cum susţine) pentru care martorul i-a dat doar tablouri false, fără nici o valoare, fiind pe deplin conştient de această situaţie (a se vedea în acest sens declaraţia dată de martorul Y. în faţa primei instanţe, din care rezultă că martorul denunţător i-a cerut să îi întocmească expertize pentru trei lucrări false din colecţia sa pe care intenţiona să le vândă).

Referitor la mesajul telefonic "(...) după cât te-am ajutat (...)" pe care l-a trimis martorului la data de 09.02.2015, ora 22:23:01, recurentul a arătat că soluţia pe care a dispus-o în cauză a fost legală, circumstanţă în care nu îl putea percepe subiectiv ca pe un bine făcut denunţătorului, mai ales în contextul în care a discutat anterior în legătură cu acest aspect şi i-a spus textual că nu are pentru ce să îi mulţumească.

În ceea ce priveşte faptul că fiica inculpatului, C. şi-a declinat o altă identitate cu ocazia întâlnirii cu martorul Y. din luna noiembrie 2014, în fata Z. din Bucureşti, recurentul a arătat că la solicitarea sa, fiica nu şi-a declinat identitatea faţă de martorul Y., motivat de faptul că voia să afle dacă martorul denunţător îi vinde propriile lucrări prezentându-i-le ca fiind ale altora (deşi înţelegerea dintre cei doi era să i le vândă la preţul de achiziţie, iar ca prieteni declaraţi, un astfel de demers i se părea mercantil), precum şi pentru faptul că, fiind foarte expus mediatic, nu voia să fie cunoscută public pasiunea sa pentru achiziţia de obiecte de artă tocmai pentru a nu da naştere la interpretări.

Cu privire la obiectele de artă ce fac obiectul mitei, a susţinut că martorul denunţător U. s-a oferit să îl ajute, negociind pentru el preţul lucrărilor şi garantându-i că acestea sunt autentice şi au valoare artistică, el fiind cel care, având legături cu alţi colecţionari de artă, îl anunţa ce lucrări sunt de vânzare, trimiţându-i pe email fotografii ale acestora, cu indicarea dimensiunilor, a tehnicii picturale, a autorului şi a preţului pentru fiecare.

A susţinut că de fiecare dată a plătit preţul cerut de martorul U. pentru fiecare lucrare achiziţionată, nu a primit nicio lucrare cadou de la acesta şi i-a restituit, prin intermediul nepotului său, B., toate lucrările pe care martora AA. nu le valida ca fiind autentice, fără nicio excepţie.

Recurentul inculpat A. a susţinut că afirmaţiile martorului denunţător legate de neplata integrală a preţului cerut ori de nereturnarea unora dintre lucrările ce i-au fost încredinţate spre expertizare, nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză si nici nu au un suport ca instrumentum probationis, având valoarea unor simple afirmaţii ale unei persoane care se află în relaţii conflictuale cu inculpatul.

Referitor la suma de 3.900 euro reţinută în hotărârile de condamnare ca obiect material al mitei, recurentul a susţinut că nu a împrumutat niciodată sume de bani de la martorul denunţător U. şi nici nu a avut vreodată discuţii legate de acest aspect, afirmaţiile martorului denunţător neputând fi coroborate cu nicio altă probă administrată în cauză şi nici nu au un suport ca instrumentum probationis.

În raport de probatoriu administrat în cauză, se impunea ca instanţele să analizeze şi să evidenţieze în ce măsură acţiunile materiale reţinute ca având relevanţă penală se pliază pe actul de conduită prohibit prin norma de incriminare, pentru a stabili dacă acestea realizează sau nu tipicitatea faptei şi dacă acestea satisfac standardul raportului juridic de conflict statuat prin dispoziţiile art. 289 din C. pen., în modalitatea pretinderii.

Prin urmare, recurentul a susţinut că se impunea ca instanţele să procedeze la analiza întregului material probatoriu, prin reconsiderarea valorii probatorii acordate declaraţiilor date în cauză de către martorul denunţător U..

În concluzie, recurentul inculpat A. a susţinut că întregul eşafodaj ce a stat la baza trimiterii sale în judecată şi a condamnării a avut la bază exclusiv denunţul şi declaraţiile contradictorii ale martorului denunţător U., persoană interesată să denatureze adevărul pentru a nu fi la rândul său acuzată pentru implicarea sa în traficul de obiecte de artă falsificate şi complicitate la infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia, alegaţiile martorului denunţător nefiind reale şi neputând fi coroborate cu nicio altă probă administrată în cauză.

Pentru toate aceste motive, recurentul inculpat a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2. lit. a) teza I din C. proc. pen., să se dispună achitarea sa pentru săvârşirea tuturor infracţiunilor enumerate anterior.

IV. Prin încheierea din data de 11 septembrie 2023, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - judecătorul de filtru a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 50 din data de 31 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2018 şi s-a dispus trimiterea cauzei Completului de 5 Judecători - Penal 1 - 2023, în vederea judecării pe fond a căii de atac. Totodată, a fost fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 9 octombrie 2023, termen la care judecarea cauzei a fost amânată la cererea recurentului inculpat A., în vederea angajării unui apărător ales.

La termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2023 au avut loc dezbaterile, susţinerile apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., precum şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

V. Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reţine că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, de anulare, prin care se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - ca o garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt.

Prin Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 713 din 20 iulie 2021, Curtea Constituţională a reţinut că "recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. C. proc. pen. a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii." (în acelaşi sens, Decizia nr. 100 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 12 mai 2020 şi Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iunie 2019).

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalităţii, pe de o parte şi respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive şi a principiului securităţii raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătoreşti ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi a stabilit anumite condiţii pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă şi la cazurile de casare. Potrivit art. 438 alin. (2) din C. proc. pen., cazurile de casare pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Din perspectiva art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conţinută în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator ori stabilirea unei alte baze factuale pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate, acestea fiind considerate intrate în puterea lucrului judecat şi excedând controlului de legalitate.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 540 din data de 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 841 din 24 octombrie 2016, Curtea Constituţională a reţinut că "… recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile."

