Conflict over whether post-2018 Constitutional Court decisions extinguishing procedural interruption of criminal statute limitations bars the prosecution of abuse of office offenses.

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 137 din 31 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2018, în baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., prin înlăturarea dispoziţiilor art. 309 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.

În baza art. 67 din C. pen. raportat la art. 297 din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o durată de 3 ani, în condiţiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În temeiul dispoziţiilor art. 91 alin. (1) din C. pen., a suspendat executarea pedepsei de 3 ani închisoare, sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 4 ani stabilit în condiţiile prevăzute de art. 92 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 93 din C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul i-a fost pus în vedere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul uneia dintre următoarele instituţii: Administraţia Domeniului Public Bucureşti - Sector 1 sau Arhiepiscopia Bucureştilor, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

Conform art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor săvârşirii unei noi infracţiuni, ale nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse pe durata termenului de supraveghere.

Au fost puse în vedere inculpatului prevederile art. 96 din C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 112 lit. e) din C. pen., a fost confiscată de la inculpat suma de 267.577 Euro (echivalent 1.248.487,52 RON), bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

A fost menţinută măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa nr. 458/P/2017 din data de 20 martie 2018, astfel cum a fost modificată prin încheierea nr. 309 din 17 mai 2018 a Judecătorului de Cameră preliminară de la Înalta Curte (dosar nr. x/2018), până la concurenţa sumei de 267.577 Euro (echivalent 1.248.487,52 RON), asupra următoarelor bunuri, proprietatea inculpatului A.:

- cotă parte de 1/2 din imobilul situat în loc. Răchiţi, jud. Gorj, constând în teren intravilan în suprafaţă de 1.900 mp din acte şi de 1.732 mp - măsurată, imobil înscris în Cartea Funciară nr. x a loc. Runcu - O.C.P.I. Gorj - B.C.P.I. Tg. Jiu;

- cotă parte de 1/2 din imobilul situat în loc. Răchiţi, jud. Gorj, constând în teren intravilan în suprafaţă de 5.100 mp din acte şi de 5.307 mp - măsurată, imobil înscris în Cartea Funciară nr. x a loc. Runcu - O.C.P.I. Gorj - B.C.P.I. Tg. Jiu.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 145.000 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva sentinţei penale nr. 137 din 31 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2018, au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A..

Prin decizia nr. 30 din 3 aprilie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, a dispus următoarele:

A admis apelurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 137 din data de 31 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, privind şi pe intimata persoană vătămată Ministerul Educaţiei.

A desfiinţat în parte, sentinţa penală nr. 137 din data de 31 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, şi în rejudecare:

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

A desfiinţat înscrisul intitulat "Act adiţional la contractul de locaţiune nr. x din 30 aprilie 2004" privind "B.", semnat şi de inculpatul A., înregistrat la Ministerul Educaţiei şi Cercetării sub nr. x din 23 iunie 2009.

A menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa nr. 458/P/2017 din data de 20 martie 2018, astfel cum a fost modificată prin încheierea nr. 309 din 17 mai 2018 a Judecătorului de Cameră preliminară de la Înalta Curte (dosar nr. x/2018), până la concurenţa sumei de 267.577 Euro (echivalent 1.248.487,52 RON), asupra următoarelor bunuri, proprietatea inculpatului A.:

- cotă parte de 1/2 din imobilul situat în loc. Răchiţi, jud. Gorj, constând în teren intravilan în suprafaţă de 1.900 mp din acte şi de 1.732 mp - măsurată, imobil înscris în Cartea Funciară nr. x a loc. Runcu - O.C.P.I. Gorj - B.C.P.I. Tg. Jiu;

- cotă parte de 1/2 din imobilul situat în loc. Răchiţi, jud. Gorj, constând în teren intravilan în suprafaţă de 5.100 mp din acte şi de 5.307 mp - măsurată, imobil înscris în Cartea Funciară nr. x a loc. Runcu - O.C.P.I. Gorj - B.C.P.I. Tg. Jiu.

A menţinut dispoziţia din cuprinsul sentinţei penale nr. 137 din data de 31 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018 de confiscare de la inculpat a sumei de 267.577 Euro (echivalent 1.248.487,52 RON), bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale nr. 137 din data de 31 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018 care nu contravin prezentei decizii.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea cauze au rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în sumă de 250 RON, să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, au declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A., calea de atac fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal), Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, în esenţă, a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile enunţate, învederând că, în mod greşit instanţa a constatat intervenirea prescripţiei şi a dispus încetarea procesului penal.

