Liability of public official for malicious petitioning: personal vs. institutional responsibility and abuse of right to petition

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă, sub nr. x/2018, la 28 martie 2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E., F. şi G., solicitând:

- obligarea pârâţilor B., C. şi D., în solidar, la plata sumei de 50.000 de euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin lezarea onorarei, demnităţii, reputaţiei, prestigiului;

- obligarea pârâtei E. la plata sumei de 10.000 de euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin lezarea onorarei, demnităţii, reputaţiei, prestigiului;

- obligarea pârâtului G. la plata sumei de 10.000 de euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin lezarea onorarei, demnităţii, reputaţiei, prestigiului;

- obligarea pârâtului F. la plata sumei de 5.000 de euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin lezarea onorarei, demnităţii, reputaţiei, prestigiului.

De asemenea, reclamanta a solicitat şi publicarea, pe propria cheltuială a pârâţilor, într-un ziar de circulaţie naţională, a hotărârii de condamnare ce se va pronunţa, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 640 din 29 mai 2019, Tribunalul Galaţi, secţia I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea fiecăruia dintre pârâţi să plătească reclamantei suma de 5.000 de RON, reprezentând daune morale, şi suma de 1.516,66 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamanta A. şi pârâţii E., F., G., B. şi D..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel

Prin decizia civilă nr. 48 A din 19 iunie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelurile declarate de pârâţii E., F., G., B. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 640/2019 pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată şi, în rejudecare, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G. şi, în consecinţă, a respins acţiunea promovată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

A respins, ca nefondată, acţiunea promovată în contradictoriu cu pârâţii E., F., B. şi D..

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul C. şi soluţia referitoare la cererea de publicare a hotărârii într-un ziar.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A..

A fost obligată reclamanta apelantă A. să plătească apelantei pârâte E. suma de 1.177,50 de RON, apelantului pârât F. suma de 1.000 RON, apelantului pârât G. suma de 1.677,50 de RON, apelantului pârât B. şi apelantei pârâte D. câte 5.063,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi în apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a avut în vedere următoarele:

Cu privire la nerespectarea de către prima instanţă a exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Curtea a apreciat că acest motiv de apel nu este fondat, întrucât, deşi Tribunalul a motivat pe scurt hotărârea sa, a examinat, în mod real, problemele esenţiale ce au fost supuse judecăţii, permiţând, astfel, exercitarea controlului judiciar.

Aşa cum s-a arătat şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţie obligă tribunalele să-şi motiveze hotărârile, dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor din proces (cauza Jorgerine et Lege împotriva Franţei, Hotărârea din 28 martie 2000). În consecinţă, nu se poate considera că sentinţa este nemotivată.

Având în vedere că, prin calea de atac, pârâtul G. pune în discuţie lipsa calităţii procesuale pasive, Curtea a analizat, cu prioritate, acest apel, fiind incidente, tangenţial, şi dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Din sesizarea nr. 2364/6 aprilie 2017 a Comunei Nicoreşti, jud. Galaţi, înregistrată sub nr. x/11 aprilie 2017 la Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii, rezultă că, la acea dată, U.A.T. Comuna Nicoreşti a sesizat Comisia din cadrul Senatului României cu potenţiala săvârşire de către reclamantă a unor fapte penale şi abateri disciplinare.

Din conţinutul acestei petiţii, rezultă că titularul ei este Comuna Nicoreşti, iar nu primarul acesteia (în cazul de faţă, pârâtul apelant G.), astfel că toate susţinerile făcute prin prezenta sesizare aparţin persoanei juridice Comuna Nicoreşti, iar nu pârâtului apelant G..

Este adevărat că sesizarea este semnată de apelant, dar acest aspect nu transferă o eventuală răspundere de la persoana juridică, în calitate de titular al unei eventuale obligaţii patrimoniale generate de săvârşirea unui delict civil, la reprezentantul său, persoana fizică.

Conform dispoziţiilor art. 25 alin. (3) C. civ., persoana juridică este forma de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 219 C. civ., faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, dacă au legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prevede că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie, iar, conform art. 21 alin. (1) din aceeaşi lege, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu.

Din sesizarea în discuţie, rezultă, fără echivoc, că faptele pretins ilicite, respectiv denunţarea cu titlu calomnios a reclamantei apelante, a fost făcută în strânsă legătură cu activitatea acestuia, astfel că răspunderea patrimonială pentru un eventual fapt ilicit cauzator de prejudicii aparţine Comunei, iar nu pârâtului apelant.

Aşa fiind, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G. este fondată şi se impune admiterea ei, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 36 şi a art. 480 alin. (1) C. proc. civ., în sensul schimbării sentinţei apelate, sub aspectul admiterii acţiunii în ceea ce îl priveşte pe pârât, şi, respectiv, respingerea acţiunii ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Având în vedere interdependenţa soluţiilor ce se pot pronunţa în legătură cu apelul reclamantei şi apelurile celorlalţi pârâţi apelanţi, Curtea a considerat că se impune analizarea prioritară a apelurilor pârâţilor, doar respingerea acestor apeluri putând conduce şi la analiza apelului reclamantei.

Din sesizarea nr. 667/6 aprilie 2017 adresată Senatului României - Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii, rezultă că apelanta pârâtă E. se plângea de faptul că reclamanta ar avea un comportament abuziv faţă de H., în sensul că intimidează primăriile asociate, primarii, auditorii financiari, dispune controale abuzive şi solicită persoanelor care controlează anumite rezultate, care să cauzeze prejudicii persoanei controlate.

Din analiza faptelor prezentate ca fiind abuzuri, dar şi din limbajul folosit de apelanta pârâtă E., nu rezultă, în niciun caz, că ar fi denigrat-o sau insultat-o pe reclamantă, ci că a exercitat doar dreptul de petiţionare.