Raportând aceste considerente teoretice la actele dosarului, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, examinând cauza prin raportare la dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., poate stabili doar dacă baza factuală reţinută în mod definitiv de instanţele de fond şi apel, corespunde tiparului de incriminare al infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A..

Se constată că aspectele legate de lipsa elementelor de tipicitate ale infracţiunilor de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 din C. pen. cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010, au mai fost invocate şi susţinute de către recurentul inculpat A. în cadrul criticilor formulate în calea de atac a apelului declarat împotriva hotărârii instanţei de fond.

1. Referitor la infracţiunea de efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000

Sub un prim aspect, recurentul inculpat A. a susţinut că analiza ce se impunea a fi efectuată de către instanţele de fond şi apel (în raport de dispoziţiile legale în vigoare) ar fi trebuit să stabilească ca premisă, dacă activităţile de intermediere/vânzare-cumpărare/schimb de obiecte de artă puteau fi calificate ca acte de comerţ din perspectiva Noului C. civ. şi a Legii de aplicare a acestuia, respectiv art. 3 din Noul C. civ. (Legea nr. 287/2009), art. 8 alin. (1) şi (2), art. 230 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ. şi art. 1 din Legea nr. 26/1990r.

Invocând jurisprudenţa naţională existentă până momentul condamnării inculpatului, cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, recurentul a susţinut că aceasta nu se referă la situaţii identice/asemănătoare cu situaţia sa, deoarece acesta a acţionat în nume propriu, ca persoană fizică neînregistrată/neautorizată, în timpul liber şi fără a se prevala sau se folosi de funcţia deţinută.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi constată că instanţa de fond şi de apel, analizând probele administrate în cauză, au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, respectiv că în perioada octombrie, noiembrie 2014 - iunie 2015, inculpatul A., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, a intrat în posesia unor tablouri, în principal prin cumpărare, în vederea vânzării în scopul obţinerii de profit, sens în care, în mod direct sau indirect prin intermediul fiicei sale, inculpata C., a nepotului său, inculpatul B. sau a prietenului fiicei sale, martorul BB., le-a lăsat în custodie la galeria de artă W. pentru evaluare, igienizare, restaurare, le-a introdus în licitaţie la case de licitaţie din Bucureşti, ori le-a oferit spre vânzare unor persoane fizice, unele dintre acestea fiind vândute.

De asemenea, inculpatul A. a postat, în perioada ianuarie - februarie 2015, pe site-ul specializat în vânzare olx.ro sub numele de utilizator cu contul "x" un număr de 34 de tablouri (cu menţiunea "tablouri originale/expertizate"), în scop de vânzare, preţul total solicitat fiind de 51.800 euro, în anexa ofertelor existând înscrisuri constând în certificate sau rapoarte de expertiză. În urma verificărilor efectuate, s-a stabilit că numărul de telefon afişat pentru utilizatorul contului x era înregistrat pe numele CC., mama inculpatului B., nepotul inculpatului A..

S-a constatat că inculpatul A. a fost în posesia unui număr impresionant de opere de artă, deţinerea acestora având drept scop valorificarea lor, iar nu colecţionarea, prin raportare la numărul lucrărilor găsite cu prilejul percheziţiilor efectuate la domiciliul şi biroul său profesional de la parchet şi la locuinţele numitelor C. şi N. sau predate de DD., cele lăsate în custodie la Galeria de artă W., dar şi cele oferite spre vânzare online şi supuse evaluărilor şi restaurărilor, având în vedere şi ofertele concrete de vânzare postate online sau efectuate direct către diverse persoane, precum şi operaţiunile de intermediere în circulaţia operelor de artă în relaţie cu martorul EE..

O primă categorie de operaţiuni de intermediere în circulaţia de bunuri a constat în postarea de oferte de vânzare, în intervalul noiembrie 2014 - februarie 2015, pe site-ul www.x.ro, a unui lot de 34 de tablouri primite de inculpatul A. de la numitul U., sub numele unui utilizator nou cu contul "x", care din datele înscrise pe site a rezultat că aparţine inculpatului B., suma totală solicitată de ofertant pentru lucrările scoase la vânzare fiind de 51.800 de euro.

A doua categorie de operaţiuni de intermediere în circulaţia de bunuri au fost cele derulate în intervalul ianuarie 2015 - iunie/ iulie 2015 cu lucrări de artă provenite din colecţia martorului EE. din Cluj.

Inculpatul A. a cumpărat de la acest martor un număr de 60-70 de tablouri în schimbul a 45.000-50.000 de euro, dar a şi remis mai multe tablouri, fără ca inculpatul să achite preţul integral, iar unele lucrări îi erau restituite, astfel că numărul lucrărilor manipulate de inculpatul A. a fost, în fapt, mai mare.

De altfel, în intervalul ianuarie - iulie 2015 au fost purtate numeroase convorbiri telefonice între inculpatul A. şi martorul EE., în care se face referire la preţurile tablourilor şi ofertele de vânzare.

Instanţa de apel a reţinut că probatoriul administrat a atestat că s-a încercat valorificarea tablourilor prin contactarea directă a diferiţi colecţionari pentru a le oferi spre vânzare diverse picturi, inculpatul A. determinându-l pe B. să contacteze respectivii colecţionari, fiind ţinut la curent cu privire la demersuri, pentru a-şi exprima acordul în ce priveşte preţul de vânzare sau îl instruia pe B. în legătură cu modalitatea de negociere sau de amânare, cu perfectarea unor tranzacţii.

