Asset declaration omissions upheld as false statements; conviction maintained.

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Infracțiunea prevăzută de art. 28 din Legea nr. 176/2010. Tipicitate

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Indice alfabetic: - drept procesual penal

- recurs în casație

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

Legea nr. 176/2010, art. 28

Elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 nu includ existența scopului producerii unor consecinte juridice, norma de incriminare menționată având caracter de normă incompletă exclusiv sub aspectul sancțiunii aplicabile, nu și a incriminării propriu-zise, care cuprinde toate elementele de conținut constitutiv în chiar cuprinsul său.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 641/RC din 6 decembrie 2022

Prin sentinţa penală nr. 6 din 7 ianuarie 2022 pronunţată de Judecătoria Şimleul Silvaniei s-au hotărât următoarele:

În baza art. 326 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaratii.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen. s-a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Sălaj, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 86 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) - e) C. pen., să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Sălaj.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Şimleul Silvaniei şi inculpatul A.

Prin decizia penală nr. 799/A din 9 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Şimleul Silvaniei şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 6 din 7 ianuarie 2022, pronunţată de Judecătoria Şimleul Silvaniei, care a fost desfiinţată, în parte, numai în ceea ce priveşte încadrarea juridică a infracţiunii comise de către inculpat, iar în rejudecare:

S-a schimbat încadrarea juridică dată infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului A., din infracțiunea prev. de art. 326 C. pen. raportat la art. 35 C. pen., în infracţiunea prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen., coroborat cu art. 35 C. pen.

S-a menţinut pedeapsa de 2 luni închisoare stabilită de către prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, precum şi modalitatea de individualizare a executării acesteia.

S-a menţinut dispoziţia primei instanţe referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus lăsarea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Împotriva deciziei penale nr. 799/A din 9 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori au formulat recurs în casaţie , printre alții și inculpatul A.

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este fundamentată pe cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

a. În argumentarea acestuia, apărarea a arătat, în esenţă, că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen., lipsind intenţia directă calificată prin scop a recurentului.

Practic, în speţă, aceasta trebuia eliminată de plano, atâta timp cât informaţiile vizate de acuzaţie sunt publice, contractele individuale de muncă încheiate între inculpat şi B. fiind transmise în registrul electronic REGES, iar plata salariului acestuia fiind efectuată prin sistemul multicash X, în aceeaşi zi efectuându-se şi plăţile aferente către bugetul de stat.

Altfel spus, în cazul inculpatului nu poate fi vorba despre vreo intenţie de a ascunde aceste venituri. În plan teoretic, s-ar fi putut pune problema producerii unei astfel de consecinţe doar în măsura în care funcţia deţinută de inculpat în cadrul Primăriei Y ar fi fost incompatibilă cu cea deţinută în cadrul Asociaţiei B. Doar într-o astfel de situaţie s-ar fi putut pune problema declarării necorespunzătoare a adevărului, scopul fiind ascunderea stării de incompatibilitate.

De altfel, aceasta este premisa de la care s-a pornit în momentul întocmirii procesului-verbal din 6 martie 2020 de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, în dosarul nr. x/VIII/1/2020. În opinia reprezentantului Ministerului Public, aceste două funcţii sunt incompatibile, fiind incidente dispoziţiile art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, potrivit cărora:

„Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:

în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;

b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în care funcţionarul public este suspendat din funcţia publică, în condiţiile legii, pe durata numirii sale;

c) în cadrul regiilor autonome, societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ori în alte unităţi cu scop lucrativ din sectorul public;

in calitate de membru al unui grup de interes economic.”

Or, situaţia juridică a inculpatului nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele descrise de art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, întrucât B. este o asociaţie fără scop lucrativ, înfiinţată în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, aşa cum rezultă din încheierea civila nr. 143/C din 10 aprilie 2012 emisa de Judecătoria Simleu Silvaniei în dosarul nr. x/309/2012.

Pe de altă parte, dacă ar fi existat vreo incompatibilitate, cu siguranţă, Agenţia Naţionala de Integritate s-ar fi autosesizat sau ar fi fost sesizată şi ar fi pronunţat o soluţie cu privire la inculpat.

