Nationalized historic monument building in Timişoara: sales annulled, restitution upheld on heirs' appeal

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2023

asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2002, la 02.08.2002, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primăria Timişoara, S.C. B. S.A., C. şi D., E. şi F., G. şi H., I. şi J., K. şi L., M. şi N., O. şi P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună restituirea, integrală şi în natură, a imobilului situat în Timişoara, str. 3 august nr. 15, judeţul Timiş, înscris în CF colectivă x Timişoara, nr. top. x, în care a fost transnotat, din CF x Timişoara, nr. top. x; să constate preluarea, fără titlu, a imobilului de către Statul Român de la antecesorul său, Q., să constate că imobilul a format obiectul unor dezmembrări în zece apartamente, alte spaţii şi garaje; să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice şi a oricăror alte contracte prin care s-au înstrăinat părţi din imobil; să dispună obligarea Consiliului Local Timişoara şi a Primăriei Timişoara la restituirea spaţiilor închiriate; să dispună desfiinţarea încheierii CF nr. x/1998 şi sistarea CF individuale privind apartamentele vândute; să dispună rectificarea CF, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor şi reintabulării dreptului de proprietate al autorului său; să constate deschisă succesiunea defuncţilor Q. şi R.; să constate că reclamanta este unica moştenitoare a acestora, conform certificatului de moştenitor nr. x/10.12.1999, eliberat de B.N.P. S.; să se constate că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului T. se compune şi din cota de 1/1 parte din imobilul în litigiu; să dispună intabularea în CF colectivă nr. x Timişoara a dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlu de restituire şi moştenire, cu cheltuieli de judecată.

Pârâţii E., F., C., D., M., N., P. şi O. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei; excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de hotărâri judecătoreşti anterioare, de respingere a cererilor formulate de reclamantă; excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport cu art. 48 din Legea nr. 10/2001; excepţia lipsei calităţii procesuale active; pe fond, au solicitat respingerea acţiunii.

Consiliul Local al Municipiului Timişoara a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, pe considerentul că reclamanta nu are vocaţie succesorală de pe urma defunctului Q., fostul proprietar al imobilului în litigiu, deoarece antecesoarea acesteia, R., nu a acceptat niciodată succesiunea defunctului menţionat şi ca urmare, nu putea testa, în favoarea lui A., un bun care nu se afla în patrimoniul său; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii. Pârâtul a cerut şi introducerea, în cauză, a Ministerului Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului în litigiile patrimoniale, conform art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 şi H.G. nr. 20/1996.

În primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 1240/PI/20.12.2002, Tribunalul Timiş, secţia civilă a respins acţiunea formulată de către reclamanta A., reţinând, în baza art. 1201 C. civ., că s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, lipsa calităţii procesuale active a reclamantei în formularea acţiunii pentru restituirea imobilelor preluate de Statul Român înainte de 1989, imobile care au aparţinut lui Q..

Astfel, reclamanta a promovat la 6.10.1994, pe rolul Judecătoriei Timişoara, o acţiune înregistrată sub nr. x, prin care solicita, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român şi U., să se constate că mai multe imobile, printre care şi cel din prezentul litigiu, au fost naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, în mod eronat, deoarece fostul proprietar al bunurilor respective se încadra în categoriile de persoane prevăzute de art. 2 din actul de naţionalizare. Reclamanta a formulat acţiunea în calitate de moştenitoare testamentară a soţiei supravieţuitoare a fostului proprietar tabular, R..

Judecătoria Timişoara a respins acţiunea prin sentinţa civilă nr. 3383/04.03.1997, pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, faţă de împrejurarea că soţia supravieţuitoare a proprietarului imobilelor revendicate nu a dezbătut niciodată succesiunea de pe urma soţului său şi ca atare, nu putea să-i lase lui A., prin testament, bunuri pe care nu le avea în patrimoniu.

Hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă prin renunţarea apelanţilor la judecarea apelului.

La 01.09.1999, reclamanta a formulat o altă cerere, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. x, prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român şi S.C. A.D.P. S.A., să se constate că aceleaşi imobile, indicate şi în dosarul anterior, au fost naţionalizate cu nerespectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.

A mai solicitat reclamanta, în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice chemaţi în judecată şi în dosarul de fată, să se anuleze contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu aceştia, cu privire la apartamentele din imobilele în litigiu.

Prin sentinţa civila nr. 17051/08.12.1999, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea reclamantei, reţinând autoritatea de lucru judecat pentru capătul principal din cererea introductivă şi lipsa calităţii procesuale active pentru celelalte capete de cerere.

Căile de atac exercitate de reclamantă în litigiul respectiv au fost respinse, hotărârea primei instanţe rămânând irevocabilă.

În procesele anterioare s-a supus dezbaterii însăşi calitatea de succesoare a reclamantei de pe urma fostului proprietar al imobilelor revendicate, ca o condiţie a calităţii sale procesuale active.

Acest aspect a fost analizat cu ocazia judecării celorlalte două acţiuni, identice ca finalitate, iar instanţele anterioare au stabilit, cu putere de lucru judecat şi în temeiul aceloraşi înscrisuri doveditoare care au fost depuse şi în dosarul de fată, că reclamanta A. nu are calitate procesuală activă. Instanţele au avut în vedere, inclusiv, certificatul de calitate de moştenitor nr. 216/10.12.1999.

Prima instanţă a mai considerat că nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei, privind incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât acţiunea dedusă judecăţii se întemeiază pe art. 480 C. civ., fiind o acţiune în revendicare, de drept comun, şi nu o cerere fundamentată pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Reclamanta se poate prevala de beneficiul prevederii arătate anterior numai în demersurile sale, realizate pe cale administrativă, în temeiul legii speciale, doar pentru această procedură fiind emisă dispoziţia legală invocată, ce vizează succesibilii care nu au acceptat succesiunea după 06.03.1945.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., care a fost respins prin decizia nr. 11/20.01.2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Pe parcursul judecării căii de atac, la 23.06.2003, a intervenit decesul apelantei reclamante A., apelul fiind continuat de moştenitorii acesteia, V. şi W..

Curtea de Apel a considerat că prima instanţă a calificat, în mod corect, acţiunea formulată ca fiind o acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, iar hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare, având acelaşi obiect, au stabilit, cu putere de lucru judecat, că reclamanta nu are calitate procesuală activă.

Reclamanta nu ar fi putut învesti, legal, Tribunalul cu o acţiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 decât în situaţia în care ar fi fost finalizată procedura administrativă reglementată de această lege şi nemulţumită fiind de decizia persoanei deţinătoare, ar fi contestat-o în justiţie; or, această procedură a fost suspendată, astfel cum se arată în apelul declarat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii V. şi W., în calitate de moştenitori ai reclamantei iniţiale, A., şi pârâţii C. şi D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

La 16.02.2006 a decedat recurentul reclamant V., fiind citaţi în cauză, în calitate de moştenitori, W., parte deja în proces, şi X., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 21/02.06.2008 emis de B.N.P. Y. .

Prin decizia civilă nr. 4158/30.03.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de reclamanţii W. şi V., în prezent decedat, cale de atac continuată de moştenitorii W. şi X., precum şi de pârâţii C. şi D., a casat decizia civilă recurată, precum şi sentinţa civilă nr. 1240/PI/20.12.2002 a Tribunalului Timiş şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Timiş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Reclamanta A. a învestit instanţele de judecată după apariţia Legii nr. 10/2001 cu o acţiune care a avut mai multe capete de cerere, referitoare la imobilele situate în Timişoara, str. 3 august, nr. 11 şi 15, naţionalizate în baza Decretului-lege nr. 92/1950, acţiune întemeiată pe dispoziţiile acestui act normativ.

Prin hotărâri anterioare s-a constatat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, întrucât nu s-a făcut dovada că autoarea sa, R., a dezbătut succesiunea soţului său, Q., proprietarul tabular al imobilelor. Aceste hotărâri, fiind pronunţate înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, au avut în vedere numai dispoziţiile dreptului comun referitoare la moştenire.

Or, prezenta acţiune are, drept cauză juridică, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care succesibilii, chiar neacceptanţi, sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii prin notificarea depusă în condiţiile acestei legi.

Prin urmare, în acţiunea de faţă, cauza juridică este diferită, calitatea procesuală activă a reclamantei urmând să fie analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001. În această situaţie, se reţine că, în mod greşit, instanţele de fond şi apel au constatat autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantei, prin neobservarea lipsei unui element al acestei excepţii de fond, şi anume cauza juridică, element ce nu este identic cu cel din acţiunile anterioare.

Mai mult decât atât, prin voinţa expresă a legiuitorului, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001 a fost înlăturată autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în această materie şi persoanele îndreptăţite au posibilitatea să apeleze, din nou, la instanţă, pentru a obţine măsurile reparatorii în regimul legii speciale.

Conform prevederilor art. 1201 C. civ., există autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi litigiul se desfăşoară între aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate.

În speţă, instanţa de fond nu a aplicat, corect, aceste dispoziţii legale, apreciind că există autoritate de lucru judecat raportat la sentinţele nr. 3383/1997 şi x/1999 faţă de prezenta acţiune, reţinând că reclamanta nu şi-a justificat calitatea procesuală activă, aşa cum au constatat instanţele anterioare.

Întrucât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au reţinut, greşit, incidenţa dispoziţiilor art. 1201 C. civ., critica fiind întemeiată în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune casarea hotărârilor.

Deoarece instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţie, fără a intra în cercetarea fondului, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., ambele hotărâri vor fi casate şi cauza trimisă, spre rejudecare, la instanţa de fond.

În rejudecare, vor fi respectate dispoziţiile art. 129 alin. (5) din acelaşi cod.

Recurenţii, la instanţa de fond, prin cererile formulate, au invocat probleme de fapt şi de drept, reiterate şi în apel, care nu au fost avute în vedere, iar instanţa de apel, după expunerea împrejurărilor reţinute de prima instanţă, concluzionează că s-a stabilit, corect, starea de fapt şi de drept faţă de lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, fără să arate, în considerentele hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au dus la înlăturarea apărărilor făcute de reclamantă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., ignorând şi aspectele legate de temeiul juridic al acţiunii.

Cu ocazia rejudecării, instanţa va răspunde motivat, pe baza stabilirii faptelor şi aplicării corecte a legii, la toate capetele de cerere cu care a fost învestită.

În raport de soluţia pronunţată, Înalta Curte nu a mai analizat celelalte motive de recurs, pe care instanţa de rejudecare le va avea în vedere în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

De asemenea, în rejudecare vor fi avute în vedere şi criticile formulate de recurenţii pârâţi C. şi D., referitoare la valoarea bunurilor înstrăinate şi la excepţia necompetenţei materiale, invocată în raport de valorile stabilite.

În al doilea ciclu procesual, în rejudecare, cauza a fost înregistrată, pe rolul Tribunalului Timiş, la 26.06.2009, sub nr. x/2009.

Reclamanţii W. şi X. au depus, la dosar, cerere de restrângere a obiectului acţiunii, arătând că înţeleg să renunţe, în temeiul art. 246 C. proc. civ., la judecarea unora dintre capetele de cerere şi că îşi menţin cererile specificate în declaraţia autentificată sub nr. x/02.10.2009 de B.N.P. Z., respectiv:

- constatarea preluării abuzive, fără titlu valabil, de către Statul Român a cotei de 1/1 parte din imobilul situat în Timişoara, str. 3 august, nr. 15, judeţul Timiş, înscris în CF x Timişoara, transnotat în CF colectiv x Timişoara;

- constatarea nulităţii absolute, în principal, în baza art. 46 alin. (1) şi (4) şi în subsidiar, în baza art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâţii persoane fizice, contracte indicate în declaraţia autentică, precum şi a oricăror alte contracte prin care au fost înstrăinate părţi din imobilul preluat de la Q., imobil situat în Timişoara, str. 3 august, nr. 11, judeţul Timiş.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea acţiunii, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi lipsa de obiect, iar, pe fond, respingerea acţiunii, ca netemeinică şi nelegală.

A invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât prezenta cerere a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001şi înregistrată ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ şi soluţionării procedurii administrative reglementate de legea în discuţie, finalizate prin emiterea dispoziţiei nr. 2358/19.12.2001, contestate în dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Timiş. Consideră că primează soluţionarea contestaţiei formulate în baza legii speciale şi care formează obiectul dosarului menţionat, în raport cu acţiunea în revendicare din prezentul litigiu.

În acelaşi sens, a susţinut inadmisibilitatea acţiunii în revendicare din procesul de faţă raportat la cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Arată că acţiunea este inadmisibilă şi prin împrejurarea că are ca obiect constatarea nulităţii actelor de înstrăinare încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995. Or, odată cu apariţia Legii nr. 1/2009 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, legiuitorul a statuat că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, Consiliul Local al Municipiului Timişoara a susţinut că reclamanţii, cât şi antecesoarea lor A., nu au calitatea de succesorii de pe urma lui Q., reiterând că soţia supravieţuitoarea a acestuia, R., a cărei moştenitoare testamentară este autoarea reclamanţilor, nu a dezbătut succesiunea de pe urma soţului decedat, proprietar tabular al imobilului. În concluzie, A. nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

A susţinut lipsa calităţii procesuale active şi ca urmare a efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârilor irevocabile pronunţate în litigiile anterioare, care au tranşat că reclamanta A. nu justifică legitimare procesuală de a formula cereri în legătură cu imobilele ce au aparţinut lui Q..

Referitor la excepţia lipsei de obiect, pârâtul a arătat că se impune a fi reţinută, deoarece unitatea deţinătoare s-a pronunţat asupra notificării nr. x/2001 formulate de A., prin emiterea dispoziţiei Primarului nr. 2538/19.12.2001, decizie contestată în instanţă, formând obiectul dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Timiş, acţiune nesoluţionată până în prezent.

Pe fond a solicitat respingerea acţiunii, arătând, în esenţă, că actul de preluare a imobilului de către Statul Român a fost valabil; că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, deoarece nu există motive de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi că părţile contractante au fost de bună credinţă la încheierea actelor juridice. A susţinut şi incidenţa, în cauză, a principiului validităţii aparenţei în drept.

Prin întâmpinare, pârâţii C. şi D. au invocat, pentru primul petit din acţiunea restrânsă, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi a succesorilor acesteia, W. şi X., iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată în integralitate, în esenţă, pentru aceleaşi argumente ca şi cele ale pârâtului Consiliul local.

Reclamanţii au depus note la întâmpinările formulate, prin care au susţinut că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, nu este valabilă; că acţiunea este admisibilă, deoarece cererea de constatare a nulităţii actelor de înstrăinare are caracter prejudicial în raport cu procedura administrativă de restituire şi că, referitor la această din urmă acţiune, este de menţionat că imobilul ce a aparţinut lui Q. face parte din patrimoniul cultural naţional, ceea ce îl excludea de la înstrăinare.

Pârâta S.C. Administrarea Domeniului Public S.A. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive raportat la H.C.L.M.T. nr. 147/01.06.1999, prin care s-a hotărât ca, începând cu 01.05.1999, să înceteze activităţile de administrare a fondului locativ şi vânzările de locuinţe din fondul de stat, din cadrul societăţii pârâte, precum şi preluarea lor de către Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara.

Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe motiv că actele în baza cărora s-a preluat imobilul nu au fost emise de Ministerul Finanţelor Publice; prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 361/2005 s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, instituţie căreia trebuie să i se adreseze reclamanţii pentru soluţionarea cererii de restituire a imobilului; conform art. 1 pct. 4 din Legea nr. 263/2006, controlul fazei administrative a Legii nr. 10/2001 se realizează de autoritatea administrativă constituită în baza H.G. nr. 361/2005 şi după caz, de către prefecţi sau persoanele desemnate de aceştia din cadrul instituţiei prefectului. Referitor la cererea în nulitate absolută, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu justifică legitimare procesuală pasivă, deoarece parte în contractele de vânzare-cumpărare a fost Primăria Timişoara.

Prin încheierea din 19.03.2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a unit cu fondul cauzei, în baza art. 137 alin. (2) C. proc. civ., excepţiile invocate prin întâmpinările formulate de pârâţii persoane juridice.

Prin sentinţa civila nr. 1904/PI/23.07.2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect a acţiunii, invocate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara, a lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, C. şi D. şi a lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtele D.G.F.P. Timişoara şi S.C. A.D.P. S.A. Timişoara, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. şi continuată de moştenitorii săi, W. şi X..

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, este neîntemeiată, având în vedere că, potrivit deciziei nr. 20/2007, s-a statuat că instanţa de judecată, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, poate să dispună, direct, restituirea, în natură, a imobilului ce face obiectul litigiului.

Mai mult, faţă de obiectul acţiunii cu care a rămas învestită instanta, urmare a restrangerii de către reclamanţi, şi în raport cu data introducerii cererii, 02.08.2002, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Statul Român, în baza Legii nr. 112/1995, nu este inadmisibilă.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei D.G.F.P. Timiş, excepţia este neîntemeiată, deoarece D.G.F.P. nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, acesta din urmă în calitate de reprezentant al Statului Român, în baza art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 şi art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta S.C. A.D.P. S.A., este, de asemenea, nefondată, întrucât reclamanta a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a înstrăinărilor făcute de Statul Român cu privire la unele părţi din imobil, după apartamentare.

Din cele şapte contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate a invocat-o, unul a fost încheiat de către această pârâtă, astfel că, în raport de data încheierii contractului, nu are relevanţă H.C.L.M. Timişoara nr. 147/01.06.1999, prin care s-a hotărât încetarea activităţilor de administrare de către A.D.P. a fondului locativ şi a vânzărilor de locuinţe fond de stat.

Exceptia lipsei de obiect, invocată de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, este neîntemeiată faţă de obiectul acţiunii, astfel cum a fost restrâns de reclamanţi în rejudecare.

Cât priveşte calitatea procesuală activa a reclamanţilor, instanţa de casare a statuat că aceasta trebuie verificată în condiţiile legii speciale, arătând că, prin notificarea depusă în condiţiile Legii nr. 10/2001, succesibilii, chiar neacceptanţi, sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii şi că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat, întrucât acţiunea prezentă are altă cauză juridică faţă de acţiunile soluţionate prin sentinţele civile nr. 3383/1997 şi nr. x/1999, formulate pe dreptul comun.

Respectând dispoziţiile instanţei de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite, precum şi persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condiţiile prezentei legi.

Acest articol a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1055/2008 a Curţii Constituţionale, reţinându-se că art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu poate constitui temei juridic nou pentru introducerea unei alte acţiuni de restituire a aceluiaşi imobil, întrucât legiuitorul nu poate să dispună, nici chiar prin lege, asupra unui drept câştigat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, decât dacă ar avea loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Totodată, Curtea a reţinut că textul de lege criticat retroactivează în măsura în care lipseşte de orice efecte juridice, respectiv de putere de lucru judecat, hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care, persoanelor îndreptăţite sau altor persoane vătămate într-un drept al lor, li s-au respins cereri de revendicare sau de anulare a unor contracte de vânzare-cumpărare, având, ca obiect, imobile preluate de stat sau de alte persoane juridice. Astfel, legea nouă nu poate, fără a retroactiva, să se aplice şi situaţiilor litigioase rezolvate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În speţă, nu se verifică aspectul ca reclamanta A. să fi câştigat dreptul pretins printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar, ulterior câştigării dreptului, să aibă loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

În consecinţă, indiferent de natura soluţiilor pronunţate în acţiunile pe dreptul comun până la data apariţiei Legii nr. 10/2001, reclamanta (chiar dacă, potrivit legii speciale, i s-ar fi recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită) nu mai poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Pentru considerentele arătate, apreciind că, în raport de dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu mai justifică niciun interes, acţiunea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii W. şi X. şi pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara, care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 657/23.03.2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Timiş; a respins apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

Pârâtul a criticat respingerea, în primă instanţă, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor. Argumentele invocate în susţinerea acestei critici nu sunt întemeiate.

Urmare a renunţării la judecata unor cereri din acţiunea introductivă, instanţa a rămas învestită cu soluţionarea cererilor în constatarea preluării abuzive, fără titlu valabil, a imobilului şi în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul astfel preluat.

Împrejurarea că, pe rolul instanţelor, este înregistrat un alt dosar al cărui obiect îl reprezintă contestaţie împotriva dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobil, nu atrage inadmisibilitatea prezentei cereri în anulare (conform precizării), art. 47 din actul normativ menţionat, în forma în vigoare la data sesizării instanţei de către antecesoarea reclamanţilor şi respectiv, la data suspendării judecăţii în dosarul respectiv, permiţând formularea unei cereri în nulitatea înstrăinării.

Nici referirea la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se constituie în temeiuri de natură a atrage admiterea excepţiei.

Astfel, această decizie a fost dată în soluţionarea raportului dintre legea generală şi legea specială, în materia revendicării imobilelor abuziv preluate în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.

Or, reclamanta a formulat cererea în nulitate tocmai pentru a înlătura impedimentul la restituirea imobilului pe calea legii speciale, rezultat din înstrăinarea apartamentelor din acest imobil.

Nu poate fi reţinută, ca întemeiată, nici referirea la dispoziţiile Legii nr. 1/2009, întrucât reclamanta a sesizat instanţa cu cererea în nulitate cu mult anterior intrării în vigoare a acestei legi. Pe de altă parte, legea de modificare a Legii nr. 10/2001 dispune că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condiţiilor cerute de lege; or, în cauză, reclamanta (şi ulterior, succesorii acesteia) a (au) invocat tocmai încălcarea legii la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

În fine, cum, în mod corect, a reţinut şi prima instanţă, prin decizia nr. 20/2007 dată asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că instanţa de judecată are plenitudine de jurisdicţie în această materie, astfel că poate dispune, direct, restituirea în natură a imobilelor ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Nici excepţia lipsei de obiect a acţiunii nu poate fi primită, Tribunalul reţinând, în mod corect, că excepţia este neîntemeiată, având în vedere obiectul astfel cum a fost precizat.

Criticile aduse de pârâtul apelant modalităţii în care s-a dispus suspendarea judecării cauzei înregistrate sub nr. dosar x/2002 al Tribunalului Timiş nu se constituie în argumente întemeiate pentru susţinerea excepţiei lipsei obiectului acţiunii, ele neputând fi formulate în prezentul dosar.

Pârâtul însuşi susţine că, prin dispoziţia ce face obiect al dosarului nr. x/2002, a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, întrucât reclamanta notificatoare nu a făcut dovada calităţii de moştenitor al fostului proprietar tabular al imobilului; or, prin prezenta acţiune, reclamanta tinde şi la înlăturarea acestui impediment la restituire.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârât, instanţa a reţinut că, prin decizia nr. 4158/30.03.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat decizia nr. 11/20.01.2004 a Curţii de Apel Timişoara şi sentinţa civilă nr. 1240/PI/20.12.2002 a Tribunalului Timiş, considerând că, în mod nelegal, cererea reclamantei a fost respinsă în baza excepţiei autorităţii de lucru judecat, câtă vreme, prin hotărârile anterioare, instanţele au avut în vedere dispoziţiile dreptului comun referitoare la moştenire, iar prezenta cerere are altă cauză juridică, respectiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care succesibilii, chiar neacceptaţi, sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii, prin notificarea formulată în condiţiile legii.

În consecinţă, instanţa de casare a stabilit, cu caracter obligatoriu, conform art. 315 C. proc. civ., că instanţa de trimitere este ţinută să analizeze calitatea procesuală a reclamantei din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de rejudecare este ţinută, astfel, să examineze dacă reclamanta - care are calitate procesuală să promoveze prezenta cerere - are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Conform acestei norme în forma în vigoare la data sesizării instanţei de către reclamantă, de prevederile Legii nr. 10/2001 beneficiază şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite, iar succesibilii care, după 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi, de drept, în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiect al legii, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii.

Referitor la acest aspect, instanţa a reţinut că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 de la Q..

Potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 216/10.12.1999 eliberat de B.N.P. S., de pe urma lui Q., decedat la 08.02.1950, a rămas, ca moştenitoare, soţia acestuia, R., în cotă de 1/1 parte. Urmare a decesului acesteia (11.03.1985) a rămas, ca moştenitor acceptant, reclamanta A., în calitate de legatar universal în cotă de 1/1 parte.

Eliberat în condiţiile Legii nr. 36/1995 şi necontestat, certificatul menţionat face dovada, până la anularea sa, a calităţii de moştenitor după defunctul Q. a soţiei sale, R., şi respectiv, a aceleiaşi calităţi a reclamantei în urma decesului numitei R..

În continuare, instanţa a reţinut că fostul proprietar tabular a decedat la 08.02.1950, Decretul nr. 92/1950 privind naţionalizarea unor imobile a intrat în vigoare la 20.04.1950, ulterior decesului proprietarului, iar dreptul de proprietate al statului a fost înscris în cartea funciară în anul 1956.

Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 (în vigoare la data decesului proprietarului tabular), "drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte …", iar, din anexa la Decretul nr. 92/1950, depusă la dosar de pârât, rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de la R. .

Din coroborarea acestor considerente rezultă că antecesoarea reclamantei este moştenitoarea acceptantă a defunctului său soţ, acest argument fiind în concordanţă cu certificatul de calitate de moştenitor sus-menţionat.

În consecinţă, reclamanta A. are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii în baza acestei legi, şi pentru că, prin retransmitere, în sensul art. 692 C. civ., în patrimoniul său a intrat vocaţia de a formula notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul abuziv naţionalizat.

Având în vedere aceste considerente, apelul pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timişoara este nefondat şi a fost respins ca atare.

În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor (succesori ai defunctei reclamante A.), instanţa a constatat următoarele:

Pentru a respingere cererea de chemare în judecată, Tribunalul a avut în vedere că, în cauză, este incidentă decizia nr. 1055/2008 a Curţii Constituţionale, prin care dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate ca nefiind constituţionale.

Potrivit acestui articol (ce avea nr. 48 la data sesizării Tribunalului Timiş de către reclamantă), persoanele îndreptăţite, precum şi persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condiţiile prezentei legi.

Practic, această normă permitea persoanelor care se pretindeau îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 şi ale căror cereri anterioare, cu privire la bunuri ce făceau obiect al legii, au fost respinse, să promoveze alte cereri cu privire la aceleaşi bunuri, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile legale referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Pentru a nu fi încălcate drepturile câştigate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi pentru a nu fi încălcat principiul puterii de lucru judecat, prin decizia nr. 1055/2008, Curtea Constituţională a declarat, ca fiind neconstituţională, sus-menţionata normă.

Corespunde realităţii că, prin hotărâri judecătoreşti anterioare, cererile reclamantei vizând imobilul în litigiu au fost respinse, însă instanţele nu au examinat fondul pretenţiilor acesteia, reţinând lipsa calităţii procesuale active a lui A.. Or, în procesul de faţă, cauza juridică a acţiunii este alta decât în cazul celor anterioare (cum, în mod obligatoriu în sensul art. 315 C. proc. civ., a stabilit instanţa de casare prin decizia pronunţată ulterior publicării deciziei Curţii Constituţionale), astfel că aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat nu poate fi reţinută, decizia Curţii Constituţionale nefiind incidentă în cauză.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin cererea precizată în prezentul dosar, reclamanţii solicită, strict, constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a înstrăinărilor unor apartamente din imobilul preluat, astfel cum a şi reţinut prima instanţă.