Totodată, s-a reţinut că activitatea de intermediere s-a realizat şi prin ofertarea de lucrări artistice spre vânzare către alte persoane, fiind purtate convorbiri telefonice între inculpatul A. şi numiţii FF., GG., HH. şi Q., dar şi prin intermediul caselor de licitaţii Galeria de artă sau W., potrivit corespondenţei electronice purtate cu casa de licitaţii de pe mailul x, folosit de fiica inculpatului, C. şi din multitudinea contractelor încheiate între casa de licitaţie şi inculpat personal sau prin interpuşi - B. (nepot), C. (fiică) şi BB. (prietenul fiicei sale).

Instanţa de apel a constatat că inculpatul A. a acţionat organizat, coordonând întreaga activitate şi verificând autenticitatea, a suportat costurile de igienizare şi restaurare în scopul de a creşte valoarea lucrărilor şi a solicitat evaluarea acestora. Activitatea desfăşurată de inculpatul A. a vizat vânzarea de lucrări de artă cu scopul obţinerii de profit. Această finalitate este recunoscută indirect de inculpat în convorbirea purtată cu martora AA., la sediul W., iar din procesele-verbale de redare a discuţiilor purtate rezultă preocuparea constantă a acestuia pentru comercializarea cu scopul obţinerii de profit, redate in extenso de prima instanţă.

În plus, inculpatul, având nevoie de capital, a apelat la împrumuturi atât de la martorul U., între cei doi existând un flux de capital pe perioada operaţiunilor de tranzacţionare a lucrărilor provenind de la acesta, cât şi de la martora DD. care l-a împrumutat cu suma de 19.000 RON pentru a cumpăra tablouri şi martorul S. care a declarat că i-a dat inculpatului 100.000 RON, echivalent a 20.000 de euro în considerarea relaţiei vechi de prietenie, pentru ca inculpatul să achiziţioneze tablouri.

Se constată că instanţa de fond şi cea de apel au exclus din conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, actul de intermediere a tranzacţiei având ca obiect primul lot de tablouri din colecţia II., din data de 21.08.2014, considerând că nu există date privind luarea rezoluţiei infracţionale de a efectua acte de comerţ incompatibile cu funcţia la acel moment.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale impuse de calea extraordinară de atac a recursului în casaţie şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către instanţa de fond şi menţinută de cea de apel, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, reţinute în sarcina inculpatului A..

Potrivit art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, este pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, fapta care constă în efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană.

Din conţinutul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 rezultă că elementul material al infracţiunii presupune îndeplinirea a două condiţii esenţiale: operaţiunile financiare să fie efectuate ca acte de comerţ şi incompatibilitatea dintre funcţia/atribuţia/însărcinarea publică şi efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, să rezulte explicit din legea care guvernează activitatea ori statutul funcţiei respective (Decizia Curţii Constituţionale nr. 243/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 6 iulie 2017, paragraful 38, Decizia Curţii Constituţionale nr. 252/2019 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 14 iunie 2019, paragraful 13).

Raţiunea instituirii acestei incompatibilităţi este de a asigura atât respectarea principiilor economiei de piaţă şi a libertăţii economice, cât şi protejarea demnităţii persoanelor care ocupă anumite funcţii publice, obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 12 lit. a) teza întâi din Legea nr. 78/2000 constituindu-l ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la onestitatea persoanelor care, în considerarea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării primite, trebuie să se abţină de la efectuarea de astfel de operaţiuni.

Conform art. 12 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în sensul acestei legi, operaţiunile financiare constau în operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale. Pentru a fi efectuate ca acte de comerţ, operaţiunile financiare trebuie să constituie o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor făcută în mod organizat şi sistematic, în scopul obţinerii de profit.

Prin Decizia nr. 252 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 14 iunie 2019, Curtea Constituţională a constatat că, potrivit prevederilor art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 30 septembrie 2011, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 60/2012), la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, sintagma "contract comercial" sau "contracte comerciale" se înlocuieşte cu sintagma "contract civil" sau, după caz, "contracte civile", iar sintagma "contracte sau acte de comerţ", cu termenul "contracte".

Clarificări de ordin terminologic au adus şi dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011), în sensul că noţiunea de "profesionist" prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ., iar sintagmele "acte de comerţ", respectiv "fapte de comerţ" se înlocuiesc în toate actele normative în vigoare cu expresia "activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii".

Înlocuirea sintagmelor "acte de comerţ" şi "fapte de comerţ" are meritul de a stabili conţinutul juridic actual al noilor noţiuni care vizează sensul economic al noţiunii de comerţ, adică acela de interpunere în schimbul şi circulaţia mărfurilor, astfel că, în accepţiunea actuală a legiuitorului, actele de comerţ, respectiv activitatea comercială, sunt alcătuite din operaţiunile ce privesc activităţile de producţie, comerţ sau prestări de servicii. Totodată, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, noţiunea de profesionist include şi calitatea de comerciant, ceea ce înseamnă că legiuitorul a introdus un sistem subiectiv de reglementare a raporturilor comerciale.

În plus, având în vedere conţinutul normativ al art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, legiuitorul, în completarea sistemului subiectiv de reglementare prin raportarea normelor juridice la calitatea de profesionist comerciant, a avut în vedere normele referitoare la activităţile de producţie, prestări de servicii şi comerţ, adică un sistem obiectiv de reglementare. În acelaşi timp, potrivit dispoziţiilor art. 3 din C. civ., sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere şi constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

Similar instanţei de apel, în analiza aceloraşi critici formulate de către inculpat, se constată că în doctrină s-a apreciat dispoziţiile art. 3 alin. (2) din C. civ., core­late cu prevederi ale unor legi speciale, permit identificarea profesionistului "clandestin", ca fiind persoana sau entitatea care exploatează o întreprindere în sensul art. 3 alin. (3) din C. civ., fără să fie înregistrată într-un registru special de publicitate şi/sau autorizată pentru exploatarea unei întreprinderi, deşi are această obligaţie normativă, după caz, pentru a fi legal constituită şi pentru a accede la activitatea sa. Prevederile C. civ. condiţionează statutul de profesionist, de o manieră directă şi exclusivă, de însăşi "exploatarea unei întreprinderi", în sensul art. 3 alin. (3) din C. civ., textul legal invocat este practic lipsit de orice condiţionări privind îndeplinirea vreunei formalităţi legale ori liceitatea activităţii desfăşurate. Astfel, profesionistul "clandestin" este un profesionist în sensul C. civ., specificul său fiind exploatarea întreprinderii în condiţii ilicite, consecinţă directă a unui comportament omisiv faţă de cerinţele privind constituirea într-o formă juridică prevăzută de lege şi/sau asigurarea accesului legal la derularea activităţii sale [Revista română de drept comercial (Universul Juridic) nr. 2/2020 - L. E. Stuparu].

