Falsification in public asset declarations: subjectivity scope of special incrimination norm vs. general penal code intent requirements and cassation review limits

Deliberând asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 6 din 7 ianuarie 2022 pronunţată de Judecătoria Şimleu Silvaniei s-au hotărât următoarele:

În baza art. 326 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen. s-a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Sălaj, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 86 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) - e) C. pen., să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Sălaj.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Şimleu Silvaniei şi inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 799/A din 9 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Şimleu Silvaniei şi inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 6 din 7 ianuarie 2022 pronunţată de Judecătoria Şimleu Silvaniei, care a fost desfiinţată, în parte, numai în ceea ce priveşte încadrarea juridică a infracţiunii comise de către inculpat, iar în rejudecare:

S-a schimbat încadrarea juridică dată infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului A., din infracţiunea prev. de art. 326 C. pen. raportat la art. 35 C. pen., în infracţiunea prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen., coroborat cu art. 35 C. pen.

S-a menţinut pedeapsa de 2 luni închisoare stabilită de către prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, precum şi modalitatea de individualizare a executării acesteia.

S-a menţinut dispoziţia primei instanţe referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus lăsarea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Împotriva Deciziei penale nr. 799/A din 9 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori au formulat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, la data de 23 iunie 2022, iar inculpatul A. (prin avocat B.), la data de 8 iulie 2022 (data poştei).

Cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj este fundamentată pe cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în argumentarea căruia s-a arătat, în esenţă, că pedeapsa aplicată inculpatului în apel este nelegală întrucât minimul special al pedepsei pentru infracţiunea prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010, raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen., redus în condiţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., este 4 luni închisoare, astfel încât, în condiţiile în care în beneficiul inculpatului nu au fost reţinute alte cauze de reducere a pedepsei, pedeapsa de 2 luni închisoare se află în limite nelegale.

Pentru aceste considerente, parchetul a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea, în parte, a hotărârii atacate şi repunerea ei în legalitate prin stabilirea în sarcina inculpatului a unei pedepse de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen.

2. Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este fundamentată pe cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

a. În argumentarea acestuia, apărarea a arătat, în esenţă, că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen., lipsind intenţia directă calificată prin scop a recurentului.

Practic, în speţă, aceasta trebuia eliminată de plano, atâta timp cât informaţiile vizate de acuzaţie sunt publice, contractele individuale de muncă încheiate între inculpat şi C. şi ... fiind transmise în registrul electronic REGES, iar plata salariului acestuia fiind efectuată prin sistemul multicash D., în aceeaşi zi efectuându-se şi plăţile aferente către bugetul de stat.

Altfel spus, în cazul inculpatului nu poate fi vorba despre vreo intenţie de a ascunde aceste venituri. În plan teoretic, s-ar fi putut pune problema producerii unei astfel de consecinţe doar în măsura în care funcţia deţinută de inculpat în cadrul Primăriei Crasna ar fi fost incompatibilă cu cea deţinută în cadrul E.. Doar într-o astfel de situaţie s-ar fi putut pune problema declarării necorespunzătoare a adevărului, scopul fiind ascunderea stării de incompatibilitate.

De altfel, aceasta este premisa de la care s-a pornit în momentul întocmirii procesului-verbal din 6 martie 2020 de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, în Dosarul nr. x/2020 În opinia reprezentantului Ministerului Public, aceste două funcţii sunt incompatibile, fiind incidente dispoziţiile art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, potrivit cărora:

"Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:

a) în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;

b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în care funcţionarul public este suspendat din funcţia publică, în condiţiile legii, pe durata numirii sale;

c) în cadrul regiilor autonome, societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ori în alte unităţi cu scop lucrativ din sectorul public;

d) în calitate de membru al unui grup de interes economic."

Or, situaţia juridică a inculpatului nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele descrise de art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, întrucât C. este o asociaţie fără scop lucrativ, înfiinţată în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, aşa cum rezultă din încheierea civilă nr. 143/C din 10 aprilie 2012 emisa de Judecătoria Şimleu Silvaniei în Dosarul nr. x/2012.

