Vindication of public property: holder of administrative right lacks active standing and appellate court cannot unilaterally recharacterize claim to declaratory action

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu la data de 28.11.2019, reclamantul Institutul de Fizică Atomică a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Măgurele, prin primar, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Măgurele, prin primar, să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul situat în oraşul Măgurele, B-dul. x, jud. Ilfov, în suprafaţă totală de 2.576,18 mp, din care teren liber în suprafaţă de 1.847,07 mp şi teren ocupat cu construcţii în suprafaţă de 729,11 mp, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563 C. civ.

Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Măgurele, prin primar, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, motivat de faptul că acesta se pretinde titularul unui drept de administrare ori, condiţia esenţială pentru promovarea unei acţiuni în revendicare este ca reclamantul să se pretindă proprietar, iar nu titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate publică. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin sentinţa civilă nr. 2318/09.09.2020, Judecătoria Cornetu a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Tribunalului Ilfov, unde cauza a fost înregistrată la data de 08.10.2020 sub nr. x/2019.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov

Prin sentinţa nr. 3742/14.12.2020, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins acţiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 653A/20.04.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile formulate de reclamant şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei; a anulat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Măgurele, prin primar.

A învederat recurenta următoarele aspecte:

I. Referitor la calificarea acţiunii, recurenta a arătat că prin cererea de chemare în judecată, Institutul de Fizică Atomică solicită instanţei obligarea pârâtei să lase terenul în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul dispoziţiilor art. 563 C. civ., text de lege ce reglementează acţiunea în revendicare.

În motivare, reclamantul menţionează calitatea în care formulează pretenţiile deduse judecăţii, în speţă fiind vorba despre existenţa dreptului de administrare ca şi drept real corespunzător dreptului de proprietate publică.

De asemenea, în virtutea calităţii sale de titular al dreptului de administrare antementionat, invocă dispoziţiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., pentru a justifica, astfel, calitatea procesuală activă şi anume, aceea de a formula acţiunea în revendicare de la posesorul neproprietar.

Nu în ultimul rând, în finalul cererii de chemare în judecată, reclamantul redă textul art. 563 C. civ.

Aceste chestiuni esenţiale sunt reluate în apelul formulat în prezenta cauză şi se critică hotărârea Tribunalului Ilfov pentru netemeinicie, susţinând că "soluţia este una greşită având în vedere interpretarea restrictivă şi fără raportare la celelalte prevederi legale pe care le-am invocat în acţiune şi care, din punctul nostru de vedere, ne conferă calitate procesuală activă. În raport de prevederile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., subscrisul apelant am formulat prezenta acţiune, având calitate procesuală activă de a formula acţiunea în revendicarea terenului de la posesorul neproprietar."

De asemenea, se susţine că, în baza mandatului derivat din dreptul de administrare, a formulat acţiunea în revendicare, fapt pentru care înţelege să reitereze că acţiunea este formulată prin raportare şi la art. 563 C. civ., text de lege pe care îl redă în cuprinsul apelului, coroborat cu art. 865 antereferit.

Aşadar, reclamantul Institutul de Fizică Atomică a înţeles să formuleze o acţiune în revendicarea unui teren presupus a fi în proprietatea publică a Statului Român, fundamentându-şi acţiunea pe dispoziţiile art. 563 C. civ.

În justificarea alegerii acestui mecanism juridic, reclamantul precizează faptul că este titularul dreptului de administrare aferent dreptului de proprietate publică, iar acest drept real corespunzător celui din urmă menţionat, coroborat cu art. 865 C. civ., îi permite să formuleze o acţiune în revendicare pentru apărarea dreptului de proprietate publică.

În raport de aceste aspecte, recurenta apreciază că instanţa de apel, prin decizia recurată, încalcă dispoziţiile art. 22 alin. (5) şi art. 153 C. proc. civ., având în vedere că procedează la transformarea acţiunii dintr-o acţiune în revendicare într-o acţiune confesorie.

Dreptul de a califica o cerere constituie dreptul instanţei de a da denumirea legală unei cereri intitulate greşit de părţi, dar fundamentate corect în raport cu situaţia de fapt, însă, atunci când această calificare implică o refundamentare a cererii întemeiate greşit în raport cu situaţia de fapt, implică o modificare a cererii de chemare în judecată, modificare ce se poate realiza doar cu concursul părţii care a formulat-o.