Aşadar, "clandestinitatea" este determinată de voinţa titularului întreprinderii care urmăreşte sustragerea de la aplicarea reglementărilor fiscale şi/sau penale, ori eludarea unor incompatibilităţi, conflicte de interese sau interdicţii impuse de anumite legi speciale.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 se examinează strict din perspectiva conduitei persoanei acuzate, a consecinţelor şi importanţei activităţii sale. Totodată, din conţinutul normativ al infracţiunii rezultă că pentru existenţa infracţiunii menţionate este necesară o pluralitate de acte de executare (cel puţin două acte pentru care se poate angaja răspunderea penală).

Contrar susţinerilor recurentului inculpat A., în cazul infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, incompatibilitatea decurge din modul de exercitare a unui anumit act exterior funcţiei, în afara îndatoririlor de serviciu (respectiv o operaţiune financiară sau o tranzacţie financiară) şi urmăreşte un scop patrimonial care nu trebuie însă efectiv realizat pentru ca fapta să fie infracţiune.

În consecinţă, simpla efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, nu determină, prin ea însăşi, existenţa elementului material al infracţiunii, ci efectuarea de operaţiuni financiare are relevanţă penală şi poate constitui elementul material al infracţiunii analizate numai dacă fapta este săvârşită ca act de comerţ, dacă operaţiunile financiare sunt incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană şi dacă sunt săvârşite în scopul determinat de legiuitor.

În cauză, din perspectiva acuzaţiei formulate, potrivit art. 5 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (în vigoare la data săvârşirii faptelor):

"funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent-judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior", iar potrivit art. 8 din aceeaşi lege "judecătorilor şi procurorilor le este interzis să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse, să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură, să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control al societăţii civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome ori să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic."

Prin urmare, elementul material al acestei infracţiuni presupune îndeplinirea cerinţei esenţiale în sensul existenţei unei reglementări primare care instituie incompatibilitatea dintre funcţia/atribuţia/însărcinarea publică şi efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, iar nu existenţa unei legături între faptele de intermediere şi funcţia deţinută, astfel cum a susţinut recurentul inculpat.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia nu este întrunită nici cerinţa vizată de norma de incriminare referitoare la obţinerea unui folos necuvenit urmare a operaţiunilor financiare derulate, recurentul inculpat A. a arătat că nu a obţinut nici un folos şi nu a avut în intenţie să revândă lucrările, acestea fiind lăsate la galerie pentru restaurare şi nu pentru introducerea în licitaţii.

Astfel cum s-a arătat anterior, infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, fiind o infracţiune de pericol, se consumă în momentul în care persoana acuzată că a efectuat operaţiunile financiare în scopul de a obţine un folos necuvenit, indiferent dacă foloasele au fost sau nu obţinute, după cum nu are relevanţă dacă folosul necuvenit este pentru subiectul activ sau pentru un terţ.

Prin urmare, scopul, ca element al laturii subiective, nu presupune realizarea sa pe linia laturii obiective a infracţiunii.

Totodată, susţinerile formulate de recurentul inculpat A., în sensul că nu se face vinovat de săvârşirea faptei imputate, nu pot fi primite în cauză, dat fiind specificul acestei căi de atac în care elementul intenţional în săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat recurentul, precum şi o analiză a probatoriului din perspectiva forţei probante a mijloacelor de probă ce au susţinut concluzia instanţei de apel asupra vinovăţiei inculpatului, nu se pot reevalua ori modifica în procedura pendinte. Jurisprudenţa instanţei supreme în materia recursului în casaţie a confirmat inadmisibilitatea demersului ce presupune analiza aptitudinii probelor administrate în soluţionarea acţiunii penale de a dovedi chestiuni specifice laturii subiective.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le realizează prin raportare la sintagma de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează exclusiv condiţiile de tipicitate obiectivă, lipsa condiţiilor subiective constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., teză care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. având în vedere că statuarea asupra acestora presupune reevaluarea probatoriului.

În cauză, având în vedere situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel, se constată că modul în care lucrările plastice erau oferite spre vânzare a reprezentat o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor, făcută în mod sistematic, prin raportare la cantitatea bunurilor şi durata în timp a activităţii şi organizat, prin implicarea mai multor persoane, după evaluarea, igienizarea şi restaurarea lucrărilor pe cheltuiala inculpatului şi prin obţinerea capitalului necesar de la terţi - U., S. şi DD., în condiţiile în care, inculpatul nu dispunea de toate resursele financiare necesare. Totodată, acţiunile întreprinse de inculpat s-au concretizat într-o activitate economică clandestină, având în vedere că acesta nu a efectuat demersuri pentru un accesul legal la derularea acesteia, în sensul dobândirii calităţii de comerciant.