Pe de altă parte, dacă ar fi existat vreo incompatibilitate, cu siguranţă, Agenţia Naţionala de Integritate s-ar fi autosesizat sau ar fi fost sesizată şi ar fi pronunţat o soluţie cu privire la inculpat.

Prin urmare, în condiţiile în care cele două funcţii deţinute de inculpat nu sunt incompatibile, este evident că inculpatul nu a urmărit producerea vreunei consecinţe juridice. Or, atâta timp cât nu se dovedesc consecinţele juridice pe care inculpatul le-ar fi urmărit prin omisiunea declarării veniturilor, nu este întrunită nici condiţia existenţei intenţiei calificate prin scop.

Situaţia speţei se circumscrie ipotezei întocmirii defectuoase a declaraţiei de avere, inculpatul acţionând din culpă/neglijenţă, iar nu cu intenţie şi, mai ales, nu cu un scop. Soluţia legală prescrisă de legiuitor consta în rectificarea declaraţiei, nicidecum în sancţionarea unei situaţii care nu întruneşte condiţiile de incriminare prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 coroborat cu art. 326 din C. pen.

b. A mai susţinut că, deopotrivă, fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare a recurentului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen.

În acest sens a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că în speţă nu sunt întrunite elementele de tipicitate a infracţiunii prev. de art. 328 alin. (1) C. pen., fiind imposibil a exista intenţia calificată prin scop, a apreciat în mod greşit ca art. 28 din Legea nr. 176/2010 nu condiţionează tipicitatea faptei de existenţa scopului special prev. de art. 326 alin. (1) C. pen. Or, raportat la textul art. 28 din Legea nr. 176/2010, care stabileşte că fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere sau declaraţii de interese care nu corespund adevărului, constituie infracţiunea de fals în declaraţii definită de art. 326 alin. (1) C. pen., este evident că pentru existenţa acestei infracţiuni legea prevede în mod expres condiţia intenţiei calificate prin scop.

Practic, dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 176/2010 doar trimit la prevederile art. 326 alin. (1) C. pen., legiuitorul făcând precizarea că depunerea, cu intenţie, a declaraţiilor de avere sau interese care nu corespund adevărului se circumscrie declarării necorespunzătoare a adevărului, făcută în faţa unei persoane dintre cele prevăzute de art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea avută în vedere de art. 326 C. pen.

În lipsa intenţiei calificate prin scop, fapta de fals în declaraţii, astfel cum este definită prin art. 326 C. pen., nu devine infracţiune şi, pe cale de consecinţă, nu se circumscrie nici dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 176/2010 care fac vorbire de infracţiunea de fals în declaraţii, iar nu despre fapta de fals în declaraţii. Practic, prin includerea, de către legiuitor, în dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 176/2010, a noţiunii de infracţiune de fals în declaraţii, se impune, pentru existenţa infracţiunii, întrunirea tuturor elementelor de tipicitate prevăzute de art. 326 C. pen., adică şi a celei privind intenţia calificată prin scop.

Scopul instituirii obligativităţii depunerii declaraţiilor de avere şi de interese constă în posibilitatea evaluării averii sau, după caz, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor de către Agenţia Naţională de Integritate. Acest aspect rezultă şi din considerentele Deciziei CCR nr. 415/2010, prin care s-a stabilit că, "având în vedere necesitatea şi oportunitatea reglementării într-un veritabil cod de integritate a celor trei instrumente administrative de prevenire şi de luptă împotriva corupţiei instituţionale, şi anume controlul declarării averilor, declararea şi verificarea intereselor şi a incompatibilităţilor în exercitarea demnităţii şi a funcţiei publice, astfel cum reiese din expunerea de motive a Legii nr. 144/2007, aceasta reglementează organizarea şi funcţionarea unei autorităţi administrative autonome şi unice, cu personalitate juridică şi activitate permanentă, Agenţia Naţională de Integritate".

