Scope of review in civil cassation: exclusion of factual reevaluation and appellate discretion in quantifying non-patrimonial damages under Art. 253 Civil Code

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată iniţial la 21 decembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la prezentarea de scuze, în mod public, într-un ziar de circulaţie naţională; obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro şi a cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 10252 din 1 iulie 2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 496 din 11 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamantul A..

3. Decizia pronunţată de curtea de apel în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 861A din 24 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 496 din 11 aprilie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 227 din 30 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 861A din 24 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

5. Decizia pronunţată de curtea de apel în rejudecare

Prin decizia nr. 906 din 7 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 496 din 11 aprilie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2000 euro, în echivalent la data plăţii.

Au fost respinse restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.

6. Recursurile formulate în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul B..

i). În cuprinsul cererii de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Aprecierea de către instanţa de apel că nu se impune solicitarea de obligare a pârâtului la prezentarea de scuze în mod public într-un ziar de circulaţie naţională este nelegală, ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 253 C. civ.

Arată că în motivare, instanţa de apel reţine că nu au fost aduse argumente concrete pentru repararea prejudiciului printr-o modalitate nepecuniară, deşi potrivit dispoziţiile alin. (3) din textul de lege menţionat, aplicarea corectă a dispoziţiilor invocate presupunea stabilirea de către instanţa de judecată a necesităţii adoptării acestei măsuri, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei.

Astfel, în raport de modalitatea de comitere a faptei ilicite prin intermediul mass-mediei cu potenţial major de răspândire în rândul opiniei publice la scară largă şi a posibilităţii de influenţare a unui număr foarte mare de persoane, precum şi de aparenţa de credibilitate a denigrării dată de calitatea pe care o deţinea intimatul-pârât la data comiterii faptei, este evident că reclamantul nu mai trebuia să aduc şi alte argument concrete, ele rezultând din modul în care a fost săvârşită fapta ilicită, astfel că instanţa, pentru a face aplicarea art. 253 C. civ., trebuia să stabilească caracterul necesar al măsurii solicitate, făcând astfel o aplicare eronată a dispoziţiilor legale menţionate.

În acest sens, susţine că persoanei care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim moral sau material, printr-o comunicare audiovizuală, trebuie să i se recunoască şi dreptul de a cere rectificarea necesară. Modalitatea corectă prin care se rectifică această vătămare este aceea de a aduce la cunoştinţa publicului faptele reprobabile ale unei persoane publice, care trebuie să răspundă în faţa opiniei publice care i-a acordat încredere, ca o consecinţă a exercitării dreptului la liberă exprimare a celui vinovat exercitat cu depăşirea limitelor interne ale acestuia şi deturnat de la scopul prevăzut de lege.

Această sancţiune nepecuniară, alături de cea a acordării despăgubirilor băneşti, reprezintă tocmai o limitare a dreptului la liberă exprimare, ca urmare a faptului că exercitarea acestui drept nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

Astfel, dispoziţiile art. 253 alin. (3) C. civ. prezintă modalităţi cu titlu exemplificativ pentru restabilirea dreptului atins printr-o modalitate nepecuniară, printre care şi cea privind obligarea pârâtului să procedeze pe cheltuiala sa, la publicarea de scuze într-un ziar de circulaţie naţională, tocmai pentru a înlătura pe deplin efectele faptei sale ilicite de defăimare la adresa reclamantului.

De asemenea, cu privire la suma acordată cu titlu de daune morale, instanţa de apel nu a interpretat şi nu a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 1385 C. civ. care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului.

În mod nelegal, instanţa de apel nu a procedat la o analiză a circumstanţelor particulare ale cazului dedus judecăţii, în raport de care să stabilească o despăgubire echitabilă, rezonabilă şi proporţională cu dauna suferită de victima încălcării dreptului său la viaţa privată, prin prisma art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezumându-se doar la a prezenta consideraţii de ordin teoretic, fără o aplicare corectă a prevederilor art. 1385 C. civ., la împrejurările concrete ale cauzei.