Din sesizarea nr. 2833/7 aprilie 2017 adresată de pârâtul F. aceleiaşi Comisii, rezultă că acesta se plângea de activitatea auditorilor publici din cadrul Curţii de Conturi Galaţi, dar fără a nominaliza, în niciun fel, conducerea Curţii, implicit nici pe reclamanta A..

În aceste condiţii, chiar dacă se face trimitere la activitatea Curţii de Conturi Galaţi, nu este indicată, în niciun fel, persoana reclamantei, motiv pentru care nu se identifică nicio eventuală faptă ilicită ce i-ar putea aduce acesteia prejudicii morale.

Mai mult, nici în această sesizare nu se identifică un limbaj agresiv sau vindicativ, care să formeze convingerea că s-ar fi încălcat limitele exercitării dreptului la petiţionare.

Din sesizarea datată 10 februarie 2017 şi adresată concomitent mai multor instituţii ale Statului, rezultă că apelanţii pârâţi B. şi D., în calitate de auditori publici externi în cadrul Camerei de Conturi Galaţi, au adresat Preşedintelui Curţii de Conturi a României şi celorlalte persoane din conducerea instituţiei o sesizare privind exercitarea abuzivă a actului de management din partea reclamantei, care a refuzat să le acorde zile de concediu pentru rezolvarea unor situaţii presante (deşi altor auditori le acordase astfel de facilităţi) şi să le deconteze cheltuielile de transport în interesul serviciului.

Din sesizarea nr. 73459/7 martie 2017 adresată de apelanţii B., D., alături de C. şi I., în calitate de auditori publici externi în cadrul Camerei de Conturi Galaţi, rezultă că aceştia au adresat Preşedintelui Curţii de Conturi a României şi celorlalte persoane din conducerea instituţiei o sesizare privind exercitarea abuzivă a actului de management din partea reclamantei, care a impus auditorilor anumite condiţii de deplasare la entităţile controlate (numai cu autoturismul personal, în grupe de 3-4 auditori, sau cu mijloacele de transport în comun), în caz contrar refuzând să le deconteze cheltuielile de transport în interesul serviciului.

Nici din această sesizare nu rezultă că dreptul de petiţionare ar fi fost exercitat abuziv, cu rea-credinţă, chiar dacă reiese că ar exista o stare tensionată între auditorii externi şi conducerea Camerei Galaţi.

De altfel, o astfel de stare conflictuală şi o atmosferă tensionată rezultă chiar şi din Hotărârea privind raportul de cercetare disciplinară a reclamantei, unde se consemnează că nici reclamanta nu are o opinie foarte bună cu privire la unii auditori, cum sunt pârâţii din prezenta cauză, opinie exprimată chiar peste nivelul de "indignare" exprimat de sesizările pârâţilor, pe care îi consideră superficiali, slab pregătiţi profesional, că interpretează prevederile legale doar în funcţie de interesul personal, nu au capacitatea mentală de a înţelege prevederile legale şi logica legiuitorului, dau dovadă doar de dorinţă şi mai puţin de putinţă etc. (de ex., pag 56 din Hotărâre).

Totodată, şi alţi salariaţi ai Curţii au recunoscut existenţa unei situaţii conflictuale între unii auditori externi şi reclamantă, cum ar fi J., şef serviciu (pag. 173 din Hotărâre), situaţie care a determinat ca şi reclamanta să formuleze sesizări cu privire la eventuala săvârşire a unor abateri de la conduita profesională din partea pârâţilor.

Din declaraţia martorei I., rezultă, cu prisosinţă, această relaţie conflictuală între conducerea Camerei Galaţi şi personalul de execuţie, dialogul tensionat dintre cele două părţi fiind cauzat chiar şi de descoperirea unui dispozitiv de înregistrare audio, montat în birourile auditorilor, care a determinat formularea unei plângeri penale, sau de reproşul reclamantei adresat auditorilor că nu îi sunt loiali şi că lipsa loialităţii îi va pune în situaţii neplăcute.

Aceeaşi stare de tensiune rezultă şi din declaraţia martorei K., care a menţionat aceleaşi aspecte, inclusiv că unii auditori doreau demiterea reclamantei din funcţia de director.

Este adevărat că sesizările pârâţilor au determinat demararea de cercetări disciplinare cu privire la faptele pretins abuzive ale reclamantei şi că astfel de abateri de la Codul de conduită nu s-au confirmat, conform concluziilor Comisiei de disciplină, dar nu se poate identifica un abuz din partea pârâţilor şi nici faptul că dreptul lor de petiţionare a fost exercitat cu rea-credinţă şi doar pentru a aduce vătămări morale reclamantei.

Faptul că situaţia tensionată din cadrul Camerei Galaţi a ajuns şi la cunoştinţa personalului altor Camere nu este cauzat de pârâţi, ci de conducerea Curţii, care a diseminat informaţii cu privire la cele sesizate de pârâţi prin intermediul intranetului.

Astfel, nu li se poate imputa această faptă ca fiind cauzatoare de prejudicii, în condiţiile în care nu au determinat publicarea, prin intermediul intranetului, a nemulţumirilor lor, care au fost adresate direct conducerii Curţii.

Pârâţii apelanţi şi-au exercitat dreptul la petiţionare şi dreptul de a sesiza Camera cu eventuala încălcare a normelor Codului deontologic de către reclamantă, dreptul la viaţa privată, la demnitate, la propria imagine etc. (art. 71-73 C. civ.) nefiind încălcate prin sesizările pârâţilor (dreptul la libera exprimare - art. 70 din acelaşi Cod), dreptul de petiţionare fiind o limită dintre cele la care se referă art. 75 C. civ.

Fără a nega starea conflictuală existentă la nivelul Camerei Galaţi între conducerea instituţiei şi auditorii financiari, din nicio sesizare formulată de pârâţi nu rezultă mai mult decât o diferenţă de opinie cu privire la actul de management al reclamantei şi nu rezultă, în niciun caz, un limbaj violent sau injurios ori lipsit de minimă decenţă.