Raţiunea depistării conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor a fost avută în vedere de legiuitor şi la momentul edictării dispoziţiilor art. 445 - Respectarea regimului juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor din Codul administrativ. Depunerea, cu intenţie, a declaraţiilor care nu corespund adevărului poate avea ca scop ascunderea de către funcţionarul public a unor astfel de situaţii; în caz contrar, acesta ar fi supus sancţiunilor prevăzute de lege pentru nerespectarea regimului incompatibilităţilor, interdicţiilor sau a conflictelor de interese.

Prin urmare, este cât se poate de clar faptul că, prin art. 28 din Legea nr. 176/2010, legiuitorul a stabilit în mod expres că faptul de a completa, cu intenţie, declaraţiile de avere şi de interese într-un mod neconform cu realitatea reprezintă infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 326 C. pen. În caz contrar, ne-am afla în situaţia de neimaginat într-un stat de drept, în care, în legislaţia românească ar exista două infracţiuni de fals în declaraţii distincte, cu condiţii de tipicitate distincte. Ca urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că în speţă nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii, după cum, în mod greşit a reţinut că în cazul infracţiunii din legea specială nu este cerută condiţia de tipicitate a intenţiei calificate prin scop.

Or, în lipsa intenţiei calificate prin scop, scop care nu numai că nu a existat dar, în speţă, nici nu poate exista, instanţa de apel trebuia să dispună achitarea inculpatului pentru că fapta reţinută în sarcina acestuia nu este prevăzută de legea penală.

De altfel, este absurdă afirmaţia instanţei de apel în sensul că inculpatul ar fi acţionat, fără îndoială, cu intenţie, în contextul în care, în aceeaşi frază, reţine că "modul defectuos de completare a acestora nu se putea datora intenţiei de a produce consecinţe juridice". Cu alte cuvinte, instanţa de apel reţine că inculpatul ar fi acţionat cu intenţie, fără absolut niciun scop. Or, aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, prin notele scrise, precum şi în faţa instanţei de apel, în speţă nu este vorba decât despre o omisiune, nimic mai mult, iar nicidecum despre o faptă comisă cu intenţie.

Prin urmare, este imposibil de probat că inculpatul ar fi acţionat cu intenţie, în contextul în care nu se poate găsi niciun motiv pentru care acesta să fi făcut declaraţii neconforme adevărului.

Deopotrivă, recurentul inculpat A. a invocat şi încălcarea art. 7 din CEDO.

În acest sens, a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) C. proc. pen., prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din acelaşi cod trebuie interpretate şi aplicate în lumina dispoziţiilor art. 7 din CEDO, astfel cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudenţa CEDO.

Or, toate argumentele expuse anterior cu privire la infracţiunea de fals în declaraţii duc la concluzia că, în speţă, a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţie.

Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 parag. 1 din CEDO, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimert, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţata în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145).

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a menţionat că persoana este în drept să cunoască, în termeni foarte clari, ce acte şi omisiuni sunt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală (cauza Kokkinakis contra Greciei din 25 mai 1993). Atunci când un act este privit ca infracţiune, organul de urmărire penală şi judecătorul poate să precizeze elementele constitutive ale infracţiunii, dar nu să le modifice, în detrimentul acuzatului, iar modul în care el va defini aceste elemente constitutive trebuie să fie previzibil pentru orice persoana consultată de un specialist (cauza X. contra Regatului Unit din 7 mai 1982). Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte întocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţata în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit).

