Aggravated driving without license upheld after UK provisional licence held invalid in Romania

Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Conducerea unui vehicul fără permis de conducere

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra siguranţei publice. Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice

Indice alfabetic: - drept procesual penal

- recurs în casație

- drept penal

- conducerea unui vehicul fără permis de conducere

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

C. pen., art. 335 alin. (2)

Conducerea pe drumurile publice din România a unui vehicul de către o persoană care deţine exclusiv un permis de conducere provizoriu valabil eliberat de autoritatea competentă din Marea Britanie („Provisional Driving Licence”) constituie infracţiunea de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, în varianta normativă atenuată prevăzută de art. 335 alin. (2) teza finală C. pen.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 9/RC din 10 ianuarie 2023

Prin sentinţa penală nr. 180 din 12 noiembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Chişineu Criş s-au hotărât următoarele:

În baza art. 335 alin. (2) C. pen., raportat la art. 396 alin. (1), alin. (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare pentru săvârșirea, la data de 12 iulie 2020, a infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.

S-a constatat că infracțiunea dedusă judecății a fost comisă în termenul de supraveghere a amânării aplicării pedepsei de 8 (opt) luni închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 1779 din 23 mai 2019 a Judecătoriei Timișoara, pronunţată în dosarul cu nr. x/325/2018, definitivă prin neapelare la data de 12 iunie 2019.

În baza art. 88 alin. (3) C. pen. s-a revocat amânarea aplicării pedepsei de 8 (opt) luni închisoare stabilită prin sentinţa penală anterior menţionată şi s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere.

În baza art. 88 alin. (3) teza finală C. pen., art. 40 C. pen., raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată inculpatului în cauză, de 4 luni închisoare, cu pedeapsa de 8 luni închisoare, în pedeapsa cea mai grea, de 8 (opt) luni închisoare, la care s-a adăugat un spor fix și obligatoriu de 1 (una) lună și 10 (zece) zile închisoare, reprezentând o treime din totalul celeilalte pedepse, stabilindu-se că, în final, inculpatul A. va executa pedeapsa rezultantă de 9 (nouă) luni și 10 (zece) zile închisoare, în regim de detenție.

În baza art. 404 alin. (4) C. proc. pen. s-a constatat că în cauză nu au fost luate măsuri preventive, de siguranţă sau asigurătorii faţă de inculpat.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 635 lei (335 lei în cursul urmăririi penale și 300 lei în cursul camerei preliminare și a judecăţii).

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, inculpatul A.

Prin decizia penală nr. 160/A din 24 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 180 din 12 noiembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Chişineu Criş, dispunându-se obligarea apelantului la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva deciziei penale nr. 160/A din 24 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat B., invocând cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În argumentarea acestuia, apărarea a arătat, în esenţă, că fapta concretă reţinută în sarcina recurentului, constând în aceea că, la data de 12 iulie 2020, în jurul orei 09:20, a condus autoturismul marca X, cu numărul de înmatriculare (…), pe strada Rodnei din oraşul Sântana, judeţ Arad, posedând permisul de conducere Provisional Driving Licence, seria (…), emis de autorităţile din Marea Britanie, acesta nefiind valabil pe teritoriul României, pe de o parte, nu este incriminată, iar pe de altă parte, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

În acest sens, a arătat că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au constatat întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., reţinând că permisul de conducere Provisional Driving Licence eliberat de autorităţile din Marea Britanie la data de 1 septembrie 2018, valabil până la data de 31 august 2028, nu este valabil în România, ci doar pe teritoriul Marii Britanii, putând fi folosit doar în anumite condiţii.

A mai arătat că noţiunea de „nevalabilitate” a unui permis de conducere este însă conturată de legiuitorul român în următoarele limite:

- din cuprinsul art. 223 alin. (2) teza I C. pen., rezultă că noţiunea de permis de conducere „necorespunzator” vizează categoria sau subcategoria vehiculului condus;

- noţiunea de „permis de conducere corespunzător” este reglementată prin dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014;

- noţiunea de „permis de conducere valabil” vizează tot categoria din care face parte vehiculul condus, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014.

Ca urmare, în contextul sferei astfel determinate a noţiunii de „nevalabilitate” a unui permis de conducere, este evident că fapta concretă reţinută în sarcina recurentului nu este reglementată ca infracţiune în Codul penal. Ceea ce incriminează legiuitorul prin art. 335 alin. (2) C. pen. este conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România, iar nu conducerea pe drumurile publice cu un permis de conducere care nu este valabil în România.