Aşadar, instanţa are dreptul să pună în discuţia părţilor fundamentul juridic corect al cererii însă, în măsura în care partea insistă în soluţionarea acesteia, astfel cum a fost iniţial formulată, instanţa nu poate aprecia cererea modificată fără a se încălca principiul disponibilităţii.

Contrar argumentelor Curţii de Apel, intenţia reclamantului nu a fost aceea de a introduce o acţiune confesorie, iar menţiunile privind revendicarea, nu sunt nişte simple erori cauzate de asemănările dintre cele două acţiuni, fără a avea o înrâurire asupra calificării acesteia.

Or, instanţa de control judiciar, în intenţia de calificare a cererii de chemare în judecată, face abstracţie de temeiul juridic al acesteia, temei reprezentat de titlul de proprietate al Statului Român, presupus a fi vorba de legea privind proprietatea publică a Statului Român, cum, de altfel, s-a invocat prin cererea de chemare în judecată.

Or, încălcarea art. 153 C. proc. civ. derivă din faptul că nu suntem în prezenţa unei simple denumiri greşite sau a unei erori materiale, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

De asemenea, în justificarea aplicării art. 153 C. proc. civ., nu se poate susţine că cele două tipuri de acţiuni, deşi diferite din punct de vedere juridic, nu se diferenţiază substanţial de scopul lor, întrucât, prin intermediul acestora, titularul unui drept real principal poate să obţină protecţia judiciară a dreptului său.

Acţiunea în revendicare şi cea confesorie se diferenţiază substanţial, fiind două instituţii cu condiţii diferite de exercitare, cu situaţii premisă diferite, cu titulari diferiţi, aspecte ce împietează în mod evident şi asupra calităţii procesuale active, cum este şi situaţia din prezenta cauză.

Mai mult decât atât, instanţa de control judiciar, pe lângă încălcarea dispoziţiilor art. 153 C. proc. civ., procedează şi la încălcarea art. 14 C. proc. civ., ce reglementează principiul contradictorialităţii, având în vedere că această chestiune a calificării trebuia pusă în discuţia contradictorie a părţilor, cu citarea prealabilă a reclamantului şi cu solicitarea de precizări faţă de aceste aspecte.

Chestiunile învederate sunt încadrate de către recurent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II. Referitor la aplicarea art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., recurenta arată că, prin decizia recurată, se reţine că art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ. se aplică independent de calitatea pe care o are într-un litigiu titularul dreptului real corespunzător dreptului de proprietate publică, în speţă fiind vorba despre dreptul de administrare.

Se mai susţine că titularii drepturilor reale corespunzătoare proprietăţii publice, prin raportare şi la calificarea dată în cuprinsul deciziei recurate, sunt obligaţi să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, independent dacă au calitatea de reclamanţi sau de pârâţi în cauză.

Contrar argumentelor instanţei de apel, recurenta arată că interpretarea art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ. vizează situaţia în care titularul dreptului de administrare dobândeşte calitatea de pârât într-o acţiune judiciară ce priveşte dreptul de proprietate publică, astfel că are obligaţia de a îl introduce în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile expuse de art. 75 şi urm. C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ. nu pot fi utilizate de un neproprietar, fie el titularul dreptului de administrare, pentru a promova o acţiune în revendicare, mai ales că potrivit art. 865 alin. (1) C. civ., obligaţia de a apăra dreptul de proprietate publică revine titularului dreptului de proprietate publică.

În susţinerea acestui motiv de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

III. Referitor la calitatea Statului Român în prezentul litigiu, recurenta arată că prin decizia recurată se reţine că Statul Român a fost introdus în proces prin cererea de chemare în judecată.

Deşi au fost indicate dispoziţiile art. 68 C. proc. civ., instanţă a conchis că, în speţă, instituţia chemării în judecată a unei alte persoane nu este incidentă, întrucât Statul Român nu poate pretinde pentru sine dreptul de administrare.