În aceste condiţii, în opoziţie cu opinia Tribunalului, Curtea a considerat că dreptul de petiţionare nu a fost exercitat de către pârâţi cu rea-credinţă ori abuziv, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 15 C. civ.

În concluzie, reclamanta nu a dovedit săvârşirea de către pârâţi a unei fapte ilicite, a vinovăţiei acestora şi nici a unei legături de cauzalitate între fapte şi prejudiciul moral încercat, motiv pentru care nu se poate institui răspunderea civilă delictuală, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind nefondată.

Având în vedere că nu se poate aprecia că actele pârâţilor reprezintă un delict civil şi nu se impune admiterea acţiunii, nu se mai impune nici a aprecia cu privire la obligarea pârâţilor să publice hotărârea în ziare de circulaţie naţională, ca o modalitate de reparare integrală a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, apelul reclamantei fiind respins ca nefondat.

Întrucât pârâtul C. nu a formulat apel în cauză, Curtea a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 477 C. proc. civ., referitoare la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, astfel că soluţia de admitere a apelului nu îl priveşte şi pe acest pârât.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru următoarele motive:

a.1. Hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G..

Instanţa de apel a constatat, eronat, că sesizarea nr. 2364/06 aprilie 2017 a fost formulată de U.A.T. Nicoreşti, jud. Galaţi, ca titular al petiţiei adresate Comisiei pentru cercetarea abuzurilor din Senat, şi nu de către apelantul pârât, în nume personal, folosindu-se de calitatea de primar al comunei, reţinând, astfel, că, deşi sesizarea este semnată de apelant, acest aspect nu "transferă răspunderea de la persoana juridică", ca titulară de drepturi şi obligaţii. Ca atare, instanţa de apel, prin interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 219 C. civ., reţine că, în cauză, poate fi vorba doar despre răspunderea persoanei juridice - U.A.T. Nicoreşti, pentru faptele licite sau ilicite săvârşite de "organul de conducere" al acesteia, care obligă şi persoana juridică în sine, dacă aceste fapte au legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

În speţa de faţă, recurenta a argumentat şi probat îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale, inclusiv în ceea ce-l priveşte pe pârâtul G., care a formulat sesizarea denigratoare în nume personal, şi nu în virtutea funcţiei de reprezentare a U.A.T. ori în exercitarea atribuţiilor de primar, aşa cum sunt reglementate, explicit şi limitativ, de normele de drept public, respectiv de art. 61 din Legea nr. 215/2001 (republicată), privind administraţia publică locală - în vigoare la data faptelor, preluate în noua reglementare de art. 154 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Conform acestui text de lege, "(1) Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică.

(2) Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai administraţiei publice centrale, ale prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean în condiţiile legii. (...)

(5) Primarul conduce serviciile publice locale.".

În acelaşi sens, şi tot limitativ şi explicit, statuează şi art. 63 din Legea nr. 215/2001, în vigoare la data faptelor, prevăzând că primarul îndeplineşte atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii, în relaţia cu consiliul local, referitoare la bugetul local, privind serviciile publice asigurate cetăţenilor ş.a.

De asemenea, art. 25 prevede că primarul este un ales local şi îndeplineşte o funcţie de autoritate publică, iar art. 23 explicitează că "autorităţile administraţiei publice (...) sunt consiliile locale (...), ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive (...)", prin acestea realizându-se autonomia locală, reglementată de aceeaşi lege.

Astfel, niciuna dintre aceste atribuţii explicitate de legiuitor în normele de drept public nu-i conferă primarului calitatea de "organ de conducere" al persoanei juridice de drept public - Unitatea Administrativ Teritorială, în înţelesul prevăzut de art. 219 C. civ.

Potrivit normelor de drept administrativ evocate, primarul U.A.T. reprezintă autoritatea executivă a acesteia şi este cel care asigură punerea în aplicare a dispoziţiilor legale, pe de o parte, cât şi a actelor administrative emise de autorităţile publice ale administraţiei centrale, precum şi ale autorităţilor deliberative a U.A.T. - respectiv punerea în executare a hotărârilor Consiliului local.

În plus, în sensul art. 219 C. civ., pe lângă condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei juridice, este necesară şi o condiţie specială: fapta ilicită trebuie să fi fost săvârşită de organul de conducere sau de administrare în legătura cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce le-au fost încredinţate. Prin urmare, dacă fapta ilicită săvârşită de persoana sau persoanele care au calitatea de organ sau, după caz, de organe ale persoanei juridice este cu totul străină de funcţiile lor, aceasta nu poate constitui fapta ilicită a persoanei juridice, angajând doar răspunderea exclusivă a acelor persoane, în condiţiile art. 1357 -1371 C. civ.

Raportat la aceste considerente şi textele legale sus-invocate, pârâtul a săvârşit fapta ilicită în afara scopului funcţiilor prevăzute de lege - în calitatea sa de primar, precum şi în afara scopului persoanei U.A.T. Nicoreşti, fapta neavând nicio legătură cu funcţia încredinţată/exercitată, aceea de primar.

Şi din punct de vedere formal, sesizarea pârâtului apelant, adresată Parlamentului României, a reprezentat, de facto, o petiţie formulată de acesta în nume personal, fără a se face vreo referire la abilitarea semnatarului de către autoritatea deliberativă a U.A.T. ori fără a se face trimitere la norme şi dispoziţii legale care să întemeieze în fapt/drept un astfel de demers. În consecinţă, atât din forma, cât şi din conţinutul sesizării, raportat la prevederile legale de abilitare (Legea nr. 215/2001- în vigoare la data faptelor), nu rezultă că pârâtul ar fi acţionat în baza şi în exercitarea funcţiilor prevăzute limitativ şi explicit de lege şi că acesta ar fi "reprezentat" U.A.T. - ca persoană juridică de drept public, în relaţia cu Parlamentul României, prin petiţia expediată acestuia, în care îşi exprimă nemulţumiri personale la adresa conducerii unei alte instituţii publice, şi nu acţionează pentru apărarea unui drept sau interes legitim public, în numele cetăţenilor care l-au ales.