Prin urmare, în condiţiile în care cele două funcţii deţinute de inculpat nu sunt incompatibile, este evident că inculpatul nu a urmărit producerea vreunei consecinţe juridice. Or, atâta timp cât nu se dovedesc consecinţele juridice pe care inculpatul le-ar fi urmărit prin omisiunea declarării veniturilor, nu este întrunită nici condiţia existenţei intenţiei calificate prin scop.

Situaţia speţei se circumscrie ipotezei întocmirii defectuoase a declaraţiei de avere, inculpatul acţionând din culpă/neglijenţă, iar nu cu intenţie şi, mai ales, nu cu un scop. Soluţia legală prescrisă de legiuitor consta în rectificarea declaraţiei, nicidecum în sancţionarea unei situaţii care nu întruneşte condiţiile de incriminare prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 coroborat cu art. 326 C. pen.

b. A mai susţinut că, deopotrivă, fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare a recurentului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen.

În acest sens a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că în speţă nu sunt întrunite elementele de tipicitate a infracţiunii prev. de art. 328 alin. (1) C. pen., fiind imposibil a exista intenţia calificată prin scop, a apreciat în mod greşit ca art. 28 din Legea nr. 176/2010 nu condiţionează tipicitatea faptei de existenţa scopului special prev. de art. 326 alin. (1) C. pen. Or, raportat la textul art. 28 din Legea nr. 176/2010, care stabileşte că fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere sau declaraţii de interese care nu corespund adevărului, constituie infracţiunea de fals în declaraţii definită de art. 326 alin. (1) C. pen., este evident că pentru existenţa acestei infracţiuni legea prevede in mod expres condiţia intenţiei calificate prin scop.

Practic, dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 176/2010 doar trimit la prevederile art. 326 alin. (1) C. pen., legiuitorul făcând precizarea că depunerea, cu intenţie, a declaraţiilor de avere sau interese care nu corespund adevărului se circumscrie declarării necorespunzătoare a adevărului, făcută în faţa unei persoane dintre cele prevăzute de art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea avută în vedere de art. 326 C. pen.

În lipsa intenţiei calificate prin scop, fapta de fals în declaraţii, astfel cum este definită prin art. 326 C. pen., nu devine infracţiune şi, pe cale de consecinţă, nu se circumscrie nici dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 176/2010 care fac vorbire de infracţiunea de fals în declaraţii, iar nu despre fapta de fals în declaraţii. Practic, prin includerea, de către legiuitor, în dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 176/2010, a noţiunii de infracţiune de fals în declaraţii, se impune, pentru existenţa infracţiunii, întrunirea tuturor elementelor de tipicitate prevăzute de art. 326 C. pen., adică şi a celei privind intenţia calificată prin scop.

Scopul instituirii obligativităţii depunerii declaraţiilor de avere şi de interese constă în posibilitatea evaluării averii sau, după caz, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor de către Agenţia Naţională de Integritate. Acest aspect rezultă şi din considerentele Deciziei CCR nr. 415/2010, prin care s-a stabilit că, „având în vedere necesitatea şi oportunitatea reglementării într-un veritabil cod de integritate a celor trei instrumente administrative de prevenire şi de luptă împotriva corupţiei instituţionale, şi anume controlul declarării averilor, declararea şi verificarea intereselor şi a incompatibilităților în exercitarea demnităţii şi a funcţiei publice, astfel cum reiese din expunerea de motive a Legii nr. 144/2007, aceasta reglementează organizarea şi funcţionarea unei autorităţi administrative autonome şi unice, cu personalitate juridică şi activitate permanentă, Agenţia Naţională de Integritate”.

Raţiunea depistării conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor a fost avută în vedere de legiuitor şi la momentul edictării dispoziţiilor art. 445 - Respectarea regimului juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităților din Codul administrativ. Depunerea, cu intenţie, a declaraţiilor care nu corespund adevărului poate avea ca scop ascunderea de către funcţionarul public a unor astfel de situaţii; în caz contrar, acesta ar fi supus sancţiunilor prevăzute de lege pentru nerespectarea regimului incompatibilităților, interdicţiilor sau a conflictelor de interese.