În acelaşi timp, Curtea reţine că, având în vedere specificul dreptului penal, legiuitorului îi revine obligaţia să dea dovadă, în actul de legiferare, de exigenţe sporite în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Interpretarea strictă a legii penale de către organele de urmărire penală şi instanţele de judecată este un corolar direct al principiului legalităţii legii penale. În materie penală, principiile "nullum crimen sine lege" şi "nulla poena sine lege" impun ca doar legiuitorul să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta, ca semn al laturii obiective, să fie cert definită, dar nu identificată prin interpretarea extensivă de către cel care aplică legea penală. O astfel de modalitate de aplicare poate genera interpretări abuzive. Cerinţa interpretării stricte a normei penale, ca şi interdicţia analogiei în aplicarea legii penale urmăresc protecţia persoanei împotriva arbitrarului. CEDO a reţinut că persoana trebuie să poată determina, fără echivoc, comportamentul care poate avea un caracter penal. În cauza Dragotoniu şi Militaru - Pidhorni c. României (hotărârea din 24 mai 2007), Curtea Europeana a statuat:

"Ca o consecinţă a principiului legalităţii condamnărilor, dispoziţiile de drept penal sunt supuse principiului de strictă interpretare."

De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a UE a statuat că "principiul potrivit căruia o dispoziţie de drept penal nu poate fi interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, corolar al principiului legalităţii incriminării şi al pedepsei şi, în general, al principiului securităţii juridice, împiedică declanşarea procedurilor penale în privinţa comportamentelor ce nu sunt clar definite ca infracţiuni prin lege" (Procedurile penale împotriva lui X, cauzele reunite C-74/95 şi C-129/95,12 decembrie 1996, parag. 25).

Referitor la procesul de apreciere a probelor, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a conturat standardul "dincolo de orice îndoială rezonabilă", care presupune ca, pentru a putea fi pronunţată o soluţie de condamnare, acuzaţia trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi instituie în sarcina acuzării obligaţia de a proba toate elementele vinovăţiei într-o manieră aptă să înlăture dubiul (hotărârea CEDO Bragadireanu v. România, din 6 decembrie 2006; hotărârea CEDO Orhan v. Turcia din 18 iunie 20002; hotărârea CEDO Irlanda v.Regatul Unit din 18 ianuarie 1978).

Adiţional, Curtea menţionează că acest standard de probă poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la principiul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie. Or, toate elementele care constituie acuzarea trebuie să rezulte numai din împrejurări de fapt obiective, presupunerile şi supoziţiile nefiind permise într-o astfel de situaţie, în caz contrar încălcându-se dispoziţiile art. 1 (Legalitatea incriminării) din C. pen., art. 4 alin. (2) (Prezumţia de nevinovăţie) C. proc. pen., precum şi art. 7 parag. 1 din Convenţie.

Raportat la argumentele prezentate, se impune a se constata că, în cauză, prin modul în care instanţa a motivat soluţia de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată, se încalcă art. 7 din CEDO.

Astfel, chiar dacă s-ar admite, prin absurd, faptul că raţionamentul instanţei de apel în ceea ce priveşte inexistenţa cerinţei intenţiei calificate prin scop în cazul infracţiunii de fals în declaraţii prevăzute de legea speciala ar fi corect, în speţă se relevă o vădită imprevizibilitate a legii şi un paralelism legislativ incompatibil cu dispoziţiile art. 7 CEDO, în legislaţia românească existând, în viziunea instanţei de apel, două infracţiuni care poarta acelaşi nume, dar care sunt reglementate în legi diferite şi au condiţii de tipicitate diferite.

Pentru argumentele prezentate, în concluzie, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi dispunerea achitării recurentului inculpat întrucât fapta reţinută în sarcina acestuia nu este prevăzută de legea penală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de la data de 29.07.2022, sub nr. x/2021.

