Statute of limitations for money laundering notwithstanding EU anti-corruption obligations and domestic constitutional suspensions of procedural interruptions.

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 590 din data de 20 decembrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 153 alin. (1), art. 154 alin. (1) lit. c), alin. (2) C. pen. şi la deciziile nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 518 din 25.06.2018 şi nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 565 din 9.06.2022, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. să plătească cu titlu de cheltuieli judiciare către stat suma de 1.500 RON.

În baza art. 272 C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în sumă de 942 RON, a rămas în sarcina statului şi s-a dispus plata acestuia din fondul Ministerului Justiţiei.

Prin decizia penală nr. 47 din data de 22 mai 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a dispus următoarele:

A respins, ca nefondată, cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de intimatul inculpat A..

A respins, ca nefondat, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 590 din data de 20 decembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019, privind pe intimatul A..

În temeiul art. 276 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei au rămas în sarcina statului.

Împotriva deciziei penale nr. 47 din data de 22 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a declarat recurs în casaţie.

Prin cererea de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a indicat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

În esenţă, în motivarea cererii de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile enunţate, considerând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii cu ocazia aprecierii asupra incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prevăzute de art. 16 lit. f) din C. proc. pen. [..a intervenit (...) prescripţia"] cu privire la infracţiunea de spălare a banilor reţinută în sarcina inculpatului A., dispunând în mod nelegal încetarea procesului penal faţă de acesta.

S-a apreciat că instanţa de apel era ţinută de respectarea jurisprudenţei obligatorii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în privinţa infracţiunilor de "corupţie în general", astfel cum s-a stabilit în privinţa României prin Hotărârea Euro Box Promotion.

În cuprinsul deciziei pronunţată în cauza Euro Box Promotion şi alţii (cauzele conexate C-357/19, C-379 19. C-547/19, C-811 19 şi C-840/19), Curtea de Justiţie a reţinut că noţiunea de "activitate ilegală" la care se referă art. 325 alin. (1) TFUE acoperă, printre altele, orice act de corupţie al funcţionarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (par. 185). De asemenea, s-a stabilit că "în ceea ce priveşte România, obligaţia de combatere a corupţiei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, aşa cum rezultă din articolul 325 alin. (1) TFUE, este completată de angajamentele specifice pe care acest stat membru şi le-a asumat la încheierea negocierilor de aderare" şi că "în conformitate cu punctul I (4) din anexa IX la Actul de aderare, statul membru s-a angajat printre altele să accelereze considerabil lupta împotriva corupţiei, în special împotriva corupţiei de nivel înalt, prin asigurarea unei aplicări riguroase a legislaţiei anticorupţie" (par. 188).

Curtea a mai stabilit că obiectivele de referinţă menţionate în Decizia 2006/928 a Comisiei Europene concretizează angajamentele specifice asumate de România şi cerinţele acceptate de aceasta la încheierea negocierilor de aderare la 14 decembrie 2004, care figurează în anexa IX la Actul de aderare, referitor în special la domeniile justiţiei şi luptei împotriva corupţiei, precum şi faptul că "revine României sarcina de a se asigura că normele sale de drept penal şi de procedură penală permit o sancţionare efectivă a infracţiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie în general" (par. 191).

Recurentul a mai susţinut că restrângerea perioadei de timp în care se poate face tragerea la răspundere penală a autorilor infracţiunilor de spălare a banilor, prin aplicarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 pronunţate de Curtea Constituţională, de către organele judiciare în instrumentarea dosarelor privind spălarea banilor, nu reprezintă decât o lipsă de fermitate a statului şi neîndeplinirea obligaţiilor asumate.

Totodată, s-a considerat că nu este incidentă nici soluţia din Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauza privindu-l pe inculpatul A., având în vedere, pe de o parte, natura infracţiunii imputate - infracţiune de spălare a banilor în legătură cu o faptă de corupţie, asupra căreia trebuie recunoscută supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului european, iar, pe de altă parte, înseşi considerentele Deciziei nr. 67/2022 au reţinut că "determinarea incidenţei normelor de drept european şi aplicarea principiilor care se desprind din jurisprudenţa C.J.U.E. constituie atributul exclusiv al instanţelor naţionale învestite cu soluţionarea cauzelor deduse judecăţii". În pus, cele două sesizări vizând aplicarea prioritară a dreptului Uniunii în contextul problemei de drept, au fost respinse ca inadmisibile.

S-a mai arătat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., termenul de prescripţie este de 8 ani şi a început să curgă la data de 14.09.2012 (cum a stabilit instanţa de apel) fiind întrerupt succesiv anterior publicării Deciziei nr. 297/2018, prin începerea urmăririi penale, continuarea urmăririi penale, prin audierea inculpatului de către procuror la data de 19.01.2015, prin punerea în mişcare a acţiunii penale, prin trimiterea în judecată a inculpatului, prin audierea în primă instanţă la data de 26.04.2021 (când a recunoscut comiterea faptei), iar ulterior prin citarea succesivă a inculpatului la termenele de judecată din primă instanţă şi apel, acte de procedură îndeplinite în mare parte înainte de expirarea termenului general de prescripţie, în baza normelor în vigoare din Noul C. pen.