Prin urmare, baza factuală se suprapune peste condiţiile de tipicitate ale infracţiunii analizate, motiv pentru care fapta inculpatului A. care, deţinând funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, în perioada octombrie, noiembrie 2014 - iunie 2015, în mod repetat, a intrat în posesia unui număr semnificativ de obiecte de artă, în special prin cumpărare, în vederea vânzării în scopul obţinerii unui profit, a intermediat vânzarea-cumpărarea, în acelaşi scop speculativ, acţionând în mod direct, dar în principal prin interpuşi, activităţi comerciale desfăşurate pe piaţa reglementată, dar preponderent pe piaţa nereglementată a operelor de artă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea 78/2000.

2. În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Recurentul inculpat A. a criticat modul în care instanţele de fond şi de apel au stabilit situaţia de fapt, inclusiv contextul şi împrejurările cauzei, prin prisma evaluării probelor administrate, mai ales cu privire la mesajul telefonic pe care inculpatul l-a expediat către martorul denunţător U., la data de 09.02.2015, ora 22:23:01 "(...) după cât te-am ajutat (...)" şi la motivul pentru care s-ar fi derulat tranzacţia din noiembrie 2014, din faţa Z. din Bucureşti, când fiica sa C. a achiziţionat de la martorul Y. tabloul "x" - semnat R., prin mijlocirea martorului U., ocazie cu care aceasta şi-a declinat o altă identitate, respectiv "JJ.".

Prin motivele amplu prezentate în cererea de recurs în casaţie, cu privire la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi prin referiri concrete la conţinutul mijloacelor de probă, respectiv declaraţii, procese-verbale de percheziţie domiciliară, procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice, recurentul inculpat a arătat că se impunea ca instanţele să procedeze la analiza întregului material probator, prin reconsiderarea valorii probatorii acordate declaraţiilor martorului denunţător U., care nu pot fi apreciate ca fiind credibile, nu doar prin prisma beneficiilor pe care le-au adus denunţătorului, cât şi a acuzaţiilor penale ce i se aduc acestuia, în prezent.

A mai arătat că întregul eşafodaj ce a stat la baza trimiterii în judecată şi a condamnării sale, a avut la bază exclusiv denunţul şi declaraţiile nereale, contradictorii, necoroborate cu alte probe, subiective ale martorului denunţător care a fost interesat să îşi soluţioneze propriile probleme penale, motiv pentru care acestea nu sunt apte să înlăture prezumţia de nevinovăţie.

Din analiza criticilor formulate pe care instanţa de recurs le reţine ca fiind comune cu cele formulate cu titlu de apărări în fond şi cu titlu de motive de apel, se constată că recurentul inculpat nu a evidenţiat elemente de nelegalitate a hotărârii definitive, ci a contestat baza factuală reţinută de către instanţa de apel, iar prin critica modului de interpretare a materialului probator administrat în cauză, a solicitat în mod concret o reinterpretare a probelor, o reevaluare a ansamblului probator sub aspectul conţinutului faptic al acuzaţiei, chestiune care nu poate fi valorificată în această cale extraordinară de atac.

În soluţionarea recursului în casaţie, pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv şi în consecinţă nu se poate proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt, având în vedere că recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 447 din C. proc. pen., procedând la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice reţinute şi configurarea legală a infracţiunii de luare de mită, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că fapta pentru care inculpatul a fost condamnat, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond şi apel, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întruneşte elementele de conţinut prevăzute de normele de incriminare.

Astfel, în decizia atacată se reţine că în perioada octombrie, noiembrie 2014 - ianuarie 2015, în urma adoptării unei soluţii de netrimitere în judecată, la data de 16.06.2014, în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi faţă de martorul denunţător U., inculpatul A., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, a pretins foloase necuvenite şi a primit de la acesta cu titlu de mită diverse bunuri, sub forma unor lucrări plastice, respectiv x semnată KK., x semnată LL., x semnate MM., x semnată NN., x semnată R., x semnat D., x semnat E., x semnat F. şi sume de bani sub forma unor pretinse împrumuturi în cuantum de 3.900 euro.

Instanţa de apel a reţinut că nu formează obiectul mitei, suma de bani primită de inculpatul A. în urma cumpărării, la 21 august 2014, a 52 de tablouri din colecţia II. de către martorul OO., având în vedere că această tranzacţie nu s-a derulat în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inculpatului A., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, în dosarul nr. x/2011, şi nici tablourile oprite din acea colecţie de inculpatul A., cu aceeaşi ocazie, printre care cel semnat PP..

S-a reţinut că probele administrate au relevat faptul că inculpatul şi martorul se cunoşteau înainte de adoptarea ordonanţei în dosarul nr. x/2011, între cei doi existând o relaţie medic - pacient, martorul având o relaţie profesională strânsă cu fratele inculpatului, director la unitatea medicală la care profesa, la rândul său pasionat de artă, existând indicii temeinice în sensul că inculpatul a cunoscut existenţa dosarului penal în lucru, încă înainte de a reveni la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi.

Adoptarea de către inculpatul A. a soluţiei de netrimitere în judecată a avut loc la data de 16 aprilie 2014, la câteva zile de la redistribuirea dosarului penal în lucru - 12 aprilie 2014, şi în decursul primei săptămâni de la revenirea inculpatului în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi - 8 aprilie 2014, inculpatul urmărind să "rezolve" rapid şi favorabil situaţia în care se afla martorul U..

Instanţa de apel a reţinut că, subsecvent adoptării ordonanţei, martorul denunţător a purtat recunoştinţă inculpatului care a fost conştient de acest impact al soluţiei şi că, într-o primă fază, această recunoştinţă s-a obiectivat în manifestări de voinţă libere, fără conotaţie penală, din partea martorului - grija acordată în cadrul asistenţei medicale faţă de tatăl inculpatului şi participarea la tranzacţionarea primului lot de lucrări de artă plastică din colecţia II..

Ulterior, începând cu luna octombrie 2014, prin acţiunile sale concrete, inculpatul A. a speculat recunoştinţa pe care martorul o resimţea şi pe care i-a adus-o la cunoştinţă că i-o poartă încă din luna iulie 2014, determinându-l pe acesta să accepte acordarea unor împrumuturi, precum şi remiterea unor tablouri în vederea valorificării.

