State liability for unreasonable criminal proceedings: civil damages as distinct from procedural remedies against delay

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 03.12.2018, sub nr. dosar x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON reprezentând daune morale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 71-77, art. 223, art. 253, art. 1373, art. 1385, art. 1391 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a invocat excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 21.09.2020, tribunalul a respins excepţia insuficientei timbrări şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 338/08.03.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 500.000 RON, reprezentând daune morale; a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 972/A/16.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 200.000 RON, cu titlu de daune morale; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 219-224 C. civ., referitoare la răspunderea statului şi a persoanelor juridice de drept public, ale art. 1349 şi urm. C. civ., ale art. 36 coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., precum şi ale art. 4881 - 4886 C. proc. pen.

Întrucât a fost constatată vina exclusivă a procurorilor DNA pentru rămânerea în nelucrare a cauzei penale timp de un an şi zece luni, iar între Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi procurorii DNA nu există raport de prepuşenie, ambele instanţe trebuiau să constate că doar în privinţa acestei instituţii, dacă ar fi avut calitatea de pârâtă în cauză, se putea antrena răspunderea civilă delictuală şi prin urmare, trebuiau să respingă cererea în raport cu recurentul, fie ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, fie ca neîntemeiată.

Dacă se va considera că recurentul, cel puţin la nivel teoretic, poate să răspundă pentru rămânerea în nelucrare a cauzei penale timp de un an şi zece luni, acesta apreciază că obligaţia reţinută în sarcina sa prin soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4881 - 4886 C. proc. pen., a practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi a practicii CEDO.

Astfel, s-a arătat că în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că "remediul specific al contestaţiei pentru tergiversare nu este de natură a exclude, în sine, remediul răspunderii civile delictuale, cu atât mai mult cu cât, în speţă, inacţiunea imputabilă organelor de urmărire penală a început cu mult înainte de intrarea în vigoare a Noului C. proc. pen.."

Prin soluţia pronunţată, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au dat eficienţă pasivităţii în care a înţeles să rămână reclamanta prin neformularea unei contestaţii în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile în materie, astfel cum se regăsesc redate în cuprinsul art. 4881 - 4886 C. proc. pen., hotărârile respective fiind adoptate cu încălcarea prevederilor art. 1349-1357 C. civ., precum şi cu ignorarea dispoziţiilor art. 4881 - 4886 C. proc. pen.

Arată recurentul că, cel puţin de la data de 14.08.2013, dată la care a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesuale penale, intimata-reclamantă putea să uziteze de prevederile dispoziţiilor art. 4881 C. proc. pen. şi să urgenteze soluţionarea cauzei, însă aceasta a rămas în pasivitate timp de cel puţin 8 luni.

Dacă intimata-reclamantă aprecia că rămânerea în nelucrare a dosarului penal instrumentat de DNA reprezintă o încălcare a dreptului de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil, avea posibilitatea să învestească instanţa penală cu soluţionarea contestaţiei, iar judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă aprecia contestaţia ca fiind întemeiată, o admitea şi stabilea termenul în care procurorul trebuie să rezolve cauza.

O eventuală nerespectare a termenului de soluţionare stabilit de către judecătorul de drepturi şi libertăţi ar fi avut semnificaţia săvârşirii infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti de către cel în sarcina căruia a fost stabilită obligaţia şi, prin urmare, se năştea dreptul intimatei-reclamante de a solicita şi de a obţine, în cadrul acţiunii civile din procesul penal, repararea prejudiciului suferit de către cel ce se făcea vinovat de acest fapt.

Astfel, reclamanta a avut la îndemână un remediu efectiv, de care nu a înţeles să uzeze, iar aprecierea instanţei de apel, în sensul că "în speţă nu intră practic în discuţie decât un remediu post factum, de natură compensatorie", este lipsită de temei legal.

Recurentul a invocat, în sprijinul acestor susţineri, decizii de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform cărora s-a statuat că, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, căci legea specială se aplică în baza principiului de drept "specialia derogant generalibus" (Secţia I civilă, decizia nr. 8591 din 6 decembrie 2011; decizia nr. 2059/2020).