Contrar acestor considerente, Tribunalul, având în vedere decizia menţionată, a reţinut că reclamanta nu mai poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, neexaminând fondul cererii părţii (astfel cum a fost, ulterior, precizată), pronunţând o hotărâre nelegală.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii C., D., I., J., M., N., O., P., Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.

Prin decizia civilă nr. 3284/14.05.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins recursurile declarate în cauză.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prima instanţă a respins acţiunea pe excepţii, iar nu pe fondul cauzei, situaţie în care, faţă de obiectul dedus judecăţii, astfel cum a fost precizat de reclamantă, şi raportat la decizia de casare nr. 4158/30.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la certificatul de calitate de moştenitor depus la dosar, soluţia instanţei de apel, de desfiinţare a hotărârii şi trimitere a cauzei spre rejudecare, este legală.

Prin decizia de casare nr. 4158/30.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost dezlegată, cu putere obligatorie pentru instanţe, excepţia puterii de lucru judecat, reţinându-se că, în mod nelegal, cererea reclamantei a fost respinsă în baza excepţiei autorităţii de lucru judecat, câtă vreme, prin hotărârile anterioare, instanţele au avut în vedere dispoziţiile dreptului comun referitoare la moştenire, iar prezenta cerere are altă cauză juridică, respectiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care succesibilii, chiar neacceptanţi, sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii prin notificarea formulată în condiţiile Legii.

Din aceeaşi decizie de casare rezultă că, în rejudecare, instanţa urmează să analizeze calitatea procesuală a reclamantei din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Or, în condiţiile în care instanţa de rejudecare nu s-a conformat dispoziţiilor obligatorii din decizia de casare, fiind încălcat art. 315 C. proc. civ., soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare este legală, cu atât mai mult cu cât, din certificatul de calitate de moştenitor nr. 216 din 10.12.1999, rezultă că, de pe urma lui Q., a rămas moştenitoare soţia acestuia, R., iar, după decesul acesteia (11.04.1985), a rămas, ca moştenitor acceptant, reclamanta, în calitate de legatar universal, în cotă de 1/1 parte.

Cum problemele legate de excepţia puterii de lucru judecat, raportat la obiectul dedus judecăţii, cât şi cele vizând verificarea cerinţelor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au fost cuprinse în decizia de casare nr. 4158/30.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt nefondate criticile recurenţilor legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Faţă de cele expuse şi din aceeaşi perspectivă a statuărilor deciziei de casare şi a împrejurării că nu s-a cercetat fondul cauzei, sunt nefondate şi criticile pârâţilor persoane juridice.

În al treilea ciclu procesual, cauza a fost înregistrată, după casare, la Tribunalul Timiş, la 11.10.2012, sub numărul de dosar x/2009

În această fază procesuală s-a constatat că decedaseră pârâţii G. (la 11.10.2010) şi E. (la 04.01.2007), fiind citaţi în cauză, în calitate de moştenitori, pentru primul pârât - H., deja parte în dosar, AA. (moştenitoare legale) şi BB. (moştenitoare testamentară pentru imobilul în litigiu) conform certificatului de moştenitor nr. x/01.03.2011 emis de CC., iar pentru cel de-al doilea pârât - F. conform certificatului de moştenitor nr. x/04.04.2008 emis de DD., parte în dosar.

La 07.08.2014, pârâţii O., C., M. şi H. au invocat excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel din primul ciclu procesual, pentru lipsa semnăturii reclamantei apelante sau a unui mandatar legal instituit, conform art. 112 pct. 6 şi art. 133 C. proc. civ., susţinând, totodată, că nici împuternicirile avocaţiale existente la dosar nu sunt semnate de această parte.

În probaţiune, au solicitat verificarea de scripte şi în subsidiar, expertiză grafică.

Prin încheierea din 10.09.2014, Tribunalul Timiş, secţia civilă a respins excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată, invocată de cei patru pârâţi, reţinând că litigiul se află pe rolul instanţelor de judecată de peste doisprezece ani, aflându-se în al treilea ciclu procesual după casarea cu trimitere dispusă de două ori de către Curtea de Apel, soluţii menţinute în recurs de către Înalta Curte.

Conform art. 133 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde semnătura reclamantului va fi declarată nulă, iar lipsa semnăturii poate fi complinită în tot cursul judecăţii.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, instanţa ar trebui să cheme reclamantul în vederea semnării sau să confirme semnătura, ceea ce, în speţă, nu mai este posibil, întrucât A. este decedată. Ar trebui chemaţi, în acest scop, moştenitorii reclamantei, dar, de vreme ce ei se judecă în prezentul litigiu de doisprezece ani, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că îşi însuşesc acţiunea antecesoarei lor.

Prin sentinţa civilă nr. 2142/17.09.2014, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. şi continuată de moştenitorii W. şi X., cu obligarea acestora din urmă la plata cheltuielilor de judecată către o parte dintre pârâţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere următoarele:

În fapt, imobilul situat în Timişoara, str. 3 august, nr. 15, judeţul Timiş, înscris în CF x Timişoara, transnotat în CF colectiv x Timişoara, a fost proprietatea tabulară a defunctului Q., decedat la 21.02.1950, şi a fost preluat de Statul Român prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, în anexa la decret, fiind menţionată, ca proprietar, R., soţia supravieţuitoare a fostului proprietar tabular.

Dreptul de proprietate al Statului Român a fost înscris în cartea funciară în anul 1956.

Conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 216/10.12.1999 eliberat de B.N.P. S., de pe urma lui Q., decedat la 08.02.1950, a rămas, ca moştenitoare, soţia acestuia, R., în cotă de 1/1 parte. Urmare a decesului acesteia (11.03.1985), a rămas, ca moştenitor acceptant, reclamanta A., în calitate de legatar universal, în cotă de 1/1 parte.

Reclamanta şi ulterior succesorii acesteia, prin restrângerea obiectului acţiunii introductive formulate la 01.10.2009, au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu. S-a solicitat, de asemenea, constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu foştii chiriaşi ai apartamentelor din imobil.

Constatarea nevalabilităţii titlului statului a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Cel de-al doilea capăt de cerere a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 46 alin. (1) şi alin. (4) (în principal) şi art. 46 alin. (1) şi (2) (în subsidiar) din Legea nr. 10/2001.

În drept, prima instanţă a considerat că sunt aplicabile următoarele dispoziţii legale (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată), respectiv art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 alin. (1), art. 46, art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 112/1995, al căror conţinut l-a redat.

Tribunalul a reţinut că urmează să analizeze doar fondul cererii de chemare în judecată, potrivit considerentelor deciziei din apel nr. 657/23.03.2011 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, excepţiile invocate în prezentul litigiu fiind deja dezlegate de instanţele de control judiciar în cele două cicluri procesuale anterioare.

Pe fond, a constatat că imobilul care reprezintă obiectul prezentului litigiu face parte din categoria imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind naţionalizat în baza dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, şi poate fi restituit, în natură sau prin echivalent, foştilor proprietari doar prin parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001. În cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 se constată nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului.

Reclamanta a introdus o acţiune de sine stătătoare, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, întemeindu-şi cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care reglementează revendicarea bunurilor preluate fără titlu valabil de Statul Român. Stabilirea nevalabilităţii titlului statului reprezenta o condiţie esenţială pentru admiterea acţiunii în revendicare.

În litigiul pendinte, pentru a se putea constata, în temeiul dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nulitatea absolută a contractelor de vânzare- cumpărare încheiate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, este necesar să se stabilească faptul că bunul a fost preluat, fără titlu valabil, de stat.

În prezent, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare (…)".

Este adevărat că, la data când s-a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, această dispoziţie nu exista în Legea nr. 10/2001, dar, în prezent, din moment ce legiuitorul a prevăzut, în mod expres, faptul că un imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 este un imobil preluat abuziv de stat, fără titlu valabil, formularea unui capăt de cerere distinct în sensul constatării preluării abuzive a imobilului este superfluă. Reclamanţii nu mai sunt nevoiţi să dovedească preluarea abuzivă a bunului pentru că însăşi legea constată caracterul abuziv al preluării bunului în baza decretului de naţionalizare menţionat.

Se solicită, prin cererea de chemare în judecată, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foştii chiriaşi în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, invocându-se două motive: 1. bunul în litigiu face parte din categoria bunurilor monumente istorice şi din patrimoniul naţional şi nu putea fi înstrăinat (art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995); 2. bunul a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român şi actualii proprietari nu au fost de bună credinţă în momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare.

1. În ceea ce priveşte primul motiv de nulitate invocat - bunul în litigiu face parte din categoria bunurilor monumente istorice şi din patrimoniul naţional şi nu putea fi înstrăinat (art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995), instanţa l-a constatat a fi neîntemeiat.

În esenţă, pornind şi de la dispoziţiile art. 10 din H.G. nr. 20/1996, H.G. nr. 632/1996, art. 2, art. 4 şi 5 din O.G. nr. 68/1994, Tribunalul Timiş a reţinut că, pentru a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul art. 11 cu referire la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 - locuinţe declarate monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional -, reclamanţii trebuiau să justifice că bunul face parte din categoriile A, B sau C prevăzute în art. 2 din O.G. nr. 68/1994 şi că dispoziţia legală care încadrează imobilul în una dintre aceste categorii este clară, previzibilă şi accesibilă, sens în care nu au procedat. Lista Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice din 1992, invocată în susţinerea acţiunii în nulitate pentru acest prim motiv, a fost întocmită anterior O.G. nr. 68/1994 şi nu respectă criteriile de clasificare reglementate de art. 2 din actul normativ menţionat, deci, este nerelevantă în cauză. Împrejurarea că nu s-a procedat de către organele competente la clasificarea cerută de lege nu poate fi imputată chiriaşilor cumpărători.

2. În ceea ce priveşte al doilea motiv de nulitate invocat - bunul a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român şi actualii proprietari nu au fost de bună credinţă în momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare, nici acest motiv nu este întemeiat.

Contractele de vânzare-cumpărare contestate în prezentul litigiu au fost încheiate în perioada 1997 - 1998. Reclamanta a iniţiat, în anul 1994, o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi respinsă, irevocabil, pentru lipsa calităţii sale procesuale active; abia în anul 1999, după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, a fost emis certificatul de calitate de moştenitor al reclamantei după soţia fostului proprietar tabular.

Reaua credinţă trebuie dovedită, buna credinţă se prezumă, iar reclamanţii nu au dovedit că actualii proprietari au fost de rea credinţă în momentul încheierii actelor juridice.

În consecinţă, acţiunea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel reclamanţii W. şi X., criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

Au formulat cerere de aderare la apel pârâţii C., O., M., N., BB., K., J. şi I. raportat la soluţia dată excepţiei nulităţii absolute, prin încheierea din 10.09.2014.

Prin decizia civilă nr. 76/5.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au fost respinse atât apelul declarat de reclamanţi, cât şi cererea de aderare la apel formulată de pârâţi.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În mod corect a fost respinsă cererea formulată de pârâţi cu privire la excepţia invocată, având în vedere că cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentei cauze a fost formulată de A. la 02.08.2002 şi după decesul acesteia a fost continuată de moştenitorii săi, reclamanţii din prezenta cauză.

Sub acest aspect, prin decizia civilă nr. 657 din 23.03.2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2009, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3284/14.05.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (după parcurgerea a două cicluri procesuale) s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că A. are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii şi că, în patrimoniul său, a intrat vocaţia de a formula notificare în condiţiile aceleiaşi legi, cu privire la imobilul din litigiu.

Urmare a reţinerii acestei calităţi, instanţa de casare a desfiinţat hotărârea Tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecarea fondului acţiunii, astfel cum a fost sesizat de reclamanţi, respectiv constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a nulităţii înstrăinărilor unor apartamente din imobil.

Prin soluţia astfel pronunţată, Curtea de Apel Timişoara a reţinut, implicit, calitatea procesuală activă a reclamanţilor - succesori şi continuatori ai acţiunii promovate de A. (în 2002).

Raportat la aceste aspecte se constată că nu poate fi primită susţinerea pârâţilor apelanţi în sensul că "moştenitorii lui A. nu-şi pot însuşi o acţiune introdusă de un terţ pe care nu l-au moştenit, o persoană care nu este A." şi că "acţiunea nu este a antecesoarei lor", cu atât mai mult cu cât, prin chiar recursul declarat de pârâţi la 15.06.2011 împotriva deciziei civile nr. 657/22.03.2011, aceştia au precizat că acţiunea a fost formulată de reclamanta A. şi precizată de succesorii acesteia, W. şi X. .

Faţă de aceste considerente şi de împrejurarea că, în acest ciclu procesual, nu se mai pune problema confirmării sau ratificării actelor întocmite de antecesoarea reclamanţilor, având în vedere că, prin acceptarea succesiunii, moştenitorii reclamantei (reclamanţii actuali) au preluat drepturile şi obligaţiile antecesoarei lor, ei au dobândit calitatea de reclamanţi, continuând procesul demarat în anul 2002 de reclamanta A..

De asemenea, în raport de cele menţionate, nu poate fi primită nici critica cu privire la irevocabilitatea încheierii din 10.09.2014 sub aspectul recunoaşterii indirecte de către Tribunal a faptului că lipseşte semnătura lui A. de pe cererea introductivă.

Referitor la apelul reclamanţilor, aceştia au invocat, în primul rând, nulitatea actelor de înstrăinare a unor părţi din imobil în raport de dispoziţiile art. 10 din H.G. nr. 20/1996.

S-a făcut, sub acest aspect, o corectă aplicare, în cauză, a dispoziţiilor art. 8 şi art. 9 din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 (ce definesc locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional), precum şi a dispoziţiilor art. 2, 3 şi 4 din O.G. nr. 68/1994.

Prin adresa nr. x/30.05.2013 emisă de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional al judeţului Timiş se precizează că imobilul din Timişoara, str. 3 august, nr. 15 nu era monument istoric.

Pe de altă parte, din adresa nr. x/10.06.2003 emisă de Direcţia Monumentelor Istorice rezultă că imobilul din str. 3 august, nr. 15 nu este înscris în lista monumentelor istorice a judeţului Timiş, în capitolele A, B. C şi D din Lista Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, că strada 13 august este nominalizată în Capitolul E al listei din 1992, dar imobilele nominalizate în Capitolul E nu sunt monumente istorice, ci doar susceptibile de a fi monumente istorice.

O.G. nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional (în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din litigiu) prevedea, în art. 1, că monumentele istorice pot fi şi locurile istorice, însă, în cauză, nu s-a făcut dovada de către Ministerul Culturii - autoritate competentă în materia patrimoniului cultural - că imobilul în litigiu, inclus în Capitolul E din lista 1992 a monumentelor, ansamblurile şi siturilor istorice, - a fost clasat ca monument istoric.

De altfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 2, 3 şi 4 din O.G. nr. 68/1994, rezultă că imobilele din Capitolul E din listă "zone istorice urbane şi rurale" puteau deveni monumente istorice în baza unei proceduri de clasare prevăzute de lege, aspect nedovedit în cauză.

Referitor la respingerea capătului de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil şi a nulităţii actelor de înstrăinare ca o consecinţă a unei asemenea preluări, s-a constatat că nici această critică nu este întemeiată, având în vedere că, în raport de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a actului normativ menţionat, imobilul făcea parte din categoria imobilelor preluate cu titlu - Decretul nr. 92/1950; contractele de vânzare-cumpărare au fost, astfel, încheiate cu respectarea condiţiei de preluare cu titlu, prevăzute de art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 alin. (2) din Norme, la data încheierii actelor juridice, iar legea nu făcea distincţie între preluarea cu titlu valabil sau nevalabil.

Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 califică, în art. 2, imobilele de natura celui din litigiu (preluate în baza Decretului nr. 92/1950) în categoria imobilelor preluate abuziv de stat, deci, fără titlu valabil. Cum acest aspect este consacrat prin lege, se constată că, în mod corect, a reţinut Tribunalul că nu se mai impune constatarea nevalabilităţii titlului statului de către instanţă şi dovedirea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat.

În ceea ce priveşte dovedirea bunei credinţe a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a reţinut corect că actele juridice au fost încheiate cu bună credinţă, iar reclamanţii nu au atacat hotărârea sub acest aspect.

Prezumţia de bună credinţă a cumpărătorilor nu a fost răsturnată, aceştia au cumpărat apartamentele înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, de la un proprietar, Statul Român, ce era înscris în CF la data cumpărării, iar procesul ce fusese notat în CF fusese soluţionat irevocabil (dosar nr. x/2002) la data încheierii contractelor.

Ultima critică adusă hotărârii se referă la încălcarea de către instanţă a competenţei materiale date prin lege unui organ al administraţiei centrale - Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, critică neîntemeiată, întrucât prima instanţă a soluţionat cauza cu respectarea art. 2 din C. proc. civ.

Prin cererea de completare a deciziei civile nr. 76/5.05.2015 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, C., O., M., N., BB., AA., H., K., J. şi I. au solicitat completarea deciziei cu privire la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a pronunţat decizia civilă nr. 131/2.07.2015, prin care a dispus admiterea cererii şi completarea celei dintâi decizii, în sensul respingerii cererii de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, justificat de împrejurarea că instanţa a omis să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată; apelul reclamanţilor şi aderarea la apel formulată de pârâţi au fost respinse; la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel încât partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. A avut în vedere dispoziţiile art. 2813 cu referire la art. 274 C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 76/5.05.2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii W. şi X., iar împotriva deciziei nr. 131/2.07.2015 a aceleiaşi instanţe au declarat recurs pârâţii C., M., N., O., BB., AA., H., K., I. şi J..

Prin decizia civilă nr. 2282/21.10.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis ambele recursuri, a casat ambele decizii atacate şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele:

I. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, Înalta Curte, reluând obiectul cererii de chemare în judecată restrânse şi considerentele instanţelor de fond şi apel, a constatat că este întemeiată critica recurenţilor prin care s-a susţinut că instanţa de apel a procedat la analiza celui dintâi motiv de nulitate invocat, constând în încălcarea art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995, strict din perspectiva categoriei juridice de "monument istoric", lăsând netratată chestiunea dacă imobilul litigios făcea sau nu parte din "patrimoniul naţional", în pofida susţinerilor ample în acest sens făcute de recurenţi pe parcursul judecăţii, încă din faţa primei instanţe, dar şi prin motivele lor de apel.

Prin motivele de recurs, recurenţii au susţinut că, din conţinutul reglementării se deduce, neîndoielnic, incidenţa interdicţiei de înstrăinare atât în cazul imobilelor monumente istorice, cât şi al celor din patrimoniul cultural naţional, legiuitorul utilizând o sintagmă cuprinzătoare "monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional", prin care a vizat întregul şi nu numai partea.

În opoziţie cu aceştia, recurenţii pârâţi au susţinut, prin întâmpinarea la recursul reclamanţilor, că norma art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. .112/1995 instituie o condiţie cumulativă, astfel că, pentru a opera interdicţia de la înstrăinare, locuinţa în cauză trebuie să constituie atât monument istoric, cât şi să aparţină patrimoniului naţional.

Această din urmă interpretare a legii nu poate fi primită, deoarece naşte concluzii absurde prin aceea că acreditează ideea că ar fi posibil ca un bun care constituie monument istoric să nu aparţină, totuşi, patrimoniului naţional.

O atare concluzie este şi în contradicţie cu legislaţia în materie, întrucât, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 68/1994, de completare a O.G. nr. 27/1992 adoptată cu modificări prin Legea nr. 11/1994, patrimoniul cultural naţional este compus din bunuri culturale mobile şi imobile cu valoare deosebită, de interes public, care sunt mărturii de neînlocuit ale potenţialului creator uman în relaţia sa cu mediul natural şi cu mediul istoriceşte constituit de pe teritoriul României, ale istoriei şi civilizaţiei naţionale şi universale.

Art. 1 alin. (2) precizează că bunurile imobile sau ansamblurile de bunuri imobile care prezintă valoare din punct de vedere arheologic, istoric, arhitectural, religios, urbanistic, artistic, peisagistic sau tehnico-ştiinţific sunt monumente istorice. Aşadar, între bunurile din patrimoniul naţional, cele care prezintă valoare deosebită, prin caracteristicile enunţate, constituie monumente istorice.

În plus, potrivit art. 2 din O.G. nr. 27/1992, calitatea de bun imobil ce aparţine patrimoniului cultural naţional este atestată prin clasificarea acestuia în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, listă ce cuprinde cinci capitole (A, B, C, D şi E), în care se regăsesc, deopotrivă, imobile monumente istorice şi bunuri de patrimoniu naţional.

Astfel definite cele două categorii juridice, se înţelege că raportul dintre ele nu poate fi altul decât cel de la parte (monumente istorice) la întreg (patrimoniu naţional), nefiind de conceput ca un bun ce constituie monument istoric să nu facă parte din patrimoniul naţional.

Într-o reglementare mult mai explicită, Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice consacră, expres, raportul de la parte la întreg (dedus şi din reglementarea anterioară) existent între cele două categorii juridice, art. 2 alin. (1) din Lege menţionând că monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural naţional.

Aşadar, instanţa de apel era ţinută să verifice incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi 11 din Legea nr. 112/1995 cu referire la categoria juridică din care s-a susţinut că făcea parte imobilul litigios, respectiv aceea de bun aparţinând patrimoniului naţional, categorie în privinţa căreia erau, de asemenea, incidente interdicţia de înstrăinare şi sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea acesteia. Verificând cauza de nulitate invocată de reclamanţi în privinţa celor şapte acte juridice contestate exclusiv din perspectiva noţiunii de "monument istoric", se dovedeşte că instanţa de apel a efectuat o cercetare judecătorească parţială (aşadar incompletă) şi trunchiată atât asupra elementelor de fapt ale cauzei, cât şi asupra celor de drept relevante pentru justa şi completa soluţionare a litigiului.

Apar, astfel, ca îndreptăţite şi acele critici ale reclamanţilor prin care aceştia au invocat că instanţa de apel, pur şi simplu, a ignorat probatoriul consistent administrat de ei în apel, de natură să contureze regimul imobilului, ca şi cele privind nemotivarea hotărârii (întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), observându-se că teza apartenenţei bunului imobil litigios la patrimoniul naţional şi implicit, aceea a incidenţei, în cauză, a prevederilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995, susţinută prin numeroase trimiteri la adrese emanate de la autorităţi cu competenţe în domeniu, lipseşte analizei instanţei, după cum lipseşte şi analiza criticilor de apel ce semnalau aceeaşi deficienţă de judecată a primei instanţe.

Cum această greşeală de judecată nu poate fi remediată pe calea judecăţii de recurs, prin lege rezervată exercitării, exclusiv, a unui control în legalitate a hotărârilor de apel, soluţia este cea a admiterii recursului şi casării cu trimitere spre rejudecare a hotărârii atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi art. 312 alin. (3) teza I şi a II-a din acelaşi cod.

Cu ocazia refacerii judecăţii, instanţa de apel va analiza incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995 în raport de clasificarea imobilului litigios ca "bun aparţinând patrimoniului naţional", urmând să aprecieze, în primul rând, asupra demonstrării acesteia pe baza probatoriilor la care au făcut trimitere reclamanţii, fiind deja reţinut ca dovedit că bunul figura înscris în lista aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, L.M.A.S.I. 1991 - 1992, la Capitolul E.

Verificarea acestei clasificări se va face cu observarea corectă şi completă a cadrului juridic existent la data încheierii celor şapte acte juridice contestate (a căror încheiere a avut loc începând cu luna decembrie a anului 1997 şi terminând cu aceeaşi lună a anului 1998), cadru legal conturat, în primul rând, de dispoziţiile O.G. nr. 27/1992, aprobată cu modificări prin Legea nr. 11/1994 - singurul act normativ, dintre cele care interesează speţa, care defineşte calitatea de bun imobil aparţinând patrimoniului cultural naţional -, de cele ale O.G. nr. 68/1994 - act normativ emis în completarea celei dintâi ordonanţe, ca şi a celor regăsite în cuprinsul art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001.

Cât priveşte normele de aplicare a acestor ultime dispoziţii legale, regăsite, iniţial, în cuprinsul art. 8 din H.G. nr. 20/1996 - în legătură cu care s-a reţinut, eronat, de către instanţa de apel că ar fi avut loc o corectă aplicare în cauză - se va avea în vedere întreaga evoluţie legislativă de până la momentul încheierii actelor juridice contestate, respectiv atât emiterea H.G. nr. 632/1996 de modificare a art. 8 din H.G. nr. 20/1996, dar şi ulterioara modificare a art. 8 alin. (1) şi abrogarea alin. (2)-(6) ale aceluiaşi articol prin H.G. nr. 11/1997, act normativ în vigoare începând cu data publicării sale în Monitorul Oficial (potrivit dispoziţiilor art. 78 din Constituţia nerevizuită, conform cărora legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei), respectiv februarie 1997, şi aplicabil actelor juridice contestate în virtutea regulii "tempus regit actum", a cărei nesocotire a fost criticată prin recursul reclamanţilor.

În alte cuvinte, refacerea judecăţii va avea în vedere că Normele de aplicare a art. 10 din Legea nr. 112/1995 sunt cele regăsite la art. I pct. 7 şi 8 din H.G. nr. 11/1997, act normativ omis în mod greşit şi nejustificat din analiza instanţei de apel, care a validat judecata de primă instanţă, ale cărei considerente au reţinut incidenţa, sub acest aspect, a unui act normativ abrogat la data încheierii actelor juridice contestate, respectiv H.G. nr. 632/1996. Şi pentru acest motiv se relevă nelegalitatea judecăţii înfăptuite în apel care, în loc să corecteze erorile de judecată ale primei instanţe, a reţinut o corectă aplicare, în cauză, a art. 8 şi 9 din H.G. nr. 20/1996.

Instanţa de recurs nu a reţinut, ca fiind justă, critica reclamanţilor prin care au susţinut că instanţa de apel ar fi făcut aplicarea art. 2 din O.G. nr. 68/1994 cu încălcarea principiului "tempus regit actum", sub motivul că prevederile acestui act normativ nu erau incidente în perioada 1996 - 2000, fiind aplicabile materiei doar începând cu anul 2004.

Ca act normativ aflat în vigoare, nu s-ar putea susţine că O.G. nr. 68/1994 conţinea prevederi care nu erau incidente în perioada 1996 - 2000, însă este real că instanţa de rejudecare, în determinarea cadrului legal incident situaţiei litigioase deduse judecăţii, va da importanţa cuvenită şi relevanţa necesară împrejurării atestate prin adresele emanate de la Ministerul Culturii (cu titlu de exemplu, nr. 1939-M.I./20.07.2010, dosar Tribunal), Institutul Naţional al Monumentelor Istorice (nr. 202/21.02.2007, nr. 771/3.06.2007 filele x volumul II dosar apel) ori Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Judeţului Timiş (nr. 151/16.02.2004, fila x volumul II, dosar apel) în sensul că, deşi în vigoare ca normă juridică, aplicarea art. 2 din O.G. nr. 68/1994, prin realizarea clasificării pe categoriile menţionate în cuprinsul articolului, nu a fost operată până în anul 2004 (asupra L.M.A.S.I. 1992). De altfel, atestarea acestei clasificări prin Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii şi Cultelor, realizată în baza Legii nr. 422/2001, constituie cea mai elocventă dovadă în acest sens.

Înalta Curte nu a considerat întemeiate nici acele critici ale reclamanţilor prin care au invocat o încălcare de către instanţa de apel a dreptului lor la un proces echitabil prin neefectuarea de adrese la Ministerul Culturii şi Cultelor ori la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural a Judeţului Timiş, care să lămurească statutul juridic al imobilului în cauză ori prin refuzul efectuării unei expertize în acelaşi scop.