Mai mult, însuşi pârâtul a recunoscut formularea sesizării în contextul unei conivenţe anterioare cu ceilalţi pârâţi, susţinând, în întâmpinarea depusă la fond, că "(...) a aflat de la o parte din auditori ai Camerei de Conturi şi de la primarii din judeţul Galaţi că d-na directoare şi-a creat o imagine şi un respect prin intimidare şi ameninţări (...)" - aspect reţinut corect de instanţa de fond în urma administrării probelor cauzei şi care a stabilit că s-au formulat mai multe sesizări pentru a se da credibilitate acestora, împrejurare care exclude, de plano, orice susţinere a pârâtului, că ar fi acţionat în numele şi pentru U.A.T., în calitatea sa de organ al administraţiei publice locale.

Astfel, deşi instanţa de apel a recurs la normele privind răspunderea civilă delictuală, le-a încălcat în litera şi spiritul lor, prin raportare eronată la art. 219 C. civ., în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G..

a.2. Hotărârea a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 15 şi art. 1353 C. civ.

În esenţă, potrivit normelor de drept material sus-evocate, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credinţe.

Instanţa de apel a considerat că dreptul de petiţionare nu a fost exercitat de către pârâţi cu rea-credinţă ori abuziv, astfel că nu a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 15 C. civ.. Pentru a ajunge la un astfel de raţionament, Curtea reduce plângerile şi sesizările pârâţilor la o analiză simplistă şi superficială, concluzionând, în esenţă, că, prin limbajul folosit şi prin conţinutul acestora, nu rezultă că dreptul de petiţionare ar fi fost exercitat de către părţile menţionate cu rea-credinţă ori abuziv.

În doctrina juridică, abuzul de drept a fost definit ca fiind "exercitarea unui drept cu încălcarea principiilor exercitării sale". În egală măsură, jurisprudenţa a calificat abuzul de drept ca fiind o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, în structura căreia trebuie să coexiste cele două elemente, unul subiectiv - reaua credinţă şi unul obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea sa.

Potrivit art. 51 din Constituţia României:

"(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.

(2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.".

Din perspectiva acestor considerente doctrinare şi jurisprudenţiale, raportat la norma constituţională, în mod greşit, instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 15 şi art. 1353 C. civ., ignorând că probatoriul administrat cauzei conturează, pe deplin, în situaţia pârâţilor, întrunirea caracterelor esenţiale care se circumscriu noţiunii de abuz de drept, respectiv, că aceştia şi-au exercitat dreptul subiectiv civil de a petiţiona prin nesocotirea scopului social pentru care a fost instituit şi recunoscut, cu nesocotirea legii şi a moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale.

În raport cu caracterele abuzului de drept, conturând gravitatea faptelor ilicite - au fost dovedite, în cauză, atât caracterul defăimător şi nefondat al acuzaţiilor, cât şi insistenta pârâţilor în atitudinea delictuală, conivenţa acestora şi scopul comun urmărit.

În acest sens, recurenta evocă sesizările repetate formulate de către pârâţi, aria extinsă a instituţiilor sesizate, raportul privind procedura de cercetare disciplinară prealabilă a faptelor sesizate în ceea ce priveşte conduita profesională a reclamantei, precum şi ordonanţa de clasare, disjungere şi declinare a competenţei emisă de D.N.A. Galaţi la 9 august 2018, din care rezultă că acuzaţiile aduse reclamantei nu s-au confirmat; mai mult, pârâţii au achiesat la aceste soluţii prin neexercitarea căilor legale de atac.

Suplimentar, activitatea delictuală a pârâţilor este calificată prin chiar scopul comun şi explicit urmărit, întrucât, urmare a nemulţumirilor personale (fie date de calificativele profesionale slabe - cazul auditorilor externi, fie de constatările şi masurile dispuse de Camera de Conturi, sub coordonarea reclamantei, în cazul pârâţilor reprezentanţi ai entităţilor verificate), aceştia au pornit o campanie de denigrare profesională şi personală a reclamantei, urmărind sancţionarea şi, în cele din urmă, destituirea sa din funcţia de director.

Este, de asemenea, dovedită, în cauză, conivenţa pârâţilor, edificatoare în acest sens fiind întâmpinarea formulată de către pârâtul G..

În atare condiţii, este evident că dreptul de a petiţiona al pârâţilor a fost exercitat cu rea-credinţă, afirmaţiile lor din cuprinsul sesizărilor fiind lipsite de vreo bază factuală, impactul acestora asupra reclamantei şi vieţii sale private, inclusiv în componenta sa profesională, a fost semnificativ, având în vedere că numeroase persoane, printre care şi colegi de serviciu ai acesteia, care luaseră cunoştinţă de cuprinsul sesizărilor, au început să-şi pună serioase semne de întrebare cu privire la integritatea profesională şi morală a acesteia, aşa cum a rezultat din depoziţiile martorilor.

Raportând situaţia factuală a cauzei la normele constituţionale ale art. 53 şi art. 57 din legea fundamentală, potrivit cărora dreptul de a petiţiona este recunoscut cetăţenilor, încă aceştia trebuie să-1 exercite cu bună-credinţă, fără a încalcă drepturile şi libertăţile altora, se impune concluzia că pârâţii şi-au exercitat dreptul de a formula plângeri şi petiţii cu rea-credinţă, deturnându-1 de la scopul în vederea căruia a fost edictat de legiuitor, încălcându-i, astfel, reclamantei recurente demnitatea, onoarea şi dreptul la propria imagine, ceea ce contravine prevederilor art. 30 din Constituţia României.

Potrivit art. 14 C. civ. - "orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile (...) cu bună-credinţă, în acord cu ordinea şi cu bunele moravuri"; în măsura în care dreptul este exercitat cu rea-credinţă, prin deturnarea acestuia de la scopul social în vederea căruia a fost recunoscut şi, respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de protecţie juridică. Astfel, abuzul de drept implică exercitarea dreptului subiectiv în cadrul limitelor sale externe, materiale sau juridice, dar prin nesocotirea limitelor sale interne, determinat de faptul că s-a produs o deturnare a dreptului de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut.

