Statute of limitations for criminal liability following unconstitutionality of interruption rules and application of the more favorable penal law

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 223 din 30.06.2022 pronunţată în Dosarul nr. x/2022 a Judecătoriei Caransebeş, printre altele, în baza art. 485 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. au fost respinse acordurile de recunoaştere a vinovăţiei încheiate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş cu inculpaţii A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de braconaj, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 42 alin. (1) lit. c) şi l) din Legea nr. 407/2006, sancţionată cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă şi transportul vânatului dobândit în condiţiile art. 42, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 44 lit. d) din Legea nr. 407/2006, sancţionată cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. şi B., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de braconaj, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 42 alin. (1) lit. a), c) şi l) din Legea nr. 407/2006, sancţionată cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, transportul vânatului dobândit în condiţiile art. 42, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 44 lit. d) din Legea nr. 407/2006, sancţionată cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă, vânătoarea practicată fără poliţă de asigurare, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 44 lit. h) din Legea nr. 407/2006, sancţionată cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 342 alin. (1) din C. pen., sancţionată cu închisoarea de la 1 la 5 ani, toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale. În temeiul art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., Judecătoria Caransebeş a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş.

Prin Decizia penală nr. 943/A din data de 13.10.2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş împotriva Sentinţei penale nr. 223 din 30.06.2022 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în Dosarul nr. x/2022.

Pentru a dispune astfel, curtea a reţinut că, în motivarea apelului, procurorul a criticat sentinţa penală atacată apreciind că, în mod eronat, au fost respinse acordurile de recunoaştere a vinovăţiei încheiate la data de 30.05.2022 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş cu inculpaţii B. şi A., deoarece instanţa de judecată nu avea posibilitatea legală de a dispune respingerea acordurilor arătate mai sus în baza prevederilor art. 485 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., fiindcă în cauză, în momentul încheierii acestui document erau îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 480 - 482 din C. proc. pen.

Prin faptul că au fost respinse acordurile de recunoaştere a vinovăţiei încheiate de procuror cu inculpaţii B. şi A., deşi în speţă nu sunt incidente prevederile art. 485 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., s-a apreciat că nu s-a realizat o judecată efectivă a dosarului, trimiţându-se dosarul procurorului pentru a dispune o soluţie care putea fi adoptată de instanţa de judecată. Un alt motiv pentru care s-a considerat că nu se impunea respingerea celor două acorduri este şi faptul că instanţă de judecată a reţinut în mod eronat aspectul că, în cauză, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Curtea a apreciat că, în mod temeinic şi legal, prima instanţă a respins acordurile de recunoaştere a vinovăţiei încheiate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş cu inculpaţii A. şi B. întrucât, pentru infracţiunile ce fac obiectul acestor acorduri, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că, prin acordurile de recunoaştere a vinovăţiei, în sarcina inculpaţilor A. şi B. s-au reţinut următoarele infracţiuni:

Pentru A. s-a reţinut săvârşirea infracţiunilor de braconaj, faptă prev. şi ped. de art. 42 alin. (1) lit. c) şi l) din Legea nr. 407/2006, sancţionată cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă şi transportul vânatului dobândit în condiţiile art. 42, faptă prev. şi ped. de art. 44 lit. d) din Legea nr. 407/2006, sancţionată cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă, ambele cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen. (toate comise la data de 22.01.2017).

Pentru B. s-a reţinut săvârşirea infracţiunilor de braconaj, faptă prev. şi ped. de art. 42 alin. (1) lit. a), c) şi l) din Legea nr. 407/2006, sancţionată cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, transportul vânatului dobândit în condiţiile art. 42, faptă prev. şi ped. de art. 44 lit. d) din Legea nr. 407/2006, sancţionată cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă, vânătoarea practicată fără poliţă de asigurare, faptă prev. şi ped. de art. 44 lit. h) din Legea nr. 407/2006, sancţionată cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, faptă prev. şi ped. de art. 342 alin. (1) din C. pen., sancţionată cu închisoarea de la unu la 5 ani, toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen. (toate comise la data de 22.01.2017).

Prin urmare, curtea a observat că, în privinţa ambilor inculpaţi, pedepsele maxime prevăzute de lege pentru infracţiunile cele mai grave ce fac obiectul acordurilor de recunoaştere a vinovăţiei nu depăşesc 5 ani, iar pedepsele minime depăşesc 1 an, astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., potrivit cărora, termenul general de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani care, potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen. curge de la data săvârşirii faptei. Raportând data comiterii faptelor la termenul de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., curtea a constatat că termenul general de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 09.01.2022.