S-a susţinut că, în raport cu practica instanţei supreme, în prezenţa unui remediu efectiv, astfel cum acesta a fost reglementat prin dispoziţiile art. 4881 C. proc. pen., reclamanta era ţinută să se folosească de calea specială şi nu să valorifice pretenţiile sale pe calea dreptului comun.

Pe de altă parte, potrivit aceleiaşi practici judiciare, rezultă că angajarea răspunderii Statului Român pentru nerespectarea duratei rezonabile a procesului penal, nu poate fi antrenată decât în lipsa consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.

Aşadar, de la 14.08.2013, dată la care a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, nu poate fi sancţionat Statul Român pentru rămânerea în pasivitate a reclamantei, pentru o perioadă de circa 8 luni, şi nici nu poate fi antrenată răspunderea acestuia pentru acoperirea pretinsului prejudiciu.

A mai arătat recurentul că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 471 alin. (1) C. proc. civ. (tantum devolutum quantum appellatum).

Astfel, deşi instanţa de apel constată că, în conformitate cu sentinţa instanţei de fond, neapelată de reclamantă, a fost reţinută ca durată nerezonabilă a desfăşurării cercetării penale numai perioada de 1 an şi 10 luni, cât timp dosarul a rămas în nelucrare, în considerentele deciziei recurate Curtea de Apel Bucureşti reţine că "în ansamblu, durata procesului penal îndreptat împotriva intimatei-reclamante a fost una excesivă. Concluzia aceasta se sprijină pe faptul de neînlăturat că, dacă nu ar fi existat inacţiunea totală de aproape doi ani şi durata procesului penal ar fi fost mai scurtă cel puţin cu această perioadă".

Această apreciere, nu numai că reprezintă o simplă alegaţie, nefiind susţinută de niciun raţionament argumentat juridic, apt să îi confere credibilitate, ci şi excedează obiectul analizei cu care instanţa de apel a fost învestită.

În măsura în care se va trece peste aceste critici, recurentul solicită diminuarea cuantumului daunelor morale, având în vedere atât caracterul excesiv al acestora faţă de practica CEDO, dar şi perioada rămânerii în pasivitate a intimatei-reclamante, de aproximativ 8 luni (august 2013-mai 2014), după consacrarea pe cale legislativă a remediului efectiv, astfel cum acesta a fost transpus prin dispoziţiile art. 4881 C. proc. pen., perioadă pentru care răspunderea Statului Român nu poate fi antrenată.

Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.

Astfel, prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la data de 06.10.2016 în cauza Bartok împotriva României, Statul Român a fost condamnat la plata, către reclamantul B., a echivalentului în RON al sumei de 2.400 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a încălcării prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reţinându-se că procedura în care reclamantul a fost implicat în calitate de inculpat a avut o durată totală de 9 ani şi 6 luni, ceea ce a dus la constatarea încălcării dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

De asemenea, prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la data de 26.07.2018, în cauza Drăguşanu şi Christoulacis împotriva României, Curtea a constatat încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţie, sub aspectul duratei nerezonabile a unor proceduri civile, obligând Statul Român să plătească, fiecăruia dintre reclamanţi, echivalentul în RON al sumei de 1.500 euro, cu titlu de daune morale şi cheltuieli de judecată.

Curtea a constatat încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţie raportat la faptul că procedura de partaj succesoral a debutat la data de 18 octombrie 2005 şi s-a finalizat la data de 14 noiembrie 2011, aşadar pe o perioadă de 5 ani, 7 luni şi 28 de zile.

Totodată, în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la data de 13.09.2018, în cauza C. împotriva României, Curtea a luat act de declaraţia unilaterală a Guvernului, de a plăti reclamantului C. echivalentul în RON al sumei de 1.350 euro, cu titlu de daune morale, daune materiale şi cheltuieli de judecată, ca urmare a încălcării prevederilor art. 6 din Convenţie, sub aspectul duratei procedurii, întrucât procesul în care reclamantul a fost parte a durat 6 ani, 4 luni şi 9 zile.