Astfel, a învederat că termenul de prescripţie pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în forma pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., este de 8 ani, a început să curgă în luna martie 2014 (cum a stabilit instanţa de apel) şi a fost întrerupt succesiv anterior publicării Deciziei nr. 297/2018, prin începerea urmăririi penale (ordonanţa nr. 81 l/P/2014 din data de 19.11.2014 reunită la data de 16.03.2017 la dosarul nr. x/2015, din care s-a disjuns la data de 20.09.2017 dosarul penal nr. x/2017), prin continuarea urmăririi penale (Ordonanţa nr. 458/P/2017din 09.10.2017), prin punerea în mişcare a acţiunii penale (Ordonanţele nr. 458/P/2017 din 10.10.2017), prin trimiterea în judecată a inculpatului la data de 22.03.2018, iar ulterior prin citarea succesivă a inculpatului la termenele de judecată din primă instanţă şi apel şi prin condamnarea sa în primă instanţă prin sentinţa penală nr. 137 din 31 martie 2022. Aceste acte de procedură au fost îndeplinite înainte de expirarea termenului general de prescripţie, potrivit normelor în vigoare din Noul C. pen.. Neluarea în considerare a actelor de procedură îndeplinite în perioada 25.06.2018-30.05.2022, conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, nu afectează cu nimic intervalul în care organele judiciare aveau posibilitatea tragerii la răspundere a inculpatului şi era previzibil că, termenul de prescripţie avea să se împlinească în 2030.

Începând cu data de 30.05.2022 au fost îndeplinite acte de procedură care, potrivit legii, trebuie aduse la cunoştinţa inculpatului, constând în citarea inculpatului la termenele de judecată şi măsurile dispuse în cadrul şedinţelor de judecată din apel, astfel încât noile întreruperi au făcut să curgă noi termene de prescripţie, limitate de această dată de regulile prescripţiei speciale.

Prin urmare, s-a considerat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii cu ocazia aprecierii asupra incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 lit. f) din C. proc. pen. [a intervenit (...) prescripţia] cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit reţinută împotriva inculpatului A., dispunând în mod nelegal încetarea procesului penal faţa de acesta.

Faţă de aspectele menţionate, parchetul a apreciat că în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalentă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspecţilor/inculpaţilor şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal), recurentul inculpat A., în esenţă, a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile enunţate, apreciind că, deşi existau motive de achitare întrucât fapta pentru care a fost trimis în judecată nu este prevăzută de legea penală, instanţa a constatat intervenirea prescripţiei şi a dispus încetarea procesului penal.

Astfel, recurentul inculpat A. a învederat că, pe de o parte, faptei îi lipseşte elementul material, iar pe de altă parte, nu s-a produs urmarea imediată, respectiv prejudiciul.

Potrivii art. 297 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de abuz în serviciu constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Analizând constituţionalitatea normei de incriminare mai sus citate, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 405/2016, că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Ca atare, prin Decizia nr. 405/2016, Curtea Constituţională a statuat că, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, principiul legalităţii incriminării presupune că numai legiuitorul primar poate stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, cu consecinţa sancţionării penale. Cu alte cuvinte, orice acuzaţie având ca obiect o faptă prin care s-au încălcat îndatoririle de serviciu va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea unei dispoziţii exprese a unei legi, ordonanţe simple sau ordonate de urgenţă a Guvernului, dispoziţie care să stabilească conduita corespunzătoare (atribuţia de serviciu) pe care subiectul activ ar fi trebuit să o urmeze în situaţia dată.

Recurentul inculpat A. a susţinut că atribuţiile sale de serviciu nu se regăsesc nici în Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, şi nici într-un alt act normativ cu putere de lege, ceea ce face ca fapta pentru care s-a dispus încetarea procesului penal să nu fie în realitate prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte urmarea imediată, recurentul inculpat A. a învederat că, deşi instanţa de apel a reţinut că ar fi vorba de un prejudiciu în valoare totală de 267.577 euro (echivalent 1.248.487,52 RON), creat în patrimoniul Ministerului Educaţiei Naţionale, în perioada martie 2014 - martie 2018, ca efect al neîncasării de către acest minister a unei chirii corespunzătoare valorii de piaţă pentru B., în realitate această urmare imediată nu există.

Astfel, recurentul inculpat A. a precizat că prin H.G. nr. 1159/2013, terenul, clădirile şi amenajările B. au fost trecute din administrarea Ministerului Educaţiei Naţionale în administrarea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat". Aşadar, în toată perioada în care se reţine că s-ar fi produs prejudiciul, Ministerul Educaţiei Naţionale nu putea în realitate, din punct de vedere legal, să încaseze nicio chirie asupra B., întrucât nu era titularul dreptului de administrare al acestui bun. Indiferent dacă cuantumul chiriei este apreciat ca fiind unul corect sau incorect, el nu se putea face venit la bugetul Ministerului Educaţiei Naţionale, context în care acest minister nu putea înregistra, în mod obiectiv, vreo pierdere rezultată din neîncasarea integrală sau parţială a chiriei.

