Cassation appeal nullified for lacking legal grounds: re-evaluation of evidence and factual findings inadmissible in extraordinary remedy for adverse possession

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 30.01.2018, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa prin primar, să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, în suprafaţă de 544,66 mp situat în Constanţa, str. x, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1846, art. 1847, art. 1859 C. civ. şi art. 1049-1052 C. proc. civ.

La data de 26.04.2018, în cauză s-a formulat cerere de intervenţie în interes alăturat pârâtului, de către intervenienta accesorie C., prin care s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21.06.2018, a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în interes alăturat pârâtului.

La termenul de judecată din data de 28.09.2020, reclamanţii şi-au precizat câtimea obiectului cererii, în condiţiile art. 204 alin. (2) C. proc. civ., solicitând a se constata dobândirea unui drept de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 575 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa

Prin sentinţa nr. 2507/15.10.2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a fost respinsă acţiunea precizată, ca nefondată; a fost admisă cererea de intervenţie în interes alăturat pârâtului, formulată de intervenienta accesorie C.; a fost respinsă cererea intervenientului accesoriu C., de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Prin sentinţa nr. 981/11.03.2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis cererea de completare formulată de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, şi a dispus completarea sentinţei civile nr. 2507/15.10.2020, în sensul că a respins cererea pârâtului Municipiul Constanţa, prin primar, privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată; a admis cererea formulată de reclamanta B. şi a dispus îndreptarea erorii materiale evidente strecurată în cuprinsul sentinţei, în sensul că se va trece corect prenumele reclamantei B..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa

Prin decizia nr. 63/C/03.03.2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei nr. 2507/15.10.2020; a schimbat în parte sentinţa; a admis acţiunea precizată; a constatat că reclamanţii au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 575 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică efectuat de expert judiciar D., completat la data de 27.02.2020; a respins cererea de intervenţie în interesul alăturat pârâtului, formulată de intervenienta accesorie C.; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva sentinţei nr. 981/11.03.2021; a obligat intimatul la plata, către apelanţii-reclamanţi, a sumei de 5.637 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi taxa de timbru în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, şi intervenienta C..

Recurentul-pârât Municipiul Constanţa, prin primar, a arătat că au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 1845, art. 1847, art. 1860, art. 1890 C. civ., respectiv actele de folosinţă asupra terenului exercitate în cauză nu au fost săvârşite sub nume de proprietar, astfel încât nu sunt îndeplinite toate condiţiile impuse de art. 1847 C. civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Terenul litigios a fost deţinut cu titlu de folosinţă de numitul E., însă configuraţia terenului este distinctă de cea pe care o avea la pretinsul moment al preluării posesiei de la numitul E., ceea ce presupune că reclamanţii nu au continuat posesia pretinsului autor.

Dispoziţiile art. 1860 C. civ. reglementează joncţiunea posesiilor făcând referire la unirea posesiei autorului cu cea a posesorului actual or, în cauză, nu s-a făcut dovada că defunctul E., de la care reclamanţii pretind că au preluat posesia, a avut calitatea de autor al vreunuia dintre ei, acesta nefiind autor în acceptiunea dreptului succesoral sau autor în accepţiunea unui raport contractual, care trebuie dovedit, cel puţin cu un început de dovadă scrisă.

Acest aspect nu este analizat de către instanţa de apel, care se limitează doar la analiza împlinirii termenului de 30 de ani, pe care o circumscrie doar martorului audiat în apel, procedând astfel la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată se desprinde ideea că posesia asupra terenului în litigiu a fost începută prin folosinţa terenului.

Prin urmare, nu a fost o posesie exercitată pentru sine, sub nume de proprietar, ci o posesie exercitată pentru altul, respectiv pentru adevăratul proprietar, unitatea administrativ teritorială (detenţie precară).

Este evident că reclamanţii nu au început o posesie pentru sine pentru că, prin simpla folosinţă asupra unui imobil despre care cunoşteau că aparţine unui alt proprietar, nu se puteau considera titulari ai dreptului referitor la bunul aflat în posesie, întrucât lipsa unui element esenţial al posesiei (animus possidendi) echivalează cu însăşi lipsa posesiei, ca fundament al uzucapiunii de 30 de ani, situaţie faţă de care este inutil a se mai analiza celelalte condiţii ale uzucapiunii.

Mai arată recurentul că vicierea posesiei a fost înlăturată în mod nelegal de către instanţa de apel. Sub acest aspect, învederează că între reclamanţi şi intervenienţi a existat, de-a lungul anilor, o situaţie litigioasă asupra limitelor şi întinderii suprafeţei asupra căreia se exercita posesia, aspect faţă de care este evident că nu poate fi justificată admiterea acţiunii, posesia reclamanţilor neputând fi apreciată a fi una netulburată.

Caracterul discontinuu al posesiei rezultă şi din faptul că reclamanţii au făcut activităţi de grădinărit, ceea ce presupune exercitarea unei detenţii precare, iar nu o posesie conform exigenţelor legale în materie.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-intervenientă C. a arătat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii de lungă durată, instanţa de apel procedând la o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1846-1847 C. civ.

Posesia exercitată de către reclamanţi nu este una continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Reclamanţii au intrat în posesia terenului după anul 2000, aşa cum rezultă din procesul-verbal de mediere încheiat în data de 12.10.2017 la Societatea Civilă "F.", astfel încât în mod greşit s-a apreciat că stăpânesc terenul de peste 30 de ani.

De asemenea, posesia nu este una paşnică şi netulburată, având în vedere că există o situaţie conflictuală şi divergentă cu privire la acest teren.

Mai mult, recurenta arată că a formulat o cerere de cumpărare a terenului, înregistrată sub nr. x/18.12.2017.