Instanţa de apel s-a limitat la o analiză exclusivă a exercitării dreptului subiectiv al pârâţilor doar din perspectiva limitelor sale externe - materiale sau juridice, examinând formal conţinutul sesizărilor acestora şi nerealizând o analiză pertinentă şi atotcuprinzătoare cu privire la mecanismul abuzului de drept, în contextul scopului de a acoperi spaţiul liber dintre exerciţiul normal al dreptului şi fapta ilicită. S-a dovedit, în cauză, că pârâţii au acţionat exclusiv în satisfacerea interesului subiectiv şi în considerarea nemulţumirilor personale determinate de verificările de audit ori de calificativele primite în urma evaluărilor, după caz, ceea ce contravine legii şi bunelor moravuri.

Mai mult, din perspectiva dreptului la liberă exprimare - invocat, de asemenea, de pârâţi în justificarea demersurilor lor exercitate cu rea-credinţă, s-a probat cauzei - aşa cum, în mod just, a constatat instanţa de fond, că şi acesta a fost deturnat de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut de lege, raportat la conivenţa semnatarilor şi la multitudinea sesizărilor formulate şi trimise repetitiv mai multor instituţii ale statului, unele la foarte scurt timp, fără a se aştepta soluţionarea, în scopul vădit al destituirii reclamantei.

b. Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G. - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Interpretând normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice, instanţa de apel a stabilit, eronat, limitele de analiză la dispoziţiile art. 219 C. civ., reţinând că primarul reprezintă "organul de conducere" al U.A.T., astfel încât excepţia invocată de pârât, prin cererea introductivă de apel, nu a primit o corectă şi legală dezlegare, fiind încălcate dispoziţiile art. 36 C. proc. civ.

Potrivit normei de procedură, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Recurenta a probat existenţa unei identităţi între persoanele pârâte, pe de o parte - inclusiv în ceea ce-l priveşte pe pârâtul G., şi, pe de altă parte, persoanele obligate potrivit raportului juridic dedus judecăţii. Întrucât calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se poate realiza interesul reclamantei, iar sesizarea adresată Parlamentului României a fost formulată în nume şi în interes personal de către pârâtul G., şi nu în exercitarea funcţiei de reprezentare a intereselor U.A.T., în sensul stabilit de normele de drept public anterior evocate din Legea nr. 215/2001 - în vigoare la data faptelor, instanţa de apel, în baza rolului său devolutiv în analiza fondului, trebuia să constate că pârâtul justifică calitate procesuală pasivă, astfel încât excepţia trebuia respinsă ca neîntemeiată.

Stabilind "răspunderea" în sarcina persoanei juridice de drept public, instanţa de apel a încălcat şi principiul disponibilităţii, reglementat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece, deşi reclamanta, prin acţiunea introductivă, a precizat, explicit, situaţia factuală a cauzei şi persoana obligată prin raportul juridic dedus judecăţii - dovedind corespondenţa dintre calitatea procesuală a pârâtului G. şi raportul juridic litigios, calitatea procesuală a pârâtului a fost analizată exclusiv din punct de vedere al "formei" sesizării, reţinându-se eronat că titularul cererii este Comuna Nicoreşti, care ar fi făcut afirmaţii denigratoare la adresa recurentei.

Instanţa de apel nu a avut rol activ în vederea pronunţării unei hotărâri legale, neîndeplinindu-şi obligaţiile prevăzute, în sarcina sa, de dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

De asemenea, au fost nerespectate şi dispoziţiile art. 479 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că instanţa de apel "(...) va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) (...)".

Instanţa de apel, cu ignorarea rolului său de devoluţiune asupra fondului, nu doar că respinge administrarea probei testimoniale în calea de atac, dar, prin simpla reinterpretare a probatoriului cauzei, fără a readministra probele fondului ori a administra probe noi, îşi formulează un raţionament în opoziţie cu opinia Tribunalului, stabilind că dreptul de petiţionare nu a fost exercitat cu rea-credinţă ori abuziv. În privinţa pârâtului G., nu procedează nici măcar la o simplă verificare a temeiurilor juridice în baza cărora acesta a formulat şi expediat sesizarea împotriva reclamantei, atât timp cât conţinutul acestei sesizări, din punct de vedere formal ori de fond, nu se referea şi nu invoca un astfel de temei, izvorât din lege, care să-l fi abilitat pe primarul U.A.T. să solicite Parlamentului României destituirea unei persoane dintr-o funcţie publică.

În atare condiţii, hotărârea atacată este nelegală, producând recurentei o vătămare în sensul art. 175 alin. (2) C. proc. civ., ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea acesteia în temeiul art. 488 pct. 5.

c. Decizia este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctele de vedere ale instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia adoptată.

Contrar dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., care impun obligaţia interpretării coroborate a probatoriului, Curtea de Apel îşi întemeiază raţionamentul logico-juridic expus în motivare, acordând valoare şi eficienţă probatorie determinantă doar acelor probe folosite în sprijinul pronunţării unei hotărâri de admitere a apelului părţilor, modificării situaţiei de fapt şi schimbării soluţiei instanţei de fond.

Mai mult, procedează la interpretarea eronată şi trunchiată a probelor, cu referire la declaraţia martorei K., pe care o valorifică exclusiv pentru a atesta starea de tensiune existentă între părţile litigiului, constatând că aceasta este o împrejurare preexistentă, de natură a-i îndreptăţi pe pârâţi să exercite dreptul la petiţionare în orice manieră.