Aceasta, întrucât s-a apreciat că probele din dosar erau îndestulătoare pentru lămurirea acestui aspect, ceea ce, de altfel, şi reclamanţii au susţinut printr-o altă critică a recursului lor. Pe de altă parte, determinarea statutului juridic al imobilului presupunerea o activitate de interpretare a legii, care intră în atribuţiile instanţei de judecată.

Astfel fiind, recurgerea la sprijinul unui expert - îngăduită prin lege pentru lămurirea unor împrejurări de fapt (conform art. 201 alin. (1) din C. proc. civ.) - în vederea suplinirii acestei activităţi era exclusă din punct de vedere legal, iar încuviinţarea unei atare probe, în contextul dat, ar fi fost nelegală.

Pentru aceleaşi considerente nu au fost găsite, ca justificate, nici acele critici prin care reclamanţi au acuzat ignorarea de către instanţa de apel a probei cu expertiza încuviinţată şi administrată într-un dosar similar, în care s-a discutat situaţia juridică a unui bun imobil înscris, de asemenea, pe lista L.M.A.S.I. 1992, la Capitolul E.

Nu sunt întemeiate nici criticile de recurs încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că instanţa de apel ar fi încălcat norme de ordine publică în materie de competenţă materială generală, atunci când s-a substituit autorităţii administrative special abilitate de lege - Ministerul Culturii - cu atribuţii în realizarea clasificării asupra bunurilor monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional ori a bunurilor culturale comune.

Criticile aduse soluţiei date celui de-al doilea motiv de nulitate invocat sunt întemeiate în acea parte care relevă, de asemenea, înfăptuirea unei cercetări judecătoreşti incomplete în raport cu motivele cererii susţinute de reclamanţi.

Astfel, pe acest aspect, recurenţii reclamanţi au criticat refuzul instanţei de a constata preluarea imobilului fără titlu valabil şi neanalizarea integrală a argumentelor lor împotriva calificării Decretului nr. 92/1950 ca reprezentând un titlu (valabil) de preluare.

În privinţa acestei solicitări, prima instanţă a apreciat că, în raport de calificările pe care art. 2 al Legii nr. 10/2001 le operează în prezent, constatarea preluării fără titlu a imobilului este superfluă, în timp ce, în apel, într-un mod contradictoriu, după ce s-a reţinut că, în raport de art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996, preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost una cu titlu, s-a apreciat corectă statuarea Tribunalului în sensul că nu se mai impune constatarea nevalabilităţii titlului statului de către instanţă.

Înalta Curte a reţinut că, indiferent că avea să îmbrace forma dezlegării unui capăt de cerere distinct ori pe cea a unei dezlegări prealabile prin considerentele hotărârii, statuarea instanţelor de fond asupra titlului de preluare a imobilului litigios era esenţială pentru corecta dezlegare a celui de-al doilea motiv de nulitate a celor şapte acte juridice contestate, ca şi pentru a putea stabili incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 46 (devenit art. 45) alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi pentru analiza juridică pe care aplicarea acestuia o presupune (textul de lege în cauză vizând sfera actelor juridice preluate fără titlu/fără titlu valabil, care sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă).

Nu mai puţin important era ca statuarea instanţei de judecată asupra titlului de preluare al statului să aibă loc în raport de cadrul normativ în vigoare la data încheierii actelor juridice contestate (iar nu în raport de forma iniţială a unor acte normative ce fuseseră modificate la acea dată, cum ar fi H.G. nr. 20/1996, ori în raport de acte normative ulterioare acelui moment, cum ar fi Legea nr. 10/2001), ceea ce, în speţă, nu s-a întâmplat, omisă fiind de la aplicare, ca şi în cazul celui dintâi motiv de nulitate invocat, aceeaşi H.G. nr. 11/1997, în vigoare la data încheierii tuturor actelor juridice contestate.

Or, potrivit art. 1 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 20/1996, astfel cum a fost completată prin H.G. nr. 11/1997, calificarea preluării, în temeiul Decretului nr. 92/1950, ca fiind una cu titlu presupunea, în mod necesar, verificarea corectitudinii aplicării actului normativ la cazul concret, în funcţie de prevederile art. I pct. 1-5 şi ale art. II din Decret, ca şi verificarea respectării identităţii între persoana menţionată ca proprietar în anexa la decret şi cea a adevăratului proprietar la data naţionalizării.

Deşi, prin criticile lor de apel, reclamanţii au învestit instanţa cu o astfel de analiză (prin cel de-al treilea memoriu depus în completarea motivelor de apel), aceasta lipseşte judecăţii înfăptuite de Curtea de Apel.

Urmează, aşadar, ca refacerea judecăţii să aibă loc şi în privinţa celui de-al doilea motiv de nulitate a actelor juridice contestate, în raport de calificarea ce se va da, potrivit celor expuse mai sus, titlului de preluare al statului, aceasta în măsura în care va fi depăşit cel dintâi motiv de nulitate invocat (a cărui verificare ar face de prisos o analiză a nevalabilităţii actelor de înstrăinare în cadrul legal al art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001). Buna credinţă a chiriaşilor cumpărători va fi analizată, pe cale de consecinţă, în raport de calificarea ce se va da titlului statului şi situaţiei juridice a bunului de la data încheierii actelor juridice contestate.

Apărarea recurenţilor pârâţi, invocată prin întâmpinarea la recursul recurenţilor reclamanţi, în sensul existenţei unei autorităţi a lucrului judecat asupra chestiunii privitoare la existenţa bunei lor credinţe, deduse din reţinerea acestui aspect prin hotărârea de primă instanţă şi din necontestarea sa în apel, nu poate fi reţinută.

Se observă că, prin cel de-al treilea memoriu de completare a motivelor de apel, depus, la dosar, înaintea primului termen de judecată din apel, reclamanţii au criticat atât refuzul calificării preluării realizate de stat ca fiind fără titlu valabil, cât şi aspectul bunei credinţe a chiriaşilor cumpărători la data încheierii actelor juridice contestate.

Judecând apelul la hotărârea primei instanţe, Curtea de Apel, deşi reţine, eronat, că reclamanţii nu ar fi atacat sentinţa pe aspectul bunei credinţe a cumpărătorilor, face, totuşi, propriile aprecieri în sensul aceleiaşi dezlegări date acestui aspect de către judecătorul fondului, aprecieri ce au fost criticate prin recursul reclamanţilor.

Astfel fiind, se constată că nu există o statuare intrată în puterea lucrului judecat asupra chestiunii bunei credinţe a chiriaşilor cumpătători, motiv pentru care nici apărarea pârâţilor în sensul inadmisibilităţii parţiale a recursului reclamanţilor, în limitele date de acelaşi aspect, nu se justifică.

În sfârşit, împrejurarea că unul dintre judecătorii ce au pronunţat decizia de apel atacată a fost angajat al Primăriei Municipiului Timişoara - parte în acest dosar - în perioada 18.02.1991 - 01.01.1994, în funcţia de consilier juridic (cum rezultă din adresa depusă la dosarului de recurs, administrată ca probă de către recurenţii pârâţi) nu atrăgea incompatibilitatea magistratului de la soluţionarea cauzei, după cum au susţinut recurenţii reclamanţi prin cel de-al doilea memoriu depus în completarea motivelor lor de recurs. Un astfel de caz nu se regăseşte între cele evocate prin dispoziţiile art. 24-28 din C. proc. civ., de natură să atragă incompatibilitatea judecătorului şi implicit, obligaţia acestuia de abţinere de la soluţionarea cauzei.

II. Recursul pârâţilor a criticat, exclusiv, neacordarea cheltuielilor de judecată din apel, aspect ce a fost dezlegat prin decizia completatoare nr. 131/2.07.2015 a Curţii de Apel Timişoara.

Cum soarta cheltuielilor de judecată depinde de soarta litigiului şi cum rezolvarea criticilor din recursul reclamanţilor nu poate pune capăt litigiului, ci antamează o soluţie de casare a deciziei nr. 76/2015 şi de refacere a judecăţii, urmează ca şi acest recurs să fie admis, cu consecinţa casării deciziei nr. 131/2015, urmând ca cererea acestor părţi relativă la acordarea cheltuielilor de judecată în apel să fie avută în vedere cu ocazia rejudecării.

De asemenea, în considerarea casării ambelor decizii atacate, rămâne fără interes, la acest moment, analiza criticilor reclamanţilor privitoare la greşita dezlegare dată de instanţa de apel cererii lor vizând acordarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a mai reţinut că nu a fost dedusă judecăţii, în recurs, problema de drept ce a făcut obiectul cererii de aderare la apel formulate de către pârâţi. Cum, însă, cererea de aderare la apel (sau apelul incident) nu are o existenţă de sine stătătoare, soluţia de casare în vederea refacerii judecăţii din apel va fi una totală, rămânând, însă, valabil, în continuare, considerentul ce a dus la dezlegarea apelului incident, în sensul că, prin decizia civilă nr. 657/23.03.2011 a Curţii de Apel Timişoara, menţinută prin decizia de recurs nr. 3284/14.05.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dezlegat, cu titlu irevocabil şi cu putere de lucru judecat în cauză, că numita A. are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii, în patrimoniul său intrând vocaţia de a formula notificare în condiţiile legii reparatorii cu privire la imobilul în litigiu.

Această dezlegare a condus, implicit, la reţinerea calităţii procesuale active a reclamanţilor succesori şi continuatori ai acţiunii promovate de A. (în 2002), aspecte care vor fi avute în vedere în soluţionarea cererii de aderare la apel formulate de către pârâţi.

Pentru aceste motive, Înalta Curte a admis ambele recursuri declarate, a casat ambele decizii pronunţate de instanţa de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, potrivit dezlegărilor mai sus prezentate.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Timişoara, sub nr. x/2009, la 21.12.2015 (al patrulea ciclu procesual).

La termenul de judecată din 12.04.2016, s-a depus, la dosar, cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâţilor, formulată de EE. (minoră în vârstă de 12 ani), prin reprezentant legal, FF., în temeiul art. 49 şi art. 51 C. proc. civ., art. 47 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia copilului, referitor la dreptul la locuinţă al copiilor, art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege, referitor la dreptul la petiţie al copiilor în chestiuni privind drepturile lor fundamentale, art. 3 pct. 1 din Convenţia din 20 noiembrie 1989 cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

În considerarea dreptului său la locuinţă, instituit prin legislaţia de protecţie a copiilor şi având în vedere că prezentul litigiu implică în mod direct dreptul de proprietate al minorei asupra apartamentului nr. x, cu privire la care reclamanţii au formulat acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat de antecesoarea sa, F., a solicitat admiterea cererii de intervenţie accesorie în favoarea pârâţilor şi pe cale de consecinţă, respingerea apelului promovat de reclamanţii X. şi W., precum şi a acţiunii promovate de aceştia, în calitate de succesori ai numitei A..

În motivare, a arătat, în esenţă, că F. şi E. au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1998, apartamentul nr. x din imobilul în litigiu, iar minora a devenit titulara dreptului de proprietate asupra apartamentului prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x/02.09.2014 de S.P.N. "CC.", prin care bunicii intervenientei, GG. şi HH., i-au donat acest imobil. Cei doi, la rândul lor, au devenit titulari ai dreptului de proprietate asupra apartamentului în anul 2010, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.06.2010 de II., vânzător fiind JJ., care a dobândit dreptul de proprietate de la F., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2008.

Interesul de a interveni în prezentul litigiu printr-o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor este evident, fiind titulara dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. x, apartament care face obiectul contractului x/1998, a cărui nulitate este solicitată prin prezentul demers judiciar.

Mai mult, solicită a se observa că reclamanţii nu au solicitat nulitatea contractelor subsecvente celui primar, ca urmare, cererea sa nu poate fi decât una accesorie, însă, dacă aceştia obţin desfiinţarea actului primar, îşi vor înscrie dreptul de proprietate asupra apartamentului fără a mai face niciun demers în privinţa actelor subsecvente.

Invocă dreptul la petiţie conferit minorilor de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia copilului, arătând că, în speţă, există o stare de risc cu privire la dreptul la locuinţă al minorei, din moment ce reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată, solicită constatarea nulităţii absolute totale cu privire la apartamentul 2, asupra căruia are un drept de proprietate.

Pe fondul cererii de intervenţie, solicită protecţia dreptului minorei la locuinţă, prevăzut de art. 47 alin. (2) din aceeaşi lege, arătând că, din obligaţia părinţilor la asigurarea unei locuinţe, se naşte şi dreptul corelativ al minorului la locuinţă, drept care, alături de celelalte drepturi fundamentale ale copiilor, prevăzute de legislaţia de protecţie, se găseşte imperativ sub protecţia statului, potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 272/2004.

Arată că este titulara dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. x, care este în litigiu, acest apartament fiind singura locuinţă pe care o deţine. Este, de altfel, imobilul în care trăieşte, îşi desfăşoară activităţile zilnice de învăţat şi recreere, fiind, în fapt, mediul său, de care este foarte ataşată.

Susţine buna credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Invocă şi dispoziţiile derogatorii de la dreptul comun prevăzute de art. 2 alin. (4) teza finală din Legea nr. 272/2004 privind prevalarea principiului interesului superior al copilului în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, (...) precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

La acelaşi termen de judecată, Curtea a admis, în principiu, cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâţilor de FF., în calitate de reprezentant legal al minorei EE., raportat la dispoziţiile art. 49 şi 51 C. proc. civ.. A constatat că minora, prin reprezentant legal, justifică un interes legitim pentru a interveni în prezentul proces, interes atestat prin actele depuse la dosar, din care rezultă că invocă un drept de proprietate dobândit tabular cu privire la un apartament din imobilul în litigiu.

Pârâţii C., O., M., N., BB., K., J. şi I. au formulat, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., cerere de suspendare a judecării cauzei, ca efect al începerii urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2016, având ca obiect plângerea penală formulată împotriva actualilor reclamanţi, W. şi X., pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată.

În motivare, au arătat că, prin excepţia ridicată la prima instanţă în prezentul dosar, precum şi prin apelul incident, respectiv prin actele procedurale conexe acestuia, au susţinut şi au dovedit că cererea introductivă şi cererea de apel din primul ciclu procesual au fost introduse de persoane necunoscute, nicidecum de reclamanta "aparentă" A..

Au dovedit, de asemenea, că în ceea ce priveşte cele patru imobile din succesiunea lui A., toate contestaţiile împotriva dispoziţiilor Primarului cu privire la imobilele revendicate de reclamantă au fost introduse cu ştiinţa şi consimţământul acesteia, în timp ce toate acţiunile în nulitate pornite în baza Legii nr. 10/2001, inclusiv acţiunea în nulitate din prezentul dosar, au fost introduse fără ştiinţa şi consimţământul ei.

Potrivit art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se poate dispune suspendarea judecării unei cauze civile dacă infracţiunea are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei instanţei civile şi s-a început urmărirea penală pentru infracţiunea respectivă, ambele condiţii fiind întrunite în speţă.

Astfel, infracţiunea are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei instanţei civile în ipoteza în care uzul de fals pe care îl acuză va fi confirmat de autorităţile judiciare penale, consecinţa directă în prezentul dosar civil fiind aceea a nulităţii cererii de chemare în judecată şi a tuturor actelor de procedură ulterioare acesteia.

Reclamanţii W. şi X. au depus la dosar, în mai multe rânduri, note scrise cu privire la cererea de suspendare, solicitând să se dispună respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

La termenul din 24.05.2016, Curtea a respins cererea de suspendare a judecăţii pricinii formulată de pârâţi, raportat la actele dosarului, la stadiul procesual în care pricina se află şi la dispoziţiile art. 244 pct. 2 C. proc. civ., care reglementează o situaţie de suspendare facultativă a litigiului, constatând că nu este oportună suspendarea.

La termenul de judecată din 07.06.2016, pârâţii C., O., M., N., BB., H., K., J. şi I. au formulat o cerere de probe în susţinerea excepţiei de nulitate absolută şi a cererii de aderare la apel, în temeiul art. 167, art. 177-179 şi art. 201 C. proc. civ., solicitând, în principal verificarea de scripte şi în subsidiar, expertiză grafică cu privire la actele procedurale contestate.

Intimaţii reclamanţi au depus note scrise prin intermediul cărora au formulat mai multe apărări şi au invocat excepţiile lipsei de interes, tardivităţii, inadmisibilităţii, lipsei de obiect, puterii de lucru judecat raportat la deciziile civile nr. 3043/16.03.2009 şi nr. 2282/21.10.2015 ale Înaltei Curţi, toate cu referire la excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi apelului declarat de autoarea reclamanţilor, excepţie invocată de părţile adverse. Au solicitat şi respingerea cererii de probe formulate de aceiaşi pârâţi.

La termenul de judecată din 14.06.2016, instanţa de apel a respins cererea în probaţiune a pârâţilor ca neutilă cauzei, raportat la soluţia şi considerentele uneia dintre deciziile de casare anterioare.

Prin decizia nr. 191/21.06.2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţii W. şi X. împotriva sentinţei civile nr. 2142/17.09.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta A., continuată de cei doi moştenitori, a constatat preluarea abuzivă, fără titlu valabil, de către Statul Român de la R. a imobilului aparţinând lui Q., situat în Timişoara, str. 3 august, nr. 15, judeţul Timiş, înscris în CF colectiv x Timişoara, nr. top. x (transnotat din CF x Timişoara, nr. top. x), a) constatat nulitatea absolută a celor şapte contracte de vânzare-cumpărare menţionate în dispozitivul deciziei; a menţinut, în rest, hotărârea primei instanţe; a respins cererea de aderare la apel, formulată de pârâţi şi cererea de intervenţie accesorie formulată de EE., prin reprezentant legal; i-a obligat pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, în cuantum de 8.000 de RON.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Acţiunea de faţă a suferit mai multe precizări, forma finală fiind redată în decizia de casare care, totodată, pe lângă îndrumările dispuse pentru instanţa de rejudecare, cuprinde şi dezlegări ale problemelor de drept deduse judecăţii. În continuare, instanţa de apel reia considerentele ultimei decizii de casare cu privire la dezlegările date.

Pornind de la toate aceste aspecte determinante în rejudecarea pricinii, Curtea a constatat că prioritară este excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel, nulitate determinată de nesemnarea actelor de către reclamanta A., chestiune ce a făcut obiectul cererii de aderare la apel şi reluată în rejudecare.

Cu privire la problema sus-menţionată, aşa cum a constatat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel, prin decizia casată, a respins această apărare, iar pârâţii nu au atacat hotărârea sub acest aspect, nefiind formulate critici împotriva soluţiei astfel pronunţate în termenul prevăzut de art. 303 C. proc. civ.

De asemenea, prin decizia de casare s-a reţinut că rămâne valabil considerentul ce a dus la dezlegarea apelului incident, respectiv că, prin decizia civilă nr. 657/23.03.2011 a Curţii de Apel Timişoara, menţinută prin decizia de recurs nr. 3284/14.05.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dezlegat, cu titlu irevocabil şi cu putere de lucru judecat în cauză, că numita A. are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii, în patrimoniul său intrând vocaţia de a formula notificare, în condiţiile legii reparatorii, cu privire la imobilul în litigiu.

Ca atare, deşi Curtea a fost, formal, învestită cu rejudecarea acestei cereri, a constatat, pe de o parte, că, nefiind atacată soluţia cu privire la acest aspect, a intrat în puterea lucrului judecat, iar, pe de altă parte, că acelaşi efect, în plan procesual, produc cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie citate mai sus.

Prezentul dosar a fost înregistrat, pe rolul instanţei de judecată, în anul 2002, fiind pronunţate mai multe decizii de casare ca urmare a unor căi de atac promovate de reclamanta A. sau de moştenitorii săi, soluţiile fiind pronunţate ca urmare a reţinerii calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită, respectiv a calităţii reclamanţilor de continuatori (succesori) ai acţiunii promovate de reclamanta iniţială în 2002, fiind recunoscută, în mod implicit, legitimarea lor procesuală, precum şi legitimitatea demersurilor lor procesuale, inclusiv prin promovarea unor cereri valabil formulate.

Dacă s-ar accepta teza invocată de pârâţi, s-ar pune sub semnul întrebării hotărârile irevocabile pronunţate în prezentul litigiu până la acest stadiu procesual, întrucât sancţiunea aplicabilă ar fi fost cea prevăzută de art. 133 C. proc. civ.

De altfel, sancţiunea procesuală, în ipoteza invocată de pârâţi (semnarea cererii de alte persoane), nu este nulitatea actului procesual, ci este cea indicată de art. 133 C. proc. civ., întrucât situaţia semnării cererii de altă persoană decât cea care figurează ca şi titular al cererii este echivalată, constant, de către doctrina juridică şi jurisprudenţă cu cea a absenţei semnăturii. Or, în speţă, această chestiune a fost invocată, pentru prima oară, în a treia rejudecare a pricinii, la 10.09.2014, fiind tranşată prin încheierea de şedinţă de la aceeaşi dată, moment până la care instanţele de judecată, învestite cu judecarea unor cereri cu privire la care nu s-a contestat semnătura titularilor, au reţinut, cu putere de lucru judecat, că reclamanta A. are calitate procesuală activă.

Urmare a constatării, cu putere de lucru judecat, prin deciziile sus-menţionate, a calităţii numitei A. de persoană îndreptăţită în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, respectiv a admiterii căilor de atac promovate de aceasta sau de succesorii săi, s-a reţinut, implicit, calitatea procesuală activă a reclamanţilor - succesori şi continuatori ai acţiunii promovate de autoarea lor (în 2002), astfel că au fost înlăturate, în mod corect, susţinerile pârâţilor apelanţi în sensul că "moştenitorii lui A. nu-şi pot însuşi o acţiune introdusă de un terţ pe care nu l-au moştenit, o persoană care nu este A." şi că "acţiunea nu este a antecesoarei lor".

De altfel, aceeaşi concluzie se impune şi prin faptul că prezenta rejudecare s-a dispus ca urmare a admiterii recursului reclamanţilor W. şi X., continuatori ai lui A.; or, dacă se aprecia că instanţa de judecată nu a fost învestită cu o cerere care să îndeplinească cerinţele art. 112 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., alta ar fi trebuit să fie soluţia în cauză, rezultând, astfel, că, implicit, inclusiv Înalta Curte, prin decizia de casare dată ulterior invocării aspectului în discuţie, a recunoscut semnarea cererii de către titulara sa, respectiv însuşirea de către reclamanţii W. şi X. a demersului antecesoarei lor.

Aceeaşi reclamantă a pornit mai multe demersuri procesuale, privind mai multe imobile preluate de stat de la antecesorii săi, inclusiv o acţiune în baza Legii nr. 10/2001 pentru chiar imobilul în litigiu, demersuri în care instanţele de judecată i-au recunoscut legitimare şi calitate procesuală activă, iar, mai mult, în dosarul nr. x/2004, prin decizia nr. 3043/16.03.2009, Înalta Curte, cu privire la aceeaşi chestiune invocată de către pârâţi în prezenta speţă, a specificat că semnăturile indicate drept false purtau asupra unor acte de procedură care, oricum, au fost ratificate de cei cărora li se puteau, eventual, opune, respectiv de către reclamanţi. În acest sens, în cauză, se impune a se conferi valoarea corectă declaraţiilor date de reclamaţi în formă autentică, în legătură cu demersurile şi actele numitei A. anterior (declaraţia autentificată sub nr. x/23.10.2003; declaraţia autentificată sub nr. x/26.05.2006; declaraţia autentificată sub nr. x/10.03.2009 - filele x din prezentul dosar).

Susţinerile pârâţilor în sensul că moştenitorii reclamantei A. nu puteau să confirme actele juridice pe care aceasta nu le-ar fi semnat au fost înlăturate, ca neîntemeiate, faţă de conţinutul art. 133 C. proc. civ.

Acest text de lege permite sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii (ipoteză identică, din punct de vedere juridic, cu cea invocată în speţa de faţă, atâta timp cât o cerere ce nu cuprinde semnătura titularului se presupune că nu este semnată) dacă, la termenul imediat următor invocării acestui aspect, partea legal citată nu se prezintă să semneze cererea. În speţă, acţiunea a fost promovată în 2002, reclamanta A. a decedat în 2003, astfel că exista o imposibilitate obiectivă şi evidentă ca aceasta să se prezinte la termenul imediat următor invocării absenţei semnăturii sale (10.09.2014) pentru complinirea lacunei. Din punct de vedere procesual, chestiunea dedusă judecăţii se tranşează în sensul arătat de Tribunal prin hotărârea contestată, fiind suficientă însuşirea de către moştenitorii defunctei a cererii depuse de antecesoarea lor, aspect ce rezultă, cu evidenţă, din cuprinsul declaraţiilor autentice date în acest sens de reclamanţii V., W. şi X. (aflate la dosar).

Curtea a constatat că, prin susţinerile ample formulate în sprijinul acestei teze (a nulităţii cererii de chemare în judecată şi de apel, respectiv imposibilitatea ratificării actelor de către moştenitorii reclamantei), pârâţii creează confuzie între noţiuni juridice diferite, cu conţinut, regim juridic şi efecte diferite. Se încearcă acreditarea ideii că actele în discuţie sunt acte juridice unilaterale, omiţându-se că acestea sunt acte procesuale, cu regim juridic diferit, inclusiv prin prisma sancţiunilor posibile pentru neîndeplinirea tuturor cerinţelor legale, sancţiuni sensibil diferite de cele aplicabile actelor juridice civile în general, văzute ca manifestări de voinţă în scopul de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic.

C. proc. civ. prevede sancţiunile procesuale specifice pentru cererile formulate fără îndeplinirea tuturor cerinţelor legale, sancţiuni ce diferă, inclusiv, pentru diferitele neconformităţi, în niciun caz neputând fi tratat un act procesual prin prisma condiţiilor pe care le presupune naşterea valabilă a oricărui act juridic, prevăzute de art. 948 C. civ.. În speţă, sancţiunea pentru lipsa semnăturii este prevăzută de art. 133 C. proc. civ., fiind declararea nulităţii cererii, dacă nu se complineşte lacuna la termenul următor, nu nulitatea absolută, distincţie importantă în plan procesual.

Jurisprudenţa invocată nu sprijină teza pârâţilor, de nulitate absolută a unui act de procedură pretins nesemnat, conţinutul hotărârilor fiind citat trunchiat şi interpretat eronat, atâta timp cât, fie nu este vizată aceeaşi ipoteză, fie nu este indicată aceeaşi consecinţă în plan procesual cu cele indicate în cauză.

De asemenea, nu este întemeiată nici afirmaţia că succesorii lui A. nu pot dobândi, în patrimoniu, drepturi pe care reclamanta nu a înţeles să le exercite/revendice, ipoteza fiind substanţial diferită. În speţă, se pune problema însuşirii unui demers procesual de către reclamantă, prin confirmarea ori ratificarea semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, în baza unui drept la reparaţie preexistent, pe care defuncta a înţeles să-l valorifice prin notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, aspect necontestat de pârâţi, astfel că este corectă soluţia Tribunalului, în sensul respingerii excepţiei arătate.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că este corectă soluţia cuprinsă în încheierea de şedinţă din 10.09.2014 dată de Tribunalul Timiş, motiv pentru care a respins, ca nefondată, cererea de aderare la apel formulată de pârâţii C., O., M., N., BB., K., J. şi I., respectiv excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel, ambele semnate de A..