În prezenta cauză, cuantumul daunelor morale este extrem de redus şi nu poate determina o conştientizare a sancţiunii pecuniare din partea pârâtului care, prin raportare la veniturile realizate, nu reprezintă o metodă de a disciplina un comportament adoptat cu rea-voinţă şi extrem de periculos pentru o persoană care se vede expusă dispreţului public de o asemenea intensitate.

Consideră că se impune a se asigura o satisfacţie compensatorie pecuniară corespunzătoare gravităţii faptei ilicite comise, a urmărilor produse şi a împrejurărilor concrete ce ţin de calitatea părţilor, urmând ca pârâtul să fie obligat la plata integrală a sumei cerute.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, şi ca urmare a rejudecării, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată în sensul de a se dispune obligarea intimatului-pârât B. la prezentarea de scuze, în mod public, într-un ziar de circulaţie naţională, obligarea intimatului-pârât la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 Euro şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

ii). Prin recursul formulat, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul B. a susţinut‚ în esenţă, următoarele critici:

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat contextul factual şi natura conflictului ce a generat comunicatul ce face obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză.

Sub acest aspect, a arătat că la fila x din decizia recurată, se precizează fără echivoc, faptul că instanţa de apel a reţinut conflictul ca fiind generat de adoptarea O.U.G. nr. 47/2015 privind rectificarea bugetului pentru anul 2015 care ar fi generat protestele membrilor de sindicat. În acest context, instanţa de apel a considerat comunicatul o încercare de intimidare a mişcării sindicale. Astfel, în opinia pârâtului, în raţionamentul instanţei de apel se denaturează sensul şi scopul comunicatului, iar rezultatul este o decizie eronată de apreciere asupra naturii comunicatului deoarece, prin raportare la un context eronat, afirmaţiile din context au apărut ca fiind imputaţii factuale, străine de natura conflictului public declanşat.

Mai susţine că instanţa şi-a fundamentat opinia şi a reţinut că dosarul penal ce a vizat plângerea penală depusă de C. şi D. împotriva reclamantului ar fi fost soluţionat definitiv prin soluţie de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti. Or, din informaţiile deţinute, această soluţie ar fi fost infirmată, iar prin rezoluţia finală s-ar fi constatat prescrierea faptelor analizate.

Susţine că instanţa de apel a ignorat probele de la dosar, motiv pentru care considerentele din decizia recurată apar ca fiind contradictorii, nefiind avute în vedere probele administrate în legătură cu conflictul reclamantului cu fostul preşedinte E., iar declaraţiile martorilor F. şi G. au fost interpretate greşit.

Printr-o altă critică, încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire directă la art. 1357 din C. civ., prin raportare la art. 30 alin. (6) din Constituţie, art. 72 şi 75 din C. civ. dar şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai arată că instanţa de apel a apreciat eronat din perspectiva aprecierii caracterului ilicit al faptei şi la analizarea probatoriului administrat, refuzând nejustificat suplimentarea probatoriului cu soluţia finală dispusă în cadrul dosarelor penale şi civile ce l-au vizat pe reclamant, pe C. şi D..

În concluzie, recurentul - pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi menţinerea ca legală şi temeinică a soluţiei pronunţate de instanţa de fond şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată şi pretenţiile reclamantului A., ca nefondate.

6. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului formulat de pârâtul B., iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul - pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A. şi admiterea recursului propriu.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind respinsă excepţia nulităţii recursului pârâtului, invocată prin întâmpinare, pentru motivele reţinute prin încheierea respectivă, stabilind termen, cu citare părţi, la 12 mai 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situaţie de fapt deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în ambele recursuri privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situaţiei de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanţele de fond.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

i). Cu privire la recursul reclamantului, instanţa constată că aceasta a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică formulată, recurentul arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 253 alin. (3) din C. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a respins, în mod greşit, capătul de cerere privind obligarea pârâtului să procedeze pe cheltuiala sa, la publicarea de scuze într-un ziar de circulaţie naţională, tocmai pentru a înlătura pe deplin efectele faptei sale ilicite de defăimare la adresa reclamantului.

Critica este nefondată.