Aceeaşi declaraţie a martorei, prin care se oferă date şi informaţii explicite şi exacte, ce ar fi fost relevante pentru instanţă în a-şi forma convingerea privitor la reaua-credinţă a pârâţilor şi intenţia acestora de a produce prejudiciu reclamantei, nu a fost valorificată, deşi proba era esenţială, întrucât stabilea, fără dubiu, că pârâţii intenţionau îndepărtarea acesteia din funcţia publică de conducere, ceea ce contravine scopului social consacrat de legiuitor prin exercitarea dreptului de a petiţiona şi a dreptului la liberă exprimare.

Raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel s-a format prin interpretarea eronată a probelor şi a conţinutului actelor de sesizare formulate de pârâţi, Curtea analizându-le pe acestea din urmă doar din perspectiva unui limbaj "violent sau injurios sau lipsit de minimă decenţă". S-a omis însă să se ia în examinare elementele constitutive ale faptului ilicit şi vinovăţia făptuitorilor, din perspectiva nu a modului de formulare a petiţiilor în sine şi a limbajului - în conţinutul său semantic, ignorându-se că aceste petiţii au cuprins delaţiuni nefondate, învinuiri şi acuze nereale, având ca scop imediat posibila tragere la răspundere juridică a reclamantei, dar şi în realizarea unui scop subsecvent - îndepărtarea acesteia din funcţia de conducere a Camerei de Conturi Galaţi.

În atare condiţii, hotărârea atacată - sub aspectul considerentelor, nu a lămurit, pe deplin, situaţia de fapt şi nu a examinat toate argumentele relevante ale reclamantei, nu a făcut referire explicită la toate probele cauzei, nu a răspuns, în fapt şi în drept, la toate pretenţiile şi apărările din proces, aşa cum au fost invocate de reclamantă la fond şi în calea de atac, astfel încât nici raţionamentul logico-juridic nu este unul solid şi convingător, de natură a conduce la soluţia cuprinsă în decizie.

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii pârâţi B. şi D. au depus întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea căii de atac şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a hotărârii atacate.

Intimaţii pârâţi G., E. şi F. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de către reclamanta A., ca nefondat.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinările formulate de pârâţi, solicitând înlăturarea apărărilor evocate de către aceste părţi.

6. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat la 27 noiembrie 2020, pe rolul secţiei I civile a instanţei supreme.

Prin rezoluţia din 8 decembrie 2020, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii, în principiu, a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, intimatul pârât G. depunând punct de vedere, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 48 A din 19 iunie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 12 mai 2022, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor. Sub aspectul nulităţii recursului, a considerat că parte din critici se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. -ele 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

a.1. Criticile referitoare la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G. sunt întemeiate.

În esenţă, instanţa de apel apreciază că titularul petiţiei nr. 2364/6 aprilie 2017 este unitatea administrativ-teritorială Comuna Nicoreşti, iar nu primarul acesteia, care este doar semnatarul cererii adresate Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii din cadrul Senatului României, aspect care ar rezulta din conţinutul sesizării, pe care însă nu-l explicitează. În alţi termeni, Curtea ar fi trebuit să verifice şi să argumenteze în ce măsură cele relatate în cuprinsul petiţiei, în legătură cu modalitatea de desfăşurare a activităţii reclamantei, reprezintă chestiuni probabil a aduce atingere intereselor unităţii administrativ-teritoriale şi colectivităţii căreia îi aparţine, pentru a se putea pune problema că aceasta ar fi titulara cererii semnate de primar, în calitate de reprezentant al comunei, sau dacă vizează aspecte prejudiciabile pentru acesta din urmă, fie în legătură cu activitatea sa de primar, fie în nume propriu.

Pe de altă parte, şi din perspectiva raţionamentului instanţei de apel, în mod greşit, aceasta consideră că numai persoana juridică poate fi răspunzătoare pentru faptele ilicite pretinse de reclamantă, omiţând să aplice dispoziţiile art. 219 alin. (2) C. civ., care menţionează că faptele ilicite săvârşite de organele persoanei juridice atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persona juridică, cât şi faţă de terţi, cum este cazul reclamantei. Prin urmare, în funcţie de solvabilitatea debitorului, aceasta are un drept de opţiune între a chema în judecată, pentru faptul ilicit reclamat, fie însăşi persoana juridică, fie organele persoanei juridice, fie pe ambii debitori.

În niciun caz, răspunderea persoanei juridice pentru fapta ilicită săvârşită de organele sale nu exclude răspunderea organelor persoanei juridice, cum, în mod eronat, a considerat instanţa de apel.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la comiterea faptei pretins ilicite în nume personal de către pârât, folosindu-se de calitatea sa de primar, iar nu în calitate de primar sau de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, acestea nu interesează din perspectiva soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G., de vreme ce partea menţionată justifică legitimitate procesuală în ambele cazuri, doar temeiul juridic fiind parţial diferit (art. 1357 şi următoarele C. civ., în cazul răspunderii pentru fapta proprie, art. 219 cu referire la art. 1357 şi următoarele C. civ., în cazul răspunderii ca organ al persoanei juridice). În plus, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat ambele textele de lege, astfel că nu s-ar putea reţine o eventuală încălcare a cauzei juridice a cererii. De asemenea, decizia Curţii referitoare la excepţia în discuţie s-a fundamentat pe interpretarea art. 219 C. civ., astfel încât şi criticile recurentei în legătură cu soluţia dată excepţiei trebuie verificate din perspectiva acestui text de lege, în condiţiile sus-arătate.

Pe de altă parte, susţinerea conform căreia sesizarea formulată de pârât ar reprezenta un demers personal al acestei părţi, în efectuarea căruia s-ar fi folosit de calitatea de primar, interesează fondul cauzei, în contextul în care reclamanta pretinde, ca sursă a prejudiciului de imagine, exercitarea abuzivă a dreptului de petiţionare. Or, această problemă pune în dezbatere un mecanism complex, al abuzului de drept, în cadrul căruia, folosirea unei anumite calităţi, de organ al autorităţii publice, dacă se dovedeşte a fi întemeiată critica, are semnificaţie juridică în ceea ce priveşte atitudinea subiectivă cu care a acţionat partea în exercitarea dreptului de petiţionare. Prin urmare, la acest moment procesual, nu pot fi examinate susţinerile în discuţie, de vreme ce decizia instanţei de apel a vizat o chestiune prealabilă fondului cauzei, respectiv calitatea procesuală pasivă a pârâtului, soluţia fiind de admitere a excepţiei.