A mai arătat recurentul că stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză, ci este imperios necesar a se avea în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă, atât principiul proporţionalităţii, cât şi principiul echităţii.

Faţă de argumentele prezentate, a solicitat, în principal, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale acordate.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 1 martie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 7 iunie 2023.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce vor fi arătate:

- Este lipsită de temei susţinerea recurentului conform căreia în determinarea cadrului judecăţii, prin reţinerea calităţii procesuale pasive a acestuia, ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 221 - 224 C. civ. întrucât, în speţă, constatându-se ca faptă ilicită, lăsarea cauzei în nelucrare, de către procurorii DNA, din vina exclusivă a acestora, înseamnă că responsabilitatea pe plan civil ar fi trebuit stabilită în sarcina altei instituţii, care are personalitate juridică, iar nu în sarcina statului.

În primul rând, cu trimitere la dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat corect că, în verificarea legitimării procesuale a celui chemat în judecată, trebuie avute în vedere, astfel cum rezultă în mod expres, din conţinutul textului procedural menţionat, natura şi subiectele raportului juridic litigios, pe care se suprapune raportul de drept procesual, în timp ce existenţa sau inexistenţa drepturilor afirmate constituie o chestiune de fond (adică de cercetare jurisdicţională a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile în sarcina pârâtului, ca fundament al cererii deduse judecăţii).

În al doilea rând, referirea recurentului la dispoziţiile art. 221-224 C. civ., pentru a susţine că, în speţă, o altă persoană juridică, respectiv, DNA (şi procurorii acesteia), faţă de care Statul nu se află într-un raport juridic comitent - prepus ar fi trebuit să răspundă şi deci să aibă calitate procesuală pasivă este una care ignoră temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii şi ilicitul faptei, aşa cum a fost el afirmat de reclamantă şi reţinut de instanţele fondului.

Astfel, ceea ce s-a stabilit în speţă, pe aspectul faptei ilicite reclamate, a fost omisiunea îndelungată a efectuării oricărui act de urmărire penală timp de 1 an şi 10 luni, după punerea publică sub acuzare a reclamantei, ceea ce s-a repercutat pe planul procedurii judiciare echitabile, din punct de vedere al duratei rezonabile, cu consecinţe în ce priveşte răspunderea statului pentru neîndeplinirea obligaţiei sale generale de a garanta buna înfăptuire a actului de justiţie.

Prin cererea dedusă judecăţii nu s-au învederat aspecte care să vizeze o răspundere subsidiară a statului (cum este cea reglementată prin dispoziţiile art. 221 - 224 C. civ., de care se prevalează recurentul), de vreme ce s-a pretins nesocotirea, cu ocazia desfăşurării procedurii judiciare penale, a unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenţia europeană - respectiv, dreptul la un proces echitabil din perspectiva duratei rezonabile (art. 6), dreptul la viaţă privată, onoare şi demnitate (art. 8).

Or, prin ratificarea Convenţiei europene - conform Legii nr. 30/1994 - Statul român şi-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăţi fundamentale.

În acest sens, instanţa de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenţie se referă la respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor contractante, această jurisdicţie trebuie înţeleasă ca însumând toate autorităţile acelui stat (legislativă, executivă şi judecătorească). De aceea, în măsura în care actul unei asemenea autorităţi se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenţie, se angajează răspunderea statului în cauză.

Ca atare, trimiterea pe care o face recurentul-pârât la dispoziţiile art. 221 - 224 C. civ., privitoare la angajarea răspunderii persoanelor juridice de drept public, ca fiind prioritară răspunderii statului (aceasta din urmă rămânând una subsidiară) este una inadecvată şi care nu poate schimba pe titularul responsabilităţii, atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi fundamentale garantate de Convenţia europeană.