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, raportat şi la cele stabilite prin ultima decizie de casare, că imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a defunctului Q. (decedat la 08.02.1950). De pe urma acestuia a rămas, ca moştenitoare, soţia, R., cu o cotă de 1/1 parte (conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 216/10.12.1999 eliberat de B.N.P. S.).

Imobilul descris anterior a fost preluat de Statul Român, prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, în anexă fiind menţionată, ca proprietar, R., soţia supravieţuitoare a fostului proprietar tabular. Dreptul de proprietate al statului a fost înscris, în cartea funciară, în anul 1956.

În urma decesului KK. (11.03.1985) a rămas, ca moştenitor acceptant, reclamanta A., în calitate de legatar universal în cotă de 1/1 parte.

Preluarea imobilului în litigiu nu s-a făcut cu tilu valabil, atâta timp cât, la dosar, nu există nicio probă în sensul că Q. ori soţia sa, R., s-a încadrat în vreuna dintre ipotezele prevăzute de pct. 1-5 din art. 1 al actului de preluare. Dimpotrivă, din actele aflate la dosarul iniţial, înregistrat sub nr. x/2002, rezultă că fostul proprietar tabular, Q., a fost, până la data decesului, mic meseriaş lumânar, astfel că, având calitatea de mic meseriaş, imobilul proprietatea sa era exclus de la naţionalizare.

De asemenea, Decretul nr. 92/1950 nu se întemeia şi nici nu respecta Constituţia României din 1948, legile interne ori tratatele internaţionale la care România era semnatară, astfel că nu poate fi considerat titlu valabil potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute, fundamentată pe nerespectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 112/1995, cadrul legal a fost conturat, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare, potrivit art. 315 C. proc. civ., conform celor arătate anterior.

Dispoziţii imperative din Legea nr. 112/1995 prevedeau, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate în cauză, că este interzisă înstrăinarea locuinţei declarate monument istoric şi din patrimoniul cultural naţional. Conform principiului de drept tempus regit actum, actul juridic ce nu îndeplineşte condiţiile de validitate la data încheierii sale este nul absolut, nulitate ce nu este acoperită prin abrogarea ulterioară a dispoziţiei imperative încălcate la încheierea lui. Contractul nul absolut din cauza încălcării dispoziţiei legale imperative nu poate avea niciun efect, fiind, ab initio, lovit de nulitate, din momentul încheierii sale.

Imobilul din str. 3 august, nr. 15 se încadrează în categoria imobilelor menţionate de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, ca urmare a includerii sale în Lista 1991 de către singura instituţie competentă. Orice alte adrese şi comunicări care confirmă sau infirmă această concluzie nu au relevanţă, din moment ce reglementările legale stabilesc ce imobile se puteau vinde sau nu. Adresele din dosar de care se prevalează părţile nu pot include sau exclude bunul în lista menţionată mai sus, ci doar interpretează ce semnificaţie juridică are includerea bunului la capitolul E.

Atâta timp cât nicio dispoziţie legală nu a scos bunurile incluse în capitolul E al Listei 1991 din sfera bunurilor aflate sub interdicţia de vânzare, conform art. 10 alin. (2) raportat la art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 11/1997, nu se poate reţine că imobilul din Timişoara, str. 3 august, nr. 15 putea face obiectul înstrăinării în perioada de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 422/2001 (care a modificat alin. (2) al articolului 10 din Legea nr. 112/1995).

Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare ale locuinţelor din imobilul în litigiu, încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu chiriaşii, sunt lovite de nulitate absolută, pentru fraudă la lege, întrucât s-au încălcat prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (în forma în vigoare la data încheierii vânzării), cererea reclamanţilor fiind întemeiată sub acest aspect.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de nulitate a actelor juridice contestate, respectiv buna sau reaua credinţă a chiriaşilor cumpărători ai apartamentelor din imobilul în litigiu, faţă de temeinicia, reţinută mai sus, a primului motiv de nulitate absolută a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, Curtea a stabilit că nu se mai impune analizarea motivului de nulitate respectiv, în acest sens fiind şi îndrumările deciziei de casare.

Curtea mai reţine că reclamanta A., şi ulterior, succesorii săi, au arătat că înţeleg să solicite constatarea nulităţii absolute, pe lângă cele şapte contracte de vânzare-cumpărare identificate în cuprinsul cererii, şi a oricăror alte contracte prin care s-au înstrăinat părţi din imobilul preluat abuziv de Statul Român de la Q..

Instanţa de apel a menţinut soluţia Tribunalului de respingere a cererii reclamantei cu privire la nulitatea absolută a oricăror alte acte juridice, determinat de neindicarea obiectului, a valorii acestei cereri şi de caracterul imprecis al motivelor de fapt şi de drept.

Motivul de apel vizând nerespectarea de către prima instanţă a normelor de ordine publică în materie de competenţă materială generală, atunci când s-a substituit autorităţii administrative special abilitate de lege, nu se mai impune a fi analizat, fiind tranşat irevocabil prin decizia de casare, astfel că nu mai poate fi repus în discuţie în rejudecarea de faţă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat sentinţa atacată, a admis, în parte, acţiunea precizată, a constatat preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a imobilului în litigiu de către Statul Român, a constatat nulitatea absolută a celor şapte contracte de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, a menţinut soluţia primei instanţe pentru actele juridice neidentificate cu respectarea dispoziţiilor procedurale, a respins cererea de aderare la apel şi cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea pârâţilor, cu obligarea acestora din urmă la cheltuieli de judecată către reclamanţi în toate fazele procesuale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş - A.J.F.P. Timiş, M., N., C., O., BB., H., K., I., J., Municipiul Timişoara, reprezentat de Primar, Primăria Municipiului Timişoara, reprezentată de Primar, şi intervenienta EE., prin reprezentant legal FF..

Împotriva încheierilor din 24.05.2016 şi 14.06.2016 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara au declarat recurs pârâţii M., N., C., O., BB., H., K., I., J. şi intervenienta EE., prin reprezentant legal FF..

Prin decizia civilă nr. 860/08.05.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice - A.J.F.P. Timiş, M., N., C., O., BB., H., K., I., J., Municipiul Timişoara, prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara, prin Primar, şi de intervenienta EE., prin reprezentant legal FF., împotriva deciziei nr. 191 din 21 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Totodată, a respins, ca lipsite de interes, recursurile declarate de pârâţii M., N., C., O., BB., H., K., I., J. şi de intervenienta EE., prin reprezentant legal FF., împotriva încheierii din 24 mai 2016 a aceleiaşi instanţe, respectiv a respins, ca rămase fără obiect, recursurile declarate de pârâţii M., N., C., O., BB., H., K., I., J. şi de intervenienta EE., prin reprezentant legal FF., împotriva încheierii din 14 iunie 2016 a aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele:

I. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii M. şi N., Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al acestuia.

1. Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a reţinut că nu a fost încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii şi al egalităţii părţilor în procesul civil, reprezentantul pârâţilor Budacea, prezent la termenele de judecată, având posibilitatea, în mod egal cu celelalte părţi şi în contradictoriu cu acestea, de a formula orice susţineri şi apărări favorabile părţilor pe care le-a reprezentat în apel.

A mai reţinut şi că împuternicirea avocaţială este un act ce nu poate fi atacat decât prin înscriere în fals.

Avocatul LL., fiind reprezentantul, în apel, al pârâţilor M. şi N. şi participând la unul dintre termenele de judecată acordate în cauză (în realitate, la toate termenele de judecată), sunt incidente dispoziţiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora se prezumă că partea reprezentată de avocatul respectiv cunoaşte termenele de judecată următoare, fără să mai trebuiască a fi citată.

2. Privitor la menţionarea greşită a numelui celor doi recurenţi în dispozitivul deciziei din apel, şi anume "Buducea", în loc de "Budacea" (cum este corect) s-a reţinut că acest aspect vizează o eventuală îndreptare a erorii materiale în condiţiile art. 281 C. proc. civ., neputând fi formulată o critică în acest sens, prin intermediul recursului.

3. Chestiunile de fond din cererea de recurs nu au mai fost analizate, faţă de argumentele care au condus la soluţia de admitere a recursurilor pentru chestiuni prealabile judecării fondului litigiului.

II. În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâţii persoane fizice şi ale intervenientei accesorii, Înalta Curte a constatat caracterul fondat al acestora.

1. Instanţa de recurs a constatat că decizia recurată putea fi atacată de aceste părţi cu recurs sub aspectul soluţiei de respingere date cererii de aderare la apel formulate de pârâţi, soluţie nefavorabilă acestora.

A reţinut că lipsa de interes a pârâţilor în exercitarea recursului s-ar fi pus în situaţia în care aceştia ar fi atacat decizia sub aspectul soluţiei de respingere date apelului declarat de reclamanţi, care le era avantajoasă, dar nu şi în cazul soluţiei date aderării la apel

Totodată, a reţinut că declararea recursului nu echivalează cu o aderare la recursul părţii potrivnice, instituţie inadmisibilă sub imperiul C. proc. civ. de la 1865.

2. S-a statuat că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că învestirea sau cu rejudecarea cererii de aderare la apel este formală, iar decizia nr. 76/5.05.2015 a intrat sub puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte respingerea cererii de aderare la apel, formulate de pârâţi.

A stabilit că nu se poate reţine că decizia nr. 76/2015 a Curţii de Apel Timişoara ar fi intrat în puterea lucrului judecat, de vreme ce instanţa de recurs a dispus rejudecarea acesteia, neexistând o hotărâre irevocabilă sub aspectul soluţionării acestei cereri.

Referitor la considerentele deciziei nr. 2282/21.10.2015 a Înaltei Curţi, vizând calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în temeiul legii speciale, a reclamantei iniţiale şi justificarea calităţii procesuale active a reclamanţilor moştenitori, a stabilit că acestea nu anihilează dispoziţia instanţei de recurs, de rejudecare a cererii de aderare la apel.

Drept urmare, a înlăturat apărările formulate prin întâmpinări de către reclamanţi, privind culpa pârâţilor de a nu fi declarat recurs împotriva deciziei prin care s-a respins cererea de aderare la apel, precum şi a apărării intimaţilor de la pct. c7 din întâmpinări, invocată în mod greşit ca excepţia procesuală a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2282/21.10.2015.

În dezvoltarea considerentelor, a arătat că excepţiile nulităţii absolute, care au format şi obiectul cererii de aderare la apel nu puteau fi examinate în substanţa lor, prin decizia nr. 2282/21.10.2015, în absenţa declarării recursului de către pârâţi împotriva deciziei nr. 76/5.05.2015 a Curţii de Apel Timişoara.

De asemenea, a stabilit că prin decizia de casare nr. 2282/21.10.2015 nu a fost confirmată soluţia instanţei de apel sub aspectul respingerii cererii de aderare la apel formulate de pârâţi, de vreme ce, a fost dispusă casarea totală a deciziei nr. 76/2015 şi trimiterea cauzei, spre rejudecare în întregul ei, aceleiaşi instanţe.

3. A reţinut că caracterul întemeiat al motivelor de recurs ale recurenţilor privitoare la pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea legii în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de aderare la apel.

Instanţa de recurs a stabilit caracterul neîntemeiat al excepţiei lipsei de interes a pârâţilor în invocarea excepţiei nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel.

Ca efect al soluţiei de admitere a recursului, a stabilit că instanţa de rejudecare va trebui să verifice interesul pârâţilor în susţinerea excepţiei nulităţii absolute a cererii de apel formulate în primul ciclu procesual, prin prisma efectelor pe care le mai poate produce, în prezent, prima cerere de apel faţă de soluţiile pronunţate de instanţele de casare, de ciclurile procesuale parcurse de cauza de faţă şi de declararea, între timp, a unor noi cereri de apel.

De asemenea, instanţa de recurs a reţinut caracterul neîntemeiat al excepţiei tardivităţii invocării excepţiei nulităţii absolute de către pârâţi.

În acest sens s-a reţinut că semnarea cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel de către o altă persoană decât titularul (sub condiţia de a fi dovedită şi de a nu fi înlăturată în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.) reprezintă un motiv de nulitate absolută a celor două acte procedurale, iar nu de nulitate relativă.

A mai reţinut şi că recurenţilor-pârâţi nu li se pot opune dezlegările date de instanţa de recurs, prin decizia nr. 3043/2009.

Privitor la termenul general de prescripţie a dreptului material la acţiune, de 3 ani, invocat de reclamanţi în susţinerea excepţiei tardivităţii a stabilit că acesta nu este aplicabil în cauză, din moment ce dreptul de a invoca excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel constituie un drept procesual al pârâţilor.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nulitate absolută a fost reţinut caracterul neîntemeiat şi al acesteia, din moment ce excepţia nulităţii absolute poate fi invocată de orice persoană interesată şi de instanţă, din oficiu, pârâţii justificând legitimare procesuală activă în invocarea excepţiei nulităţii absolute.

Cum în speţă reclamanţii pretind că semnătura de pe cele două acte procedurale aparţine titularului, respectiv autoarei lor, iar nu altei persoane care să fi acţionat în numele acesteia, s-a reţinut ca nefiind incident mandatul tacit sau gestiunea de afaceri.

A mai reţinut şi că excepţia nulităţii absolute nu este lipsită de obiect, în condiţiile în care, deşi instanţa de apel a făcut referire la remediul prevăzut de dispoziţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., totuşi nu a aplicat acest text de lege, judecata fiind continuată fără a le pune în vedere reclamanţilor sau reprezentanţilor lor să se prezinte în instanţă şi să semneze cererea de chemare în judecată.

A considerat ca fiind nerelevantă apărarea privitoare la împrejurarea că autoarea reclamanţilor nu a contestat semnătura de pe cele două acte procedurale, în condiţiile în care contestarea semnăturii aparţine pârâţilor, care au un astfel de drept.

Decizia recurată a fost casată, fiind stabilită obligativitatea parcurgerii mai multor etape, toate subsumabile fazei de rejudecare, în apel, respectiv: verificarea interesului pârâţilor în invocarea excepţiei nulităţii absolute a cererii de apel, cercetarea prin orice mijloace de dovadă în ce măsură semnăturile de pe cererea de chemare în judecată şi de apel (dacă este cazul) aparţin sau nu reclamantei A., aplicarea, după caz, a remediului prevăzut de art. 133 alin. (2) C. proc. civ.

Ca urmare a deciziei de casare, cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2009 (al cincilea ciclu procesual).

La termenul din 09.10.2019 s-a dispus admiterea excepţiei lipsei de interes în ceea ce priveşte cererea pârâţilor de constatare a nulităţii absolute a cererii de apel formulate de reclamanta A. în primul ciclu procesual şi respingerea acestei cereri, ca fiind lipsită de interes.

De asemenea, instanţa a dispus efectuarea unei expertize grafologice în cauză privind semnătura reclamantei de pe cererea de chemare în judecată şi de pe cererea de apel.

La termenul din 20.11.2019 s-a dispus amânarea cauzei la cererea părţilor prezente la dezbateri.

La termenul din 04.12.2019 au fost stabilite obiectivele expertizei grafoscopice încuviinţate în cauză.

De asemenea, la acest termen s-a dispus: respingerea cererii intervenientei de constatare a nulitaţii absolute a contractului de asistenţă juridică nr. x/13.09.2002 încheiat între A. şi avocat MM., a contractului de asistenţă juridică din 18.03.2003 încheiat între aceleaşi părţi şi a împuternicirilor avocaţiale nr. 301, seria x/13.09.2002 şi seria x/18.03.2003; a respins cererile în probaţiune formulate de intervenientă; a respins cererea intervenientei prin care a solicitat depunerea la dosar a contractelor de asistenţă juridică anterior menţionate, precum şi cererea aceleiaşi părţi de efectuarea a expertizei grafoscopice a actelor anterior arătate, precum şi cererea de înscriere în fals cu privire la acestea.

La termenul din 12.02.2020 a fost dispusă amânarea judecării cauzei la 11.03.2020, fiind admisă cererea de înlocuire a scriptului de comparaţie constând în Procura notarială din 08.09.1993, semnată de A..

La termenul din 11.03.2020 a fost dispusă efectuarea unor adrese către Municipiului Timişoara şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Timiş prin care să se solicite lămuriri cu privire la un script de comparaţie, originalul notificării nr. x/2001, fiind solicitată, totodată, depunerea acelor înscrisuri în legătură cu care s-a dispus admiterea cererii de suplimentare a scripturilor de comparaţie.

La termenul din 15.04.2020 s-a dispus suspendarea judecăţii în temeiul decretului nr. 195/2020.

La termenul din 17.06.2020 s-a dispus trimiterea întregului dosar, a procesului-verbal întocmit în şedinţă publică şi a scriptelor de comparaţie Laboratorului interjudeţean de expertize criminalistice Timiş, în vederea efectuării raportului de expertiză grafoscopică.

La termenul din 16.09.2020 s-a dispus amânarea judecării cauzei în vederea luării la cunoştinţă de raportul de expertiză depus la dosar.

La termenul din 14.10.2020 s-a dispus amânarea judecăţii în vederea analizării punctului de vedere depus la dosar de către expertul parte, NN..

La termenul din 11.11.2020 s-a dispus încuviinţarea efectuării unei contraexpertize, sens în care dosarul a fost înaintat Institutului Naţional de Expertiză Criminalistică Bucureşti împreună cu scriptele originale.

La termenul din 13.01.2021 s-a dispus efectuarea unei adrese către Primăria Timişoara în vederea depunerii la grefa instanţei a înscrisurilor solicitate, necesare în vederea efectuării contraexpertizei.

La termenul din 17.02.2021 s-a dispus amânarea judecăţii în vederea efectuării raportului de contraexpertiză.

La termenul din 14.04.2021 s-a dispus amânarea judecăţii faţă de cererea de recuzare formulată de intervenientă împotriva expertului criminalist OO..

La termenul din 12.05.2021 s-a dispus admiterea cererii de recuzare a expertului criminalist OO.. De asemenea, a fost respinsă cererea de înscriere în fals formulată de pârâţi şi de intervenientă cu privire la cererea introductivă nr. 8602/02.08.2002, cererea introductivă din data de 02.08.2002, cererea introductivă din data de 02.08.2002 şi întâmpinarea din data de 14.03.2003 din dosarul nr. x/2003.

La termenul din 16.06.2021 s-a dispus amânarea judecăţii în vederea efectuării raportului de contraexpertiză.

La termenul din 15.09.2021 s-a dispus amânarea judecăţii având în vedere cererea reclamanţilor de luare la cunoştinţă de adresa INEC depusă la dosar.

La termenul din 30.09.2021 s-a dispus amânarea judecăţii, în vederea efectuării unor adrese către instituţii publice cu privire la identificarea unor acte autentice semnate de reclamanta A..

La termenul din 20.10.2021 s-a dispus revenirea cu adrese în legătură cu înscrisuri autentice semnate de reclamanta A..

La termenele din 12.11.2021 şi din 10.12.2021 s-a dispus revenirea cu adrese către Camera Notarilor Publici Timiş.

La termenul din 21.01.2022 s-a dispus efectuarea unor noi adrese către instituţii publice în legătură cu înscrisuri autentice semnate de reclamanta A..

La termenul din 18.02.2022 s-a dispus trimiterea către INEC a scriptelor de comparaţie încuviinţate de instanţă, în vederea finalizării raportului de expertiză grafoscopică.

La termenele din 24.03.2022 şi din 05.05.2022 s-a dispus amânarea judecăţii în vederea efectuării raportului de expertiză grafoscopică.

La termenul din 10.06.2022 s-a dispus amânarea judecăţii în vederea studierii obiecţiunilor la raportul de expertiză formulate de intervenientă.

La termenul din 16.09.2022 s-a dispus amânarea judecăţii în vederea comunicării către expert a obiecţiunilor formulate.

La termenul din 14.10.2022 s-a dispus respingerea cererii de înfăţişare a expertului în faţa instanţei, fiind dispusă amânarea cauzei în vederea citării pârâţilor M. şi N. cu menţiunea de a îşi preciza cererea depusă în februarie 2017 la dosarul instanţei de recurs.

La termenul din 15.11.2022 s-a dispus respingerea cererii reprezentantului pârâţilor Budacea, av. PP., ca reclamanţii să înfăţişeze în instanţă, în original, titlurile de proprietate a lui Q., certificatul de căsătorie al defunctei R. cu QQ. şi testamentul eliberat de fostul Notariat de Stat Lugoj sub nr. x/28.12.1984. De asemenea, la acest termen s-a dispus amânarea pronunţării la data de 22.11.2022.

La termenul din 22.11.2022 s-a dispus amânarea la data de 29.11.2022, dată la care a fost pronunţată decizia recurată.

Părţile au depus la dosar note scrise, prin care au reiterat susţinerile făcute în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de asemenea, prin care şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la probatoriul solicitat şi admis în cauză.

Prin decizia nr. 322/29.11.2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; a respins apelul declarat de reclamanţii W. şi X. împotriva sentinţei civile nr. 2142/17.09.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2009; a respins cererea de aderare la apelul reclamanţilor formulată de pârâţii C., O., M., N., BB., K., J. şi I., cu privire la aceeaşi hotărâre; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta EE.; i-a obligat pe reclamanţi la plata către pârâţi a unei părţi din cheltuielile de judecată constând în onorarii de avocaţi, după cum urmează: pârâtului C. a sumei de 1500 RON, pârâtei O. a sumei de 1250 RON, pârâtei BB. a sumei de 1500 RON, pârâţilor M. şi N. a sumei de 1400 RON, pârâtului K. a sumei de 1000 RON, pârâţilor J. şi I. a sumei de 750 RON.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

În acord cu dispoziţiile deciziei de casare, instanţa de apel a procedat la a verifica în ce măsură semnătura de pe cererea de chemare în judecată aparţine sau nu reclamantei A., fiind încuviinţată, în acest sens, efectuarea unei expertize grafoscopice, cu luarea în considerare a unui număr semnificativ de scripte de comparaţie.

Astfel, într-o primă fază a fost întocmit raport de expertiză de către Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Timişoara iar ulterior Institutul Naţional de Expertize Criminalistice a efectuat un alt raport de expertiză criminalistică, în ambele cazuri concluzia fiind aceea că nu se poate stabili dacă semnătura de pe cererea introductivă a fost sau nu executată de numita A., iar, în lipsa unor probe certe că semnătura existentă pe cererea de chemare în judecată nu aparţine numitei A., a apreciat ca nefiind incidente dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, invocată prin cererea de aderare la apel, respingând implicit şi cererea de aderare la apelul principal, considerând, de asemenea, ca fiind de prisos demararea procedurii prevăzute de art. 133 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a respins, ca neîntemeiate, susţinerile pârâţilor Budacea cu privire la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei condiţiilor de validitate a obiectului acţiunii. Astfel, instanţa de apel a reţinut existenţa unei prezumţii legale de existenţă a dreptului de proprietate în patrimoniul titularului înscris în cartea funciară, ca efect al înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea lui Q., fapt care presupune că sarcina probei privind faptul generator de drepturi trece asupra părţii împotriva căreia este stabilită prezumţia, pârâţii nedovedind că acest drept de proprietate este inexistent.

Curtea de apel a constatat că preluarea imobilului în litigiu nu s-a făcut cu titlu valabil, atât timp cât, la dosar nu există nicio probă în sensul că numitul Q., ori soţia sa, R. s-au încadrat în vreuna dintre ipotezele prevăzute de pct. 1-5 din art. 1 al actului de preluare, fostul proprietar tabular, Q., fiind, până la data decesului, un mic meseriaş lumânar, astfel că, având calitatea de mic meseriaş, imobilul proprietatea sa era exclus de la naţionalizare.

De asemenea a mai reţinut şi că Decretul nr. 92/1950 nu se întemeia şi nici nu respecta Constituţia României din 1948, legile interne ori tratatele internaţionale la care România era semnatară, astfel că nu poate fi considerat titlu valabil, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În aceste condiţii, s-a concluzionat că imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român fără titlu valabil.

Instanţa de apel a reţinut că la data încheierii celor 7 acte juridice contestate, în perioada decembrie 1997 - ianuarie 1998, erau în vigoare normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995 astfel cum au fost reglementate de H.G. nr. 20/1996, în forma modificată de H.G. nr. 11/1997, potrivit cărora erau exceptate de la vânzare locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional aflate în evidenţa aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice. De asemenea, clasarea bunurilor aflate în categoria monumentelor istorice, în special, şi în categoria celor aflate în patrimoniul naţional cultural, în general, în perioada de referinţă, este reglementată de O.G. nr. 27/1992, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 68/1994, prin care a fost statuată o nouă clasificare a bunurilor aflate în patrimoniul cultural naţional.

A mai reţinut instanţa de apel că, deşi imobilul în discuţie figura pe lista iniţială din 1991 a bunurilor aflate în patrimoniul cultural naţional, această listă nu a mai fost de actualitate după 1994 când ar fi trebuit realizată o nouă clasificare, potrivit O.G. nr. 68/1994, aceasta din urmă fiind efectuată doar în 2004, reglementările referitoare la monumentele istorice în perioada 1994-2004 fiind lipsite de coerenţă şi previzibilitate mai ales în ceea ce priveşte încadrarea unor bunuri imobile în categoria bunurilor aflate în patrimoniul cultural naţional.

Drept urmare, a considerat că, în contextul reglementărilor O.G. nr. 68/1994, potrivit cărora bunurile din patrimoniul cultural ar fi trebuit reclasificate, faţă de lipsa imediată de reacţie a statului, acesta din urmă procedând la o astfel de reclasificare ulterior anului 2000, cu mult timp după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, desfiinţarea contractelor ar fi o sancţiune excesivă în sarcina pârâţilor, aceştia din urmă fiind în imposibilitate să anticipeze apariţia unor norme ulterioare menite să lămurească situaţia legislativă în care se regăseau.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept care înlătură primul motiv de nulitate invocat de reclamanţi, instanţa a reţinut că, deşi nu se impune a fi analizată, buna credinţă a pârâţilor la momentul perfectării contractelor este validată, în mod implicit, ca urmare a deficienţelor legislative menţionate, deorece trebuie avută în vedere situaţia în perioada 1997 - 1998 când era în vigoare O.G. nr. 68/1994 şi când nu era clară apartenenţa imobilului la patrimoniul naţional cultural

Apreciază că şi dacă s-ar invoca în sprijinul tezei propuse de reclamanţi dispoziţiile H.G. nr. 11/1997, care a validat lista monumentelor istorice aprobate de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, acest act normativ are o forţă juridică inferioară O.G. nr. 68/1994 care a impus o nouă clasificare.

Prin urmare, în acest context legislativ contradictoriu şi incert, a reţinut că nulitatea contractelor ar fi o sancţiune excesivă pentru pârâţi, aceştia din urmă fiind în imposibilitate să anticipeze apariţia unor norme ulterioare menite să lămurească situaţia legislativă în care se regăseau, relevantă fiind, sub acest aspect, hotărârea dată in cauza Raicu contra României, prin care instanţa europeană a arătat că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţa bunurile nu trebuie să fie puse in situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat in trecut aceste bunuri.