Cum, pentru argumentele arătate în precedent, în mod greşit, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G., ceea ce va determina admiterea recursului şi casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare, instanţa de apel va proceda la verificarea susţinerilor reclamantei privind exercitarea dreptului de petiţionare cu rea-credinţă de către acesta, raportat la atribuţiile stabilite de lege în sarcina sa, în calitate de primar, conform textelor de lege evocate în recurs, respectiv art. 23, 25, 61, 63 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, în forma în vigoare la data sesizării, iar nu numai din perspectiva art. 21 şi 62 din acelaşi act normativ, reţinut de Curte la admiterea excepţiei. În alţi termeni, instanţa va evalua, raportat la conţinutul petiţiei şi la atribuţiile legale, în ce măsură demersul pârâtului G. a fost exercitat în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate, în sensul art. 219 alin. (1) C. civ. sau, dimpotrivă, în interes personal, folosindu-se de calitatea de primar, conform celor susţinute de reclamantă. Astfel cum, în mod corect, a arătat şi recurenta, aplicarea semnăturii pârâtului pe sesizare, aferente calităţii de primar, este doar un aspect formal, dar nu şi suficient pentru lămurirea aspectelor invocate de reclamantă.

În consecinţă, sub acest prim motiv de recurs, Înalta Curte constată că susţinerile reclamantei sunt întemeiate, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel procedând la o interpretare greşită şi incompletă a dispoziţiilor art. 219 C. civ.

a.2. În cadrul acestui punct al cererii de recurs, reclamanta invocă atât încălcarea dispoziţiilor de drept substanţial (art. 14, art. 15 şi art. 1353 C. civ., art. 30 din Constituţia României), cât şi motivarea superficială a deciziei în contextul necercetării unor aspecte determinante în conturarea abuzului de drept pretins săvârşit de pârâţi, critici care fundamentează, în realitate, motive de casare distincte, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi verificate ca atare de către prezenta instanţă.

Referitor la argumentarea deficitară a hotărârii atacate, alegaţiile recurentei sunt întemeiate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Instanţa de apel s-a limitat să expună, în considerentele hotărârii, formularea a cinci sesizări de către pârâţi, concluzionând, mai puţin în ceea ce-l priveşte pe pârâtul G., pentru care a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive, că, din analiza faptelor relatate în conţinutul petiţiilor şi din limbajul folosit nu rezultă exercitarea cu rea-credinţă a dreptului de petiţionare. Totodată, Curtea a insistat pe starea tensionată dintre părţi în contextul în care şi reclamanta, la rândul său, a formulat mai multe sesizări împotriva pârâţilor, constatând, în final, că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana acestor părţi.

În esenţă, recurenta a invocat, în litigiul de faţă, exercitarea abuzivă de către pârâţi a dreptului de petiţionare şi a dreptului la liberă exprimare, prin acţiunea concertată a acestora, în scopul denigrării sale şi atragerii răspunderii disciplinare şi penale, a înlăturării din funcţia de director al Camerei de Conturi Galaţi, cu consecinţe grave în ceea ce priveşte afectarea onoarei, demnităţii, reputaţiei şi prestigiului reclamantei.

Atât dreptul la demnitate şi dreptul la propria imagine, astfel cum sunt reglementate în art. 72 şi 73 C. civ., cât şi dreptul la libera exprimare, reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 din Constituţia României, art. 70 C. civ., dar şi dreptul de petiţionare, reglementat de art. 51 din legea fundamentală, beneficiază de o protecţie egală din partea legii naţionale şi europene. Pe de altă parte, exercitarea drepturilor şi a libertăţilor constituţionale trebuie să se realizeze cu bună-credinţă, în scopul pentru care au fost recunoscute de către legiuitor şi fără consecinţe vătămătoare pentru terţe persoane, conform art. 57 din Constituţia României şi art. 14 C. civ.

În acest context, în legislaţia civilă actuală, s-a codificat instituţia abuzului de drept (art. 15 C. civ.) şi, totodată, dacă se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, abuzul de drept poate atrage răspunderea civilă, prin obligarea autorului la daune interese (art. 1357 cu referire la art. 1353 C. civ.).

Astfel cum, în mod corect, a arătat şi recurenta, abuzul de drept reprezintă un mecanism complex, care implică exercitarea unui drept subiectiv, în speţă, dreptul de petiţionare şi dreptul la liberă exprimare, cu încălcarea principiilor exercitării sale.

Conform art. 15 C. civ., "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe". Prima teză din textul de lege enunţat vizează exercitarea dreptului cu intenţia de a cauza altuia un prejudiciu de natură materială sau morală, respectiv "în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul".

În măsura în care nu poate fi reţinută vinovăţia autorului sub forma intenţiei de a produce altuia un prejudiciu, răspunderea va putea fi antrenată doar dacă este incidentă cea de-a doua teză a articolului de lege menţionat, şi anume în ipoteza în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe, evident, sub rezerva producerii unui prejudiciu. Caracterul excesiv al exercitării dreptului presupune valorificarea acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altei persoane un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, corespunzător scopului pentru care a fost recunoscut de legiuitor şi în acord cu limitele sale.

Prin urmare, exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii: 1. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a moralei (art. 14 alin. (1) C. civ.); 2. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material, cât şi de ordin juridic; 3. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege, iar nu în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe (art. 15 C. civ.); 4. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă (art. 57 din Constituţie, art. 14 alin. (1) C. civ.).

Abuzul de drept vizează numai ultimele două principii dintre cele enumerate mai sus, în alţi termeni, se poate reţine în cazul în care titularul dreptului, cu rea-credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui, după cum rezultă din interpretarea art. 15 C. civ.. Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, şi anume unul subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului subiectiv civil, şi unul obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, faptul săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.