Or, neincluzând în conţinutul art. 335 alin. (2) C. pen. acţiunea de a conduce pe drumurile publice cu un permis de conducere care nu este valabil în România, legiuitorul a optat pentru a nu sancţiona această faptă, interpretarea contrară nefiind permisă pentru că s-ar adăuga la lege.

Pe de altă parte, apărarea a arătat că fapta concretă reţinută în sarcina inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

În acest sens, a arătat că, sub aspect obiectiv, în ziua de 12 iulie 2020, inculpatul avea dreptul de a conduce autoturisme pe drumurile publice, acesta fiindu-i acordat de Marea Britanie odată cu emiterea permisului de conducere provizoriu valabil până în anul 2028. Prin acest permis, inculpatului i s-a acordat dreptul de a conduce autoturisme corespunzător categoriei B.

Or, potrivit informării Poliţiei Române ataşate cererii de recurs în casaţie, posesorii permiselor de conducere eliberate de autorităţile din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, precum şi cele eliberate de Gibraltar, Guernsey şi Jersey, au în continuare dreptul de a conduce pe teritoriul României, după retragerea Regatului Unit din Uniunea Europeană, nefiind necesar să posede şi un permis de conducere internaţional. În această informare, Poliţia Română nu a făcut diferenţa între permis de conducere şi permis de conducere provizoriu eliberat de Marea Britanie, constatând valabilitatea după Brexit a tuturor permiselor de conducere eliberate de Marea Britanie, indiferent de felul lor.

De altfel, instanţa de fond a reţinut că permisul de conducere deţinut de inculpat este emis de Driving Vehicle and Licencing Authority (DVLA) pentru cei care doresc să dobândească deprinderi necesare conducerii autovehiculelor şi că acesta poate fi folosit doar în anumite condiţii. Altfel spus, instanţa a reţinut că permisul de conducere a fost emis de către o autoritate competentă din Marea Britanie, că inculpatul a întrunit condiţiile/cerinţele legale de emitere a permisului de tip provizoriu şi, de asemenea, că acesta poate fi folosit în anumite condiţii.

Ca urmare, în ziua de 12 iulie 2020, recurentul avea dreptul de a conduce un autoturism pe drumurile publice şi, în egală măsură, deţinea un permis de conducere valabil, aferent categoriei autoturismului pe care îl conducea (categoria B), emis de autoritatea competentă a Marii Britanii, valabilitatea acestuia fiind recunoscută ca atare de Poliţia Română.

Pe de altă parte, conform informaţiilor oferite de guvernul britanic pe pagina web https://www.gov.uk/apply-first-provisional-driving-licence, încălcarea condiţiilor de folosire a permisului de conducere provizoriu atrage sancţiunea amenzii şi puncte de penalizare.

Or, în contextul prezentat, este evident că recurentul nu a comis fapta cu forma de vinovăţie impusă de lege, intenţie directă sau indirectă, şi nici măcar din culpă, în condiţiile în care însăşi ţara în care a fost emis valabil permisul de conducere provizoriu prevede că încălcarea condiţiilor de folosire a acestuia constituie contravenţie, iar nu infracţiune.

Pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză, iar pe fond, să se constate că fapta reţinută în sarcina recurentului inculpat nu este prevăzută de legea penală şi nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, la data de 16 mai 2022, sub nr. x/210/2021.

Prin încheierea din 28 iunie 2022, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., iar pe cea prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., numai sub aspectul criticilor vizând neincriminarea, ca infracţiune, a faptei concrete pentru care a fost condamnat definitiv, respectiv, neîntrunirea de către aceasta a elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, în limitele menţionate, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia.

Prin aceeaşi încheiere, judecătorul de filtru a stabilit termen pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie la data de 27 septembrie 2022.

La termenul fixat, constatând că pe rolul instanţei supreme, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, se afla dosarul nr. x/1/2022, cu termen la data de 25 octombrie 2022, în care se ridica problema de drept: „În situația în care, potrivit legislației române, este obligatoriu ca persoana care conduce pe drumurile publice un vehicul să dețină un permis de conducere, iar aceasta posedă exclusiv un permis de conducere provizoriu eliberat de autoritatea competentă din Marea Britanie („Provisional Driving Licence”), se reține forma atenuată a infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., respectiv situația în care persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în România?”, care avea legătură cu soluţia ce putea fi dată în cauză, Înalta Curte a amânat cauza la data de 8 noiembrie 2022, în vederea luării la cunoştinţă de dezlegarea ce urma a fi dată chestiunii de drept anterior menţionate.