Prin urmare, este cât se poate de clar faptul că, prin art. 28 din Legea nr. 176/2010, legiuitorul a stabilit în mod expres că faptul de a completa, cu intenţie, declaraţiile de avere şi de interese într-un mod neconform cu realitatea reprezintă infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 326 C. pen. În caz contrar, ne-am afla în situaţia de neimaginat într-un stat de drept, în care, în legislaţia românească ar exista două infracţiuni de fals în declaraţii distincte, cu condiţii de tipicitate distincte. Ca urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că în speţă nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii, după cum, în mod greşit a reţinut că în cazul infracţiunii din legea specială nu este cerută condiţia de tipicitate a intenţiei calificate prin scop.

Or, în lipsa intenţiei calificate prin scop, scop care nu numai că nu a existat dar, în speţă, nici nu poate exista, instanţa de apel trebuia să dispună achitarea inculpatului pentru că fapta reţinută în sarcina acestuia nu este prevăzută de legea penală.

De altfel, este absurdă afirmaţia instanţei de apel în sensul că inculpatul ar fi acţionat, fără îndoială, cu intenţie, în contextul în care, în aceeaşi frază, reţine că „modul defectuos de completare a acestora nu se putea datora intenţiei de a produce consecinţe juridice”. Cu alte cuvinte, instanţa de apel reţine că inculpatul ar fi acţionat cu intenţie, fără absolut niciun scop. Or, aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, prin notele scrise, precum şi în faţa instanţei de apel, în speţă nu este vorba decât despre o omisiune, nimic mai mult, iar nicidecum despre o faptă comisă cu intenţie.

Prin urmare, este imposibil de probat că inculpatul ar fi acţionat cu intenţie, în contextul în care nu se poate găsi niciun motiv pentru care acesta să fi făcut declaraţii neconforme adevărului.

Deopotrivă, recurentul inculpat A. a invocat şi încălcarea art. 7 din CEDO.

În acest sens, a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) C. proc. pen., prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din acelaşi cod trebuie interpretate şi aplicate în lumina dispoziţiilor art. 7 din CEDO, astfel cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudenţa CEDO.

Or, toate argumentele expuse anterior cu privire la infracţiunea de fals în declaraţii duc la concluzia că, în speţă, a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţie.

Astfel, potrivit jurisprudenței Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 parag. 1 din CEDO, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimert, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţata în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145).

Raportat la argumentele prezentate, se impune a se constata că, în cauză, prin modul în care instanţa a motivat soluţia de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată, se încalcă art. 7 din CEDO.

Astfel, chiar dacă s-ar admite, prin absurd, faptul că raţionamentul instanţei de apel în ceea ce priveşte inexistenţa cerinţei intenţiei calificate prin scop în cazul infracţiunii de fals în declaraţii prevăzute de legea speciala ar fi corect, în speţă se relevă o vădită imprevizibilitate a legii şi un paralelism legislativ incompatibil cu dispoziţiile art. 7 CEDO, în legislaţia românească existând, în viziunea instanţei de apel, două infracţiuni care poarta acelaşi nume, dar care sunt reglementate în legi diferite şi au condiţii de tipicitate diferite.

Pentru argumentele prezentate, în concluzie, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi dispunerea achitării recurentului inculpat întrucât fapta reţinută în sarcina acestuia nu este prevăzută de legea penală.

Analizând recursurile în casaţie formulate, printre alții și de inculpatul A., în limitele admiterii lor în principiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Referitor la criticile formulate de recurentul A.

Invocând incidența cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat a susținut, în esență, că fapta reținută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv şi subiectiv al infracțiunii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010, de vreme ce lipseşte intenţia calificată prin scop, aşa cum este definită de art. 326 C. pen. A arătat, de asemenea, că, în condițiile în care cele două funcții deținute de inculpat nu erau incompatibile, acesta nu a avut în vedere producerea unei consecințe juridice prin depunerea declarațiilor. Or, existența unei atare finalități constituie atât un element de tipicitate atașat laturii subiective a infracțiunii reținute în sarcina sa, cât și un element care atribuie interpretării legii penale un caracter previzibil, în absența căruia se încalcă art. 7 din CEDO.

Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situații în care fie nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința cărora a operat dezincriminarea.

În ceea ce privește susținerile recurentului inculpat referitoare la structura normei de incriminare cuprinsă în art. 28 din Legea nr. 176/2010, a raportului dintre aceasta și prevederile art. 326 C. pen. și a necesității realizării unei interpretări previzibile a legii penale, conform exigențelor art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, Înalta Curte constată că aceste susțineri aduc în discuție aspecte de legalitate a incriminării distincte de cele privind latura subiectivă a infracțiunii și se impune a fi analizate distinct.