În ce priveşte acţiunile de pretindere şi primire de foloase, s-a reţinut existenţa unei presiuni exercitate de inculpatul A. asupra martorului denunţător pentru ca acesta să îi remită tablouri din propria colecţie spre a fi valorificate, în virtutea "binelui făcut".

Prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat, s-a constatat că inculpatul s-a deplasat personal la clinica martorului U., în luna noiembrie 2014, însoţit de B., de unde a luat un număr de aproximativ 50 de tablouri aflate în colecţia proprie a martorului, pentru a fi scoase la vânzare, iar 34 dintre acestea au fost oferite spre vânzare în perioada noiembrie 2014 - 9.02.2015 pe site-ul www.x.ro, sub numele unui utilizator cu contul "x", care era folosit de B., nepotul inculpatului A..

Activitatea inculpatului nu a fost una negociată cu proprietarul lucrărilor, ci impusă acestuia, aspect care rezultă din stresul declanşat de descoperirea postărilor online, din reacţiile declanşate de descoperirea postării lucrărilor şi a certificatelor de autenticitate nereale şi de demersurile întreprinse de martor pentru retragerea rapidă a certificatelor şi a lucrărilor de pe site-ul de vânzări.

Instanţa de apel a constatat că modalitatea concretă în care inculpatul a procedat, prin luarea tablourilor şi postarea acestora în scopul valorificării, fără a avea un consimţământ liber exprimat al martorului denunţător în acest sens, denotă poziţia subiectivă a acestuia din urmă, de acceptare a conduitei inculpatului, acceptare care nu poate fi justificată decât de recunoştinţa în virtutea căreia a acţionat şi de care inculpatul a profitat, acceptarea fiind consecinţa directă a pretenţiilor exprimate implicit şi exteriorizate comportamental de inculpat în contraprestaţie pentru soluţia de netrimitere în judecată adoptată anterior.

Din probele administrate, instanţa a reţinut că "de altfel, conţinutul comunicărilor dintre cei doi denotă neînţelegerile legate de disproporţia beneficiilor din tranzacţiile de lucrări, neînţelegeri care au culminat cu solicitarea de returnare a tablourilor luate de inculpat, dar şi faptul că, prin referirea la "ajutorul dat", ambii interlocuitori se refereau la soluţia adoptată în dosarul penal şi confirmă faptul că martorul U. nu a remis bunurile din proprie iniţiativă, ci a satisfăcut pretenţiile inculpatului care, însă, la un moment dat, au devenit excesive în percepţia sa, fapt ce l-a determinat să refuze continuarea satisfacerii "contraprestaţiilor" solicitate."

În urma analizei probelor testimoniale şi a proceselor-verbale de percheziţie, instanţa de apel a evidenţiat tablourile pretinse şi primite de către inculpatul A., lucrări ce nu au fost restituite martorului şi care au fost regăsite la percheziţiile domiciliare efectuate sau nu au mai fost găsite, în raport de care există certitudinea că inculpatul a dispus de acestea ca un adevărat proprietar.

Astfel, lucrările x - KK., x - LL., x - MM. şi x - NN. au fost indicate de cei doi ca fiind printre cele primite de A. de la martorul denunţător.

Lucrarea x - autor R., luată de inculpat de la martorul U., a făcut obiectul unui schimb cu o lucrare plastică intitulată x - autor QQ. şi 2.000 RON, faţă de diferenţa de valoare a tablourilor, iar lucrarea a fost ridicată cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa martorului Q..

Lucrările x - autor D. şi x (x) - autor E. şi Peisaj mediteranean - semnat F. au fost găsite la locuinţa inculpatului şi printre lucrările lăsate la Casa de licitaţii şi galeria de artă W..

S-a reţinut că nu a fost confirmată o plată a contravalorii lucrărilor x- autor R. şi Peisaj mediteranean semnat F. şi care provin din colecţia martorului U., ca şi în cazul tabloului - x autor D., pretins dăruit nepotului B. de acelaşi U..

Totodată, s-a constatat că în lunile noiembrie 2014 - ianuarie 2015, martorul denunţător U. a remis sume de bani care au fost pretinse de inculpat cu titlu de împrumut, fiind solicitate în legătură cu achiziţiile de tablouri.

Instanţa de apel a reţinut că "parteneriatul dintre cei doi în derularea de achiziţii cu opere de artă a debutat la scurt timp după exercitarea atribuţiilor de procuror prin soluţionarea dosarului în care denunţătorul a fost cercetat penal, la insistenţele inculpatului şi în lipsa oricărui interes sau beneficiu pentru martor, mituitorul fiind practic constrâns de o manieră insidioasă să răspundă pozitiv pretenţiilor inculpatului în considerarea recunoştinţei datorate.

Aşadar, realizarea actelor de pretindere şi primire de diverse foloase în legătură cu actul de serviciu se deduce din împrejurările şi circumstanţele faptice relatate, din materialitatea faptei, susceptibilă a evidenţia existenţa cerinţei esenţiale, iar nu exclusiv, şi nici determinant, din depoziţia martorului denunţător, contrar susţinerilor în apărare."

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi reţine că, potrivit art. 289 alin. (1) din C. pen., infracţiunea dedusă judecăţii constă în fapta funcţionarului public care "direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri".

Acţiunea de pretindere, primire sau de acceptare de promisiuni de bani sau alte foloase necuvenite poate fi săvârşită înainte, concomitent sau ulterior îndeplinirii, neîndeplinirii, accelerării sau întârzierii actului ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, respectiv îndeplinirii actului contrar acestor îndatoriri.

