State compensation claim over property restitution valuation: cassation appeal null for lack of valid illegality grounds due to impermissible re-evaluation of evidence

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în data de 28 iulie 2021, sub nr. dosar x/2021, reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Ministerul Finanţelor, în nume propriu, au solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei 1.430.649 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare şi preţul stabilit cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 510.27 mp şi casă în suprafaţă de 145,36 mp, situate în Ploieşti, judeţul Prahova, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 65/21.01.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea, ca fiind prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 962A/2022 din 16.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 65 din 21 ianuarie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru judecarea procesului pe fond, stabilind termen în data de 15.09.2022.

Prin decizia nr. 1779A din 24.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul în apel, a respins, ca nefondată, acţiunea introdusă de către reclamanţi.

Prin încheierea din 28.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a dispus îndreptarea erorii materiale din minuta deciziei nr. 1779A din 24.11.2022, în sensul că se trece corect calea de atac ca fiind "recursul, într-un termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de recurs depunându-se la Curtea de Apel Bucureşti", în loc de menţiunea că hotărârea este "definitivă", cum din eroare apare în minută.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1779A din 24 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Ministerul Finanţelor, în nume propriu.

În ceea ce priveşte criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea prevederilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., iar privitor la criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au invocat interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1241 C. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurenţii au menţionat că, prin cererea de chemare în judecată, au arătat că depun înscrisuri în privinţa cărora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate Ministerului Finanţelor de către intimata-pârâtă.

Au arătat că, noţiunea de "probă" are mai multe accepţiuni, în speţă relevant este sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, invocând inclusiv dispoziţiile art. 1170 din C. civ. din 1864, potrivit cărora "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia dintre părţi şi prin jurământ".

Precizează şi că, prin "înscris" se înţelege adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanţelor fiind relevante întrucât conţin informaţii necontestate anterioare ivirii litigiului şi oferă garanţii de sinceritate şi exactitate.

Invocă şi faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma şi aparenţa sa exterioară, înfăţişarea unui act regulat întocmit.

De aici rezultă şi prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale - funcţionari ai intimatei-pârăte.

Susţin că efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Aşadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei.

De asemenea, şi în raport de dispoziţiile art. 1171 din C. civ. din 1864 (art. 1241 din C. civ. în vigoare), înscrisul autentic, din punct de vedere al forţei sale probante, se bucură de prezumţia de autenticitate şi de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă.

Arată că, în cauză, partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă.

Drept urmare, precizează că rezultă că înscrisurile autentice depuse la dosarul cauzei, din punct de vedere al forţei probante, se bucură de prezumţia de autenticitate şi de validitate. Actele autentice au deplină credinţă despre dispoziţiile şi convenţiile pe care le constată.

Rezultă că partea care înfăţişează un act autentic legal întocmit nu mai are nicio dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă, adevărul pretenţiilor şi drepturilor sale rezultând din conţinutul şi din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals.

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanţelor şi care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă reprezintă înscrisuri autentice în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ.

Invocă faptul că pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii.

Or, din actele dosarului rezultă că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia sa de a contesta actele întocmite de expertul verificator A. S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.

Mai mult decât atât, susţin că intimata-pârâtă a fost cea care i-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de A. S.R.L. şi care le-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, dar mai ales de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care a fost comunicată reclamanţilor chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă şi depuse la dosarul cauzei.

Atât timp cât nu a procedat astfel, invocă faptul că decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., dar şi cu încălcarea art. 1241 C. civ.

Mai mult, atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile depuse de reclamanţi la dosarul cauzei şi în special de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

Susţin, totodată, că, în cadrul probei cu înscrisuri au depus la dosar toate înscrisurile autentice care le-au fost transmise de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x/03.03.2009 întocmit de către expert evaluator PFA B., raportul de verificare nr. x a celui dintâi raport, raportul de evaluare întocmit de către A. S.R.L. la data de 19.09.2020, titlul de conversie - decizia nr. 1797/23.09.2010, titlul de conversie - decizia nr. 1831/23.09.2010, titlul de conversie - decizia nr. 1830/23.09.2010, decizia nr. 5648/22.04.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind depusă, de asemenea, şi corespondenţa prin care intimata-pârâtă a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. şi la cuantumul sumei de recuperat.

Solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimtierea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, dată fiind nelegalitatea hotărârii atacate, în circumstanţele în care intimata-pârâtă a certificat existenţa prejudiciului în cuantumul menţionat, precum şi suficienta documentare a acestuia.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că înţelege să invoce excepţia de inadmisibilitate a căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 862/A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în sensul că, chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

Aşadar, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Prin urmare, motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al reclamantei, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate.

În speţă, se constată că recursul, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., nu conţine critici care să poată fi subsumate textelor legale menţionate.

Se observă, deci, că forma de motivare a recursului, adoptată de reclamanţi, constă, practic, în referirea la modalitatea de interpretare a probelor administrate.

Astfel, deşi recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea de către instanţa de apel atât a dispoziţiilor procedurale reprezentate de prevederile art. 269-271 C. proc. civ., cât şi a dispoziţiilor de drept material art. 1241 C. civ., se constată că această critică este una formală.

Prioritar, se impune menţiunea că dispoziţiile art. 1241 C. civ., potrivit cărora înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege, nici nu sunt aplicabile în cauză, din moment ce acestea doar stabilesc, cu titlu de principiu, o formă de clasificare a înscrisurilor.

Privitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., se observă că recurentul-pârât urmăreşte doar modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor.

Astfel, deşi se invocă o inversare a sarcinii probei în prezenta cauză, în realitate, critica formulată presupune reevaluarea probatoriului administrat, în sensul recunoaşterii valenţei juridice de înscris autentic rapoartelor de evaluare în discuţie.

Or, aspectele ce ţin de administrarea probatoriului în cauză sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, aprecierea acestora aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond.

Nici critica privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ. nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate al deciziei atacate, din moment ce aceasta tinde, de asemenea, la a pune în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a evaluat înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În realitate, prin invocarea nerespectării principiului disponibilităţii, reclamanţii înţeleg să critice, de fapt, valoarea probatorie a concluziilor raportului de verificare şi a concluziilor raportului de evaluare din anul 2020, în legătură cu care instanţa de apel a respins aserţiunea reclamanţilor potrivit căreia însuşirea de către intimata-pârâtă a concluziilor acestor acte juridice este suficientă pentru admiterea acţiunii, motivat de faptul că părţile nu au încheiat o tranzacţie în acest sens.

Cum a fost arătat şi în cele ce preced, un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care reclamanţii tind la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.

Drept urmare, nefiind susţinute critici de nelegalitate, în sensul real al acestei noţiuni, controlul de legalitate specific instanţei de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în nume propriu, împotriva deciziei nr. 1779A din 24 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în nume propriu, împotriva deciziei nr. 1779A din 24 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.