Mai mult, trebuie admis că Statul Român a dobândit o calitate de intervenient forţat sui generis, această calificare fiind făcută în concordanţă cu principiile generale ale dreptului, astfel că nu se mai impunea discutarea admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie de vreme ce Statul Român a fost atras în litigiu direct prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta învederează că instanţa de apel a analizat calitatea Statului Român prin raportare la calificarea total eronată a acţiunii drept una confesorie.

Astfel, plecând de la ideea conform căreia, în prezenta cauză, suntem pe tărâmul unei acţiuni în revendicare, recurenta precizează că titularul dreptului de administrare, nu poate introduce în proces, în temeiul art. 68 C. proc. civ., pe titularul dreptului de proprietate publică, având în vedere că însuşi titularul dreptului de administrare nu poate pretinde pentru sine dreptul de proprietate publică, dar şi pentru că prevederile art. 68 C. proc. civ. sunt justificate de scopul pe care îl au părţile iniţiale de a nega terţului dreptul litigios dedus judecăţii, ceea ce nu e cazul în prezenta speţă.

Pe de altă parte, instanţa de apel construieşte o instituţie nouă, aceea de intervenient forţat sui generis, calitate dobândită automat prin simplul fapt al indicării sale în cererea de chemare în judecată, aspect care contravine dispoziţiilor procedurale ce reglementează participarea altor persoane la judecată, C. proc. civ. indicând expres aceste categorii în cuprinsul prevederilor art. 61 şi urm.

Or, problematica participării altor persoane la judecată reprezintă o chestiune de excepţie, de strictă interpretare şi de aplicare.

Nu se poate susţine că un terţ dobândeşte calitatea de intervenient prin simplul fapt al indicării sale prin cererea de chemare în judecată, fără a se încălca dispoziţiile procesual civile antereferite.

De asemenea, printr-o atare concluzie, expusă în considerentele instanţei de apel, recurenta apreciază că operează o încălcare chiar a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ., în sensul în care nu se poate admite că utilizând principiile generale ale dreptului se poate ajunge la afirmarea unei noi categorii de persoane ce pot interveni într-un litigiu şi anume aceea de intervenient forţat sui generis.

Aşadar, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia, când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dar şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în sensul în care instanţa şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin legiferarea asupra unei noi categorii de persoane ce pot participa la judecată, dar şi a condiţiilor în care ar deveni incidentă.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (5) şi art. 153 C. proc. civ., din moment ce a recalificat acţiunea în revendicare, formulată de către reclamant, ca fiind o acţiune confesorie, în condiţiile în care această calificare implică o modificare a cererii de chemare în judecată, care se putea realiza doar cu acordul reclamantului, instanţa fiind obligată să pună în discuţia părţilor fundamentul juridic corect al cererii.

A mai susţinut că soluţia instanţei de apel este eronată şi prin aceea că intenţia reclamantului nu a fost aceea de a introduce o acţiune confesorie, menţiunile privind revendicarea nefiind simple erori, fără relevanţă asupra calificării juridice a cererii de chemare în judecată.

De asemenea, a precizat că încălcarea prevederilor art. 153 C. proc. civ. derivă din faptul că nu este incidentă ipoteza unei simple denumiri greşite sau a unei erori materiale, fiind încălcat şi principiul contradictorialităţii, reglementat de art. 14 C. proc. civ.

Aceste critici sunt întemeiate.

Înalta Curte constată că, în speţă, faţă de lipsa unei cereri adiţionale a reclamantului în sensul modificării acţiunii în una confesorie şi de orice dezbatere contradictorie a părţilor cu privire la noul cadru juridic stabilit în apel, se justifica, în acord cu prevederile procedurale, aplicarea cu prioritate a principiului disponibilităţii, raportat la limitele în care au fost învestite instanţele de către reclamant.

În aceste condiţii, în lipsa oricărei forme de manifestare a voinţei transformării construcţiei juridice a acţiunii de către reclamant, devenea incidentă situaţia de excepţie prevăzută de art. 22 alin. (5) C. proc. civ., potrivit căreia:

"cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora."

În contextul normei citate, o astfel de configuraţie juridică a elementelor cererii de chemare în judecată, întemeiată, în mod explicit de către reclamant, exclusiv pe dispoziţiile art. 563 C. civ., obliga instanţa de apel, ca, în conformitate cu principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ. şi ţinând cont de limitele învestirii instanţei şi de poziţia reclamantei de până la acel moment procesual, să procedeze la stabilirea temeiniciei dreptului afirmat, astfel cum a fost acesta dedus judecăţii.