În raport cu criticile formulate, recurentul inculpat A. a solicitat admiterea recursului în casaţie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., casarea deciziei penale nr. 30/A din 03.04.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2022, şi pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) şi, ca efect al dispunerii soluţiei de achitare, înlăturarea dispoziţiei de confiscare de la recurentul inculpat A. a sumei de 267.577 euro (echivalent 1.248.487,52 RON), având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din C. pen., măsurile de siguranţă pot fi luate numai faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - judecătorul de filtru, constatând că cererile de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 30 din data de 3 aprilie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2022 sunt introduse în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prev. de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din 11 septembrie 2023, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate şi a trimis cauza în vederea judecării recursurilor în casaţie la Completul de 5 Judecători - Penal P1 - 2023.

Analizând recursurile în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 30 din data de 3 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor, şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, atât Ministerul Public, cât şi recurentul inculpat au a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.

În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.

Cu privire la recursul în casaţie formulat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, acesta este nefondat.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.

În faza judecării cauzei în apel, instanţa supremă a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept şi situaţia factuală definitiv reţinută prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea dedusă judecăţii, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., este de 8 ani.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, nu au existat cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză.

Astfel, aşa cum a reţinut instanţa de apel, în cazul unei infracţiuni de rezultat, care are ca element material al laturii obiective a conţinutului constitutiv şi producerea unei pagube ca urmare imediată a laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii, infracţiunea nu s-ar putea consuma înainte ca acel contract să producă efecte (să intre în vigoare), iar paguba să se fi produs, iar prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit.

În cauză, primul prejudiciu creat în baza actului adiţional ce face obiectul acuzaţiei datează din luna martie 2014, astfel încât termenul de prescripţie generală de 8 ani a răspunderii penale s-a împlinit în luna martie 2022, astfel încât soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale este legală şi temeinică.

Referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs în casaţie s-a solicitat aceasta în considerarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19.

Ulterior, în concluziile sale, procurorul de şedinţă a invocat în susţinerea motivelor de recurs hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin.

Cu privire la această din urmă susţinere se constată, prioritar, că invocarea hotărârii preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susţinerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.

Cu privire la acest argument, reamintim că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.

Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.

Or, hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare a procesului penal nu poate fi analizată în raport de această decizie.

Astfel, la momentul pronunţării deciziei atacate, calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin decizia amintită, atrăgea incidenţa principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, cât şi prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate, fiindcă nu vizau prescripţia răspunderii penale.

În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).

Or, în speţă în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.".

De altfel, acest raţionament este reluat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în considerentele Hotărârii pronunţate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanţei de contencios constituţional amintite, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni.

Mai mult, invocarea de către parchet a incidenţei Hotărârii Curţii Europene de Justiţie din 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, pronunţată ulterior deciziei definitive atacate cu prezentul recurs în casaţie, este de natură să aducă atingere autorităţii de lucru judecat.

În privinţa importanţei pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) şi că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).

Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală naţională, întrebarea preliminară adresată Curţii de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă "Articolele 17, 20, 21 şi 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securităţii juridice tras din dreptul [Uniunii] şi jurisprudenţa [Curţii] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorităţii dreptului [Uniunii] şi nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiaşi principiu al priorităţii dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?", fiind relevantă mutatis mutandis şi în cauza de faţă.

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

În ceea ce priveşte recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat.

Prin cererea de recurs în casaţie, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. potrivit căruia "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", însă acesta nu critică soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a faptului că nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, ci motivele pe care se întemeiază recursul în casaţie privesc neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. atât în ceea ce priveşte lipsa elementului material al faptei (pct. A din cererea de recurs în casaţie), cât şi în ceea ce priveşte inexistenţa urmării imediate (pct. B).

Înalta Curte constată însă că aceste motive, privind neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii, se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Însă, pentru a se constata că este aplicabil cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., iar instanţa de recurs să procedeze la o analiză a elementelor constitutive ale infracţiunii, este necesar ca soluţia dispusă, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel să fi fost una de condamnare.

Or, în cauză, prin decizia recurată, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme nu a dispus o soluţie de condamnare a inculpatului, ci a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru fapta de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. pentru care inculpatul fusese trimis în judecată şi, pe cale de consecinţă, a dispus, în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A..

În consecinţă, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că motivele susţinute de către recurentul inculpat A. nu se încadrează în cazul de recurs invocat de către acesta.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 30 din data de 3 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 30 din data de 3 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2023.