În continuare, s-a reţinut că apelanta, prin motivele de apel, a invocat împrejurarea că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 155 din C. pen., termenul de prescripţie fiind întrerupt, astfel că durata acestuia (de 10 ani) conform art. 155 alin. (4) din C. pen., nu este împlinită.

Curtea a arătat că, potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen. cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, textul de lege făcând obiectul verificărilor Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 297/26.04.2018, publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018, respectiv prin Decizia nr. 358/26.05.2022, publicată în M. Of. nr. 565/09.06.2022.

În continuare, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale au efect general obligatoriu de la data publicării acestora în Monitorul Oficial iar, caracterul general obligatoriu vizează nu doar dispozitivul, ci şi considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională statuând şi în alte decizii că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi Deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, rezultând, aşadar obligativitatea erga omnes, atât a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, cât şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, efect care se întinde asupra dispozitivului şi considerentelor ambelor decizii.

Ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, articolul 155 alin. (1) din C. pen. a fost modificat prin O.U.G. nr. 71/2022 publicată în M. Of. nr. 531/30.05.2022 în sensul dispus de Curtea Constituţională, după cum urmează:

"Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului".

Ca atare, având în vedere considerentele obligatorii ale deciziilor menţionate, rezultă că efectul acestora constă în faptul că de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/26.04.2018 şi până la data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022, art. 155 alin. (1) din C. pen. nu a reglementat niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale. Or, art. 155 alin. (1) din C. pen. are natura unei dispoziţii penale de drept substanţial supusă principiului aplicării legii penale mai favorabile. Potrivit art. 5 din C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă iar, potrivit alin. (2), aceste dispoziţii se aplică şi în cazul actelor normative or prevederilor din acestea declarate neconstituţionale. Pe perioada analizată, se pot identifica două situaţii, respectiv o lege penală care reglementează doar prescripţia generală, iar o alta care reglementează atât prescripţia generală cât şi prescripţia specială.

Conchizând, curtea a apreciat că, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi până la data modificării prin O.U.G. nr. 71/2022, art. 155 alin. (1) din C. pen. a intrat sub incidenţa art. 5 din C. pen., fiind lege penală mai favorabilă, pentru că în acest interval de timp, nu pot fi identificate la nivelul dreptului pozitiv în niciun moment, norme care să stabilească actele ce pot genera efectul întreruptiv de prescripţie şi, prin urmare, acte care să determine, de la apariţia lor, curgerea unor noi termene de prescripţie (conform art. 155 alin. (2) din C. pen.), termene de prescripţie care însumate, să nu depăşească cu mai mult de încă o dată, termenul de prescripţie generală (conform art. 155 alin. (4) din C. pen.).

Totodată, curtea a apreciat că, raportat la aspectul că faptele reţinute în sarcina celor doi inculpaţi au fost săvârşite în data de 10.01.2017, legea penală mai favorabilă evaluată în mod global s-a apreciat a fi cea cuprinsă între data de 25.06.2018, respectiv data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 şi data de 30.05.2022, respectiv data intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2022, întrucât art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare în acest interval de timp nu a reglementat nicio cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, făcând inoperantă prescripţia specială, prescripţia răspunderii penale fiind analizată prin raportare la termenele prevăzute de art. 154 din C. pen., astfel că motivele de apel ale procurorului s-au apreciat a fi nefondate.

Referitor la argumentele apelantei izvorâte din jurisprudenţa CJUE, curtea a apreciat că, din deciziile invocate în cauzele privind infracţiuni de corupţie, infracţiuni care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracţiunile prevăzute în secţiunea 41 din Legea nr. 78/2000, infracţiunea de evaziune fiscală atunci când are ca obiect sustragerea de la plata TVA şi infracţiunea de contrabandă) nu reiese că supremaţia dreptului Uniunii ar impune continuarea urmăririi sau a judecăţii în prezenta cauză cu ignorarea efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale menţionate anterior.