Se observă, aşadar, că recalificarea juridică dată obiectului cererii de chemare în judecată de către instanţa de apel, excede, în mod obiectiv, ipotezei avute în vedere prin dispoziţiile art. 152 C. proc. civ., a căror aplicare vizează strict denumirea cererilor deduse judecăţii, iar nu însăşi construcţia juridică a respectivei acţiuni.

Prin criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, interpretarea eronată de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., din moment ce acestea vizează situaţia în care titularul dreptului de administrare dobândeşte calitatea de pârât într-o acţiune judiciară ce priveşte dreptul de proprietate publică, astfel că acestuia îi revine obligaţia de a îl introduce în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de art. 75 şi urm. C. proc. civ.

A mai susţinut şi că aceste prevederi nu pot justifica promovarea unei acţiuni în revendicare de către titularul dreptului de administrare, în condiţiile în care, potrivit art. 865 alin. (1) C. civ., obligaţia de a apăra dreptul de proprietate publică revine titularului acestuia.

Şi aceste critici au caracter fondat.

Se constată că în mod greşit a stabilit instanţa de apel că, din moment ce dispoziţiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ. nu fac distincţie sub aspectul calităţii pe care o are în proces titularul dreptului corespunzător proprietăţii publice, titularii acestora sunt obligaţi să îl introducă în cauză pe titularul dreptului de proprietate publică, indiferent dacă aceştia au calitatea de reclamanţi sau de pârâţi în respectiva cauză, pentru a justifica, în acest mod, coroborat cu reţinerea calităţii de intervenient forţat sui generis, legitimitate procesuală activă, în cauză, Statului Român.

Contrar celor stabilite de instanţa de apel, se reţine că, atunci când se promovează o cerere în revendicare a unui bun proprietate publică, este aplicabil cadrul legal stabilit cu claritate în conţinutul dispoziţiilor art. 563, art. 865 şi art. 870 C. civ., anume că acţiunea în revendicarea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept, este a proprietarului, că, potrivit art. 865 (1) C. civ., obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului, în timp ce titularii drepturilor reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi: a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică; b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.

Aceste din urmă prevederi, în contextul în care, potrivit alin. (3) al art. 865 C. civ., dispoziţiile art. 563 C. civ. se aplică în mod corespunzător, nu pot fi altfel înţelese decât vizând ipotezele în care titularii acestor drepturi au calitatea de pârâţi în respectivul proces.

Titularul dreptului de administrare corespunzător proprietăţii publice a statului sau unităţii administrativ-teritoriale poate avea doar iniţiativa apărării în justiţie a dreptului de administrare, aşa cum rezultă în mod neîndoielnic din prevederile art. 870 C. civ.

Drept urmare, nicio raţiune nu poate fi îndeajuns de puternică pentru a eluda această construcţie juridică, rămânând de neînţeles de ce ar fi mai simplu de făcut dovada dreptului de proprietate a statului din postura unui intervenient forţat decât din aceea a titularului unei acţiuni în revendicare dedusă judecăţii pe cale separată.

Prin criticile subsumate motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ., recurenta critică, pe de o parte, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de apel, prin legiferarea asupra unei noi categorii de persoane ce pot participa la judecată, ca urmare a stabilirii calităţii de intervenient sui generis a Statului Român, cât şi greşita apreciere a legitimării procesuale a acestei părţi prin raportare la acţiunea confesorie, iar nu la acţiunea în revendicare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că această critică poate fi circumscrisă doar prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce critica privitoare la reţinerea calităţii de intervenient sui generis a Statului Român vizează strict modalitatea de aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Verificând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, prin cererea înregistrată la 28.11.2019 pe rolul instanţelor, reclamantul Institutul de Fizică Atomică, titular al dreptului de administrare asupra terenului proprietatea publică a statului în suprafaţă totală de 2.576,18 mp, situat în oraşul Măgurele, B-dul. x, jud. Ilfov, a învestit instanţele cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare a acestuia de la pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Măgurele, prin primar, despre care a arătat că realizează lucrări de construcţie în beneficiul propriu, fără a avea acordul administratorului/proprietarului terenului.