Prin urmare, constituie infracţiunea de luare de mită şi fapta subiectului activ nemijlocit care primeşte sume de bani sau alte foloase necuvenite după îndeplinirea unui act licit în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, întrucât variantele alternative ale infracţiunii se comit nu în scopul, ci în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

Din conţinutul normei de incriminare, reiese că, pentru existenţa infracţiunii, fapta de a pretinde şi primi foloase ulterior şi în legătură cu îndeplinirea actului de serviciu, este independentă de corectitudinea actului de serviciu îndeplinit şi de existenţa unei înţelegeri prealabile între cel mituit şi mituitor.

Din perspectiva cerinţelor legale pentru reţinerea acestei infracţiuni, se constată că pretinderea, ca modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a luării de mită, poate fi realizată prin diferite mijloace (cuvinte, gesturi, semne, comportament), putând fi expresă sau aluzivă, fiind necesar şi suficient ca în raport de împrejurările şi mijloacele folosite, pretinderea de bani sau foloase necuvenite să fie inteligibilă, adică să fie înţeleasă ca atare de cel căruia i se adresează.

Totodată, se reţine că sfera noţiunii de "foloase" este cuprinzătoare, incluzând orice avantaj de natură patrimonială (care poate consta de exemplu, în bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii) sau de natură nepatrimonială, care nu sunt cuvenite în mod legal făptuitorului şi care asigură acestuia un beneficiu. Tocmai din această perspectivă, împrumutul constituie un folos material în sensul dispoziţiilor normei incriminatoare, iar o eventuală restituire ulterioară a unui împrumut, este lipsită de relevanţă juridică.

În raport cu aceste consideraţii, instanţa de recurs în casaţie constată că fapta inculpatului A. care, în perioada octombrie, noiembrie 2014 - ianuarie 2015, în urma adoptării unei soluţii de netrimitere în judecată, la data de 16.06.2014, în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi faţă de martorul denunţător U., a pretins foloase necuvenite şi a primit de la acesta, cu titlu de mită, diverse bunuri, sub forma unor lucrări plastice, respectiv x semnată KK., x semnată LL., x semnate MM., x semnată NN., x semnată R., x semnat D., x semnat E., x semnat F. şi sume de bani sub forma unor pretinse împrumuturi în cuantum de 3.900 euro, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

3. În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 din C. pen. cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010, recurentul inculpat A. a susţinut, în primul rînd, că menţionarea celor 85 de lucrări de artă în cuprinsul declaraţiei de avere ar fi fost de natură să contribuie la propria sa incriminare, astfel încât operează privilegiul împotriva autoincriminării, neputând fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

Prima instanţă şi instanţa de apel au reţinut că fapta inculpatului A., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi care, în declaraţia de avere datată 15.06.2015, înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii, a omis să declare un număr de 85 picturi achiziţionate în intervalul iunie 2014- iunie 2015, precum şi un împrumut de 20.000 euro, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii prev. de art. 326 din C. pen. cu referire la art. 28 din Legea 176/2010.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi reţine că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că dreptul de a nu contribui la propria incriminare şi dreptul la tăcere reprezintă o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie şi o garanţie a echităţii procedurii, recunoscute de art. 6 par. 1 şi 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Deşi nu cunosc o consacrare expresă în cuprinsul dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, dreptul de a păstra tăcerea şi cel de a nu se autoincrimina sunt standarde internaţionale general recunoscute care stau la baza noţiunii de proces echitabil.

Raţiunea este, între altele, de a proteja acuzatul împotriva unor constrângeri abuzive impuse de autorităţi şi de a contribui în acest fel la evitarea unor erori judiciare şi la realizarea scopurilor vizate de art. 6 din Convenţie. Dreptul de a nu se autoincrimina presupune că, într-un proces penal, acuzarea trebuie să-şi dovedească şi să-şi formuleze învinuirea fără a recurge la probe obţinute prin metode coercitive sau opresive, contrarii voinţei acuzatului. În acest sens, dreptul în discuţie este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 par. 2 din Convenţie [a se vedea O'Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit (MC), pct. 45; Saunders împotriva Regatului Unit (MC), pct. 60; John Murray împotriva Regatului Unit (MC), pct. 45].

Aşadar, dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să fundamenteze acuzaţia fără a recurge la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, contrar voinţei acuzatului.

Însă, astfel cum s-a arătat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în raport cu legislaţia din statele membre, dreptul de a nu se autoincrimina nu se extinde şi la folosirea, în procedurile penale, a unor măsuri de constrângere legală în scopul obţinerii de probe şi care au o existenţă independentă de voinţa persoanei suspectate sau acuzate cum ar fi documentele obţinute în urma efectuării unei percheziţii (O'Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit -MC, pct. 47).

Totodată, se reţine că Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, reglementează dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul de a nu se autoincrimina în art. 7 alin. (1) şi (2), potrivit căruia:

"Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracţiunea de săvârşirea căreia sunt suspectate sau acuzate.

Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina".

În preambulul Directivei se consemnează că "Aceasta ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracţiuni sau a unei presupuse infracţiuni şi, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autorităţile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată."

Din perspectiva celor anterior prezentate referitoare la necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obţinerii de probe, împotriva voinţei acuzatului, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi reţine că drepturile de a nu se autoincrimina şi de a păstra tăcerea presupun şi se exercită în cadrul unui proces penal în desfăşurare, în toate fazele procedurilor penale şi consacră libertatea unei persoane suspectate/acuzate (suspectul de jure), precum şi a martorului (suspectul de facto) în măsura în care prin declaraţia pe care o face s-ar putea autoincrimina, de a alege să vorbească sau de a păstra tăcerea atunci când este interogată de organul judiciar.

De altfel, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului anterior invocată, precum şi a Curţii Constituţionale, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanţiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenţie, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunţe la acest drept, dar şi organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanţe şi având în vedere diverşi factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept şi scopul urmărit (în acest sens, John Murray împotriva Regatului Unit (MC), pct. 47 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 236/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 597 din 08 iulie 2020).