Faţă de toate aceste considerente, criticile recurentului legate de cadrul procesual pasiv au caracter nefondat, instanţele anterioare reţinându-i corect calitatea procesuală în cauză.

- Este, de asemenea, total lipsită de fundament critica recurentului conform căreia, în soluţionarea pricinii, instanţele fondului "ar fi dat eficientă pasivităţii reclamantei, care nu a formulat contestaţie la tergiversarea procesului în condiţiile reglementate de art. 4881 - 4886 C. proc. pen..", ceea ce i-ar fi permis "urgentarea soluţionării cauzei".

Formulând o asemenea critică recurentul ignoră, pe de o parte, scopul acestei reglementări vizând contestaţia la tergiversarea procesului iar, pe de altă parte, total inadecvat, tinde la o deplasare a culpei organelor judiciare în neîndeplinirea obligaţiilor legale ce le incumbau către victima acestei conduite, cea care a suportat consecinţele unei proceduri inechitabile datorată tocmai comportamentului culpabil al celor care trebuia să asigure desfăşurarea cu celeritate a procedurii judiciare penale.

Faptul că a fost reglementată contestaţia la tergiversarea procesului prin dispoziţiile art. 4881 - 4886 din noul C. proc. pen. nu înseamnă decât că în această materie a fost consacrat legislativ dreptul la un recurs efectiv, în sensul art. 13 CEDO, adică posibilitatea titularilor drepturilor fundamentale garantate de Convenţie, de a se plânge şi de a aduce în faţa instanţelor naţionale încălcarea vreunuia dintre aceste drepturi de către autorităţile statale.

Aceasta întrucât exigenţele art. 13 CEDO presupun ca atunci când o persoană aflată sub jurisdicţia statelor contractante, semnatare ale Convenţiei, a suferit o limitare sau încălcare a vreunuia din drepturile şi libertăţile fundamentale protejate, ea să aibă posibilitatea ca prin intermediul unei căi procedurale legal reglementate, să se poată adresa instanţelor naţionale cu o plângere (recurs efectiv) prin intermediul căreia să pună în discuţie încălcarea suferită şi să obţină reparaţia corespunzătoare.

Doar în felul acesta, titularul dreptului nesocotit poate cere autorităţii statale să înlăture orice încălcare prin intervenţie directă (înainte de a se recurge la o protecţie internaţională, deschisă părţii în măsura epuizării căilor interne) şi fără ca aceasta să însemne suprimarea celuilalt drept, substanţial, la obţinerea despăgubirilor pentru o încălcare a dreptului fundamental care s-a produs deja.

În sfera de reglementare a art. 13 CEDO, instanţa de contencios european verifică existenţa în dreptul intern a acestui recurs efectiv, adică a dreptului de acces în faţa instanţei interne pentru înlăturarea situaţiei create prin nesocotirea drepturilor fundamentale protejate de Convenţie.

Or, este ceea ce s-a realizat prin dispoziţiile noului C. proc. pen. care, reglementând contestaţia la tergiversarea procesului, au recunoscut o cale de recurs efectivă, inexistentă anterior, pentru ca părţile să poată aduce în faţa autorităţilor judiciare plângerea acestora referitoare la nesocotirea dreptului fundamental prevăzut de art. 6 CEDO, vizând procesul echitabil, în componenta acestuia referitoare la durata procedurii.

De aceea, o asemenea reglementare nu poate avea semnificaţia pretinsă, total eronat, de către recurent, de a deplasa şi a pune în sarcina victimei răspunderea nerespectării obligaţiilor autorităţilor statului, legate de celeritatea procedurii judiciare penale (reproşându-i-se că nu a acţionat pe calea contestaţiei la tergiversare) ci doar de a asigura persoanei vătămate o cale efectivă, adecvată de a se plânge de nesocotirea drepturilor acesteia.