Prin urmare, a apreciat că declararea nulităţii contractelor, in condiţiile în care cumpărătorii au fost de bună-credinţă incontestabila, ar fi nu numai o soluţie profund nelegala, ci ar reprezenta o deplasare a responsabilităţii statului către pârâţii de bună-credinţă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; a respins apelul declarat de reclamanţii W. şi X. împotriva sentinţei civile nr. 2142/17.09.2014 a Tribunalului Timiş; a respins cererea de aderare la apelul reclamanţilor formulată de pârâţii C., O., M., N., BB., K., J. şi I., cu privire la aceeaşi hotărâre; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta EE. în favoarea pârâţilor; a obligat reclamanţii la plata către pârâţi a unei părţi din cheltuielile de judecată din ciclurile de judecată parcurse.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii W. şi X., pârâţii C., D., O., P., BB., H., K., L., J. şi I., M., N. şi intervenienta EE..

Împotriva încheierilor din 9 octombrie 2019 şi 4 decembrie 2019 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii C., D., O., P., BB., H., K., L., J. şi I. şi intervenienta EE..

Împotriva încheierilor din 15 noiembrie 2022 şi 22 noiembrie 2022 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii M., N., P., O., BB., I., J. şi K..

I. Reclamanţii au criticat decizia pentru următoarele motive:

1. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin că sensul corect al dezlegărilor date prin decizia nr. 2282/21.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă era ca în rejudecarea apelului, inclusiv după ultima decizie de casare nr. 860/08.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, să se dispună admiterea apelului formulat de către aceştia împotriva sentinţei nr. 2142/17.09.2014 a Tribunalului Timiş.

Au invocat şi faptul că instanţa de apel, în rejudecare, nu a ţinut cont de dezlegările date prin decizia nr. 2282/21.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin aceea că a respins apelul formulat.

De asemenea, au invocat şi faptul că această situaţie echivalează cu nemotivarea deciziei, din moment ce motivarea contrară dezlegărilor instanţei de recurs nu poate fi primită.

2. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa a încălcat norme imperative de ordine publică (procedurale) în materie de competenţă materială generală, în sensul că instanţa s-a substituit unei autorităţi special desemnate, respectiv Ministerului Culturii, căruia i s-a dat prin lege competenţa exclusivă de a stabili care sunt bunurile culturale comune.

În dezvoltarea acestui motiv, arată că, în materie de înstrăinare a imobilelor Monumente Istorice şi din Patrimoniul Cultural Naţional, există o regulă, stabilită de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, care a consacrat interzicerea înstrăinării imobilelor monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional.

Faptul că imobilul a fost inclus în Lista 1991 emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor, înseamnă că i se aplică regula prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Arată că apărarea pârâţilor, conform căreia imobilul nu ar fi monument istoric, fiind înscris la Capitolul E din Lista 1991, ci doar imobil care face parte din patrimoniul cultural naţional, a fost invalidată prin decizia nr. 2282/21.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că regula interdicţiei înstrăinării imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 se aplică inclusiv imobilelor clasificate în Lista 1991 la Capitolul E.

Invocă şi faptul că, prin înscrisurile oficiale depuse la dosar, au demonstrat că Lista 1991 a fost valabilă şi a produs efecte până în anul 2004, când a fost emisă Lista 2004, conform O.G. nr. 68/1994.

În acest sens au invocat prevederile art. 10 din H.G. nr. 20/1996, care stabilesc faptul că sintagma "monumente istorice si din patrimoniul cultural naţional" sunt imobilele "aflate în evidenţa aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice".

Mai susţin şi că instanţa a săvârşit o ingerinţă într-un domeniu referitor la care competenţa materială generală aparţine Ministerului Culturii şi Cultelor.

Invocă şi faptul că aspectul potrivit căruia imobilele cuprinse în Capitolul E din Lista 1991 fac parte din patrimoniul cultural naţional a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 2282/21.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care aceste chestiuni nu mai putea fi suspuse unor discuţii.

Precizează şi că instanţa de apel era abilitată să cerceteze doar dacă imobilul a făcut parte din Lista bunurilor culturale comune a Ministerului Culturii si Cultelor.

Mai susţin recurenţii-reclamanţi şi că imobilului, nefiind cuprins in Lista 1996 cu bunuri culturale comune, nu i se putea aplica excepţia de la regula interzicerii înstrăinării şi prin urmare, întrucât natura sa juridică a rămas aceeaşi, la fel şi regimul său juridic a rămas circumscris interdicţiei de înstrăinare.

Abrogarea H.G. nr. 632/1996, în baza căreia, în termen legal, a fost întocmită Lista 1996 cu imobilele bunuri culturale comune, nu înseamnă implicit şi anularea Listei 1996.

Menţionează că O.G. nr. 68/1994 se referă la o clasare a imobilelor monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional în 3 categorii valorice (ABC), menţionându-se că imobilele care nu se încadrează în aceste 3 categorii reprezintă bunuri culturale comune.

Însă, pentru a se stabili care sunt imobilele care se clasează în categoriile valorice ABC, iar apoi, pe baza neclasării în aceste categorii, să rezulte care sunt imobilele bunuri culturale comune, erau necesare şi trebuiau îndeplinite două condiţii:

Condiţia 1: să se fi efectuat operaţiunea de clasare a imobilelor pe categorii ABC, pe baza criteriilor din actele normative din domeniul monumentelor istorice;

Condiţia 2: operaţiunea sus-menţionată să fi fost efectuată de Ministerul Culturii şi Cultelor, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 68/1994.

Susţin că aceste condiţii nu sunt îndeplinite pentru perioada în care a avut loc încheierea actelor de înstrăinare a căror nulitate o solicită.

Pentru a fi îndeplinite aceste cerinţe legale, această clasare ar fi trebuit să fie realizată în perioada respectivă, însă clasarea pe categorii ABC, la care se referă O.G. nr. 68/1994, nu a putut fi operată până în anul 2004, când a fost realizată şi emisă Lista 2004 a monumentelor istorice.

Drept urmare, instanţa nu se putea substitui Ministerul Culturii şi Cultelor în ceea ce priveşte stabilirea imobilelor clasate în categoriile ABC, pentru perioada încheierii actelor contestate, pentru ca apoi să stabilească ca fiind bunuri culturale comune acele imobilele care nu se încadrează în categoriile ABC, în lipsa abilitării legale şi a mijloacelor tehnice necesare.

Arată că, în realitate, nu se confundă Capitolele ABC din Lista 1991 cu Categoriile ABC, la care se referă O.G. nr. 68/1994, date fiind diferenţa de ordin terminologic (capitole-categorii) şi criteriul aplicabil (genul artistic-criteriul valoric).

Au mai indicat recurenţii-reclamanţi şi faptul că imobilul era inclus în Lista 2004-2010 în Categoria A, drept urmare imobilul nu a fost niciodată bun cultural comun, pentru a se putea susţine că vânzarea sa ar fi fost permisă.

Invocă recurenţii-reclamanţi faptul că instanţa de apel, a confundat noţiuni, criterii şi a viciat rezultatul demersului, plecând de la o premisă falsă şi ajungând la o concluzie falsă.

Arată, astfel, că acea clasare prevăzută de O.G. nr. 68/1994, nefiind operată până în anul 2004, Lista 1991 (cu clasificarea imobilelor pe Capitole ABCDE după criteriul genului) a rămas valabilă până în anul 2004, clasificarea pe capitole ABCDE din Lista 1991 neputând fi confundată cu clasarea pe categorii ABC (motiv pentru care nu înseamnă că imobilele din Capitolele DE din Lista 1991 sunt bunuri culturale comune).

O instanţă ar fi putut cel mult să cenzureze Lista 1996 a bunurilor culturale comune, numai dacă ar fi fost învestită în cadrul unei proceduri speciale pe baza Legii nr. 554/2004, ceea ce nu s-a întâmplat.

Nefăcând parte din Lista 1996 a bunurilor culturale comune, imobilul în speţă nu a avut calitatea de bun cultural comun şi prin urmare, nu putea fi înstrăinat.

3. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Susţin recurenţii-reclamanţi că hotărârea atacată este nemotivată în raport de probele depuse de reclamanţi la dosar - probe reprezentate de înscrisuri oficiale, provenind de la instituţii centrale şi care combat în totalitate soluţia instanţei de apel.

Invocă faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar arh. RR., deşi această probă a fost încuviinţată şi administrată de instanţa de apel într-un alt dosar şi a condus la sancţiunea nulităţii absolute a înstrăinării unui alt imobil din patrimoniul naţional.

Instanţa de apel a preluat soluţia şi motivarea primei instanţe, cu privire la proba cu expertiza, refuzată a fi efectuată în cauză.

De asemenea, instanţa de apel nu a analizat motivele de apel ale recurenţilor, fiind nemotivată şi făcând abstracţie de alte probe depuse, administrate sau propuse de reclamanţi, precum şi de dispoziţiile legale.

Mai susţin recurenţii-reclamanţi şi că, deşi această expertiză a fost efectuată în alt dosar, totuşi este utilă, pertinentă şi concludentă pentru această cauză, ambele imobile având o situaţie juridică identică, din punct de vedere al circumscrierii lor şi apartenenţei lor la patrimoniul cultural naţional, astfel încât şi modul de soluţionare al cauzelor ar fi trebuit să fie identic.

Contrar principiilor legalităţii, predictibilităţii, securităţii raporturilor juridice şi concluziilor raportului de expertiză şi a suplimentului la acesta, precum şi dispoziţiilor legale şi probelor depuse de reclamanţi, instanţa de apel a considerat în mod nejustificat că imobilul în litigiu nu este monument istoric, ci bun cultural comun.

Recurenţii au invocat şi încălcarea prevederilor art. 105 şi art. 129 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel nu a ţinut cont de dezlegările obligatorii date prin deciziile de casare, precum şi faptul că decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 191/21.06.2016 nu a fost, în fapt, desfiinţată pe fond ca efect al deciziei nr. 860/08.05.2019.

Au susţinut reclamanţii-reclamanţi şi faptul că modul legal de soluţionare a cauzei pe fond si considerentele legale, ancorate în dispoziţiile legale în vigoare sunt cele din decizia nr. 191/21.06.2016.

Instanţa de apel nu avea niciun motiv să pronunţe o soluţie diametral opusă deciziei nr. 191/21.06.2016, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul deciziei nr. 860/08.05.2019 s-a menţionat expres că vor fi avute în vedere -pe fond - dezlegările date prin decizia de casare nr. 2282/21.10.2015.

Consideră recurenţii-reclamanţi că, dacă instanţa de recurs nu constata că este nelegală hotărârea prin care le-a fost respins apelul şi dacă nu aprecia că apelul trebuia admis, nu ar fi admis recursul acestora prin decizia de casare nr. 2282/21.10.2015.

Arată recurenţii-reclamanţi că recursul împotriva deciziei nr. 191/21.06.2016 a fost admis numai cu privire la alte aspecte, privind excepţia nulităţii semnăturii reclamantei iniţiale.

Menţionează că prin decizia nr. 860/08.05.2019 s-au dat următoarele dezlegări obligatorii instanţei de rejudecare: faptul că instanţa de apel va judeca procesul ţinând seama de toate susţinerile recurenţilor care nu au fost examinate de instanţa de recurs, dar şi de toate dezlegările date până în prezent, prin hotărârile anterioare irevocabile sau rămase irevocabile, precum şi faptul că instanţa de apel va avea în vedere şi înscrisul încuviinţat în recurs, sub rezerva dezlegărilor de drept deja date prin deciziile de casare.

Recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea de către instanţa de apel a dezlegărilor date prin decizia nr. 2282/21.10.2015 în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând nulitatea actelor de înstrăinare nelegale, ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Astfel, arată că, prin decizia nr. 2282/21.10.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: sancţiunea nulităţii absolute se aplică şi în cazul actelor de înstrăinare a locuinţelor situate în imobile care fac parte din patrimoniul cultural naţional; că imobilele cuprinse în Lista 1991-1992 a Ministerului Culturii fac parte din patrimoniul cultural; că este dovedit de către reclamanţi că imobilul a fost înscris in Lista 1991-1992 a Ministerului Culturii.

Mai susţin şi că, din moment ce prin decizia nr. 860/08.05.2019 s-a stabilit că rejudecarea cauzei se va face cu luarea în considerare a tuturor dezlegărilor date prin hotărârile judecătoreşti anterioare, înseamnă că au intrat sub incidenţa puterii lucrului judecat următoarele aspecte: faptul că imobilul în speţă a fost înscris în Lista 1991-1992 a Ministerului Culturii la Capitolul E; faptul că înscrierea unui imobil în Lista 1991-1992 a Ministerului Culturii la Capitolul E constituie dovada că imobilul făcea parte din patrimoniul cultural naţional; faptul că înstrăinarea unui imobil din patrimoniul cultural naţional era interzisă, consecinţa fiind nulitatea absolută a actelor de înstrăinare, conform dispoziţiilor art. 11 coroborate cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Contrar dezlegărilor obligatorii ale deciziei nr. 2282/21.10.2015, instanţa de apel nu s-a pronunţat în concret asupra respectării sau nu de către actele de înstrăinare a legislaţiei incidente în momentul de referinţă decembrie 1997 - ianuarie 1998, ci a făcut o analiză a evoluţiei legislative din perioada 1994-2004, fapt care constituie o încălcare şi o abatere de la dezlegările instanţei de recurs.

Mai susţin recurenţii-reclamanţi şi că, prin decizia nr. 860/08.05.2019, s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, numai pentru ca instanţa de apel să efectueze verificări cu orice mijloace de probă în vederea clarificării incidentului procedural invocat de pârâţi cu privire la semnătura reclamantei iniţiale.

4. Motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea acestor motive, recurenţii-reclamanţi au invocat greşita reţinere a instanţei de apel a aspectului conform căruia Lista 1991 nu a mai fost de actualitate după anul 1994.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că acest considerent este contrazis de acte normative, de probele depuse la dosar şi de modul în care această situaţie a fost reţinută, în mod diferit, dar corect, prin decizia nr. 2282/21.10.2015 şi prin decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 191/2016, care au reţinut în mod corect că Lista 1991 a fost valabilă până în anul 2004.

Susţin recurenţii-reclamanţi că acest fapt rezultă şi din adresa nr. x/2004 emisă de D. C. civ. proc. civ..N. Timiş, aflată la dosar.

De asemenea, precizează şi că aspectul că interdicţia de înstrăinare prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 se aplică şi imobilelor de la Capitolul E din Lista 1991 a fost reţinut cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 2282/21.10.2015 şi face parte integrantă din dezlegările obligatorii date în acest sens instanţei de apel.

Invocă şi că prin adresa nr. x/2006 emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor s-a stabilit că în mun. Timişoara puteau fi înstrăinate doar 10 imobile, bunuri culturale comune care se regăseau în Lista 1991-1992;

Mai precizează şi că adresa Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 1739/20.07.2010 atestă faptul că Lista 1991 nu a fost modificată conform O.G. nr. 68/1994, precum şi că ultimul paragraf confirmă faptul că imobilele bunuri culturale comune au fost stabilite conform Listei din 1996, în baza H.G. nr. 632/1996, şi că nu au fost aprobate alte liste cu bunuri culturale comune.

Este irelevant că H.G. nr. 632/1996 a fost ulterior abrogată, deoarece prevederile sale, referitoare la stabilirea Listei 1996 cu bunuri culturale comune, şi-au produs efectele.

De asemenea, susţin şi că soluţia instanţei de apel reprezintă o denegare de dreptate, conform art. 3 din C. civ. din 1864.

Printr-o ultimă critică, din cadrul memoriului de recurs, recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.

Recurenţii-reclamanţi susţin faptul că Decretul-lege nr. 92/1950 nu reprezintă un titlu valabil al statului, precum şi faptul că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 prevedeau sancţiunea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare.

Au invocat şi durata excesivă a procesului, în condiţiile în care a fost nevoie de două cicluri procesuale doar pentru a fi recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei iniţiale.

Invocă încălcarea principiilor securităţii raporturilor juridice, al puterii de lucru interpretat de către jurisprudenţa CEDO şi a predictibilităţii;

În final, recurenţii-reclamanţi au solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, de 12.000 RON, efectuate în toate ciclurile procesuale.

În data de 15.02.2023, în termenul legal, reclamanţii au depus un memoriu de completare a motivelor de recurs, prin care au invocat şi următoarele critici:

Recurenţii-reclamanţi au invocă faptul că decizia atacată nu respectă dezlegările date prin decizia nr. 2282/21.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Au arătat şi că, prin decizia nr. 2282/21.10.2015, s-a reţinut ca fiind greşită aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 şi 9 din H.G. nr. 20/1996, întrucât instanţele de fond ar fi trebuit să facă aplicarea art. 10 din H.G. nr. 20/1996.

Susţin că afirmaţia din cuprinsul deciziei atacate în sensul că, deşi imobilul figura pe Lista 1991, aceasta nu a mai fost de actualitate după 1994, când ar fi trebuit realizată o nouă clasificare potrivit O.G. nr. 68/1994, care a fost realizată în anul 2004, este contrazisă de adresa nr. x/2004 emisă de DCCPCN Timiş (instituţie descentralizată a Ministerului Culturii şi Cultelor), care clarifică actualizarea Listei 1991 până în anul 2004 şi prin aceasta, valabilitatea sa în perioada 1997-1998 când s-au încheiat actele de înstrăinare.

Mai susţin recurenţii-reclamanţi şi că adresa nr. x/2004 emisă de DCCPCN Timiş nu a fost observată şi judecată în apel s-a făcut cu eludarea acestui mijloc de probă.

Adresa nr. x/2004 se coroborează cu adresa nr. x/1996 a Ministerului Culturii şi Cultelor, care atestă existenţa a doar 10 imobile - bunuri culturale comune în Timişoara.

Drept urmare, făcând parte din Lista 1991, cu imobilele a căror înstrăinare era interzisă, imobilului îi era aplicabilă regula interdicţiei de înstrăinare, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Se arată că nefăcând parte din Lista 1996 cu bunuri culturale, imobilului nu i se aplica excepţia prevăzută de H.G. nr. 632/1996, act normativ abrogat la momentul încheierii actelor de înstrăinare, când au fost incidente dispoziţiile H.G. nr. 11/1997, care nu mai făceau referire la nicio excepţie.

Aşadar, în nicio situaţie imobilul nu putea fi înstrăinat.

Se susţine şi că lipsa de predictibilitate generată de decizia atacată, încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Susţin existenţa unei denegări de dreptate, dat fiind faptul că instanţa de apel a excedat dezlegărilor date prin decizia de casare.

Arată că în perioada 1997-1998 erau incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, punctul 7 din H.G. nr. 11/1997 (care a modificat art. 8 din H.G. nr. 20/1996, stabilindu-se că monumentele istorice şi din patrimoniul cultural naţional sunt cele aflate în evidenţa aprobată de Ministerul Culturii şi Cultelor), O.G. nr. 27/1992 şi O.G. nr. 68/1994.

Concluzionează prin aceea că, potrivit probatoriului la care au făcut referire, instanţa de recurs, prin decizia de casare, a stabilit că Lista 1991 a rămas valabilă şi a produs efecte până în anul 2004.

Arată că şi în Lista 2004-2010 se poate observa că imobilul este inclus în Categoria A, drept urmare acesta nu a fost un bun cultural comun niciodată.

Susţin că şi dacă procedurile prevăzute de O.G. nr. 68/1994 ar fi fost finalizate în perioada 1997-1998, cu privire la clasarea prevăzută la art. 3, imobilul nu era bun cultural comun (fiind în Categoria A).

II. Recursul formulat de pârâţii C., D., O., P., BB., H., K., L., J. şi I. împotriva deciziei instanţei de apel, cât şi a încheierilor din 09.10.2019 şi 04.12.2019

1. Cu privire la nelegalitatea încheierii din 09.10.2019

În contradictoriu cu considerentele eronate ale Curţii de Apel, arată că, în cazul dovedirii nulităţii primei cereri de apel, devin imediat nule deciziile pronunţate în cauză, inclusiv cele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocate în încheierea recurată, pentru că niciun act procedural sau procesual, inclusiv hotărârile judecătoreşti, nu pot evita sancţiunea nulităţii subsecvente actului nul reprezentat de o cerere de apel nulă absolut.

Susţin că au justificat şi justifică în continuare interesul personal, născut, actual şi legitim de a obţine constatarea nulităţii absolute a primei cereri de apel, hotărârile judecătoreşti pronunţate ulterior introducerii acestui apel fiind private de orice efect juridic dacă cererea de apel se dovedeşte a fi atinsă de nulitate, sentinţa nr. 1240/20.12.2002 rămânând definitivă si irevocabilă prin neapelare.

2. Cu privire la nelegalitatea încheierii din 04.12.2019

Susţin că cererea de înscriere în fals, cu privire la contractele de asistenţă juridică şi împuternicirile avocaţiale, a fost formulată în acord cu dezlegările date prin decizia de casare, respectiv a intenţionat să dovedească şi pe această cale că A. nu şi-a exprimat în niciun fel consimţământul pentru introducerea şi susţinerea cererii introductive şi a apelului si că, prin urmare, în absenţa consimţământului, cererea introductivă si prima cerere de apel sunt nule absolut.

Nesocotind suplimentarea de probatoriu solicitată de intervenientă, instanţa de apel a încălcat îndrumarea instanţei de casare, în sensul suplimentării probatoriului şi al administrării oricărui mijloc de dovadă în chestiunea nulităţii cererii introductive şi a primei cereri de apel, făcând, astfel, incident pct. 5 al art. 304 C. proc. civ.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, rolul probator al acestei cereri a vizat nu doar chestiunea nulităţii absolute a actelor de reprezentare atacate, ci întreaga cerere de aderare la apel, privind probaţiunea nulităţii absolute a cererii introductive şi a cererii de apel.

Instanţa de apel a încălcat regimul juridic al înscrierii în fals prevăzut de art. 180-184 C. civ. din 1864, ceea ce atrage incidenţa de aplicare a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

3. Motivul de recurs cu privire la decizia recurată, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Susţin că instanţa de apel nu a analizat deloc cererile de constatare a lipsei consimţământului şi a încălcării principiului disponibilităţii procesului civil în cazul reclamantei "aparente" A., privind introducerea acţiunii şi ulterior, a primului apel din cauză.

Lipsa consimţământului reclamantei "aparente" în susţinerea acţiunii trebuia verificată inclusiv prin cercetarea falsurilor din împuternicirile avocaţiale şi din contractele de asistenţă juridică de la prima instanţă şi din primul apel, aşa cum a solicitat intervenienta în cauză.

Arată că, dacă cercetarea judecătorească s-ar fi extins şi asupra actelor fundamentale de reprezentare avocaţială - contracte de asistenţă juridică şi împuterniciri avocaţiale, s-ar fi ajuns la constatarea că, deşi pe împuternicirile avocaţiale pretins falsificate figurează numere de contracte de asistenţă juridică, în realitate contractele de asistenţă juridică nu există.

Or, în absenţa unui contract de asistentă juridică avocatul care s-a prezentat în faţa Tribunalului Timiş şi a Curţii de Apel Timişoara în intervalul 2002-2003, până la decesul reclamantei A., a realizat acte procedurale fară mandat şi în lipsa consimţământului reclamantei A..

Susţin că aceasta este o probă indirectă, care are aptitudinea de a contrabalansa incertitudinea expertizelor, în sensul că A. nu şi-a exprimat consimţământul nici pentru semnarea cererii introductive, deci nu ea este autorul semnăturii în discuţie.

Această stare de fapt nu putea fi lămurită decât prin administrarea procedurii de înscriere în fals contra împuternicirilor avocaţiale şi a contractelor de asistenţă juridică.

Simplul fapt de a nu fi analizat instanţa de apel cererea lor expresă de constatare a lipsei consimţământului pentru cererea introductivă şi pentru prima cerere de apel, precum şi faptul de a nu fi analizat instanţa de apel încălcarea principiului disponibilităţii în prezentul proces civil, prin pornirea unei judecăţi fără să existe voinţa reclamantei "aparente" pentru această judecată, sunt vicii de procedură care atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Forma de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii şi încălcată de instanţa de apel este cea prevăzută de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.:

"în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".

În speţă, obiectul judecăţii este dat de o excepţie de nulitate absolută a două acte de procedură şi nu de o excepţie de nulitate absolută a semnăturilor.

Prin urmare, este imperativă necesitatea cercetării tuturor cauzelor de nulitate absolută invocate în excepţie: viciul lipsei consimţământului, încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, viciul iliceităţii scopului acţiunii şi nu doar cercetarea semnăturii.

4. Motivul de recurs cu privire la decizia recurată, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Susţin că instanţa de apel a încălcat obligaţia procedurală imperativă prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"hotărârea va cuprinde: [...] motivele de fapt şi de drept [...] pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", întrucât cererea de constatare a lipsei consimţământului reclamantei "aparente", de constatare a încălcării principiului disponibilităţii şi de constatare a iliceităţii scopului acţiunii nu au fost judecate şi soluţionate.

Mai arată şi că instanţa a înlăturat aceste cereri fără, însă, să motiveze în fapt şi în drept înlăturarea lor.

De asemenea, instanţa a motivat doar în chestiunea semnăturii, dar a omis să motiveze în celelalte chestiuni ale obiectului excepţiei de nulitate absolută.

Invocă şi faptul că au ridicat excepţia de nulitate absolută a două acte de procedură şi nu excepţia de nulitate absolută a semnăturilor.

III. Recursul formulat de pârâţii M., N., P., O., BB., I., J., K. împotriva deciziei instanţei de apel, cât şi a încheierilor din 15.11.2022 şi 22.11.2022

Susţin că în dispozitivul deciziei recurate nu este prevăzută soluţia privind respingerea excepţiei de nevaliditate a obiectului cererii de chemare în judecată, motiv de recurs pe care îl consideră ca fiind de ordine publică.

Mai susţin şi că în dispozitivul deciziei recurate, nu este prevăzută soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, din moment ce aceştia au solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatului de calitate de moştenitor nr. 216/10.12.1999, pentru că reprezintă un pact asupra unei succesiuni viitoare, iar A. nu are calitatea de legatară universală.

Arată că au formulat noi critici privind lipsa titlului de proprietate a lui Q., care, în contextul invalidării intabulării acestuia în cartea funciară, nu poate conduce la constatarea preluării imobilului fără titlu valabil şi la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi.

Mai arată şi că instanţa de apel a realizat o confuzie între cererea de chemare în judecată şi acţiunea civilă.

Astfel, în timp ce acţiunea reprezintă o facultate legală, cu caracter general, cererea de chemare în judecată este actul prin care persoanele interesate se folosesc de această facultate, învestind instanţa de judecată cu o cauză determinată. Susţin şi că aceste motive sunt de ordine publică.

Invocă şi faptul că şi dacă s-ar accepta ipoteza aplicării art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, principiul efectului constitutiv este inoperant, din moment ce înscrierea dreptului în cartea funciară se poate face numai în limita conţinută de actul juridic.

Lipsind actele juridice în baza cărora Q. şi-a justificat înscrierea în cartea funciară, acestea nu pot fi opuse pârâţilor şi celorlalţi terţi de bună-credinţă.

Invocă, în acest sens, răspunsul OCPI Timiş nr. 237272 din 24.11.2016, răspunsul Camerei Notarilor Publici Timişoara nr. 905/24.11.2016, răspunsul Arhivelor Naţionale nr. SJANTM-2644-C-2016/28.12.2016, care au fost depuse la dosarul cauzei şi care atestă cele susţinute.

Arată că în lipsa înscrisului original al actului juridic, în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, nu se mai poate interpreta că cerinţele prevăzute de lege şi înscrierea sunt valide.