Instanţa de apel a apreciat că remediile pentru care a optat, de aplicare a dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. c) şi alin. (4) C. civ., respectiv de constatare a caracterului ilicit al faptei unit cu repararea patrimonială a prejudiciului, prin acordarea de daune morale, în cuantum de 2.000 euro sunt necesare, reale, eficace şi apte să asigure, în sine, repararea prejudiciului nepatrimonial, moral suferit de reclamant, nefiind necesară acordarea adiţională a reparaţiei nepatrimoniale prevăzute de art. 253 alin. (3) lit. a) C. civ., publicarea dispozitivului hotărârii, ce reprezintă, aşa cum arată şi recurentul în memoriul său, una din măsurile, prevăzute cu titlu exemplificativ, pentru restabilirea dreptului atins printr-o modalitate nepecuniară, în situaţia în care instanţa de judecată apreciază necesar şi această modalitate de reparare a prejudiciului.

În acest context, nu se pune problema încălcării dispoziţiilor art. 253 alin. (3) lit. a) C. civ. în sensul dezvoltat de recurent, acesta susţinând că argumentele concrete pentru luarea acestei măsuri ar rezulta din modul în care a fost săvârşită fapta ilicită, întrucât, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a reţinut că nu se impune o asemenea măsură în raport de contextul faptic ilicit şi prejudiciul cauzat iar, în ceea ce priveşte stabilirea prejudiciului, evaluat prin raportare la fapta ilicită reţinută în cauză, a apreciat că acesta, în limitele dovedirii lui de către reclamant, a fost acoperit în modalitatea dispusă de instanţa de apel.

Cum în materia drepturilor personal nepatrimoniale prejudiciul nu este cuantificabil potrivit unor criterii economice, instanţa poate opta pentru modalităţi nepatrimoniale de reparare a prejudiciului în raport de împrejurările concrete ale speţei, statutul persoanelor, valoarea morală lezată, intensitatea şi gravitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, cum de altfel a şi reţinut în mod legal instanţa de apel. Cu atât mai mult, nu este obligatorie în cuantificarea întinderii prejudiciului, forma de reparaţie adiţională, nepecuniară, astfel cum recurentul tinde a susţine prin afirmaţiile formulate.

Mai mult decât atât, forma de reparaţie cuvenită reclamantului reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei de apel, critica recurentului neconstituind în sine un aspect de nelegalitate a deciziei recurate.

Cea de-a doua critică din recurs vizează cuantumul daunelor morale acordate în legătură cu care, având în vedere măsura în care au fost încălcate valorile sociale lezate şi impactul avut asupra vieţii sociale, profesionale a reclamantului, recurentul apreciază disproporţionat cuantumul daunelor morale acordate.

Susţinerile sunt nefondate. Astfel, instanţa de apel a reţinut corect existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia pârâtului, consecinţele faptei astfel cum a fost reţinută, corespunzător gradului de vinovăţie reţinut, contextul comiterii faptei ilicite, calităţile celor două părţi - intimatul-pârât, preşedinte al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la data emiterii comunicatului, iar recurentul-reclamant, persoană publică cunoscută - preşedinte al Alianţei Naţionale a Sindicatelor Bugetarilor SED LEX - şi în consecinţă, a fost obligat pârâtul la repararea integrală a prejudiciului, în măsura în care a fost dovedită întinderea acestuia. Comportamentul pârâtului, descris de reclamant în memoriul de recurs, reprezintă o chestiune de apreciere pe situaţia de fapt a circumstanţelor menţionate, astfel că este nerelevant în controlul de legalitate efectuat în recurs.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Ceea ce poate fi examinat, din perspectiva textelor legale indicate de recurentul-reclamant, este modalitatea în care instanţa de apel a valorificat criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale.

Aşa cum a reţinut curtea de apel în considerentele hotărârii recurate, în materia drepturilor personale nepatrimoniale prejudiciul nu este cuantificabil potrivit unor criterii economice, iar evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudicial moral suferit "în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată."