Pe de altă parte, chiar a uza de această procedură, a contestaţiei la tergiversarea procesului, cu scopul dinamizării activităţii judiciare penale - în condiţiile în care unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal este tocmai acela al oficialităţii, adică al îndeplinirii actelor necesare procesului "din oficiu" de către organele judiciare, adică din proprie iniţiativă, iar nu la solicitarea celui cercetat - nu înseamnă suprimarea dreptului victimei de a pretinde şi a obţine reparaţia morală corespunzătoare prejudiciului cauzat prin afectarea dreptului său la un proces echitabil.

Aceasta întrucât este vorba despre un drept substanţial de altă natură - corespunzător unui prejudiciu deja produs - decât cel procedural recunoscut şi posibil de valorificat pe calea contentaţiei la tergiversare, cu scopul de a obţine încetarea atingerii aduse dreptului la proces echitabil pe tărâmul art. 6 CEDO.

Astfel, de vreme ce nesocotirea duratei rezonabile s-a produs din cauza conduitei organelor statului, care timp de 1 an şi 10 luni n-au efectuat niciun act de urmărire penală (fără a se putea imputa ceva comportamentului reclamantei), demersul în sine, al contestaţiei la tergiversare, n-ar fi fost apt să conducă la înlăturarea sau redresarea situaţiei astfel create şi nici la asigurarea unei reparaţii datorate încălcării unui drept fundamental.

În asemenea coordonate, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a organelor judiciare penale care şi-au nesocotit obligaţiile ce le incumbau în legătură cu efectuarea din oficiu a actelor de urmărire penală, în aşa fel încât procesul penal să se finalizeze într-un termen rezonabil, nu are decât rolul de a compensa post factum, a posteriori, stresul moral suferit de reclamantă ca urmare a duratei excesive a procedurii (cauzate, cum s-a menţionat, de neîntocmirea în faza urmăririi penale a niciunui act din cele prevăzute de lege, timp de 1 an şi 10 luni).

În acelaşi sens, respectiv al lipsei oricărui fundament legal şi cu finalitatea transferării răspunderii sale asupra victimei faptei ilicite, recurentul susţine în mod incoerent, cu trimitere la relaţii ce i-au fost comunicate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, că reclamanta "nu ar fi dat dovadă de diligenţă şi nu s-a interesat de dosarul penal", "nu a făcut niciun demers, aşteptând o eventuală soluţie de netrimitere în judecată", de unde rezultă "cu evidenţă pasivitatea în care s-a aflat reclamanta faţă de perioada/durata în care s-a desfăşurat cercetarea penală".

O astfel de susţinere nesocoteşte flagrant principiile desfăşurării procesului penal care, spre deosebire de procesul civil nu este unul al intereselor private, în care este prioritar dreptul de dispoziţie al părţilor, ci unul care are ca obiect tragerea la răspunderea penală şi restabilirea ordinii sociale, astfel încât actele necesare desfăşurării acestuia se îndeplinesc din oficiu, în beneficiul societăţii şi fără intervenţia celor prezumaţi a avea legătură cu săvârşirea infracţiunii.

- De asemenea, separat de denaturarea sensului şi scopului reglementării contestaţiei la tergiversarea procesului (care poate oferi doar un remediu acceleratoriu al procedurii şi nu unul reparatoriu), recurentul face aprecieri eronate şi în legătură cu momentul de la care această instituţie ar fi fost incidentă cauzei, susţinând că "cel puţin de la 14.08.2013", dată la care a fost publicată, în Monitorul Oficial, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, dar ignorând prevederile art. 103 din acest act normativ, conform cărora noul C. proc. pen. intră în vigoare la data de 01.02.2014.

- În plus, norma tranzitorie de la art. 105 din Legea nr. 255/2013 a prevăzut că dispoziţiile art. 4881 - 1886 din Legea nr. 135/2010 referitoare la contestaţia privind durata rezonabilă a procesului se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., în timp ce procesul penal al reclamantei începuse anterior, la 7.02.2012.