Prin încheierea de la acelaşi termen, Înalta Curte a respins cererile de suspendare a judecății cauzei, respectiv de suspendare a executării pedepsei, formulate de apărătorul recurentului inculpat A. subsecvent invocării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (2) teza finală C. pen.

Cererea apărării de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate anterior menţionată a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea din data de 27 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/210/2021/a2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

La termenul din 8 noiembrie 2022, constatând că problema de drept ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1/2022 al Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu primise dezlegare, procedura fiind amânată la data de 28 noiembrie 2022, Înalta Curte a amânat cauza la data de 10 ianuarie 2023.

La acest ultim termen, luând act de dezlegarea dată prin decizia nr. 78 din 28 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în dosarul nr. x/1/2022, Înalta Curte a acordat cuvântul în dezbateri, concluziile formulate de apărătorul ales al recurentului inculpat şi reprezentantul Ministerului Public fiind fidel redate în practicaua prezentei decizii.

La acelaşi termen de judecată, apărătorul ales al recurentului inculpat a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (2) ultima teză C. pen., în interpretarea dată prin Decizia nr. 78 din 28 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în dosarul nr. x/1/2022, aceasta fiind respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea din aceeaşi dată pronunţată în dosarul nr. x/210/2021/a4 al instanţei supreme.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Acest caz de recurs în casaţie este incident exclusiv în situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare sau în care instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, în ansamblul său ori ca efect al modificării unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta concret săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În contextul acestor considerente de principiu, examinând criticile formulate de recurentul inculpat A. în sfera cazului de recurs în casaţie sus-menţionat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul neîntemeiat al acestora.

În acest sens, reţine că starea de fapt valorificată prin decizia recurată raportat la infracţiunea analizată este, în esenţă, următoarea:

La data de 12 iulie 2020, în jurul orei 09:20, inculpatul A. a condus autoturismul marca X, cu numărul de înmatriculare (...), pe strada Rodnei din oraşul Sântana, județ Arad, iar la controlul efectuat de poliţişti a prezentat permisul de conducere Provisional Driving Licence, seria (...), emis de autorităţile din Marea Britanie pe numele său, document care nu-i conferă dreptul de a conduce autovehicule pe teritoriul României.

În actualul cadru procesual, în sfera cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. susţine că, în parametrii factuali anterior prezentaţi, fapta concretă pentru care a fost condamnat definitiv, pe de o parte, nu este incriminată de art. 335 alin. (2) C. pen., întrucât acest text de lege sancţionează conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România, iar nu conducerea pe drumurile publice cu un permis de conducere care nu este valabil în România.

Pe de altă parte, susţine că fapta care i se impută nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., întrucât la data de 12 iulie 2020 avea dreptul de a conduce autoturisme pe drumurile publice, acesta fiindu-i acordat de Marea Britanie odată cu emiterea permisului de conducere provizoriu valabil până în anul 2028.

Examinând criticile formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Potrivit art. 335 alin. (2) C. pen., conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Teza finală a acestui text de lege incriminează fapta persoanei care, deşi are permis de conducere (eliberat într-un stat străin), nu are dreptul să conducă autovehicule pe drumurile publice din România deoarece nu îndeplineşte condiţiile stabilite prin art. 83 din O. U. G. nr. 195/2002, conform căruia:

(1) Au dreptul să conducă autovehicule pe drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 20 şi art. 23 alin. (1), titularii permiselor de conducere naţionale valabile, eliberate de autorităţile:

a) statelor membre ale Convenţiei asupra circulaţiei rutiere, prevăzută la art. 82 alin. (2);

b) statelor membre ale Uniunii Europene;

c) statelor cu care România a încheiat un tratat privind recunoaşterea reciprocă a permiselor de conducere auto.

(2) Pentru a conduce un autovehicul pe teritoriul României, persoanele care sunt titulare ale unui permis de conducere naţional eliberat de autorităţile unui stat care nu este membru al Convenţiei asupra circulaţiei rutiere şi nici membru al Uniunii Europene ori cu care România nu a încheiat un tratat privind recunoaşterea reciprocă a permiselor de conducere auto trebuie să posede şi permis de conducere internaţional.

Art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ stabileşte că, pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie ori tractoare agricole sau forestiere, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere corespunzător.