Cum s-a arătat deja în precedent, instanţa de apel nu a procedat la o analiză a circumstanţelor cauzei şi nu a verificat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor din perspectiva acestui mecanism complex al abuzului de drept, rezumându-se să redea nemulţumirile exprimate în petiţiile formulate de pârâţi şi să concluzioneze că dreptul de petiţionare şi de liberă exprimare nu au fost exercitate cu rea credinţă, insistând, totodată, pe starea conflictuală dintre părţi în ipoteza în care şi recurenta a formulat mai multe petiţii împotriva adversarilor. Curtea a omis însă să examineze susţinerile evocate de reclamantă în toate fazele procesuale, determinante în soluţionarea cauzei, analiză în absenţa căreia nu se poate concluziona, la acest moment procesual, dacă sunt sau nu întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 1357 C. civ.

Astfel, instanţa de apel nu a verificat dacă cele imputate de către pârâţi în activitatea desfăşurată de reclamantă în legătură cu aceştia şi expuse în cuprinsul petiţiilor au o suficientă bază factuală, în contextul în care demersurile lor prin care au intenţionat atragerea răspunderii penale şi disciplinare a părţii adverse s-au finalizat cu soluţii favorabile acesteia, împotriva cărora recurenta susţine că nu s-au declanşat căi de atac. Or, exercitarea dreptului la liberă exprimare este subordonată acţionării cu bună credinţă, în raport cu care, pentru fapte concrete reproşate reclamantei, trebuie să existe o bază factuală, în sensul dovedirii că cele afirmate sunt reale sau, cel puţin, demne de crezare.

De asemenea, Curtea de Apel nu a examinat aspectele pretinse în legătură cu conivenţa pârâţilor în exercitarea dreptului de petiţionare cu deturnarea scopului pentru care a fost recunoscut de către legiuitor şi nici circumstanţe ca numărul repetat al sesizărilor şi aria extinsă a instituţiilor sesizate, elemente relevante în calificarea faptelor acestora ca reprezentând sau nu un abuz de drept.

Simpla raportare la conţinutul petiţiilor, fără o analiză a mecanismului abuzului de drept şi a libertăţii de exprimare din perspectiva tuturor chestiunilor susţinute de reclamantă, nu reprezintă o motivare care să respecte cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi, deci, nu este aptă să fundamenteze raţionamentul instanţei de apel în pronunţarea deciziei atacate. În consecinţă, sub acest aspect, sunt întrunite condiţiile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce va conduce la admiterea recursului şi la casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să examineze toate elementele evocate în precedent.

În raport de această soluţie, în absenţa unei motivări complete a deciziei atacate, în cadrul prezentului recurs nu se poate verifica legalitatea hotărârii din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv cele vizând incidenţa art. 15, art. 1353 şi art. 1357 C. civ., urmând ca instanţa de apel să procedeze, în rejudecare, la examinarea celor susţinute de recurentă sub acest aspect.

b. Pentru argumentele deja prezentate în cadrul analizei primului motiv de recurs, pârâtul G. justifică legitimare procesuală pasivă în litigiul de faţă, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte această parte, Curtea procedând şi la încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., ceea ce va atrage casarea deciziei şi pentru cazul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Referitor la nerespectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, prevăzut de art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (6) C. proc. civ., susţinerile recurentei nu pot fi primite, întrucât raţionamentul instanţei, deşi greşit din perspectiva modalităţii de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a lui G., respectă limitele de învestire, legitimarea procesuală fiind verificată în persoana pârâtului indicat de reclamantă în cererea de chemare în judecată. În alţi termeni, deşi reţine că titularul petiţiei este Comuna Nicoreşti şi, ca atare, aceasta ar putea fi atrasă în proces, nu dispune introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a unităţii administrativ-teritoriale, ci consideră, în mod eronat, că G. nu justifică legitimare pasivă.

Nici criticile privind încălcarea art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Rolul activ al judecătorului presupune obligaţia instanţei de judecată de a stabili starea de fapt si de drept din speţă, în scopul aflării adevărului, atunci când este învestită cu situaţii de fapt ori raporturi juridice complexe, iar părţile nu au propus probe ori probele administrate, la propunerea lor, sunt insuficiente. Or, respingerea probei testimoniale solicitate de reclamantă în apel şi nerefacerea probatoriului administrat în primă instanţă sau neadministrarea unor probei noi nu se subsumează încălcării rolului activ al instanţei, de vreme ce proba a fost propusă, iar instanţa a respins-o, considerând că probele deja administrate sunt suficiente pentru soluţionarea litigiului. Recurenta supune dezbaterii, în realitate, utilitatea probei testimoniale, aspect care nu poate fi cenzurat în recurs, în condiţiile în care cazurile de casare prevăzute în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu includ şi motive de netemeinicie a deciziei atacate, ci doar de nelegalitate. De asemenea, soluţionarea diferită a cauzei în calea de atac în raport cu hotărârea primei instanţe nu presupune, în mod necesar, refacerea sau administrarea unor probe noi, neputându-se reţine, astfel, încălcarea art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la temeiurile de drept care ar viza abilitarea pârâtului G. de a formula petiţia adresată Comisiei pentru cercetarea abuzurilor din cadrul Senatului României, acestea urmează a fi cercetate de instanţa de rejudecare, conform celor menţionate în examinarea primului motiv de recurs.

c. În ceea ce priveşte motivarea incompletă a deciziei, fără lămurirea anumitor aspecte, determinante în soluţionarea cauzei, această chestiune a format deja obiect de analiză în precedent, criticile recurentei fiind primite din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât nu se impune reluarea considerentelor respective.

Pe de altă parte, interpretarea probelor de către instanţa de apel (declaraţia martorei K.), care a condus la o anumită evaluare a situaţiei de fapt, excede motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nu poate forma obiect al verificării în prezenta cale de atac.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 şi art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 48 A din 19 iunie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2022.