Constatând că cererile de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 799/A din data de 9 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, au fost introduse în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prevăzute de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 11 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, le-a admis în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac

S-a reţinut, în esenţă, că, formal, aspectele invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în recurs în casaţie, vizând nelegalitatea pedepsei aplicate inculpatului A. în raport cu minimul special al pedepsei pentru infracţiunea prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen., redus în condiţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., se circumscriu cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., precum şi faptul că, prin conţinutul lor, aspectele invocate de inculpatul A. în recurs în casaţie aduc în discuţie, în concret, chestiunea de principiu a tipicităţii infracţiunii pentru care a fost condamnat definitiv, prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen. coroborat cu art. 35 C. pen., prin raportare la infracţiunea prev. de art. 326 C. pen., motiv pentru care, formal, se circumscriu cazului de recurs în casaţie invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursurile în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi inculpatul A., în limitele admiterii lor în principiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În cauza de faţă, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Delimitând sfera de aplicare a acestui caz de recurs în casaţie, instanţa supremă a stabilit că el este incident numai în situaţia în care pedeapsa stabilită de instanţa de apel, prin raportare la toate normele de drept penal substanţial relevante pentru tratamentul sancţionator, este nelegală. Altfel spus, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancţiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator, în raport cu încadrarea juridică şi cauzele sau stările de agravare sau atenuare reţinute prin hotărârea definitivă.

Rezultă, aşadar, că examinarea ce poate fi realizată prin prisma acestui caz de casare presupune efectuarea unei verificări comparative a cuantumului pedepsei aplicate de instanţa de apel şi a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, astfel cum sunt reduse ori, după caz, majorate ca urmare a reţinerii, cu titlu definitiv, a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Evaluând, în aceste coordonate, criticile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj privind aplicarea pedepsei în afara limitelor prevăzute de lege, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia penală nr. 799/A din 09 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, printre altele, a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului A. din cea prevăzută de art. 326 din C. pen. raportat la art. 35 din C. pen. în cea prevăzută de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 din C. pen. coroborat cu art. 35 din C. pen. şi a menţinut pedeapsa de 2 luni închisoare stabilită de prima instanţă, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, precum şi modalitatea de individualizare a executării acesteia.

Potrivit art. 28 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, în forma în vigoare în anul 2019, data epuizării infracţiunii deduse judecăţii, "Fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere sau declaraţii de interese care nu corespund adevărului constituie infracţiunea de fals în declaraţii şi se pedepseşte potrivit C. pen.".

Potrivit art. 326 din C. pen., în forma în vigoare la momentul săvârşirii faptelor pentru care a fost condamnat recurentul, limitele speciale de pedeapsă pentru infracţiunea de fals în declaraţii erau cuprinse între 3 luni închisoare şi 2 ani închisoare, alternativ cu pedeapsa amenzii.

În fine, dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a căror incidenţă a fost reţinută în speţă în mod definitiv, reglementează o cauză de reducere cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii, atunci când judecata cauzei a avut loc în procedura abreviată a recunoaşterii învinuirii.

În acest context normativ, Înalta Curte constată că limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru fapta incriminată de art. 28 din Legea nr. 176/2010, reduse cu o treime, sunt cuprinse între minimul de 2 luni închisoare şi, respectiv, maximul de 1 an şi 4 luni închisoare, pedeapsa de 2 luni închisoare aplicată în speţă inculpatului A. fiind legală.

Criticile formulate de Ministerul Public în cererea scrisă de recurs în casaţie nu se raportează pertinent la ansamblul dispoziţiilor legale care au incriminat fapta reţinută în sarcina inculpatului.

Prevederile art. 326 din C. pen., la care fac trimitere dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 176/2010, au fost modificate prin O.U.G. nr. 28/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 228 din 20 martie 2020, majorându-se limita minimă specială a pedepsei închisorii de la 3 luni la 6 luni.

Această modificare legislativă, mai severă, a intervenit, însă, ulterior comiterii infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, astfel încât, în principiu, ea nu putea fi aplicată retroactiv fără riscul nesocotirii principiului constituţional al neretroactivităţii legii penale mai severe.