Totodată, urmează a se reţine caracterul discontinuu al posesiei, întrucât reclamanţii au făcut activităţi de grădinărit, ceea ce conturează o detenţie precară a acestora şi o posesie discontinuă, nefiind de natură a determina transformarea detenţiei precare în posesie utilă.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursurilor şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată din faza procesuală a recursului.

Au arătat că susţinerile Municipiului Constanţa, în sensul că terenul în litigiu ar fi avut o altă configuraţie la momentul preluării posesiei de la numitul E., conduc la concluzia că reclamanţii nu ar fi continuatorii posesiei presupusului autor, nu sunt susţinute de probele dosarului.

Au mai arătat intimaţii-reclamanţi că noţiunea de autor, în cazul joncţiunii posesiilor, nu se confundă cu cea de autor în materia succesiunii, cum eronat pretinde Municipiul Constanţa.

Contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel a procedat la suplimentarea probei testimoniale (apreciind că, în raport de probele administrate la judecata fondului, aspectele legate de îndeplinirea cerinţelor art. 1847 şi art. 1890 C. civ. sunt insuficient lămurite), a coroborat această probă cu celelalte probatorii şi a concluzionat în sensul îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii.

Susţinerile Municipiului Constanţa privind o stare conflictuală între reclamanţi şi intervenientă nu pot fi primite, întrucât divergenţele dintre părţi au vizat doar aleea de acces de la drumul public la terenurile acestora, suprafaţă de teren ce nu face obiectul prezentei acţiuni.

Posesia asupra terenului nu datează din anul 2000, cum se susţine prin motivele de recurs, această situaţie rezultând doar din afirmaţiile intervenientei, care vizează calea de acces la cele două terenuri.

Referitor la recursul intervenientei, intimaţii au arătat că vizează aceleaşi chestiuni legate de condiţiile uzucapiunii, despre care intimaţii învederează că sunt îndeplinite în cauză.

În mod greşit se apreciază că nu este împlinit termenul de 30 de ani (prin raportare la anul 2000) şi nici condiţia unei posesii utile, caracterizată ca fiind tulburată de starea conflictuală dintre părţi, a cărei cauză o constituie neînţelegerile privitoare la utilizarea căii comune de acces la drumul public şi nu terenul de 544 mp, care face obiectul uzucapiunii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nule pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

i. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Prin urmare, motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al reclamantei, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

În speţă, se constată că recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu conţine critici care să poată fi subsumate textelor legale menţionate.

Se observă că forma de motivare a recursului adoptată de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, constă, practic, în redarea istoricului cauzei şi a apărărilor formulate în cauză, precum şi în referirea la modalitatea de interpretare a probelor administrate, nearătându-se concret în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate.

Deşi invocă greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1845, art. 1847, art. 1860, art. 1890 C. civ., se constată că această critică este una formală.

Astfel, aceste critici nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii hotărârii atacate.

Practic, prin aceste critici, recurentul-pârât urmăreşte doar reevaluarea situaţiei de fapt şi modificarea deciziei, urmare a unei reaprecieri a probelor, pentru ca în acest mod să ateste neîndeplinirea condiţiilor legale privitoare la uzucapiune, critici inadmisibile în recurs.

Potrivit dispoziţiilor aplicabile, instanţa de recurs nu examinează faptele cauzei, existenţa şi aprecierea lor aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond.

Nici critica privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate al deciziei atacate, din moment ce, prin aceasta, recurentul-pârât se rezumă a contesta doar administrarea şi valorificarea probei testimoniale în apel.

Drept urmare, nici aceste aspecte nu pot constitui motive de nelegalitate, potrivit dispoziţiilor 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, în realitate, recurentul-pârât nu a realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept şi aptă de cenzură de legalitate, ci s-a limitat la a reproşa modalitatea în care instanţa de apel a administrat şi interpretat probele, la a expune cadrul legal aplicabil şi la a reitera contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare.

Drept urmare, nefiind susţinute critici de nelegalitate, în sensul real al acestei noţiuni, controlul de legalitate specific instanţei de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

ii. În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenienta C.

Înalta Curte constată că nici în cadrul recursului intervenientei nu sunt invocate critici de nelegalitate ale deciziei recurate.

Similar cu recursul recurentului-pârât, intervenienta este nemulţumită nu de o interpretare eronată a legii, criticile formulate cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1846-1847 C. civ. având un caracter pur formal, din moment ce prin aceasta se urmăreşte reevaluarea situaţiei de fapt, ci de o greşită interpretare a probelor şi a reţinerii cadrului factual, iar asemenea apărări nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanţelor de fond.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate.

În acest context, se observă că inclusiv critica privitoare la interpretarea şi valorificarea procesului-verbal de mediere din 12.10.2017 vizează aspecte ce ţin de administrarea probatoriului în cauză, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului.

În concluzie, deşi intervenienta face trimitere la dispoziţiile art. 1846-1847 C. civ., în cuprinsul memoriului de recurs nu se identifică susţineri care să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, ci este prezentată doar o expunere exhaustivă a stării de fapt, sunt făcute consideraţii de ordin general, precum şi referiri la probatorii, aspecte care nu pot fi avute în vedere de către instanţa de recurs şi care, prin urmare, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Drept urmare, Înalta Curte va aplica sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi în cazul recursului intervenientei C..

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nulitatea recursurilor declarate de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, şi de intervenienta C. împotriva deciziei nr. 63/C din 3 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Constatând că recurenţii au pierdut procesul, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., vor fi obligaţi să plătească intimaţilor-reclamanţi suma de 4.547 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursurilor declarate de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, şi de intervenienta C. împotriva deciziei nr. 63/C din 3 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de 4.547 RON, către intimaţii B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2023.