Prin aceeaşi cerere de învestire a instanţelor, reclamantul a arătat şi pe titularul dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, cel de la care deţine dreptul de administrare, şi a cărui atragere în proces a solicitat-o pe calea unei cereri de intervenţie forţată.

Soluţia instanţei de apel, de recalificare a cererii de intervenţie forţată, întemeiată pe dispoziţiile art. 68 C. proc. civ., formulată în chiar cuprinsul cererii introductive, într-o cerere de intervenţie forţată sui generis, conform prevederilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., apare ca fiind eronată.

Astfel, deşi instanţa de apel îşi începe în mod corect raţionamentul juridic, arătând că instituţia chemării în judecată a altei persoane, reglementată de prevederile art. 68 C. proc. civ., nu este incidentă din moment ce Statul Român nu pretinde dreptul de administrare invocat de către reclamant, totuşi, îşi continuă în mod greşit argumentaţia, reţinând că Statul Român nu poate avea calitatea de reclamant sau de pârât, calificând poziţia procesuală a acestui pârât ca fiind aceea de intervenient forţat sui generis, pentru a demonstra calitatea procesuală activă a acestei părţi în litigiul pendinte.

Or, condiţiile în care o parte poate sta în judecată sunt expres stabilite de către normele de procedură civilă, nefiind permisă stabilirea unor noi categorii de intervenienţi, pe cale de interpretare sau de analogie a cadrului juridic aplicabil.

Aceasta cu atât mai mult cu cât reţinerea calităţii de intervenient sui generis a Statului Român nu este de natură să neutralizeze inconvenientul fundamental al recurgerii la instituţia juridică a intervenţiei forţate, reglementate de dispoziţiile art. 68 C. proc. civ., instrument procesual pus la dispoziţia părţilor unui litigiu pentru a putea atrage în proces "o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul".

Or, cele două entităţi juridice în raport de care este analizat cadrul procesual, respectiv Statul Român şi Institutul de Fizică Atomică, nu sunt în poziţia de a pretinde drepturi identice, ci drepturi diferite deoarece acestea afirmă drepturi diferite asupra aceluiaşi bun: primul, dreptul de proprietate publică, iar al doilea, dreptul de administrare grefat pe dreptul de proprietate publică a Statului.

Din moment ce, în speţă, cadrul procesual a fost stabilit de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, instanţa de apel era chemată ca, în urma analizării raportului juridic dedus judecăţii, dar şi reţinerii corecte a lipsei incidenţei instituţiei chemării în judecată a altei persoane, conform art. 68 C. proc. civ., să stabilească dacă Statul Român justifică sau nu legitimare procesuală în cauză în calitate de pârât, singura calitate care îi poate fi atribuită în acord cu dispoziţiile procedurale.

În acest context, relevant este că, potrivit cadrului juridic stabilit de normele de drept substanţial incidente, respectiv dispoziţiile art. 563 C. civ., care reglementează mijlocul procesual al acţiunii în revendicare pentru apărarea dreptului de proprietate, dar şi prevederile art. 865 din acelaşi cod, potrivit cărora, obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului acestui drept, introducerea acţiunii în revendicare constituie o prerogativă a celui ce se pretinde proprietar, iar nu a titularului dreptului de administrare, astfel cum, în mod declarat şi necontestat în cauză, este reclamantul Institutul de Fizică Atomică.

Drept urmare, nu prezintă relevanţă cine depune cererea de chemare în judecată, ci anume cine este titularul acţiunii în revendicare întrucât, în raport de conţinutul dispoziţiilor art. 563 C. civ., acesta nu poate fi decât proprietarul sau cel ce se pretinde proprietar al bunului revendicat, iar niciodată titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate sau al unui drept real corespunzător proprietăţii publice, aşa cum este Institutul de Fizică Atomică.

Se impune, din aceste motive ca, în temeiul art. 497 şi 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., să fie admis recursul formulat şi casată decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, urmând ca reluarea judecăţii să aibă loc în raport cu cele stabilite în decizia de faţă, conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Măgurele, prin primar, împotriva deciziei nr. 653A din 20 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.