Înalta Curte constată că instanţele de fond şi de apel nu au examinat explicit succesiunea legilor penale intervenite în intervalul cuprins între data comiterii faptei şi cea a judecării definitive a cauzei prin raportare la exigenţele art. 5 C. pen., iar o atare omisiune nu poate fi cenzurată în recurs în casaţie, având în vedere că, aşa cum s-a statuat constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, evaluarea legii penale mai favorabile nu se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Cu toate acestea, rezultă, însă, în mod lipsit de echivoc, că instanţa de apel a avut în vedere, la stabilirea pedepsei, limitele speciale prevăzute de lege la momentul comiterii faptei, în raport cu aceste limite definitiv reţinute impunându-se şi cenzurarea criticilor formulate în recurs în casaţie.

Pe cale de consecinţă, rezultă că pedeapsa de 2 luni închisoare aplicată inculpatului A. prin decizia instanţei de apel se încadrează în limitele prevăzute de legea penală, astfel cum a fost identificată în speţă, criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj fiind neîntemeiate.

Referitor la criticile formulate de recurentul A.

Invocând incidenţa cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat a susţinut, în esenţă, că fapta reţinută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv şi subiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010, de vreme ce lipseşte intenţia calificată prin scop, aşa cum este definită de art. 326 din C. pen. A arătat, de asemenea, că, în condiţiile în care cele două funcţii deţinute de inculpat nu erau incompatibile, acesta nu a avut în vedere producerea unei consecinţe juridice prin depunerea declaraţiilor. Or, existenţa unei atare finalităţi constituie atât un element de tipicitate ataşat laturii subiective a infracţiunii reţinute în sarcina sa, cât şi un element care atribuie interpretării legii penale un caracter previzibil, în absenţa căruia se încalcă art. 7 din CEDO.

Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situaţii în care fie nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa cărora a operat dezincriminarea.

Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund impedimentului la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina, în cadrul recursului în casaţie, criticile prin care se invocă dezincriminarea faptei sau lipsa elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii, fiind exclusă, aşadar, din sfera de aplicare a cazului de casare analizat, examinarea laturii subiective a infracţiunii.

Comiterea faptei cu o altă formă de vinovăţie decât cea prevăzută de lege, astfel cum a invocat în speţă recurentul inculpat, reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., distinctă, aşadar, de neprevederea faptei în legea penală, cuprinsă în teza I a articolului menţionat.

Or, raportat la modul în care cele două teze au fost legiferate şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din C. pen. potrivit cărora "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o", se constată că doar analiza de tipicitate obiectivă a faptei se circumscrie cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., caz reglementat de o normă de procedură penală care este de strictă interpretare şi aplicare.

Prin urmare, criticile recurentului referitoare la pretinsa lipsă de incompatibilitate între funcţiile pe care le-a deţinut, cu efectul neurmăririi producerii unei consecinţe juridice şi al lipsei intenţiei calificate prin scop, antamează aspecte factuale a căror examinare ar presupune reaprecierea probatoriului, ceea ce excedează obiectului şi limitelor recursului în casaţie, în general, şi sferei de aplicare a cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în particular.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte susţinerile recurentului inculpat referitoare la structura normei de incriminare cuprinsă în art. 28 din Legea nr. 176/2010, a raportului dintre aceasta şi prevederile art. 326 din C. pen. şi a necesităţii realizării unei interpretări previzibile a legii penale, conform exigenţelor art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, Înalta Curte constată că aceste susţineri aduc în discuţie aspecte de legalitate a incriminării distincte de cele privind latura subiectivă a infracţiunii şi se impune a fi analizate distinct.

Potrivit art. 28 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, "Fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere sau declaraţii de interese care nu corespund adevărului constituie infracţiunea de fals în declaraţii şi se pedepseşte potrivit C. pen.".

Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea presupune, aşadar, elementul material al depunerii unor declaraţii de avere sau de interese de către subiectul activ şi cerinţa ataşată acestui element, ca respectivele declaraţii să nu corespundă adevărului.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă în aceea că inculpatul A., funcţionar public în cadrul U.A.T. Comuna Crasna, numit în funcţia de execuţie de consilier achiziţii publice, grad profesional superior, gradaţia de vechime 5, a omis cu intenţie să declare calitatea de manager al "C. şi ..." şi veniturile obţinute din această calitate în declaraţiile anuale de avere şi în declaraţiile de interese aferente anilor 2015, 2016, 2017 şi 2018 (8 acte materiale).

Ca atare, instanţa de apel a statuat în mod definitiv cu privire la caracterul necorespunzător adevărului al declaraţiilor de avere şi de interese aferente anilor 2015, 2016, 2017 şi 2018, depuse de inculpatul A., fiind realizate toate cerinţele laturii obiective a infracţiunii pentru care a fost condamnat recurentul.

Susţinerile recurentului inculpat, referitoare la existenţa unei relaţii de condiţionare între tipicitatea infracţiunii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 şi existenţa scopului producerii unor consecinţe juridice, prevăzut de art. 326 alin. (1) din C. pen., se grefează pe o interpretare eronată a caracterului normei de incriminare cuprinsă în Legea nr. 176/2010.

Pe de o parte, din perspectiva obiectului reglementării, circumstanţiat la necesitatea asigurării integrităţii în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, prevederile art. 28 din Legea nr. 176/2010 reprezintă o normă specială în raport cu prevederile art. 326 din C. pen., ea aplicându-se limitat şi prioritar numai situaţiilor în care declararea necorespunzătoare adevărului se realizează, de un subiect activ calificat, în cuprinsul unei declaraţii de avere sau de interese, nu şi altor ipoteze factuale.

Pe de altă parte, din perspectiva structurii sale, prevederea din legea specială este o normă de trimitere, în sensul art. 50 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, respectiv, o normă incompletă exclusiv sub aspectul sancţiunii aplicabile, nu şi a incriminării propriu-zise, care cuprinde toate elementele de conţinut constitutiv în chiar cuprinsul său.

Sub acest aspect, susţinerile recurentului inculpat referitoare la necesitatea incriminării falsului în declaraţiile de avere sau de interese numai în cazul în care există scopul producerii unei consecinţe juridice, nu se raportează pertinent la obiectul incriminării.

Fiind comis întotdeauna de un subiect activ care deţine o funcţie publică sau de demnitate publică, în îndeplinirea unei obligaţii anuale prevăzute de lege - şi anume aceea de declarare a averilor şi a altor situaţii cu efecte negative asupra integrităţii şi imparţialităţii în exercitarea funcţiei publice - această modalitate de declarare necorespunzătoare adevărului este întotdeauna producătoare, prin ea însăşi, de consecinţe juridice. Preluarea formală a acestei condiţii în structura obiectivă a incriminării era, aşadar, superfluă raportat la obiectul legii speciale în care este cuprinsă şi la valorile sociale protejate prin norma penală.

Prin urmare, prevederile din legea specială se completează cu dispoziţiile art. 326 C. pen. numai sub aspectul pedepselor aplicabile în cazul falsului în declaraţii de avere sau de interese, neexistând, sub acest aspect, vreun element de incertitudine care să confere incriminării speciale un caracter lipsit de previzibilitate şi să justifice punerea în discuţie, în recurs în casaţie, a principiului legalităţii incriminării prevăzut de art. 1 din C. pen., în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului pe tărâmul art. 7 din Convenţie.

În ceea ce priveşte măsura în care scopul producerii unor consecinţe juridice subzistă şi în cazul falsului în declaraţii de avere incriminat de legea specială şi califică intenţia ca formă de vinovăţie în această ipoteză, Înalta Curte constată că aceste critici aduc în discuţie exclusiv elemente circumscrise laturii subiective a infracţiunii care, aşa cum s-a argumentat în precedent, nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 799/A din data de 09 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (3) al aceluiaşi articol, cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj vor fi lăsate în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 799/A din data de 09 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj rămân în sarcina statului.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 decembrie 2022.

GGC - ED