Legat de împrejurarea că acordul trebuia admis, întrucât la momentul încheierii sale erau îndeplinite toate condiţiile legale, curtea a apreciat că, în situaţia existenţei unui caz care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale conform de art. 16 din C. proc. pen., acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată. Prin urmare, atâta timp cât instanţa, sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei, a constatat o cauză de încetare a procesului penal pentru infracţiunile ce fac obiectul acordului, singura soluţie legală posibilă este aceea de respingere a acordului conform art. 485 din C. proc. pen. întrucât propunerea de sancţionare a inculpaţilor pentru fapte cu privire la care s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale este nelegală. Raportat la faptul că instanţa a fost sesizată într-o procedură specială, aceea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 483 din C. proc. pen., este evident că nu exista posibilitatea ca instanţă să dispună în cauză încetarea procesului penal conform art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., procurorul fiind cel competent să pronunţe soluţia legală la finalizarea urmăririi penale.

Împotriva Deciziei penale nr. 943/A din data de 13.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a formulat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara la data de 20.10.2022.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a arătat, în esenţă, că soluţiile de încetare a procesului penal dispuse faţă de inculpaţii A. şi B. sunt nelegale, întrucât termenele de prescripţie a răspunderii penale nu sunt împlinite, cu privire la faptele pentru care au fost cercetaţi.

Parchetul a opinat că, în prezent, cvasiunanimitatea doctrinei consideră instituţia prescripţiei ca aparţinând dreptului penal substanţial şi, ca atare, aplică în materia prescripţiei regula legii penale mai favorabile.

Regula legii penale mai favorabile se aplică prescripţiei, nu şi actelor întreruptive de prescripţie, întrucât, în timp ce prescripţia este o instituţie de drept substanţial, întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripţie trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum).

La rândul său, Curtea Constituţională a reţinut că aşezarea normelor în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avut în vedere obiectul de reglementare şi scopul normei.

Prin urmare, actul întreruptiv este esenţialmente un act de procedură, iar valabilitatea şi efectele sale sunt guvernate de principiul tempus regit actum.

Actul de procedură sau actul procedural a fost definit ca fiind acela prin care se efectuează actul procesual (în dinamizarea procesului penal şi care se desfăşoară după anumite reguli prevăzute de C. proc. pen., exprimând exercitarea unui drept, a unei facultăţi sau executarea unei îndatoriri, având ca urmare amplificarea activităţii procesuale).

Întrucât valabilitatea actului de procedură este guvernată de principiul tempus regit actum şi nu de principiul aplicării legii penale mai favorabile, urmează a fi examinat pentru fiecare dintre perioadele distincte marcate de intrarea în vigoare a C. proc. pen., de cele două decizii ale Curţii Constituţionale a României şi de O.U.G. nr. 71/2022, în ce condiţii actele de procedură efectuate au avut efect întreruptiv de prescripţie.

Astfel, parchetul a susţinut că, prin Decizia nr. 473/2018, instanţa de control constituţional a preluat considerentele Deciziei nr. 511/2013, reiterând faptul că, în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condiţiile de incriminare a faptei şi pedeapsa pentru aceasta. Ca atare, dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituţiei prescripţiei, ceea ce este cert şi constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituţionalitate este faptul că legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenţie, care reprezintă fundamentul protecţiei juridice sub aspectul neretroactivităţii legii.

Curtea a reţinut, de asemenea, că soluţia legislativă criticată priveşte declararea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor legale criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie, iar opţiunea legiuitorului pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit încă, nu este de natură să încalce dispoziţiile din art. 15 alin. (2) din legea fundamentală.

Totodată, în Decizia nr. 341/2014, Curtea Constituţională a concluzionat că opţiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174 - 176 din C. pen. din 1969 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării, nu are drept consecinţă un prejudiciu constituţional relevant. Prin urmare, Curtea a statuat că reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. (3) din C. pen. din 1969 nu încalcă Constituţia, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale.

Or, în opinia parchetului, faţă de cele expuse, deşi curtea s-a ferit să expliciteze natura juridică a prescripţiei, indiferent că este vorba de cea aferentă executării pedepselor sau de cea a răspunderii penale, limitându-se în a spune că este "controversată", este evident că pleacă de la premisa că are cel puţin o natură juridică mixtă.

Plecând de la aceste coordonate de aplicare temporală a efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din cele mai sus menţionate, prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. declarate neconstituţionale au o natură juridică dublă, de normă de drept penal substanţial (cursul termenului de prescripţie, prescripţia specială a răspunderii penale) şi de norma de drept penal procesual (actul de procedură îndeplinit în cauză, clasarea/încetarea procesului penal), în speţă, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

Or, actul procedural care întrerupe termenul de prescripţie generală a răspunderii penale, fiind prevăzut de o normă procesual penală (de ex. începerea urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, rechizitoriul, hotărârea judecătorească de primă instanţă, etc.) nu poate intra sub incidenţa principiului specific dreptului penal substanţial, constând în efectul retroactiv al legii penale mai favorabile, astfel că examinarea efectelor neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) din C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile.