În fine, art. 23 din ordonanţă statuează:

(1) Dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai pe drumurile publice îl are numai persoana care posedă permis de conducere valabil, corespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv, sau dovada înlocuitoare a acestuia cu drept de circulaţie.

(2) Au dreptul de a conduce autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie pe drumurile publice, în condiţiile stabilite prin regulament, şi persoanele care urmează un curs de pregătire practică, în vederea obţinerii permisului de conducere, numai în prezenţa şi sub supravegherea directă a unui instructor auto atestat în acest sens, precum şi a examinatorului din cadrul autorităţii competente în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere pentru oricare dintre categoriile ori subcategoriile prevăzute de lege.

Din interpretarea coroborată a acestor norme rezultă că are dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice din România posesorul unui permis de conducere naţional valabil eliberat de statele care se încadrează în categoriile enumerate la alin. (1) din art. 83 sau al unui permis international şi care îndeplineşte şi condiţiile prevăzute la art. 20 şi art. 23 alin. (1) din ordonanţă.

Acest drept naşte în virtutea recunoaşterii reciproce a permiselor de conducere naţionale/internaţionale, care, în cazul statelor membre ale Convenţiei asupra circulaţiei rutiere (incident în speţă, Marea Britanie şi România fiind membre semnatare ale acesteia) operează în condiţiile art. 41 din Convenţie, in cazul statelor membre ale Uniunii Europene – în baza art. 2 din Directiva 2006/126/CE privind permisele de conducere, din 20 decembrie 2006, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 403 din 30 decembrie 2006, iar în cazul prevăzut de lit. c) – în baza tratatelor bilaterale privind recunoaşterea reciprocă a permiselor de conducere auto.

Prin urmare, premisa dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice din România de către o persoană care nu deţine un permis de conducere eliberat de autorităţile române o constituie un permis naţional valabil eliberat de autorităţile unui stat dintre cele prev. la alin. (1) din art. 83 din ordonanţă sau un permis de conducere internaţional, susceptibil a fi recunoscut în condiţiile anterior menţionate.

Or, permisul provizoriu britanic intitulat „Provisional Driving Licence” nu constituie un veritabil permis de conducere întrucât nu este valabil în afara teritoriului Marii Britanii, fiind emis de autoritatea britanică Driving Vehicle and Licencing Authority (DVLA) persoanelor care doresc să dobândească deprinderile necesare conducerii de autovehicule.

Practic, conferind doar dreptul provizoriu de a conduce exclusiv pe teritoriul Marii Britanii şi numai în anumite condiţii restrictive – respectiv, deţinătorul să fie asistat de o persoană în vârstă de minimum 21 de ani, care deţine un permis de conducere valid, definitiv (full driving licence), de cel puţin 3 ani; autovehiculul condus să aibă afişat la loc vizibil litera „L” (echivalentul şcolii de şoferi), iar viteza maximă de deplasare să fie de 40 mile/oră (circa 65 km/oră) – în mod evident, „Provisional Driving Licence” nu conferă posesorului său dreptul de a conduce pe teritoriul României, nefiind recunoscut prin Convenţia asupra circulaţiei rutiere ca permis de conducere valabil susceptibil a fi recunoscut de statele semnate.

În concluzie, conducerea pe drumurile publice din România a unui vehicul de către o persoană care deţine exclusiv un permis de conducere provizoriu valabil eliberat de autoritatea competentă din Marea Britanie („Provisional Driving Licence”) constituie infracţiunea de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, în varianta normativă atenuată prev. de art. 335 alin. (2) teza finală C. pen.

Această concluzie corespunde dezlegării date de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia nr. 78 din 28 noiembrie 2022 (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 51 din 18 ianuarie 2023), adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., a stabilit cu caracter obligatoriu că, potrivit legislaţiei române, conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care deţine un permis de conducere provizoriu valabil, eliberat de autoritatea competentă din Marea Britanie („Provisional Driving Licence”), constituie infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., în situaţia în care persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunțate este incidentă și în speța de față.

În acest context jurisprudențial obligatoriu, rezultă că, raportat la aspectele factuale definitiv reținute prin hotărârea instanței de apel și care nu pot fi cenzurate de instanța de casație, fapta imputată inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) teza finală C. pen.

În consecință, în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., soluția dispusă față de inculpatul A. prin decizia recurată fiind legală sub aspectul criticat.

Pentru considerentele expuse, constatând nefondate criticile formulate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 160/A din data de 24 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Timişoara, Secția penală.