Menţionează şi că nu sunt îndeplinite nici condiţiile de valabilitate a obiectului acţiunii, concretizat prin pretenţia dedusă judecăţii, obiectul nefiind licit.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

IV. Recursul formulat de intervenienta în interesul pârâţilor EE. împotriva deciziei instanţei de apel, cât şi a încheierilor din 09.10.2019 şi 04.12.2019

1. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

- Cu privire la excepţia nulităţii cererii introductive:

Susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii cererii introductive ca urmare a lipsei consimţământului reclamantei "aparente" A. şi a încălcării principiului disponibilităţii, astfel cum aceasta a fost formulată prin cererea de aderare la apel.

Arată, în acest sens, că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la caracterul ilicit şi imoral al scopului cererii de chemare în judecată, ci a analizat exclusiv aspectul lipsei semnăturii reclamantei A., prin prisma probei cu expertiza grafoscopică, administrată în cauză.

Mai susţine că, procedând în acest fel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative de procedură civilă.

Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza motivul de nulitate al cererii de chemare în judecată raportat la scopul ilicit al acesteia, având posibilitatea de a respinge sau de a admite excepţia invocată.

- Cu privire la nerespectarea "îndrumarului" de casare:

Susţine că instanţa de apel nu a administrat toate probele, astfel cum a trasat instanţa de recurs prin "îndrumarul" de casare, pentru a lămuri aspectul legat de semnătura numitei A..

Arată că, în mod indirect, experţii au exprimat opinia că cererea de chemare în judecată a fost semnată de o altă persoană.

Mai susţine că, deşi se impuneau lămuriri cu privire la expertiza efectuată, prin încheierea din 14.10.2022 au fost respinse obiecţiunile formulate la raportul de expertiză.

Arată că, faţă de cererea de apel, cu privire la care, de asemenea, intimaţii-pârâţi au invocat nulitatea, nu a fost administrată nicio probă.

2. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta-intervenientă susţine că hotărârea atacată nu cuprinde nicio motivare cu privire la lipsa consimţământului cererii de chemare în judecată, instanţa de apel omiţând a analiza susţinerile intimaţilor-pârâţi.

De asemenea, invocă şi că hotărârea instanţei de apel nu a analizat nici scopul ilicit şi imoral al cererii de chemare în judecată, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

3. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susţine recurenta-intervenienta că instanţa de apel trebuia să verifice condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi anume dacă a existat la momentul introducerii cererii o manifestare de voinţă din partea reclamantei.

Cererea de chemare în judecată nu poartă semnătura numitei A., însă nu pentru că aceasta ar fi omis sau nu ar fi putut să semneze cererea, ci pentru că aceasta nu şi-a manifestat voinţa în acest sens, în locul său semnând o altă persoană.

Prin probele administrate, respectiv expertizele grafoscopice efectuate în cadrul Laboratorului Criminalistic de la Timişoara, respectiv în cadrul INEC Bucureşti, s-a relevat faptul că există diferenţe majore între semnătura aplicată pe cererea de chemare în judecată şi documentele depuse ca scripte de comparaţie.

Experţii au susţinut, de asemenea, că nu pot stabili dacă semnătura executată pe cererea de chemare în judecată aparţine sau nu numitei A..

Instanţa de apel nu a analizat dacă reclamanta A. a fost autorul şi semnatarul cererii de chemare în judecată, adică nu a analizat dacă a existat o manifestare a voinţei de a introduce o cerere de chemare în judecată (chestiune distinctă de aceea a unei simple omisiuni de a semna).

Instanţa de apel nu a aplicat principiul de drept fraus omnia corrumpit.

Cu toate că expertizele tehnice administrate în cauză nu concluzionau explicit că semnătura de pe cererea de chemare în judecată nu aparţine numitei A., totuşi acestea menţionau clar că cele două semnături sunt total diferite şi executate de persoane diferite.

În plus, lipsind manifestarea de voinţă a numitei A. de a formula şi introduce prezenta acţiune este evident că prin acest demers judiciar se fraudează întreg demersul judiciar.

4. Cu privire la nelegalitatea încheierii din 09.10.2019

Instanţa de apel a statuat că, raportat la decizia civilă nr. 4158/30.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în cauză, intimaţii-pârâţi nu mai justifică niciun interes în susţinerea excepţiei nulităţii cu privire la cererea de apel din primul ciclu procesual, deoarece această cerere a fost soluţionată definitiv, sentinţa apelată fiind casată în totalitate, ca efect al deciziei instanţei de recurs.

Susţine că interesul intimaţilor-pârâţi este evident, având în vedere faptul că declararea nulităţii cererii de apel conduce la menţinerea hotărârii pronunţate de prima instanţă, care este în favoarea intimaţilor-pârâţi.

Arată că, în cazul în care ar fi admisă excepţia nulităţii cererii de apel, toate celelalte acte de procedură subsecvente acesteia ar deveni nule, inclusiv deciziile de recurs, iar sentinţa civilă nr. 1240/20.12.2002 a Tribunalului Timiş ar deveni definitivă prin neapelare.

5. Cu privire la nelegalitatea încheierii din 04.12.2019

Respingând cererile de probaţiune (completarea obiectivelor la expertiză, respectiv înscrierea în fals) instanţa de apel a încălcat îndrumarul de casare al instanţei supreme, motiv pentru care devin incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Concluzia instanţei de apel, potrivit căreia cererea de constatare a nulităţii absolute a actelor de reprezentare (contracte de asistenţă juridică, împuterniciri avocaţiale) a fost solicitată prima dată în apel este vădit eronată, în condiţiile în care intimaţii-pârâţi au solicitat încă din primul ciclu procesual să se constate nulitatea cererii de chemare în judecată, a cererii de apel, precum şi lipsa semnăturii de pe împuternicirile avocaţiale.

Astfel, instanţa de apel a aplicat greşit legea atunci când a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de constatare a nulităţii contractelor de asistenţă juridică şi a împuternicirilor avocaţiale (intervenienta arătând în cuprinsul notelor din data de 20.11.2019 că este vorba despre invocarea unei excepţii de nulitate a contractelor de asistenţă juridică şi a împuternicirilor avocaţiale), dar şi atunci când a respins cererile în probaţiune, formulate de intervenientă, motiv pentru care devin incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinări la recursurile pârâţilor şi intervenientei exercitate în cauză, solicitând, în esenţă, respingerea căilor de atac exercitate, pentru următoarele argumente:

- Referitor la recursul formulat de pârâţii C., D., O., P., BB., H., K., L., J. şi I.:

a. Privitor la recursul formulat împotriva deciziei atacate

Pârâţii nu au putut proba faptul negativ, respectiv lipsa semnăturii reclamantei A. şi încearcă să substituie o realitate obiectivă, care nu a putut fi contrazisă nici în urma administrării probatoriilor, cu o realitate contrafactuală, cu rea-credinţă, pentru a tergiversa cauza.

Reclamanta iniţială nu a negat niciodată semnătura din acţiunea introductivă, a efectuat proceduri de restituire şi a promovat acţiuni în nulitate a actelor de înstrăinare şi în cazul altor imobile preluate abuziv de stat de la aceiaşi autori.

Pârâţii nu au negat semnătura reclamantei iniţiale în timpul vieţii acestora, iar, fiind de rea-credinţă, au aşteptat să survină decesul acesteia, pentru a putea tergiversa soluţionarea cauzei.

Reclamanţii, moştenitorii reclamantei A., nu au negat şi nu au contestat semnătura acesteia, iar mijloacele de probă administrate în cauză nu au putut evidenţia contrariul.

Reclamanţii au efectuat procedura de semnare a actului procedural respectiv.

b. Privitor la recursul împotriva încheierii din 09.10.2019, reclamanţii au arătat că, prin aceasta, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să se conformeze dezlegării date prin decizia de casare nr. 860/08.05.2019.

c. Privitor la recursul împotriva încheierii din 04.12.2019, reclamanţii invocă faptul că susţinerile pârâţilor sunt neîntemeiate.

Menţionează că "aşa-zisa" înscriere în fals a unor alte înscrisuri de către intervenientă a avut un caracter pro causa.

Precizează că dacă instanţa de apel ar fi admis cererea de înscriere în fals, ar fi încălcat limitele deciziei de casare.

Chiar dacă instanţa de recurs se referă prin decizia de casare la orice mijloace de probă, susţin că este de observat că acele mijloace trebuie să vizeze chestiunea supusă atenţiei instanţei raportat la semnătura reclamantei iniţiale.

Pârâţii tind să extindă înscriere în fals, ca mijloc procedural, la alte acte care exced obiectului cauzei şi casării, fiind corectă soluţia instanţei de apel, de respingere a cererilor formulate în acest sens.

- Referitor la recursul formulat de pârâţii M., N., P., O., BB., I., J. şi K.:

a. Privitor la recursul formulat împotriva deciziei atacate:

Susţin că excepţia de nevaliditate a obiectului cererii de chemare în judecată excede cadrului procesual, reprezentând doar o încercare de distragere a atenţiei de la situaţia clară pe fond a cauzei.

Referitor la motivul de recurs constând în aceea că prin certificatul de calitate de moştenitor nr. 216/1999 nu se justifică legitimarea procesuală activă a reclamantei A. şi a moştenitorilor săi, arată că R. este antecesoarea în drepturi a reclamantei iniţiale (mama actualilor reclamanţi), certificatul de moştenitor fiind un act legal şi valid şi care produce efecte juridice faţă de părţi.

Privitor la motivul de recurs constând în lipsa titlului lui Q., raportat la pretinsa lipsă a actelor care au stat la baza intabulării acestuia în cartea funciară, ca proprietar.

Arată că, în materia Legii nr. 10/2001, prin normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007 s-a statuat că în lipsa altor acte doveditoare, fac dovada proprietăţii înscrierile din cartea funciară a imobilului, respectiv menţiunile din actul de preluare de către stat.

Cum în speţă în cartea funciară a fost intabulat, ca proprietar, Q., iar în anexa Decretului nr. 92/1950 figura, ca persoană de la care a fost preluat imobilul, R., consideră că aceste situaţii sunt suficiente pentru a face dovada proprietăţii.

- Referitor la recursul formulat de intervenienta EE.:

Reclamanţii au reiterat apărările privitoare la validitatea semnăturii reclamantei iniţiale, de pe cererea introductivă, precum şi la confirmarea actelor contestate, potrivit remediului procedural indicat în decizia de casare, semnând actele respective.

Invocă excepţia lipsei de interes a intervenientei şi a pârâţilor în legătură cu susţinerile privind pretinsa lipsă a apartenenţei semnăturii reclamantei iniţiale, urmare a aplicării remediului procedural menţionat.

b. Privitor la încheierea din 09.10.2019 şi încheierea din 04.12.2019:

Reclamanţii au reiterat apărările privitoare la legalitatea acestor încheieri, astfel cum au fost prezentate anterior.

Recurenţii-reclamanţi au formulat în 30.05.2023 o completare a întâmpinărilor formulate, prin care au invocat excepţia lipsei de interes a recurenţilor-pârâţi şi a recurentei-interveniente în a formula recurs cu privire la nulitatea actelor pretins nesemnate de reclamanta iniţială.

Recurenţii-pârâţi C., D., O., P., BB., H., K., L., J. şi I. au formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor, prin care au solicitat respingerea acestuia.

În esenţă, recurenţii-pârâţi au susţinut greşita invocare, de către recurenţii-reclamanţi, a motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 7 C. proc. civ., netemeinicia criticilor privind nerespectarea dezlegărilor date prin decizia de casare nr. 2282/21.10.2015, lipsa de interes în invocarea puterii de lucru judecat cu privire la dezlegările instanţei de recurs (din moment ce nimeni nu a negat aspectele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), precum şi greşita invocare a instituţiei denegării de dreptate.

Astfel, contrar argumentelor reclamanţilor, au precizat că instanţa de apel nu a realizat o calificare a imobilului în litigiu ca fiind un bun cultural comun.

De asemenea, au susţinut că proba cu expertiza extrajudiciară invocată de către recurenţii-reclamanţi este inadmisibilă, în principiu, instanţa de apel neavând niciun motiv legal să se refere la aceasta.

Mai susţin şi netemeinicia criticilor privitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a dezlegărilor date prin decizia de casare nr. 2282/21.10.2015. Susţin aceştia că, dacă instanţa de casare ar fi dezlegat cauza în sensul dorit de către reclamanţi, atunci ar fi fost pronunţată o soluţie finală, iar cauza nu ar mai fi fost trimisă, spre rejudecare.

De asemenea, mai susţin şi că decizia de casare nr. 2282/21.10.2015 nu stabileşte faptul că Lista 1991-1992 era în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare se solicită.

Precizează şi că instituţia denegării de dreptate nu este incidentă, din moment ce nu există un refuz de a judeca al instanţei de apel, aceasta fiind doar neconformă cu interesele reclamanţilor.

Susţin că reclamanţii ar fi putut să obţină o reparaţie mai devreme în ipoteza în care ar fi urmat calea despăgubirilor reglementată de Legea nr. 165/2013.

Arată că recurenţii-reclamanţi nu îndeplinesc o condiţie esenţială pentru a redobândi în natură imobilul în litigiu, restituirea în natură fiind oprită de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Susţin şi că speranţa legitimă a recurenţilor este legată de dreptul la restituirea în echivalent prevăzută de Legea nr. 10/2001 coroborată cu Legea nr. 165/2013.

Invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, susţinând că a fost recunoscută o protecţie egală şi cumpărătorilor de bună-credinţă în baza Legii nr. 112/1995.

La 30.05.2023, respectiv 06.06.2023 recurenţii-reclamanţi au depus note scrise, prin care au solicitat proba cu înscrisurile noi depuse la dosar, emiterea unei adrese către Ministerul Culturii şi Cultelor, precum şi acordarea unui termen de judecată, până la care să depună la dosar răspunsurile Ministerului Culturii la cererile de informaţii formulate.

În afara termenului legal prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., respectiv la 05.06.2023 şi la termenul de judecată din 07.06.2023 au depus întâmpinare la recursul reclamanţilor pârâţii M., N., P., O., BB., I., J. şi K. şi intervenienta EE..

În data de 06.06.2023 reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâţii C., D., O., P., BB., H., K., L., J. şi I., prin care au solicitat înlăturarea apărărilor formulate.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată pe temeiul dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1865, prin prisma criticilor formulate prin recursurile declarate de partea reclamantă, partea pârâtă şi de intervenientă, ce fac trimitere la art. 304 pct. 4, 5, 6,7, 8, 9 C. proc. civ., prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte, analizând, în ordinea impusă de natura aspectelor criticate, constată următoarele:

Prin două memorii de recurs, pârâţii C., D., O., P., BB., H., K., L., J. şi I. şi intervenienta EE. formulează critici, parţial comune, prin care pretind nelegalitate încheierilor din 9 octombrie 2019 şi 4 decembrie 2019 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

- Se susţine nelegalitatea încheierii de şedinţă din 9 octombrie 2019, pentru greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes în ceea ce priveşte solicitarea de constatare a nulităţii absolute a cererii de apel din primul ciclu procesual de judecată a cauzei, pentru lipsa semnăturii reclamantei A..

Se afirmă existenţa unui interes personal, născut, actual şi legitim în formularea solicitării, constând în aceea că sentinţa civilă nr. 1240/10.12.2002 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă ar rămâne definitivă, dacă s-ar dovedi că cererea de apel "ar fi atinsă de nulitate", iar toate hotărârile judecătoreşti pronunţate, ulterior, în celelalte cicluri procesuale ale litigiul pendinte, ar fi lovite de nulitate şi nu ar mai produce efecte juridice.

Susţinerile sunt nefondate.

Sentinţa civilă nr. 1240/10.12.2002 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă a fost casată, în întregime, prin decizia civilă nr. 4158/30.03.2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a finalizat judecata din primul ciclu procesual al cauzei pendinte.

Or, hotărârea casată, potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ., nu mai produce niciun efect.

Prin urmare, ulterior casării/desfiinţării sentinţei nr. 1240/10.12.2002 de către instanţa de recurs, nu se mai justifică, indiferente fiind argumentele, examinarea neregularităţii de ordin formal pretinse în legătură cu cererea de apel, întrucât, eventuala constatare a acestei neregularităţi nu are nicio influenţă în privinţa soluţiei/soluţiilor ce urmează a se pronunţa în acest ciclu procesual al cauzei.

Prin urmare, cum presupunerea recurenţilor că prin constatarea pretinsei neregularităţi a cererii de apel, sentinţa menţionată, deşi casată, ar rămâne definitivă în forma pronunţată iniţial, anterior casării, şi, că astfel, aceasta ar atrage nulitatea hotărârilor judecătoreşti ulterioare, pronunţate în următoarele cicluri procesuale ale cauzei, este neverosimilă şi eronată, corect instanţa de apel reţinând că recurenţii nu justifică un interes actual în examinarea acestei solicitării.

Aşa fiind, recursurile declarate împotriva încheierii din 9 octombrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, se dovedesc a fi nefondate.

- Se susţine, totodată, nelegalitatea încheierii din 4 decembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în privinţa soluţiilor de respingere a cererii de constatare a nulităţii contractelor de asistenţă juridică şi, pe cale de consecinţă, a împuternicirilor de reprezentare a reclamantei A. emise în baza acestor contracte, precum şi a cererilor de probaţiune formulate în dovedirea cererii în nulitate a acestor acte juridice.

Se afirmă că refuzul instanţei de apel de a examina valabilitatea contractelor de asistenţă juridică nr. x/13.09.2002 şi f.n./18.03.2003, din perspectiva existenţei semnăturii reclamantei A., şi, astfel şi a valabilităţii împuternicirilor nr. 301, seria x/13.09.2002 şi seria x/18.03.2003 (fără număr), încalcă decizia de casare nr. 860/8.05.2019, prin care s-a dispus suplimentarea probelor pentru a se statua cu privire la consimţământul reclamantei în sesizarea instanţelor de judecată cu soluţionarea pretenţiilor formulate prin cererile formulate.

Se susţine că prin solicitările de constatare a nulităţii absolute a contractelor de asistenţă judiciară pentru lipsa semnăturii reclamantei se intenţiona dovedirea tot a lipsei consimţământului acesteia în formularea cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel împotriva sentinţei nr. 1240/10.12.2002 pronunţate în primul ciclu procesual al cauzei.

Contrar susţinerilor recurenţilor, prin decizia de casare nr. 860/8.05.2019, obligatorie, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecare, instanţa de recurs a stabilit în sarcina instanţei de trimitere o obligaţie determinată, anume de a cerceta, conform art. 184 C. proc. civ., prin orice mijloace de dovadă, inclusiv raportat la actele şi proba cu expertiză grafoscopică dispusă în dosarul penal, dar şi prin suplimentarea probelor, în ce măsură semnăturile de pe cererea de chemare în judecată şi de apel (dacă este cazul) aparţin sau nu reclamantei A..

Prin urmare, solicitarea de constatare a nulităţii contractelor de asistenţă juridică încheiate de reclamanta A. şi a actelor subsecvente, irelevant că motivul invocat este tot lipsa semnăturii reclamantei, nu se subsumează hotărârii de casare.

Aşa fiind, judecătorii apelului, în examinarea cererii de constatare a nulităţii contractelor de asistenţă judiciară, nu erau ţinuţi, în niciun mod, de vreo dispoziţie a instanţei de recurs, astfel că soluţia pronunţată asupra cererii era lăsată la aprecierea acestora.

Prin urmare, susţinerea privind încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu ocazia soluţionării cererii menţionate este nefondată, şi tot, astfel, nefondată, este şi susţinerea privind incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Critica este nefondată şi din perspectiva motivului de recurs prevăzut de 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât normele pretins încălcate, prevăzute la art. 180-184, ce reglementează procedura înscrierii în fals, aparţin C. proc. civ., nu C. civ., cum, greşit, se invocă.

Or, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiilor procedurale menţionate, atunci când a respins cererea de înscriere în fals împotriva contractelor de asistenţă juridică şi împuternicirilor de reprezentare.

Măsura s-a impus în considerarea soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, pe temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a cererii în constatarea nulităţii contractele de asistenţă juridică, în dovedirea căreia s-a solicitat încuviinţarea, ca mijloace de probă, a înscrisurile constatatoare ale actelor juridice contestate, solicitare, de asemenea, respinsă.

În acest context factual, înscrierea în fals în privinţa unor înscrisuri ce nu au fost încuviinţate ca mijloace de probă în dovedirea unei cerer

Se critică şi calificarea dată cererii în constatarea nulităţii contractelor de asistenţă juridică, pe temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., sub motiv că această solicitare trebuia examinată ca excepţie de procedură de ordine publică, ce poate fi invocată în orice fază a judecăţii, inclusi

Susţinerea nu poate fi primită, deoarece solicitarea de constatare a nulităţii contractelor de asistenţă juridică pentru nerespectarea condiţiilor edictate pentru încheierea valabilă a acestora şi, deopotrivă, a împuternicirilor emise în baza respectivelor contracte, nu semnifică o excepţie de procedură.

Condiţiile reprezentării convenţionale a părţilor în procesul civil sunt reglementate prin art. 67 şi urm. C. proc. civ., iar excepţiile de procedură, prin intermediul cărora pot fi sancţionate eventuale neregularităţi privind reprezentarea părţilor în proces, trebuie să se fundamenteze pe aceste norme de procedură, ceea ce recurenţii nu au pretins.

Spre deosebire, nulităţile actelor juridice ce fac dovada reprezentării sunt şi rămân supuse normelor de drept instituite prin actele normative prin care sunt reglementate condiţiile pentru încheierea/emiterea lor valabilă, şi care, în privinţa celor contestate de recurenţi, ca fiind lovite de nulitate, este Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

Se afirmă, pe de altă parte, că solicitarea de constatare a nulităţii contractelor de asistenţă juridică nu era nouă, în considerarea faptului că încă din primul ciclu procesual al litigiului pendinte a fost invocată nulitatea cererii de chemare în judecată, a cererii de apel şi a împuternicirilor avocaţiale, pentru lipsa semnăturii reclamantei.

Susţinerea confirmă confuzia ce se face între actele de procedură şi cerinţele impuse acestora prin normele C. proc. civ., printre care cererea de chemare în judecată, ce trebuie să respecte cerinţa formală, intrinsecă, prevăzută de art. 112 pct. 6 C. proc. civ., care este semnătura, şi convenţii/contracte şi condiţiile esenţiale pentru validitatea acestora, prevăzute de art. 948 C. civ. de la 1865, printre care şi consimţământul valabil al părţii ce se obligă (pct. 2), atestat prin semnătura părţii contractante.

Invocarea de către recurenţi a nulităţii cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel, pentru lipsa semnăturii reclamantei, nu le conferă, cum greşit afirmă, dreptul de a invoca/contesta, pe tot parcursul judecăţii, semnătura reclamantei de pe orice înscrisuri, cum ar fi contractele de asistenţă judiciară, sub motiv că dacă s-ar constata că semnătura existentă pe înscrisuri nu i-ar aparţine, sancţiunea aplicabilă ar fi nulitatea absolută, sancţiune specifică excepţiilor de ordine publică.

Ca atare, în absenţa întemeierii nulităţii pe normele procedurale, corect instanţa de apel a calificat solicitarea de constatare a nulităţii contractelor de asistenţă juridică, ca fiind cerere nouă, formulată pentru prima oară în apel, inadmisibilă potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Cât priveşte cerinţa formală a semnăturii clientului pe împuternicirea de reprezentare emisă în baza unui contract de asistenţă juridică, se constată că nici aceasta nu este prevăzută de vreo normă de procedură civilă, astfel că susţinerile recurenţilor nu sunt fondate nici în această privinţă.

Potrivit legii, împuternicirea trebuie să poarte semnătura avocatului care o emite şi care, în exercitarea profesiei, atestă, prin propria semnătură, identitatea părţilor, a conţinutului şi data contractului de asistenţă juridică în baza căruia s-a eliberat (în acest sens art. 68 C. proc. civ. şi art. 38 din Legea nr. 51/1995), cerinţe a căror îndeplinire nu a fost contestată.

Aşa fiind, recursurile declarate împotriva încheierii din 4 decembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, se dovedesc a fi, de asemenea, nefondate.

- Prin cele două memorii de recurs, pârâţii şi intervenienta critică şi hotărârea instanţei de apel, decizia civilă nr. 322/29.11.2022.

Se afirmă că, prin considerentele hotărârii, instanţa de apel a omis să motiveze excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel din primul ciclu procesual al cauzei, pentru lipsa consimţământului reclamantei A..

Se susţine că instanţei de apel, în rejudecarea cauzei, potrivit deciziei de casare nr. 860/8.05.2019, îi incumba obligaţia de a analiza valabilitatea sesizării instanţei de judecată sub toate aspectele, nu doar din perspectiva existenţei semnăturii/semnăturilor reclamantei pe aceste acte de procedură.

Se afirmă că în absenţa consimţământului reclamantei, demersul judiciar ce face obiectul litigiului pendinte încalcă principiul disponibilităţii în formularea cererii de chemare în judecată/de apel şi pune în discuţie caracterul ilicit şi imoral al scopului în vederea căruia au fost întocmite actele de procedură.

Critica este nefondată.

Aşa cum s-a arătat în precedent, prin decizia de casare nr. 860/8.05.2019, instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecare pentru a se verifica în ce măsură semnătura de pe cererea de chemare în judecată, după caz, şi de pe prima cerere de apel, aparţin sau nu reclamantei A., instanţa de apel conformându-se în această privinţă.

Cât priveşte distincţia operată de recurenţi între semnătură şi consimţământ, pentru a justifica susţinerea potrivit căreia instanţa de apel era învestită cu judecarea a două excepţii, sunt relevante considerentele deciziei de casare, prin care s-a statuat, explicit, următoarele: Astfel, cererea de chemare în judecată şi cererea de apel constituie, în plan procesual, acte juridice unilaterale, care, pentru a exprima consimţământul părţii la învestirea instanţei, trebuie să poarte semnătura titularului.

Prin urmare, potrivit deciziei de casare, dacă actul/actele de procedură poartă semnătura titularului acestea exprimă, deopotrivă, consimţământul titularului în învestirea instanţei cu judecata pretenţiilor indicate în cuprinsul lor.

În speţă, conformându-se deciziei de casare, instanţa de apel a suplimentat probatoriile şi, prin evaluarea acestora, a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., sens în care a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, justificat de faptul că pârâţii nu au probat susţinerea potrivit căreia semnătura existentă pe cererea de chemare în judecată nu ar fi fost executată de reclamanta A., ci ar aparţine altor persoane.

Astfel de constatări, de fapt, ale cauzei, nu fac obiect al controlului instanţei de recurs, cum eronat susţin recurenţii, întrucât stabilirea faptelor şi aprecierea probelor este dată de legiuitor în competenţa judecătorilor fondului, astfel că susţinerile prin care cer instanţei de recurs reaprecierea probelor sunt nefondate.

În considerarea faptului că, astfel cum instanţa de apel, semnătura de pe cererea de chemare în judecată aparţine reclamantei A. rezultă că aceasta şi-a exprimat consimţământul în învestirea instanţei cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, iar, din perspectiva principiului prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., acest fapt semnifică că reclamanta (decedată, în prezent) a înţeles să dispună, astfel, în privinţa drepturilor ce-i erau recunoscute în plan procesual civil.

În considerarea celor arătate în precedent, susţinerile potrivit cărora instanţa de apel avea a soluţiona două excepţii de procedură distincte, una privitoare la nulitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii reclamantei A. pe acest act de procedură, iar alta privitoare la nulitatea aceleiaşi cereri, însă, pentru lipsa consimţământului aceleiaşi reclamante în formularea cererii, se dovedesc a fi nefondate.