Chiar dacă în practică s-a acceptat posibilitatea promovării unor astfel de contestaţii şi în privinţa proceselor penale aflate în desfăşurare la data intrării în vigoare a noului C. proc. pen., prin aplicarea prioritară a blocului convenţional reprezentat de art. 13 raportat la art. 6 CEDO, pentru toate argumentele arătate anterior, un asemenea demers nu putea constitui decât un remediu acceleratoriu al procedurii iar nu unul reparatoriu şi, în niciun caz, unul apt să înlăture răspunderea pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil.

- Pretinzând caracterul derogatoriu al normelor care reglementează contestaţia privind durata procesului penal de la dreptul comun referitor la răspunderea civilă delictuală, recurentul-pârât este în eroare asupra condiţiilor în care poate exista raportul între o normă considerată generală şi cea având caracter special, pentru a se putea face aplicarea principiului specialia generalibus derogant, aşa cum susţine acesta.

Astfel, pentru a fi în situaţia unui raport între norma generală şi cea specială este necesar ca acestea să reglementeze aceeaşi materie, cu deosebire că cea specială este derogatorie de la soluţia legislativă conţinută de reglementarea-cadru în materie (fiind circumstanţiată pentru anumite categorii de situaţii şi prin specificul soluţiilor legislative pe care le instituie, conform art. 15 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă).

Or, recurentul opune, sub pretenţia de a identifica raportul dintre norma generală şi cea specială, cu aplicarea greşită a principiului specialia generalibus derogant, norme juridice care reglementează materii şi instituţii diferite, din ramuri diferite ale dreptului, respectiv, răspunderea civilă delictuală şi contestaţia privind durata procesului penal, fără să se poată pune aşadar, problema raportului dintre acestea şi a priorităţii aplicării unei norme în raport cu cealaltă, câtă vreme sfera de reglementare a acestora este diferită.

- Are caracter nefondat şi critica recurentului-pârât referitoare la pretinsa încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. şi a principiului tantum devolutum quantum apellatum.

Pe acest aspect, recurentul a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut, în acord cu sentinţa primei instanţe, neapelată de reclamantă, ca durată nerezonabilă a desfăşurării cercetării penale doar perioada de 1 an şi 10 luni cât dosarul a rămas în nelucrare, totuşi, în considerentele deciziei apreciază că durata procesului penal a fost una excesivă, întrucât "dacă n-ar fi existat inacţiunea totală de aproape doi ani şi durata procesului ar fi fost mai scurtă cel puţin cu această perioadă".

S-a pretins că această statuare a instanţei de apel nu doar că nu este susţinută de niciun argument juridic, dar şi excedează obiectul analizei cu care a fost învestită.

Critica este lipsită de fundament, judecata în apel realizându-se în limitele devoluţiunii, în contextul în care, prin calea de atac exercitată, pârâtul a contestat faptul că i-ar putea fi angajată răspunderea pentru acţiunea ilicită reţinută de prima instanţă referitoare la durata nerezonabilă a urmăririi penale dată de neîndeplinirea niciunui act timp de 1 an şi 10 luni.

Or, pe acest aspect, instanţa de apel a validat sentinţa tribunalului, arătând că este corectă calificarea acestuia ca fiind faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, omisiunea îndelungată a efectuării oricărui act de urmărire penală după punerea sub acuzare publică a reclamantei.

Concluzia instanţei de apel conform căreia această perioadă, adăugându-se celor două etape ale judecăţii penale, în fond şi apel - în privinţa cărora tribunalul a apreciat că nu este excesivă pentru parcurgerea celor două grade de jurisdicţie -a avut drept consecinţă o durată excesivă a procesului penal, nu este una lipsită de raţionament şi argumente juridice, cum eronat se susţine în recurs.

Dimpotrivă, având în vedere că urmărirea penală este doar o fază a procesului penal, în mod logic a conchis instanţa de apel că durata desfăşurării acesteia se adaugă celor două faze jurisdicţionale, repercutându-se asupra duratei finale a procesului penal, considerată nerezonabilă.