Potrivit art. 28 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, „Fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere sau declaraţii de interese care nu corespund adevărului constituie infracţiunea de fals în declaraţii şi se pedepseşte potrivit Codului penal.”.

Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea presupune, așadar, elementul material al depunerii unor declaraţii de avere sau de interese de către subiectul activ și cerința atașată acestui element, ca respectivele declarații să nu corespundă adevărului.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă în aceea că inculpatul A., funcţionar public în cadrul U.A.T. Comuna Y, numit în funcția de execuție de consilier achiziții publice, grad profesional superior, gradația de vechime 5, a omis cu intenţie să declare calitatea de manager al „B.” și veniturile obţinute din această calitate în declaraţiile anuale de avere şi în declaraţiile de interese aferente anilor 2015, 2016, 2017 şi 2018 (8 acte materiale).

Ca atare, instanța de apel a statuat în mod definitiv cu privire la caracterul necorespunzător adevărului al declaraţiilor de avere şi de interese aferente anilor 2015, 2016, 2017 şi 2018, depuse de inculpatul A., fiind realizate toate cerinţele laturii obiective a infracţiunii pentru care a fost condamnat recurentul.

Susținerile recurentului inculpat, referitoare la existența unei relații de condiționare între tipicitatea infracțiunii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 și existența scopului producerii unor consecințe juridice, prevăzut de art. 326 alin. (1) C. pen., se grefează pe o interpretare eronată a caracterului normei de incriminare cuprinsă în Legea nr. 176/2010.

Pe de o parte, din perspectiva obiectului reglementării, circumstanțiat la necesitatea asigurării integrității în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, prevederile art. 28 din Legea nr. 176/2010 reprezintă o normă specială în raport cu prevederile art. 326 C. pen., ea aplicându-se limitat și prioritar numai situațiilor în care declararea necorespunzătoare adevărului se realizează, de un subiect activ calificat, în cuprinsul unei declarații de avere sau de interese, nu și altor ipoteze factuale.

Pe de altă parte, din perspectiva structurii sale, prevederea din legea specială este o normă de trimitere, în sensul art. 50 alin. (1) și (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, respectiv, o normă incompletă exclusiv sub aspectul sancțiunii aplicabile, nu și a incriminării propriu-zise, care cuprinde toate elementele de conținut constitutiv în chiar cuprinsul său.

Sub acest aspect, susținerile recurentului inculpat referitoare la necesitatea incriminării falsului în declarațiile de avere sau de interese numai în cazul în care există scopul producerii unei consecințe juridice, nu se raportează pertinent la obiectul incriminării.

Fiind comis întotdeauna de un subiect activ care deține o funcție publică sau de demnitate publică, în îndeplinirea unei obligații anuale prevăzute de lege – și anume aceea de declarare a averilor și a altor situații cu efecte negative asupra integrității și imparțialității în exercitarea funcției publice – această modalitate de declarare necorespunzătoare adevărului este întotdeauna producătoare, prin ea însăși, de consecințe juridice. Preluarea formală a acestei condiții în structura obiectivă a incriminării era, așadar, superfluă raportat la obiectul legii speciale în care este cuprinsă și la valorile sociale protejate prin norma penală.

Prin urmare, prevederile din legea specială se completează cu dispozițiile art. 326 C. pen. numai sub aspectul pedepselor aplicabile în cazul falsului în declarații de avere sau de interese, neexistând, sub acest aspect, vreun element de incertitudine care să confere incriminării speciale un caracter lipsit de previzibilitate și să justifice punerea în discuție, în recurs în casație, a principiului legalității incriminării prevăzut de art. 1 C. pen., în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului pe tărâmul art. 7 din Convenție.

În ceea ce privește măsura în care scopul producerii unor consecințe juridice subzistă și în cazul falsului în declarații de avere incriminat de legea specială și califică intenția ca formă de vinovăție în această ipoteză, Înalta Curte constată că aceste critici aduc în discuție exclusiv elemente circumscrise laturii subiective a infracțiunii care, așa cum s-a argumentat în precedent, nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile în casație declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 799/A din data de 09 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală şi de minori.