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în ceea ce priveşte aprecierea cuantumului despăgubirii acordate, se constată că instanţa de apel a indicat, la pagina 24 din cuprinsul deciziei recurate, criteriile avute în vedere, reţinând contextul comiterii faptei ilicite, comportamentul pârâtului, fără nici o bază factuală şi prin intermediul mass-mediei, precum şi calităţile oficiale ale celor două părţi.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reţinut că suma de 2.000 euro este echitabilă, aceasta făcând aplicarea criteriilor conturate în practica judiciară şi în doctrină pentru evaluarea daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate - şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Astfel, Curtea a arătat că "suma în prezent evaluată a fost raportată la particularităţile concrete ale prezentului litigiu (potrivit şi jurisprudenţei CEDO amintite).".

Se mai invocă nerespectarea testului de proporţionalitate impus de art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului între libertatea de exprimare şi intensitatea afectării drepturilor personal nepatrimoniale, însă această critică nu este însoţită de argumente pertinente care să arate în ce constă nelegalitatea formei de reparare a prejudiciului validată de instanţa de apel. De asemenea, în condiţiile în care instanţa de apel a realizat o analiză a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare, recurentul nu a învederat alte aspecte ce ar contraveni celor reţinute în apel.

Ca atare, în cauză, raportat la situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută, se constată că instanţa de apel a avut în vedere suficiente criterii care să o ajute la stabilirea cuantumului prejudiciului, neputând fi identificate motive de nelegalitate, astfel încât, criticile reclamantului sub acest aspect sunt, de asemenea, nefondate.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente, atunci când a analizat elementele răspunderii civile delictuale reţinute în privinţa pârâtului, inclusiv cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins, ca nefondat.

ii). În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică formulată, recurentul-pârât arată că hotărârea cuprinde considerente contradictorii şi străine de natura pricinii, susţinând că instanţa de apel a reţinut în mod eronat contextul factual şi natura conflictului ce a generat comunicatul ce face obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză.

Astfel cum s-a arătat mai sus, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se exercită doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv a concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În consecinţă, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac părţilor nu le este permis să pretindă instanţei de recurs reevaluarea probatoriilor şi stabilirea unei situaţii de fapt diferită de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului ce poate fi exercitat în calea extraordinară de atac.

Aşa fiind, instanţa de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu şi celor de netemeinicie (prin care recurentul pretinde greşita stabilire a circumstanţelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate încuviinţate/neîncuviinţate părţilor, faptul că instanţa a dat/nu a dat relevanţă anumitor probe), întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Recurentul-pârât susţine, în esenţă, că instanţa de apel a stabilit eronat contextul factual şi nu a făcut referire la apărările sale, existând aspecte ce au fost ignorate fără o motivare analitică, instanţa ignorând soluţia finală din dosarul penal ce a vizat plângerea penală depusă de C. şi D. împotriva reclamantului şi interpretând greşit declaraţiile martorilor administrate în cauză.

Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat pe larg susţinerile părţilor, deopotrivă ale reclamantului şi ale pârâtului, inclusiv criticile ce vizau modalitatea de soluţionare a dosarelor civile şi penale dintre părţi şi, luând în considerare starea de fapt în care s-a derulat conflictul dintre aceştia, a constatat că faptele imputate de reclamant pârâtului necesită sancţionarea pentru prejudiciul pretins de reclamant ca element al răspunderii civile delictuale, expresiile uzitate de pârât având aptitudinea concretă de a leza imaginea profesională sau demnitatea reclamantului.

Nu se poate reţine că instanţa de apel nu a avut în vedere soluţionarea finală a dosarului penal la care a făcut referire recurentul-pârât, din contră, aceasta a reţinut că "Deşi în rejudecarea apelului, intimatul pârât a încercat să se prevaleze de eventuale soluţii pronunţate în privinţa actelor procedurale penale întocmite de organul de cercetare penală, invocându-se o necercetare a fondul acuzaţiilor, Curtea reţine că o asemenea chestiune nu poate schimba raţionamentul cu privire la lipsa bazei factuală rezonabilă pe care o pretinde Curtea Europeană a Drepturilor Omului în garantarea dreptului la liberă exprimare... Calea de atac a plângerii îndreptată împotriva unei soluţiei favorabile presupusului făptuitor nu permite instanţei de judecată schimbarea defavorabilă a temeiului juridic, aşa cum pretinde partea intimată, soluţiile pe care le poate pronunţa fiind limitativ expuse de art. 2781 alin. (8) din C. proc. pen. sub imperiul căruia s-a desfăşurat urmărirea penală".