- Este nefondată, de asemenea, critica recurentului privitoare la cuantumul, de 200.000 RON, al daunelor morale, considerat excesiv faţă de jurisprudenţa CEDO în materie şi faţă de "rămânerea în pasivitate a reclamantei, timp de 8 luni după consacrarea remediului efectiv reprezentat de contestaţia la durata procesului penal".

Totodată, făcând trimitere la o serie de cauze din jurisprudenţa CEDO (Bartoş împotriva României, Drăguşanu şi Christoulacis împotriva României, C. împotriva României) recurentul a arătat că în astfel de speţe, referitoare la încălcarea duratei echitabile a procedurii, poziţia instanţei europene este moderată, prin acordarea unor sume rezonabile cu titlu de reparaţie morală.

Formularea criticii în aceşti termeni ignoră dezlegările din considerentele deciziei atacate, care au pornit tocmai de la aceste premise, arătând că în materia depăşirii termenului rezonabil, jurisprudenţa instanţei europene constă în acordarea de despăgubiri în cuantum mai redus sau chiar simbolic, dar că, în speţă, o asemenea modalitate de cuantificare a prejudiciului nu poate fi transpusă ca atare, fără a se ţine seama de toate circumstanţele procesului.

În acest context s-a evidenţiat că prejudiciul moral cauzat este unul semnificativ, faţă de calitatea victimei căreia i s-a încălcat un drept fundamental, aceea de judecător în cadrul celei mai înalte jurisdicţii a statului, al cărei statut profesional trebuie să fie în permanenţă strâns legat de reputaţia morală şi profesională, exigenţe care, alături de pregătirea juridică, sunt inseparabile exercitării funcţiei.

De aceea, s-a considerat cu temei că onoarea, reputaţia şi demnitatea reclamantei, din poziţia acesteia de judecător al instanţei supreme au fost afectate într-un grad ridicat prin atitudinea organelor judiciare penale care, în mod deliberat, fără nicio justificare au încălcat principiul oficialităţii şi al legalităţii procesului penal, ceea ce presupunea întocmirea din oficiu a actelor urmăririi penale, cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor.

Or, procedându-se în sens contrar, lăsându-se în nelucrare faza de urmărire penală un timp îndelungat, consecinţa a fost aceea a unei stări de incertitudine în legătură cu situaţia juridică a reclamantei, care, dat fiind statutul acesteia de judecător al instanţei supreme, a atras atenţia întregii comunităţi juridice şi întregii societăţi.

Aceste circumstanţe personale ale reclamantei au determinat instanţa de apel să se raporteze la un standard exigent de interpretare a cerinţelor art. 6 par. 1 CEDO, ţinând seama totodată, de consecinţele care s-au repercutat pe planul art. 8 CEDO, din punct de vedere al afectării demnităţii, onoarei şi reputaţiei.

S-a considerat în mod corect că numai în felul acesta este asigurată o reparaţie morală adecvată intimatei-reclamante, aptă totodată să consolideze un standard jurisprudenţial exigent cu privire la răspunderea obiectivă a Statului în această materie.

Fără să combată în vreun fel aceste statuări ale instanţei de apel, recurentul susţine că este excesiv cuantumul daunelor morale, făcând referire doar la durata procedurii, dar ignorând toate circumstanţele cauzei care au justificat soluţia din apel.

La fel, în mod inadecvat, recurentul-pârât reia susţinerile referitoare la "rămânerea reclamantei în pasivitate după consacrarea remediului legislativ al contestaţiei la durata procesului", pentru a pretinde că această atitudine ar fi fost de natură să conducă la diminuarea despăgubirilor.

O asemenea susţinere este, pentru considerentele expuse anterior, în legătură cu scopul şi funcţia contestaţiei la tergiversarea procesului (aceea de remediu acceleratoriu al procedurii, iar nu reparatoriu al nesocotirii unui drept fundamental, nesocotire deja produsă) una inaptă să se constituie în criteriu de evaluare a despăgubirilor, respectiv de diminuare a acestora.

Pentru toate argumentele arătate, criticile recurentului-pârât au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 972/A din 16 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2023.