În motivarea cererii de recurs în casaţie s-a arătat că, în cauză, chiar neluarea în considerare a actelor de procedură îndeplinite în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022, conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 nu afectează cu nimic intervalul în care organele judiciare aveau posibilitatea tragerii la răspundere a inculpatului, întrucât un nou termen de prescripţie de 8 ani a început să curgă înainte de publicarea la data de 20.06.2018 a Deciziei nr. 297/2018 pronunţate de Curtea Constituţională.

Începând cu data de 30.05.2022 au fost îndeplinite acte de procedură care, potrivit legii, trebuie aduse la cunoştinţa inculpatului, constând în citarea inculpatului la termenele de judecată şi măsurile dispuse în cadrul şedinţelor de judecată din apel, astfel încât noile întreruperi au făcut să curgă noi termene de prescripţie, limitate de această dată de regulile prescripţiei speciale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - judecătorul de filtru, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 47 din data de 22 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2023 este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prev. de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din 11 septembrie 2023, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată şi a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie la Completul de 5 Judecători - Penal P1 - 2023.

Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 47 din data de 22 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.

În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.

Examinând critica formulată în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta este nefondată.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.

În faza judecării cauzei în fond (soluţie menţinută prin decizia pronunţată apel), instanţa supremă a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept şi situaţia factuală definitiv reţinută prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea dedusă judecăţii, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., este de 8 ani.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză.

Astfel, aşa cum a reţinut instanţa de apel, acţiunea penală exercitată împotriva inculpatului A. are ca obiect tragerea acestuia la răspundere penală pentru săvârşirea, în perioada 30 august 2010-14 septembrie 2012 a infracţiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, aflată în vigoare la data săvârşirii faptei.

Întrucât în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale au încetat să mai aibă efecte juridice, dispoziţiile C. pen. în vigoare în perioada menţionată constituie legea penală mai favorabilă pentru inculpatul A..

Pe cale de consecinţă, termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită de inculpat se raportează numai la dispoziţiile art. 154 alin. (1) din C. pen., deoarece, în lipsa unor dispoziţii legale referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, nu se poate stabili că a început un nou termen de prescripţie, cu consecinţa socotirii ca fiind împlinit termenul de prescripţie, în cazul depăşirii cu încă o dată a acestuia.

Termenul de prescripţie se calculează potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (2) din C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată.

Totodată, reglementările care incriminează fapta comisă de inculpat au fost modificate de la data săvârşirii faptei până în prezent, avându-se în vedere pentru încadrarea juridică a faptei dispoziţiile de incriminare aflate în vigoare în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022, corespunzătoare aplicării dispoziţiilor din C. pen. apreciat ca fiind lege penală mai favorabilă, făcându-se astfel aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, încadrarea juridică dată faptei de spălarea banilor săvârşită de inculpatul A. în perioada 30 august 2011-14 septembrie 2012, este cea prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., infracţiune care se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Termenul de prescripţie a răspunderii penale, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., este de 8 ani şi se socoteşte împlinit la data de 14 septembrie 2020, astfel încât soluţia dispusă de instanţa de apel, care a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale în ceea ce priveşte acţiunea penală exercitată împotriva inculpatului A. este legală.

Referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs în casaţie s-a solicitat aceasta în considerarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, iar ulterior, în concluziile sale, procurorul de şedinţă a invocat în susţinerea motivelor de recurs hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23.

Cu privire la această din urmă susţinere se constată prioritar că invocarea hotărârii preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susţinerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.

Cu privire la acest argument, reamintim că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.

Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.

Or, hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare a procesului penal nu poate fi analizată în raport de această decizie.

Astfel, la momentul pronunţării deciziei atacate, calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin decizia amintită, atrăgea incidenţa principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, cât şi prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate, fiindcă nu vizau prescripţia răspunderii penale.

În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).

Or, în speţă în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.".

De altfel, acest raţionament este reluat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în considerentele Hotărârii pronunţate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanţei de contencios constituţional amintite, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni.

Mai mult, invocarea de către parchet a incidenţei Hotărârii Curţii Europene de Justiţie din 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, pronunţată ulterior deciziei definitive atacate cu prezentul recurs în casaţie, este de natură să aducă atingere autorităţii de lucru judecat.

În privinţa importanţei pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) şi că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).

Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală naţională, întrebarea preliminară adresată Curţii de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă "Articolele 17, 20, 21 şi 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securităţii juridice tras din dreptul [Uniunii] şi jurisprudenţa [Curţii] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorităţii dreptului [Uniunii] şi nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiaşi principiu al priorităţii dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?", fiind relevantă mutatis mutandis şi în cauza de faţă.

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 47 din data de 22 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuieli judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 47 din data de 22 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2023.