În acest context, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată ori neînsuşirea de către instanţă a tuturor apărărilor formulate, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigenţelor art. 425 C. proc. civ.. Instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor acestui text de lege, decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară, cuprinzând pe larg argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Reproşul adus instanţei de apel, în sensul că a ignorat probele din dosar şi a interpretat greşit declaraţiile martorilor, ceea ce ar fi condus, în opinia recurentului-pârât, la reţinerea unor considerente contradictorii, nu poate fi catalogat drept o critică de natură să justifice nelegalitatea deciziei recurate, fiind simple consideraţii ale recurentului-pârât.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, cu referire la critica legată de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., susţinerile părţii urmând a fi respinse, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat, atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată, în raport de starea de fapt constatată în cauză, de obiectul dedus judecăţii şi de limitele investirii instanţei prin cererea de chemare în judecată.

Prin cea de-a doua critică inserată în cuprinsul cererii de recurs, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Din lecturarea cererii de recurs, reiese că, deşi se reclamă încălcarea şi greşita aplicare a prevederilor art. 8 şi art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 72 şi art. 75 C. civ. şi art. 1357 C. civ., criticile tind, în cea mai mare parte, să susţină aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situaţiei de fapt şi la aprecierea materialului probator.

Conform art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere, iar art. 8 din aceeaşi convenţie garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, potrivit cărora exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Aşadar, cele două drepturi prevăzute de convenţie nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viaţa privată încetează unde începe dreptul la libera exprimare, iar dreptul la libera exprimare încetează unde începe dreptul la viaţa privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenţie trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerinţe, în condiţiile alin. (2) al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerinţe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menţionat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit.

Protecţia reputaţiei unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţie, ca temei pentru restrângerea libertăţii de exprimare, iar statele semnatare, în baza obligaţiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, "o speranţă legitimă în ceea ce priveşte protecţia şi respectarea vieţii sale private", (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68).

Din perspectiva acestor noţiuni teoretice, se constată că instanţa de apel a argumentat în mod detaliat, pentru comentariile evidenţiate prin hotărârea recurată, de ce apreciază că se încadrează în sfera ilicitului şi în ce măsură faptele reclamate depăşesc sau nu limitele criticii acceptabile.

Astfel, în privinţa faptei ilicite imputate pârâtului, procedând la analiza afirmaţiilor şi comentariilor pârâtului, Curtea a reţinut că "nu reprezintă imputaţii factuale, ci sunt simple judecăţi de valoare, în mod evident jignitoare, defăimătoare, depăşind doza acceptată de sarcasm ori de ironie pe care o persoană publică trebuie să le accepte, dând dovadă de o mai mare toleranţă, din perspectiva poziţiei publice şi a legitimităţii sale de a o ocupa."

Referitor la faptele reclamate prin cererea reconvenţională, instanţa de apel a argumentat că "fapta reclamată conduce analiza în sfera de interes a dreptului la onoare şi demnitate, iar apărările intimatului pârât nu au fost în măsură să asigure plasarea acţiunilor denunţată sub protecţia exerciţiului propriului drept la exprimarea unor opinii şi nici nu sunt justificate de o bază factuală, aşa cum a afirmat intimatul pârât în cadrul răspunsului la interogatoriu, întrebarea 4 şi 6.".

Concluzionând, instanţa de apel a apreciat că "prin modalitatea concretă de aducere la cunoştinţa publicului a afirmaţiilor despre apelantul reclamant, intimatul pârât a urmărit denigrarea acestuia, acţionând cu rea-credinţă şi fără o baza factuală rezonabilă, caracterul faptei ilicite fiind îndeplinit".

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv conduita pârâtului, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată pârâtului depăseşte limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente şi nici a normelor convenţionale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea recursurilor formulate sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 906A din 7 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2022.