Prin urmare, considerentele hotărârii recurate sunt suficiente, astfel că sunt nefondate susţinerile recurenţilor privind încălcarea de către instanţa de apel a normelor procedurale privind soluţionarea excepţiilor şi motivarea hotărârilor.

Tot astfel, nefondate, sunt şi susţinerile potrivit cărora instanţa de apel avea a verifica şi caracterul ilicit şi imoral al scopului în vederea căruia au fost întocmite actele de procedură, îndeosebi, cererea de chemare în judecată, în numele reclamantei, cât timp instanţa de apel a stabilit că actele de procedură poartă semnătura reclamantei, nu semnătura altor persoane, cu

Pe de altă parte, în dezvoltarea criticii îndreptate împotriva hotărârii recurate, recurenţii critică şi omisiunea instanţei de apel de a se fi pronunţat şi motivat şi cel de-al doilea argument invocat în susţinerea nulităţii cererii de chemare în judecată, anume lipsa consimţământului reclamantei A. la încheierea contractelor de asistenţă juridică nr. x/13.09.2002 şi fn/18.03.2003 şi a împuternicirilor de reprezentare.

Susţinând ca fiind incerte concluziile expertizelor grafologice în privinţa existenţei semnăturii reclamantei A. pe cererea de chemare în judecată, se pretinde că pentru a contrabalansa aceste concluzii era necesară extinderea cercetării judecătoreşti pentru a se verifica şi veridicitatea semnăturii reclamantei de pe contractele de asistenţă juridică încheiate cu avocatul care a reprezentat-o în proces în perioada 2002-2003 şi se dezvoltă, amplu, argumentele ce ar fi impus acest lucru, precum şi admiterea obiecţiunilor la expertiză formulate prin notele depuse la data de 14.10.2022.

Criticile sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa nu a săvârşit nicio omisiune de pronunţare ori de motivare, întrucât nu s-a învestit cu judecata cererii în constatarea nulităţii contractelor de asistenţă juridică şi a împuternicirilor avocaţiale, ci, dimpotrivă, a respins această solicitare prin încheierea de şedinţă, interlocutorie, din 4 decembrie 2019.

Prin urmare, în mod logic, în considerarea soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de constatare a nulităţii actelor juridice menţionate, nici dispozitivul hotărârii recurate şi nici considerentele acesteia nu conţin menţiuni privitoare la examinarea pretenţiilor formulate prin această cerere.

Aşa fiind, în absenţa unei soluţii şi a unor considerente care să fie conţinute de hotărârea recurată, criticile dezvoltate prin memoriile de recurs, prin care se învederează temeinicia şi legalitatea formulării cererii în constatarea nulităţii absolute în faţa instanţei de apel (prin ignorarea soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, dispusă prin încheierea interlocutorie) sunt încadrate, formal, în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi, lipsite fiind de obiect, în sensul art. 299 C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.

De altminteri, recurenţii ignoră faptul că au exercitat calea de atac a recursului împotriva încheierii interlocutorii din 4 decembrie 2019, ce semnifică, în privinţa cererii menţionate, din punct de vedere procedural, hotărârea prevăzută de art. 299 C. proc. civ., recurs ce a fost examinat şi respins, ca nefondat, prin considerente distincte şi în cuprinsul prezentei decizii, expuse în precedent.

Prin urmare, examinate fiind pe calea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 4 decembrie 2019, partea reiterează, nepermis, aceleaşi critici ca motive de nelegalitate şi prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 322/29.11.2022, prin care au fost soluţionate apelurile, pretinzând, eronat, omisiunea de analiză şi soluţionare.

De altfel, maniera de exercitare, în sensul arătat, a căilor de atac de către recurenţi pune în discuţie nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 723 C. proc. civ., aceea de a exercita drepturile procedurale cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Prin memoriile de recurs, se critică hotărârea şi sub motiv că instanţa de apel a săvârşit o greşeală de judecată când, în loc să înlăture, în baza principiului fraus omnia corrumpit, concluziile rapoartelor de expertiză grafoscopică, ce nu demonstrau, în afara oricărui dubiu, că semnătura de pe cererea de chemare în judecată aparţine reclamantei, le-a valorificat.

Principiul menţionat sancţionează frauda săvârşită la încheierea actelor civile şi se întemeiază pe regula potrivit căreia drepturile recunoscute persoanelor fizice sau juridice trebuie exercitate cu bună-credinţa, potrivit scopului în care le-au fost recunoscute de către legiuitor.

Spre deosebire, aprecierea probelor, în vederea stabilirii existenţei ori inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate este dată în sarcina judecătorului care are a decide liber, potrivit convingerii sale şi cu luarea în considerarea a puterii doveditoare pe care legea o conferă probelor.

Prin urmare, principiul menţionat nu-şi găseşte aplicarea în privinţa actelor de procedură întocmite de judecător în procesul civil, astfel că susţinerea se priveşte, ca nefondată.

În acest context al analizei se impune şi menţiunea că, aprecierea dată probelor este în competenţa judecătorilor fondului cauzei, iar considerentele hotărârii ce evidenţiază situaţia de fapt a cauzei, astfel stabilită, prin aprecierea probelor, nu pot face obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs.

Instanţa de recurs are a exercita doar un control de legalitate în privinţa hotărârilor date în apel, nu şi de netemeinicie, acesta fiind, de altminteri, scopul abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ., ce permitea instanţei de recurs modificarea hotărârii recurate sub motiv că s-ar întemeia pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Aşa fiind, susţinerile prin care recurenţii învederează săvârşirea de către instanţa de apel, în opinia lor, a unor greşeli în evaluarea probelor, nu vor face, în considerarea celor expuse anterior, obiectul analizei instanţei de recurs.

Printr-un memoriu de recurs distinct, partea pârâtă M. şi N., P., O., BB., I., J. şi K. formulează critici prin care pretinde nelegalitatea încheierii de dezbateri din 15.11.2022, a celei de amânare a pronunţării, din 22.11.2022, precum şi a deciziei civile nr. 322/29.11.2022 pronunţate de instanţa de apel.

- Se susţine că soluţia privind respingerea excepţiei de nevaliditate a obiectului cererii de chemare în judecată, derivată din excepţia de nevalabilitate a titlului de proprietate al autorului reclamantei, Q., pronunţată fiind asupra unui motiv de ordine publică, deşi trebuia, nu este prevăzută, distinct, în dispozitivul hotărârii recurate.

Contrar susţinerilor părţii, normele de procedură civilă obligă instanţele de control judiciar să se pronunţe prin dispozitivul hotărârii asupra căilor de atac, prin intermediul cărora părţile pot supune examinării instanţei de control judiciar motive de nelegalitate ce se pot fundamenta pe încălcarea normelor de ordine publică ori privată.

Soluţiile ce pot fi date de instanţa de apel, de altminteri, sunt prevăzute de dispoziţiile art. 296-297 C. proc. civ. şi nu fundamentează solicitarea recurenţilor în sensul arătat.

Cât priveşte excepţia de nevaliditate a obiectului cererii de chemare în judecată, menţiunile încheierii de dezbateri relevă faptul că instanţa de apel a hotărât că o va soluţiona odată cu fondul pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea de aderare la apelul părţii reclamante.

Soluţia s-a impus în considerarea faptului că excepţia viza însuşi obiectul cererii de chemare în judecată, ce desemnează pretenţia/pretenţiile concrete deduse spre soluţionare şi care, în speţă, fuseseră identificate şi examinate de către prima instanţă, caz în care instanţa de apel putea examina o astfel de excepţie, de fond, doar subsumat căii de atac prin intermediul căreia a fost formulată.

Prin urmare, susţinerea recurenţilor în această privinţă vor fi respinse, ca nefondate.

- Se susţine, totodată, soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. din perspectiva tuturor motivelor de ordine publică ce au fost invocate în susţinerea acesteia.

Se face trimitere, mai întâi, la motivul de ordine publică reprezentat de excepţia de nevalabilitate a titlului de proprietate al autorului reclamantei, Q..

Se susţine că intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate a lui Q. asupra imobilului în litigiu nu s-a făcut în baza Decretului-lege nr. 115/1938, şi, chiar dacă s-ar fi făcut astfel, instanţa de apel nu putea reţine efectul constitutiv al înscrierii, dată fiind inexistenţa actelor juridice ce au stat la baza acestei operaţiuni de carte funciară, dovedită prin adresele comunicate de diverse instituţii, ce le-ar fi putut deţine în arhivele proprii.

În considerarea acestui argument, se dezvoltă raţionamentul potrivit căruia instanţa de apel avea a constata că imobilul nu a putut fi transmis valabil în patrimoniul soţiei supravieţuitoare R. (autoarea reclamantei A.), astfel că în privinţa acestui imobil nu se poate susţine că a operat naţionalizarea prevăzută de Decretul nr. 92/1954, irelevantă fiind nominalizarea numitei R. în anexa la decret.

Potrivit considerentelor hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut că intabularea dreptului de proprietate s-a făcut în temeiul actelor normative în vigoare în perioada 1917-1932, când s-au efectuat operaţiunile de carte funciară în privinţa imobilului în litigiu (indicate a fi Regulamentul cărţilor funciare din 1855, C. civ. austriac, vechiul drept cutumiar maghiar şi Regulamentul cărţilor funciare din 1870) şi că, în aplicarea principiului publicităţii, aplicabil în această materie, în favoarea lui Q. şi a moştenitorilor acestuia operează prezumţia legală potrivit căreia dreptul înscris este prezumat că există în folosul titularul, prezumţie care nu a fost răsturnată de către recurenţi, prin probatoriile administrate.

Prin recurs, recurenţii pretind că prezumţia legală putea fi reţinută doar în condiţiile prezentării actelor juridice ce au stat la baza efectuării menţiunilor din cartea funciară, acte ce, în speţă, nu au fost prezentate, deoarece nu au putut fi identificate în arhivele instituţiilor, conform adreselor transmise de acestea, pe care le detaliază, astfel că, în opinia lor, înscrierea nu le poate fi opusă în considerarea calităţii de subdobânditori de bună-credinţă ai imobilului, ce solicită a le fi recunoscută.

Critica nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor recurenţilor, lipsa înscrisurilor probatorii ale actelor juridice nu semnifică, cum eronat se afirmă, inexistenţa operaţiunilor juridice constatate prin respectivele înscrisuri şi care au stat, în realitate, la baza intabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate a lui Q. în privinţa imobilului în litigiu.

Prin urmare, lipsa înscrisurilor probatorii, în absenţa unei norme de drept care să confere acestui fapt valoarea probatorie de care se prevalează recurenţii, nu poate răsturna prezumţia legală potrivit căreia dreptul înscris este prezumat că există în folosul titularului înscris în cartea funciară.

Aşa fiind, instanţa de apel a statuat, corect, că nu poate primi excepţia de nevalabilitate a titlului de proprietate al autorului reclamantei, Q. şi, pe cale de consecinţă, nici excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. (şi a succesorilor săi), în considerarea acestui argument.

Cât priveşte solicitarea de a li recunoaşte calitatea de terţi dobânditori de bună-credinţă, recurenţii omit, pe de o parte, că au cumpărat apartamentele situate în imobilul în litigiu ca fiind bunuri proprietate de stat, în calitate de chiriaşi, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, act normativ ce nu obliga la verificarea registrelor de publicitate imobiliară, şi, pe de altă parte, că motivul principal de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare vizează frauda la lege, în considerarea încălcării interdicţiei de vânzare prevăzută de lege în privinţa locuinţelor aparţinând patrimoniului cultural naţional.

Or, în privinţa acestor contracte, încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995, buna-credinţă, care ar fi fost relevantă în litigiul pendinte doar din perspectiva celui de-al doilea motiv de nulitate, întemeiat pe faptul preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, s-ar fi verificat pe temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anume prin examinarea circumstanţelor de fapt relative la situaţia juridică a imobilului la momentul încheierii contractelor, în speţă, 1997-1998, în raport de calificarea dată titlului statului, nu prin examinarea menţiunilor din cărţile funciare, ce nu au fost avute în vedere la încheierea acestora.

Aşa fiind, cum instanţa de apel a statuat cu privire la existenţa dreptului de proprietate tabulară al lui Q., pe cale de consecinţă, se dovedesc a fi nefondate susţinerile potrivit cărora imobilul nu a intrat în mod valabil în patrimoniul soţiei supravieţuitoare, R. şi, respectiv, că acesta a fost preluat de stat cu titlu valabil, preluarea fiind conformă Constituţiei României din 1948, C. civ. şi tratatelor internaţionale la care România era parte şi care garantau dreptul de proprietate, susţineri ce au fost fundamentate, greşit, pe argumentul găsit neîntemeiat, anume pe argumentul inexistenţei dreptului de proprietate al lui Q., dedusă din inexistenţa înscrisurilor originare ale actelor juridice ce au stat la baza înscrierii dreptului în cărţile funciare.

De altminteri, pentru a califica preluarea de către stat a imobilului pe temeiul Decretului nr. 90/1950, ca fiind cu titlu sau fără titlu, instanţa de apel a avut a examina nu titlul lui Q., ci titlul statului, din perspectiva criteriilor prevăzute de art. 1 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 20/1996, completată prin H.G. nr. 11/1997, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare nr. 2282/21.10.2015.

Or, examinarea criteriilor a evidenţiat nerespectarea de către stat a prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, ce stabileau că nu pot fi naţionalizate imobilele micilor meseriaşi, categoria în care se încadra şi proprietarul imobilului în litigiu, Q. (decedat la 08.02.1950), care era mic meseriaş lumânar.

Cât priveşte cerinţa identităţii între persoana menţionată ca proprietar în anexa la decret şi cea a adevăratului proprietar la data naţionalizării, instanţa a constatat că este îndeplinită, imobilul fiind preluat de stat de la soţia supravieţuitoare, R., indicată în anexă, care l-a dobândit valabil, fără înscriere în cartea funciară, pe temeiul art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Aceste constatări, ce demonstrează că deposedarea autoarei reclamantei de imobil nu a fost conformă cu normele prevăzute în Decretul nr. 92/1950, semnifică, în accepţiunea art. 1 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 20/1996, completată prin H.G. nr. 11/1997, în general, în accepţiunea legilor speciale de reparaţie, preluare fără titlu.

În acest context al analizei se impune şi precizarea că, în rejudecarea cauzei, cercetare judecătorească avea a respecta dezlegările statuate prin toate deciziile de casare pronunţate în litigiul pendinte, printre care şi acelea din decizia civilă nr. 657/23.03.2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, rămasă irevocabilă, prin decizia civilă nr. 3284/14.05.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Or, prin hotărârile menţionate s-a statuat, definitiv şi irevocabil, că reclamanta A. are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii după R., în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, pentru că, prin retransmitere, în sensul art. 692 C. civ., în patrimoniul său a intrat vocaţia de a formula notificare în condiţiile acestei legi de reparaţie, cu privire la imobilul în litigiu, abuziv naţionalizat, dezlegare ce nu putea fi reevaluată, în rejudecarea cauzei, de instanţa de apel.

Subsumat criticii privind soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., se face trimitere şi la un al doilea motiv de nulitate, suplimentar, ce, în opinia recurenţilor, desemnează, o excepţie de ordine publică, ce poate fi invocată oricând în cursul judecăţii.

Anume, se susţine incidenţa excepţiei nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. x/10.12.1999, ale cărui menţiuni ar semnifica, în opinia recurenţilor, un pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis de lege.

Încheierea de dezbateri evidenţiază faptul respingerii de către instanţa de apel a cererii în probaţiune prin care se solicita înfăţişarea, în original, a mai multor înscrisuri, a căror examinare ar fi putut releva, în opinia părţii pârâte, posibile cauze de nulitate ale certificatului mai sus arătat, nu, însă, şi primirea şi examinarea cererii în nulitate.

O astfel de examinare, de altminteri, nu este premisă în acest stadiu procesual al cauzei, întrucât, efectele pe care le produce certificatul de moştenitor nr. x/10.12.1999 au fost examinate şi dezlegate într-un ciclu procesual anterior al litigiului pendinte, anume prin decizia nr. 657/23.03.2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, rămasă irevocabilă, prin decizia civilă nr. 3284/14.05.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Anume, examinând şi respingând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pentru acest motiv, invocată de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara, prin hotărârile menţionate s-a statuat că certificatul de calitate de moştenitor nr. 216/1999, eliberat fiind în condiţiile Legii nr. 36/1995 şi necontestat, face dovada calităţii de moştenitor după defunctul Q. a soţiei sale, R., respectiv, a calităţii de moştenitoare după aceasta din urmă, a reclamantei A..

Prin urmare, cât timp nu s-a probat anularea certificatului de calitate de moştenitor în cadrul procedurii legale instituite prin legea menţionată, recurenţii reiterează, nepermis, în procesul pendinte, apărarea privind nevalabilitatea acestui certificat, ca excepţie de procedură, ignorând faptul că neregularităţile de care se prevalează în privinţa acestui act juridic nu sunt sancţionate prin normele C. proc. civ.

În considerarea celor arătate, susţinerile prin care se critică greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei vor fi respinse, ca nefondate.

- În fine, reiterând aspecte invocate prin recursurile soluţionate prin ultima decizie de casare, nr. 869/8.05.2019, citând din considerentele acestei decizii şi dezvoltând diverse apărări, recurenţii susţin că instanţa de apel, în rejudecare, avea a analiza toate solicitările prin care au invocat nulităţi în privinţa cererii de chemare în judecată şi a oricăror înscrisuri probatorii aflate în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii, ca motive de ordine publică.

Prin urmare, se critică hotărârea instanţei de apel pentru că nu ar fi răspuns tuturor argumentelor invocate şi, totodată, se cere instanţei de recurs să examineze, ca motive de ordine publică, toate apărările invocate sub forma excepţiei nulităţii.

Spre exemplificare, recurenţii cer să se examineze cele solicitate, expuse, etc, la instanţa de rejudecare în apel, pentru termenele din 15.11.2022, 22.11.2022, să clarifice confuzia făcută la judecata în fond între acţiunea civilă şi cererea de chemare în judecată, să constate că instanţele nu au observat că cererea dedusă judecăţii este lipsită de fundament juridic, că numita R. nu a contestat preluarea abuzivă în procedura prevăzută de Decretul nr. 92/1950, respectiv, să stabilească că succesorii acesteia nu se pot prevala de prezumţia prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece sintagma în absenţa unor probe contrare din cuprinsul normei de drept nu acoperă şi ipoteza inexistenţei actelor originare, regăsită în cauza pendinte.

Astfel de susţineri nu pot fi primite spre examinare, deoarece nu sunt critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ. şi nici excepţii de ordine publică, trimiterea la considerentele decizie de casare menţionate fiind nejustificată.

Motivarea hotărârii înseamnă arătarea în scris a temeiurilor de fapt şi de drept necesare şi suficiente, precum şi a raţionamentului logico-judiciar pe care instanţa şi-a fundamentat soluţia/soluţiile, nu redactarea de răspunsuri detaliate la fiecare dintre argumentele invocate de părţi.

Or, hotărârea recurată cuprinde aceste elemente şi furnizează părţilor dovada examinării aspectelor esenţiale ale cauzei, de fapt şi de drept, pe care se întemeiază soluţia, cu luarea în considerare, astfel cum s-a arătat şi în precedent, a limitelor în care se putea desfăşura rejudecarea, limite fixate atât de ultima decizie de casare, cât şi de celelalte decizii de casare pronunţate în ciclurile de judecată anterioare ale cauzei.

Pe de altă parte, incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., se verifică, potrivit legii, în raport de considerentele de drept arătate în cuprinsul hotărârii, nu în considerarea unor susţineri prin care se invocă săvârşirea unor greşeli de fapt, consecinţa evaluării eronate a probelor, întrucât stabilirea situaţiei de fapt a cauzei, potrivit legii, este dată doar în puterea judecătorilor fondului.

Cât priveşte excepţiile de procedură, acestea se invocă in limine litis, adică mai înainte de intrarea în fondul litigiului, astfel cum prevede şi art. 136 C. proc. civ., sub sancţiunea de a nu mai putea fi invocate în cursul judecăţii.

Şi în privinţa excepţiilor de procedură de ordine publică, ce nu se pot sprijini pe încălcarea oricăror norme, cum invocă recurenţii, ci doar pe încălcarea unor norme juridice imperative, art. 136 C. proc. civ. a prevăzut o limită, anume că nu pot fi invocate în faţa instanţei de recurs, dacă este nevoie de verificări privind împrejurările de fapt ale cauzei.

Reglementarea s-a impus în considerarea faptului că excepţiile, indiferentă fiind natura lor, opresc sau dilată procesul, fără a permite finalizarea judecăţii cauzei pe fond.

Prin urmare, invocarea, în mod repetat, în orice fază a judecăţii, fără vreo limită, de apărări sub motivul, eronat, aşa cum rezultă din cele expuse în precedent, că ar fi excepţii de procedură ori motive de ordine publică, obligă instanţele să formuleze răspunsuri în privinţa acestora şi prelungeşte, astfel, nepermis, judecata pe fond a cauzei.

Aşa fiind, nu vor fi primite spre examinare susţinerile prin care recurenţii reiterează apărări ce au făcut obiectul analizei instanţelor judecătoreşti în procesul pendinte, pe care, însă, în prezent, le invocă sub forma nulităţii unor acte juridice sau acte de procedură, nulitate ce le-ar conferi, printr-o apreciere greşită, caracterul unor excepţii de procedură/motive de ordine publică.

În acest context al analizei, se impune menţiunea că declanşarea unei proceduri judiciare are ca scop obţinerea unei hotărârii cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii, iar căile de atac se exercită de părţi împotriva hotărârilor pronunţate, în interes propriu, nu în interesul abstract al legii.

Prin urmare, învestite cu judecata unei cauze concrete, instanţele au a pronunţa, într-o perioadă de timp rezonabilă, la care trebuie să contribuie şi conduita procesuală adecvată a părţilor, o hotărâre asupra fondului pretenţiilor, iar nu de a dezlega, cu valoare de principiu, chestiuni privind justeţea reglementărilor legale adoptate în scop de reparaţie la un anumit moment istoric. La fel, instanţele de judecată, învestite cu soluţionarea unor raporturi litigioase concrete nu pot fi preocupate, cum pretind recurenţii-pârâţi, de scopul urmărit de partea reclamantă în legătură cu valorificarea ulterioară a dreptului, în măsura în care i-ar fi validat de instanţă, câtă vreme demersul acesteia vizează restituirea, în natură, a unor imobile preluate de statul comunist din patrimoniul autorilor acestora, în prezent, decedaţi. Ca atare, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-pârâţi în legătură cu o "imoralitate" a demersului în instanţă, câtă vreme partea tinde la sancţionarea judiciară a unui drept afirmat.

Prin memoriul de recurs, partea reclamantă a criticat hotărârea recurată ca fiind nelegală în considerarea celor ce succed.

- se susţine că instanţa de apel s-a substituit, nelegal, autorităţii competente cu atribuţii în clasarea bunurilor monumente istorice şi aparţinând patrimoniului cultural naţional, atunci când a statuat că imobilul în litigiu este bun cultural comun, ce putea face obiectul înstrăinării pe temeiul Legii nr. 112/1995, fapt ce ar atrage incidenţa art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Critica nu poate fi primită, deoarece nu se sprijină pe considerentele hotărârii recurate, potrivit cărora sancţiunea nulităţii actelor de înstrăinate a fost înlăturată nu pentru că imobilul în litigiu ar fi bun cultural comun, ci pentru că ar fi o sancţiune excesivă, ce ar ignora lipsa de coerenţă şi previzibilitate a actelor normative din perioada 1994 - 2004, prin care s-a reglementat situaţia bunurilor monumente istorice şi aparţinând patrimoniului naţional.

Critica nu poate fi primită şi pentru că, astfel argumentată, a fost invocată şi prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 76/5.05.2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, fiind respinsă de instanţa de recurs, prin decizia 2282/21.10.2015, prin care s-a statuat că, interpretând şi aplicând greşit legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, nu se poate concluziona, cu temei, că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, substituindu-se competenţelor altor organe sau autorităţi.

- se susţine, totodată, că hotărârea recurată este lovită de nulitate absolută, deoarece nu a fost motivată în acord cu probele administrate, instanţa înlăturând, greşit, din evaluare înscrisuri oficiale emise de instituţii centrale, precum şi un raport de expertiză care, deşi întocmit într-un alt dosar, era util soluţionării şi cauzei pendinte, în considerarea faptului că imobilul expertizat are aceeaşi situaţie juridică cu cel din litigiul pendinte.

Critica nu poate fi primită, întrucât, prin argumentele invocate se susţine săvârşirea de către instanţa de apel a unor greşeli de judecată în stabilirea faptelor şi evaluarea probelor administrate, greşeli ce, astfel cum s-a arătat în precedent, în condiţiile abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

De altminteri, partea ignoră şi în privinţa acestei critici, nepermis, că a imputat aceleaşi neregularităţi judecăţii din apel şi prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 131/2.07.2015, sub motivul încălcării de către respectiva instanţă de apel a dreptului la un proces echitabil.

Or, susţinerile au fost respinse de instanţa de recurs, care a statuat, explicit, prin decizia mai sus arătată, că determinarea statutului juridic al imobilului în litigiu presupune o activitate de interpretarea a legii din partea instanţei de apel, probele din dosar fiind îndestulătoare pentru lămurirea acestui aspect, caz în care încuviinţarea probei cu expertiză, în contextul dat, ar fi fost nelegală, ca, de altminteri, şi evaluarea probei cu expertiză încuviinţată şi administrată într-un dosar similar în care s-a discutat situaţia juridică a unui bun imobil înscris, de asemenea, pe lista LMASI 1992 la Capitolul E.

- se susţine şi că instanţa de apel din acest ultim ciclu procesual al litigiului, constatând, în respectarea deciziei de casare nr. 860/8.05.2009, că nu se confirmă neregularităţile de ordin procedural ce au stat la baza învestirii sale cu judecata apelului şi a cererii de aderare la apel, în rejudecarea fondului trebuia să pronunţe o soluţie similară aceleia dispuse în ciclul procesual anterior al judecăţii, prin decizia nr. 191/21.06.2016, în respectarea dispoziţiilor deciziei de casare nr. 2282/21.10.2015.

Susţinerile nu au niciun suport în normele de procedură civilă şi ignoră, nepermis, norma de drept prevăzută de art. 311 alin. (1) C. proc. civ., care prevede, explicit, astfel cum s-a mai arătat şi în precedent, cu ocazia examinării unei critici asemănătoare formulate de partea pârâtă, că hotărârea casată nu are nici o putere.

Prin urmare, hotărârea, în sens de soluţie, ce urma să fie adoptată după rejudecarea cauzei, era doar în puterea judecătorilor, care aveau a decide liber, potrivit propriilor convingeri în privinţa tuturor pretenţiilor.

Aşa fiind, cum hotărârea nr. 191/21.06.2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost casată, în întregime, prin decizia instanţei de recurs, nr. 860/8.05.2019, şi cum, în considerarea casării, nu mai produce niciun efect, instanţa de apel din prezentul ciclu procesual, învestită cu rejudecarea cauzei, nu avea a se raporta în niciun mod la dezlegările date problemelor de drept în cuprinsul acestei hotărâri.