În speţă, acuzaţiile aduse inculpatului A. au constat în aceea că, inculpatul, care avea obligaţia de a depune declaraţie de avere, fiind procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, a făcut consemnări necorespunzătoare adevărului în declaraţia de avere datată 15.06.2015, înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii, consemnând numai o parte dintre obiectele de artă pe care le deţinea, la Secţiunea II.2 - "Bunuri mobile" - Bunuri sub formă de metale preţioase, bijuterii, obiecte de artă şi de cult, colecţii de artă şi numismatică, obiecte care fac parte din patrimoniul cultural naţional sau universal, a căror valoare însumată depăşeşte 5.000 euro şi a omis să menţioneze la punctul V - "Datorii", împrumutul de 20.000 euro primit de la S..

În analiza criticilor formulate de recurentul inculpat A., Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi reţine că, potrivit art. 1 pct. 7 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, dispoziţiile prezentei legi se aplică mai multor categorii de persoane, printre care şi procurorii, care au obligaţia declarării averii şi a intereselor.

Dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 176/2010 prevăd că fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere sau declaraţii de interese care nu corespund adevărului constituie infracţiunea de fals în declaraţii şi se pedepseşte potrivit C. pen.

Se constată că, în vederea asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, cei care îndeplinesc funcţii şi demnităţi publice au acceptat, implicit, o serie de responsabilităţi şi obligaţii, inclusiv obligaţia legală a declarării averii şi a intereselor.

Prin urmare, fiind o obligaţie instituită prin lege, aceasta nu afectează însăşi esenţa dreptului de a nu se autoincrimina invocat de către recurentul inculpat A..

Faţă de cele anterior reţinute, se constată că, dată fiind natura obligaţiei legale de a completa şi depune declaraţia de avere în virtutea funcţiei pe care o exercita, situaţia invocată de recurentul inculpat A. este distinctă şi nu poate fi asimilată cerinţelor şi protecţiei Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în ceea ce priveşte dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare.

În privinţa celorlalte critici formulate de recurentul inculpat, referitoare la aspectele relevate de probele administrate în cauză cu privire la infracţiunea de fals în declaraţii, se constată că aceste critici presupun o reevaluare a situaţiei de fapt şi a interpretării date acesteia prin hotărârea definitivă. Or, astfel cum s-a mai arătat în precedent, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză, instanţa de apel a constatat că în declaraţia de avere dată în calitate de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, datată 15.06.2015 şi înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii, inculpatul A. a făcut consemnări necorespunzătoare adevărului, menţionând doar o parte dintre obiectele de artă pe care le deţinea, la Secţiunea II.2 intitulată "Bunuri mobile" - Bunuri sub formă de metale preţioase, bijuterii, obiecte de artă şi de cult, colecţii de artă şi numismatică, obiecte care fac parte din patrimoniul cultural naţional sau universal, a căror valoare însumată depăşeşte 5.000 euro şi a omis să menţioneze la punctul V, intitulat "Datorii", împrumutul de 20.000 euro primit de la S..

S-a constatat că lucrările de artă plastică menţionate în cuprinsul acestei declaraţii de avere, la Secţiunea II, depăşeau valoarea de 5.000 euro, condiţie impusă de lege, respectiv: 1. Tablouri achiziţionate direct de la colecţionari: 2014 - RR. (1000 RON), SS. (1000), TT. (1000 USD), UU. (1000 E), VV. (800 E), QQ. (800 E), WW. (acuarelă 800 RON), XX. (cărbune - 2 bucăţi - 2000 RON), YY. (acuarele - 3 bucăţi - 1200 RON), ZZ. (500 RON), AAA. (2 bucăţi - 1500 RON), BBB. (2 buc. 600 E), AN (acuarelă 150 RON); 2. Achiziţionate din Galerii: 2015 - CCC. (2000 E), CCC. (2000 E), şi DDD. (1000 E), F. (500 E), F., EEE. (800 RON) - ultimele 6 achiziţionate de la colecţionari, FFF. (2 buc. 1200 RON), PP. (800 RON), GGG. (acuarelă 800 RON); 3. Statuete (achiziţii directe de la colecţionari) - 2015: HHH. (două bucăţi ambele 3000 RON) şi M. (2000 RON).

Însă, în această secţiune din cuprinsul declaraţiei de avere, nu au fost menţionate toate lucrările de artă aparţinând inculpatului şi care au fost ridicate cu prilejul percheziţiilor efectuate la domiciliul şi biroul său profesional de la parchet, Galeria de artă W., locuinţa inculpatei C. şi a martorei N. sau predate de martora DD., aşa cum reiese din procesele-verbale de percheziţie.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că valoarea bunurilor menţionate în cuprinsul declaraţiei de avere este superioară limitei de 5.000 de euro, motiv pentru care obligaţia legală vizează toate bunurile mobile aflate în proprietatea inculpatului şi care intră în categoria vizată de Secţiunea II.

În plus, instanţa de apel, în urma evaluării probatoriului administrat în cauză, a reţinut că martorul S. i-a dat inculpatului A. împrumut suma de 100.000 RON, echivalent a 20.000 de euro în considerarea relaţiei vechi de prietenie, pentru ca inculpatul să achiziţioneze tablouri.

Prin raportare la cuantumul acestui împrumut, care depăşea limita de 5.000 de euro, se constată că inculpatul avea obligaţia de a-l menţiona în declaraţia de avere din data de 15.06.2015, la punctul V, intitulat "Datorii".

În acest context, contrar susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs în casaţie, se constată că instanţele de fond şi apel au stabilit că situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului dovedesc că fapta inculpatului A., astfel cum a fost descrisă în hotărârile atacate, se circumscrie elementelor de tipicitate ce caracterizează infracţiunea infracţiunii de fals în declaraţii prev. de art. 326 din C. pen. cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010.

Pentru aceste considerente, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 50 din data de 31 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 50 din data de 31 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2023.