Este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunţată cu încălcarea art. 10 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că Legea nr. 112/1995 este un act normativ special, cu caracter reparatoriu, privind imobilele preluate de stat după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, ce prevedea condiţiile în care imobilele pot fi restituite, în natură, către foştii proprietari ori înstrăinate către persoanele care locuiau în acestea, în calitate de chiriaşi

În privinţa normelor de drept incidente raportului juridic dedus judecăţii prevăzute de legea specială, instanţa de apel nu a identificat neclarităţi ce ar fi făcut dificilă aplicarea acestora.

De altfel, normele corespund exigenţelor de claritate şi previzibilitate statuând că sunt exceptate de la vânzare locuinţele (...) declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional - art. 10 alin. (2) din lege, respectiv că actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor (...) art. 10 sunt lovite de nulitate absolută - art. 11 din lege.

În perioada de referinţă, decembrie 1997- decembrie 1998, în care au fost încheiate actele de înstrăinare a locuinţelor în favoarea chiriaşilor pârâţi, regimul juridic al imobilelor monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional era reglementat prin Ordonanţa nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, aprobată prin Legea nr. 11/1994, completată prin Ordonanţa nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată prin Legea nr. 41/1995.

Reţinând că reglementările referitoare la monumentele istorice în perioada 1994 - 2004 suferă de lipsă de coerenţă şi previzibilitate, îndeosebi în ceea ce priveşte încadrarea unor bunuri imobile în categoria bunurilor aflate în patrimoniul cultural naţional, instanţa de apel a apreciat că se impune înlăturarea de la aplicare a normei de drept prevăzute la art. 11 din Legea nr. 112/1995, ce sancţionează cu nulitatea absolută încheierea actelor de înstrăinare având ca obiect astfel de bunuri.

Constatarea, greşită, impune o examinare succintă a cadrului normativ configurat prin cele două ordonanţe de guvern, din perspectiva normelor de drept relevante, circumscrise situaţiei de fapt a cauzei pendinte.

Adoptarea Ordonanţei nr. 27/1992 a avut ca finalitate protejarea bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional, până la adoptarea, prin lege, a cadrului legal adecvat, prin stabilirea de obligaţii minimale în sarcina deţinătorilor unor astfel de bunuri şi, deopotrivă, a competenţelor Comisiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, ce fusese înfiinţată, pe lângă Ministerul Culturii, prin Decretul nr. 91/6.02.1990 al SS..

Potrivit ordonanţei, persoanele fizice sau juridice deţinătoare, cu orice titlu, a unor bunuri culturale mobile sau imobile au obligaţia de a le păstra şi conserva (art. 1), iar calitatea de bun imobil aparţinând patrimoniului cultural naţional este atestată prin clasificarea acestuia în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, supusă revizuirii anual şi care se comunică deţinătorilor împreună cu obligaţiile ce le revin (art. 2).

Caracterul succint al reglementării rezidă în contextul istoric în care a fost adoptată, anume la scurt timp după căderea regimului comunist, în data de 22 decembrie 1989, perioadă de timp în care circuitul civil al bunurilor era lipsit de siguranţă şi, în condiţiile abrogării mai multor acte normative, şi de reglementare juridică, îndeosebi în privinţa bunurilor ce necesitau o protecţie sporită, în considerarea naturii ori însuşirilor lor, printre care şi bunurile mobile sau imobile ce aparţineau patrimoniului cultural naţional.

Pe temeiul art. 2 din ordonanţă, o primă listă a bunurilor atestate ca aparţinând patrimoniului cultural naţional a fost aprobată în şedinţa din 27 mai 1992 de CNMASI. Pentru bunurile imobile situate în Judeţul Timiş, lista a fost comunicată Prefecturii acestui judeţ, cu adresa nr. x/28.11.1991.

În această listă, desemnată în actele dosarului cu acronimul LCNMASI 1991-1992, imobilul în litigiu, situat la adresa din str. 12 aprilie (în prezent, str. x) nr. 15 a fost atestat ca bun aparţinând patrimoniului cultural naţional, în Capitolul E - Zone istorice Urbane şi Rurale, poziţia 36E003.

Ordonanţa nr. 27/1992 a fost completată, la scurt timp, prin Ordonanţa nr. 68/1994, ce conţinea o reglementare mai cuprinzătoare şi mai precisă.

Prin această ordonanţă, în forma consolidată la 25 august 1997, legiuitorul a definit patrimoniul cultural naţional şi categoria monumentelor istorice, în art. 1, a prevăzut criteriul reprezentativităţii pentru clasarea monumentelor istorice pe categorii, în art. 2, a stabilit că încadrarea bunurilor culturale se face pe baza criteriilor unice şi a metodologiei stabilite de Ministerul Culturii printr-o procedură de clasare care se declanşează potrivit prevederilor prezentei ordonanţe, în art. 4, a reorganizat diverse organisme cu atribuţii în domeniu, în art. 9, şi a stabilit competenţele acestora, respectiv, a reglementat folosinţa bunurilor clasate, din perspectiva măsurilor de protecţie ce pot fi impuse deţinătorilor.

Nici în privinţa acestei ordonanţe nu poate fi ignorat contextul istoric în care a fost adoptată, anume într-un moment în care statul îşi manifesta intenţia de a adopta legi în scopul reparării atingerilor aduse drepturilor de proprietate de către regimul comunist, după instaurarea sa în România, în anul 1947, când a procedat la naţionalizarea pe scară largă a imobilelor proprietate privată prin Decretul nr. 92/1950, intenţie, de altminteri, concretizată prin adoptarea Legii nr. 112/1995.

Completarea unui act normativ, potrivit regulilor de tehnică legislativă, semnifică întregirea prevederilor acestuia cu cele din actul completator.

Astfel că, după completare, prevederile Ordonanţei nr. 27/1992 şi cele ale Ordonanţei nr. 68/1994 se înfăţişează ca un tot unitar, ca o reglementare unică în materia protecţiei bunurilor patrimoniului cultural naţional.

Prin urmare, norma prevăzută la art. 31 din Ordonanţa nr. 68/1994, ce prevede că orice dispoziţii contrare se abrogă, se referea la dispoziţii contrare cuprinse în alte acte normative, nu la dispoziţii din Ordonanţa nr. 27/1992.

Apreciind asupra lipsei de coerenţă şi previzibilitate a reglementărilor referitoare la monumentele istorice în perioada 1994 - 2004, instanţa de apel a examinat normele de drept ce prevedeau încadrarea monumentelor istorice, definite la art. 1, pe categorii, potrivit art. 2 din ordonanţă.

Astfel, pornind de la conţinutul normei de drept prevăzute de art. 2 al ordonanţei, ce stabilea criteriul reprezentativităţii pentru împărţirea monumentelor istorice pe trei categorii, de valoare naţională excepţională, reprezentative pe plan universal pentru civilizaţia României (A), de valoare naţională (B) şi reprezentative pentru o anumită zonă, epocă, stil, autor, arie etnografică (C), precum şi faptul că bunurile culturale imobile care nu sunt clasate în categoriile A, B sau C reprezintă bunuri culturale comune, a concluzionat că în absenţa efectuării noilor încadrări a imobilelor clasate în LCNMASI 1991-1992, această listă şi-a pierdut valabilitatea, prin urmare şi imobilele atestate ca bunuri aparţinând patrimoniului cultural naţional.

Concluzionând astfel, instanţa de apel a operat în interpretarea efectelor art. 2 din Ordonanţa nr. 68/1994, nepermis, cu o prezumţie judecătorească trasă din însuşi conţinutul normei de drept.

Or, interpretarea normelor juridice şi stabilirea efectelor pe care acestea le produc se realizează prin metodele de interpretare specifice (gramaticală, logică, sistematică etc.) şi potrivit regulilor prevăzute la art. 9 şi urm. C. civ., nu prin folosirea de prezumţii, ce, întemeiate fiind pe aparenţe ori deducţii, pot viza doar fapte, nu norme de drept.

Contrar aprecierii instanţei de apel, neefectuarea, din oficiu, de către autorităţile competenţe în domeniu a operaţiunilor de încadrare a imobilelor atestate ca aparţinând patrimoniului cultural naţional în LCNMASI 1991-1992, în categorii, pe criteriul reprezentativităţii prevăzut de art. 2 din ordonanţă, nu a avut ca efect nici declasarea şi nici introducerea în circuitul civil, libere de sarcini, a acestor imobile.

Clasarea unui imobil ca aparţinând patrimoniului cultural naţional de către autorităţile competente semnifică conferirea unui regim juridic special, configurat, în privinţa deţinătorilor, de restricţiile aduse folosinţei şi, deopotrivă, circulaţiei în circuitul civil a acestor bunuri, prin normele legii speciale, derogatorii de la dreptul comun.

În cazul instituirii unor criterii noi de clasare, criterii ce ar presupune schimbarea clasării ori declasarea, operaţiunile de verificare se realizează de aceleaşi autorităţi care au dispus clasarea, cu luarea în considerarea a noilor criterii.

Cu alte cuvinte, în privinţa imobilelor aparţinând patrimoniului cultural naţional schimbarea clasării ori declasarea se realizează în aceeaşi procedură prevăzută pentru clasare (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet).

Ordonanţa nr. 68/1994 a prevăzut prin art. 5 lit. a), ca) noutate, posibilitatea ca procedura de clasare să fie declanşată, nu doar din oficiu, de Direcţia monumentelor istorice, ci şi la solicitarea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, titulari ai dreptului de proprietate sau ai altor drepturi reale asupra unor bunuri culturale imobile.

Prin urmare, în privinţa imobilelor atestate ca aparţinând patrimoniului cultural naţional în LCNMASI 1991-1992, procedura de schimbare a clasării pe categoriile A,B şi C ori de declasare, ca bunuri culturale comune, potrivit art. 2 din ordonanţă, se putea realiza de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice din oficiu sau la cererea titularilor drepturilor reale asupra acestor bunuri.

Supoziţia că aceste bunuri, indiferente fiind argumentele, ar fi intrat în circuitul civil, libere de sarcini, după adoptarea Ordonanţei nr. 68/1994, în interpretarea art. 2, este eronată, cu atât mai mult cu cât ordonanţa a prevăzut caracterul inalienabil al monumentele istorice clasate, aflate în proprietate publică şi totodată, că înstrăinarea acestora, cu orice titlu şi pe orice cale, este lovită de nulitate absolută (art. 29).

Prin urmare, intepretarea sistematică a normelor de drept impunea concluzia potrivit căreia bunurile atestate ca aparţinând patrimoniului cultural naţional îşi păstrează clasarea dată prin LCNMASI 1991-1992 până la efectuarea, din oficiu sau la cererea titularului interesat, a verificărilor privind încadrarea acestora, pe criteriul reprezentativităţii prevăzut la art. 2 din Ordonanţa nr. 68/1994, în noile categorii, ori declasarea, ca bunuri culturale comune.

Rezultă că, imputând statului lipsa de reacţie în declanşarea verificărilor pentru clasarea tuturor imobilelor atestate prin lista menţionată ca aparţinând patrimoniului cultural naţional, pe criteriul reprezentativităţii şi, deopotrivă, nefinalizarea verificărilor până în anul 1995, când a intrat în vigoare a Legea nr. 112/1995, ce prevedea interdicţia de înstrăinare a acestor imobile, instanţa de apel ignoră, nepermis, că astfel de verificări puteau fi cerute şi de către chiriaşi, obligaţi să acţioneze cu diligenţă, în considerarea naturii imobilului ce urma să facă obiectul înstrăinării.

De altminteri, lucrările dosarului evidenţiază efectuarea de verificări în privinţa altor imobile, ce au condus la întocmirea de către Ministerul Culturii a listei comunicate Consiliului Judeţean Timiş, cu adresa nr. x/4.10.1996, cuprinzând imobilele declasate ca bunuri culturale comune, în considerarea H.G. nr. 632/1996, ce a modificat art. 8 din H.G. nr. 20/1996 (în sensul statuării cu privire la posibilitatea înstrăinării bunurilor culturale comune, cu trimitere la dispoziţiile O.G. nr. 68/1994), articol ce, ulterior, a suferit abrogarea alin. (2)-(6), prin H.G. nr. 11/1997, aceasta, anterior încheierii actelor de înstrăinare din prezentul litigiu.

Modificările aduse Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, prevăzute de H.G. nr. 20/1996, în privinţa art. 8, la nivelul anului 1996, trebuie evaluate tot în contextul social în care au fost făcute, ce releva nemulţumirea unui număr semnificativ de cetăţeni care, având calitatea de chiriaşi în imobile aparţinând patrimoniului cultural naţional, contestau, ca fiind discriminatorie, interdicţia de vânzare a locuinţelor prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

În acest sens, prin decizia nr. 162/1998, Curtea Constituţională a respins sesizarea de neconstituţionalitate a textului de lege, reţinând că exceptaţi de la dreptul de cumpărare recunoscut prin Legea nr. 112/1995 sunt nu numai chiriaşii imobilelor declarate monumente istorice, ci şi chiriaşii altor categorii de locuinţe şi că tratamentul diferit aplicabil acestei categorii de chiriaşi nu semnifică discriminare între cetăţeni, pentru că nu se bazează pe calitatea subiecţilor, ci pe natura, caracteristicile ori destinaţia locuinţelor închiriate.

Prin urmare, concluzia reţinută de instanţa de apel, aceea că, în perioada 1994-2004, deşi era atestat ca aparţinând patrimoniului cultural naţional pe LCNMASI 1991-1992, nu rezultă cu certitudine că bunul în litigiu a fost exclus de la vânzare în temeiul Legii 112/1995, deoarece nu era cert că această lista mai era de actualitate după intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 68/1994, nu îşi găseşte nicio justificare.

Această incertitudine, în măsura în care exista în privinţa imobilului în litigiu, putea fi înlăturată, la acel moment, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prin declanşarea procedurii prevăzute de art. 5 lit. a) din Ordonanţa nr. 68/1994, nefiind necesar a se aştepta efectuarea verificărilor în privinţa tuturor imobilelor din listă.

De altminteri, verificarea din perspectiva criteriului reprezentativităţii, instituit şi prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, pentru împărţirea monumentelor istorice pe două grupe - de valoare naţională şi universală (A) şi - reprezentative pentru patrimoniul cultural local (B), a confirmat clasarea imobilului în litigiu în prima grupă.

Rezultă că, în Lista 2004-2010, imobilul în litigiu a fost atestat ca monument istoric, cod 62 TM-II-a-A-06097, fiind încadrat în Ansamblul urban "Fabric" (II) - Municipiul Timişoara.

Concluzia instanţei de apel mai sus enunţată, privitoare la încetarea efectelor LCNMASI 1991-1992 este, de altfel, infirmată şi de norma tranzitorie prevăzută la art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, ce prevede, explicit, că Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991-1992, cu modificările şi completările ulterioare rămâne în vigoare şi produce efecte, ca atare, încă o perioadă de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, perioadă în care aceasta va fi actualizată potrivit art. 3, 7 şi 21 din lege.

În considerarea celor arătate în precedent, desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare, ce au fost încheiate în contra dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, lege ce reglementa atât condiţiile în care chiriaşii puteau cumpăra locuinţele, cât şi interdicţia de înstrăinare în cadrul procedurilor prevăzute în cuprinsul său a imobilelor aparţinând patrimoniului cultural naţional, nu semnifică o sancţiune excesivă, ci este consecinţa previzibilă a conduitei adoptate de părţile contractante, care au înţeles să încalce interdicţia legală.

Caracterul previzibil al sancţiunii rezultă şi din jurisprudenţa instanţei supreme, ce a statuat, în speţe similare, că împrejurarea potrivit căreia prin art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 68 din 26 august 1994 s-ar fi realizat o clasificare a monumentelor istorice în categorii de la A la C, în funcţie de reprezentativitatea acestora pe plan universal, naţional sau local, nu înseamnă că, dacă nu s-a declanşat această procedura de clasificare prevăzută de această ordonanţă, bunul, declarat monument istoric anterior, a devenit bun cultural comun.

S-a reţinut, că, dimpotrivă, cel care pretinde că imobilul nu este monument istoric, neîncadrându-se în categoriile A-C ale art. 2, ci bun cultural comun, trebuie să facă dovada declanşării procedurii de clasare conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Ordonanţă şi concluzia la care s-a ajuns (în acest sens, decizia nr. 3075/11.11.2014, ICCJ, secţia I civilă).

Prin urmare, în aplicarea art. 11 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de părţile pârâte sunt lovite de nulitate absolută, sens în care va fi admisă cererea de chemare în judecată.

Totodată, se va constata preluarea abuzivă, fără titlu valabil, de către Statul Român a imobilului în litigiu, în aplicarea art. 1 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 20/1996, astfel cum a completată prin H.G. nr. 11/1997.

Constatarea se impune în baza considerentelor hotărârii recurate prin care instanţa de apel a stabilit că preluarea imobilul s-a făcut cu încălcarea art. II din Decretul nr. 92/1950, în considerarea faptului că proprietarul imobilului, Q., decedat la data de 08.02.1950, era exceptat de la naţionalizare, iar soţia supravieţuitoare, R., indicată în anexa la decret, avea dobândit, valabil, dreptul de proprietate, pe temeiul art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, la momentul naţionalizării.

De asemenea, verificând considerentele hotărârii recurate, se constată şi că instanţa de apel a apreciat că, deşi nu este necesar, are a valida buna-credinţă a chiriaşilor în cumpărarea apartamentelor situate în imobilul în litigiu, pe temeiul deficienţelor legislative reţinute în privinţa reglementărilor din materia protecţiei bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional, în vigoare în perioada 1997-1998.

Faţă de cauza de nulitate invocată în principal (încălcarea unei interdicţii legale de înstrăinare) şi a cărei analiză prioritară s-a impus, fiind reţinut, ca atare, motivul de ineficacitate a actelor juridice, se constată că sunt nenecesare cauzei considerentele hotărârii recurate prin care instanţa de apel a stabilit că pârâţii persoane fizice ar fi fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor situate în imobilul în litigiu, motiv pentru care vor fi înlăturate.

Înlăturarea statuării asupra bunei credinţe se impune, pe de o parte, întrucât aceasta nu ar fi prezentat relevanţă decât în măsura în care cauza de nulitate ar fi fost analizată pe temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, (respectiv, cu privire la acte juridice încheiate asupra imobilelor preluate fără titlu valabil, dar cu bună credinţă), iar nu pentru încălcarea unei interdicţii legale (prin fraudă la lege) şi, pe de altă parte, în considerarea argumentelor expuse anterior, care, vizând calitatea normelor de drept din materia protecţiei patrimoniului cultural naţional, îndeosebi a normei prevăzute de art. 2 din Ordonanţa nr. 68/1994, nu permiteau părţilor pârâte o altfel de raportare la cadrul normativ existent, subsumabilă bunei credinţe afirmate, prin ignorarea unei interdicţii legale. Or, aceste argumente au fost examinate de prezenta instanţă de recurs, cu ocazia verificării motivului de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinarea anterioară nu a relevat existenţa deficienţelor identificate de instanţa de apel, pentru a extrage consecinţe legate de lipsa de previzibilitate sau de claritate a cadrului normativ şi a trage astfel concluzia unei anumite atitudini subiective a subdobânditorilor, aspect ce a condus la admiterea motivului de recurs menţionat şi la modificarea hotărârii recurate, pentru considerentele expuse în precedent, ce nu vor mai fi reluate.

De altminteri, pretinsele deficienţe imputate de instanţa de apel sunt, în realitate, consecinţa omisiunii acesteia de a observa, corect şi complet, cadrul juridic existent la momentul încheierii de către părţile pârâte a contractelor, astfel cum s-a indicat a se proceda, în rejudecarea cauzei, prin decizia de casare nr. 2282/21.10.2015.

Anume, astfel cum s-a arătat, observarea corectă a cadrului legal releva că distincţia operată de art. 2 din Ordonanţa nr. 68/1994, între monumentele istorice clasate în categoriile A,B,C şi bunurile culturale obişnuite, a stat la baza modificării art. 8 din H.G. nr. 20/1996 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, norme ce detaliau, în amănunt, imobilele exceptate de la vânzare pe temeiul acestei legi, al căror conţinut este presupus cunoscut atât de către unităţile vânzătoare, cât şi de către chiriaşii cumpărători.

Astfel, prin H.G. nr. 632/1996, publicată la 27 august 1996, a fost modificat art. 8 din H.G. nr. 20/1996 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin inserarea distincţiei prevăzute la art. 2 din Ordonanţa nr. 68/1994, urmând ca Ministerul Culturii să transmită autorităţilor publice deţinătoare lista imobilelor stabilite ca fiind bunuri culturale comune (alin. (6), ce ar putea fi vândute cu respectarea dispoziţiilor acestei legi (alin. (3).

La scurt timp, prin H.G. nr. 11/1997, publicată în 4 februarie 1997, alin. (2)-(6) ale art. 8 au fost abrogate, iar prin alin. (1) s-a prevăzut, lămuritor, că: Locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul cultural naţional sunt cele aflate în evidenţa aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice.

În privinţa acestor locuinţe, după data de 4 februarie 1997, opera, fără nicio distincţie, interdicţia de vânzare prevăzută de art. 10 alin. (2) din lege.

Totodată, sintagma evidenţa aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice desemna LCNMASI 1991-1992, ce se actualiza anual.

Semnalarea, în cuprinsul art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 11/1997, a existenţei acestei evidenţe avea, de altminteri, rolul de a atenţiona părţile implicate în procedurile de vânzare-cumpărare derulate pe temeiul Legii nr. 112/1995, interesate în dobândirea unor astfel imobile, să consulte lista menţionată, pentru a verifica situaţia juridică a imobilelor la momentul cumpărării.

Aşa fiind, argumentul reţinut de instanţa de apel pentru a înlătura din examinare norma prevăzută la art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 11/1997, anume că actul normativ ce o conţine are forţă juridică inferioară Ordonanţei nr. 68/1994, este greşit, deoarece claritatea şi previzibilitatea unei norme de drept se verifică în conţinutul său normativ, nu în forţa juridică a actului normativ în cuprinsul căruia este prevăzută de legiuitor, chestiune ce, de altminteri, nu este lăsată la aprecierea părţilor, care au a respecta, nu a evalua ierarhia actelor normative, cu ocazia încheierii diverselor acte juridice.

Nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în frauda legii, astfel cum s-a arătat, în precedent, este o sancţiune previzibilă pentru părţile contractante, fiind irelevant dacă încheierea acestora s-a făcut pe temeiul normelor dreptului comun sau al unei legi speciale de reparaţie.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat greşit că sancţiunea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din procesul pendinte, încheiate fiind în procedura Legii nr. 112/1995, ar semnifica o sarcină excesivă, deoarece ar pune pârâţii persoane fizice în situaţia de a suporta responsabilitatea statului în confiscarea, în trecut, a imobilului în litigiu, cu trimitere la Hotărârea data in cauza Raicu contra României.

Sancţiunea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nu este excesivă nici din perspectiva perioadei de timp îndelungate la care intervine, dată fiind conduita procesuală a pârâţilor, de tergiversare constantă, a judecăţii pe fond a cauzei, prin invocarea repetată a unor apărări sub forma unor nulităţi, ce ar reprezenta, astfel, excepţii de fond sau de procedură ori motive de ordine publică, care ar fundamenta admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., decedată în anul 2003.

Aceasta, întrucât, chestiunea esenţială din perspectiva calităţii procesuale active a reclamantei A., anume că este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, naţionalizat de stat, abuziv, din patrimoniul autorilor săi, a fost dezlegată prin decizia civilă nr. 657/23.03.2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, rămasă irevocabilă, prin decizia civilă nr. 3284/14.05.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, dezlegare intrată în puterea lucrului judecat şi care, astfel, nu mai poate face obiectul reexaminării instanţelor judecătoreşti, indiferent de durata procedurii judiciare.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de partea reclamantă, W. şi X., va modifica, în parte, decizia recurată şi, admiţând apelul declarat de această parte, va schimba sentinţa, în sensul că va admite cererea de chemare în judecată.

În considerarea celor arătate, în temeiul art. 11 din Legea nr. 112/1995, se va constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi, în contra interdicţiei instituite prin art. 10 alin. (2) din lege.

Totodată, se va constata preluarea abuzivă, fără titlu valabil, de către Statul Român a imobilului situat în Timişoara str. x, înscris în CF colectiv x Timişoara, nr. top. x.

Pentru aceleaşi considerente, se va respinge cererea de aderare la apelul reclamanţilor formulată de pârâţii C., O., M., N., BB., K., J. şi I., precum şi cererea de intervenţie în favoarea pârâţilor formulată de intervenienta EE., menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

De asemenea vor fi respinse, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii prevăzuţi în memoriul de recurs prin care se critică decizia nr. 322/29.11.2022, precum şi a încheierile din 9.10.2019 şi 4.12.2019 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, respectiv recursurile declarate de pârâţii M., N., P., O., BB., I., J. şi K. împotriva aceleiaşi decizii, precum şi a încheierilor din 15.11.2022 şi 22.11.2022 ale aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii W. şi X. împotriva deciziei nr. 322 din 29 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Modifică, în parte, decizia, în sensul că admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2142/2014 din 17 septembrie 2014 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă, pe care o schimbă, în sensul că:

Admite cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta A., continuată de moştenitorii W. şi X., împotriva pârâţilor BB., AA., C., D., Primăria Timişoara, I., J., S.C. OJCVLTIM S.A. Timişoara, F., M., N., H., O., P., Consiliul Local Municipal Timişoara, K., L., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi S.C. ADP S.A. Timişoara.

Constată preluarea abuzivă, fără titlu valabil, de către Statul Român a imobilului situat în Timişoara str. 3 august nr. 15, judeţ Timiş, înscris în CF colectiv x Timişoara, nr. top. x.

Constată nulitatea absolută a următoarelor contracte de vânzare-cumpărare:

- contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.01.1998 încheiat de S.C. OJVCLTIM S.A. Timişoara cu pârâţii M. şi N. pentru apartamentul nr. x înscris în CF x Timişoara, nr. top x;

- contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.01.1998 încheiat de U. cu pârâţii K. şi TT. pentru apartamentul nr. x, înscris în CF x Timişoara, nr. top x;

- contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.01.1998 încheiat de U. cu pârâţii I. şi J. pentru apartamentul nr. x, înscris în CF x Timişoara nr. top x;

- contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.01.1998, încheiat de U. cu pârâţii G. şi H., pentru apartamentul nr. x înscris în CF x Timişoara, nr. top x;

- contractul de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.1998 încheiat de S.C. ADP S.A. Timişoara cu pârâţii O. şi P. pentru apartamentul nr. x înscris în CF x Timişoara, nr. top x;

- contractul de vânzare-cumpărare nr. x/18.12.1998 încheiat de S.C. OJCVL Tim S.A. cu pârâţii C. şi D. pentru apartamentul nr. x înscris în CF x Timişoara, nr. top x;

- contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.12.1997 încheiat de S.C. OJCVL Tim S.A. cu pârâţii E. şi F. pentru apartamentul nr. x.

Respinge cererea de aderare la apelul reclamanţilor formulată de pârâţii C., O., M., N., BB., K., J. şi I..

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta EE. în favoarea pârâţilor.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii C., D., O., P., BB., H., K., L., J. şi I. şi de intervenienta EE. împotriva deciziei nr. 322 din 29 noiembrie 2022, precum şi a încheierilor din 9 octombrie 2019 şi 4 decembrie 2019 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii M., N., P., O., BB., I., J. şi K. împotriva deciziei nr. 322 din 29 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a încheierilor din 15 noiembrie 2022 şi 22 noiembrie 2022 ale aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2023.