Curtea Constituţională a arătat, în Decizia nr. 358/2022, că între 26 aprilie 2018 şi 30 mai 2022 "fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale". Întrucât întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual, pretinsa inexistenţă a vreunui caz de întrerupere între 2018 şi 2022 nu are vreo consecinţă asupra actelor întreruptive de prescripţie din perioada 2014 - 2018, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile.

Concluzia de mai sus este întru totul în acord cu cele constatate de Curtea Constituţională: "De asemenea, Curtea subliniază că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. la exigenţele constituţionale".

Jurisprudenţa instanţelor ulterioară Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a considerat că, pentru a avea efect întreruptiv de prescripţie, actele de procedură trebuie să fi fost îndeplinite în condiţiile descrise în acea decizie (acte de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului). Aceste efecte s-au reglat în perioada ulterioară Deciziei nr. 297/2018, când organele judiciare au verificat existenţa actelor cu aptitudine de a întrerupe prescripţia.

În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii A. şi C., la data de 14.07.2020, s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de suspecţii A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tentativă de a practica sau practicarea vânătorii fără a fi înscris în autorizaţia de vânătoare individuală sau colectivă eliberată în condiţiile legii de gestionar, pentru fondul cinegetic respectiv, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 42 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 407/2006, vânarea în afara perioadelor legale de vânătoare la specia respectivă, conform anexei nr. 1 din Legea nr. 407/2006, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 42 alin. (1) lit.

1) din Legea nr. 407/2006, transportul vânatului dobândit în condiţiile art. 42 s-au găsit împuşcat ori tranşat în teren, comercializarea, naturalizarea şi orice operaţiuni privind vânatul sau părţi ori produse uşor identificabile provenite de la acesta, dobândite fără respectarea condiţiilor legii, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 44 lit.

d) din Legea nr. 407/2006, toate cu aplicarea art. 38 din C. pen., respectiv B. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 342 alin. (1) din C. pen., vânătoarea practicată de persoane care nu posedă permis de vânătoare, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 42 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 407/2006, tentativa de a practica sau practicarea vânătorii fără a fi înscris în autorizaţia de vânătoare individuală sau colectivă eliberată în condiţiile legii de gestionar, pentru fondul cinegetic respectiv, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 42 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 407/2006, vânarea în afara perioadelor legale de vânătoare la specia respectivă, conform anexei nr. 1 din Legea nr. 407/2006, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 42 alin. (1) lit.

l) din Legea nr. 407/2006, transportul vânatului dobândit în condiţiile art. 42 s-au găsit împuşcat ori tranşat în teren, comercializarea, naturalizarea şi orice operaţiuni privind vânatul sau părţi ori produse uşor identificabile provenite de la acesta, dobândite fără respectarea condiţiilor legii, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 44 lit.

d) din Legea nr. 407/2006, vânătoarea practicată fără poliţă de asigurare pentru accidente şi răspundere civilă în legătură cu calitatea de vânător, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 44 lit.

h) din Legea nr. 407/2006, toate cu aplicarea art. 38 din C. pen.

Prin ordonanţa din data de 15.07.2020, s-a dispus confirmarea extinderii urmăririi penale faţă de suspecţii A. şi C., iar prin ordonanţa din data de 16.12.2021, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale cu privire la inculpaţii A. şi C., astfel că aceste acte au întrerupt cursul termenului de prescripţie şi, ţinând cont că faptele au fost săvârşite la data de 22.01.2017, termenul prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. e) din C. pen. nu a fost depăşit cu încă o dată, astfel că nu a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 06 decembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv 26 ianuarie 2023, Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practica.

Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a stabilit în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiţii prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; intervenirea amnistiei sau prescripţiei, a decesului suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în condiţiile legii; existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege; existenţa autorităţii de lucru judecat; intervenirea unui transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se greşit încetarea procesului penal.

În vederea stabilirii incidenţei acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanţei asupra existenţei/inexistenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situaţia concretă şi datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

În speţă, cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale, luat în considerare de instanţa de fond şi de cea de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor B. şi A. ca urmare a adoptării, de către Curtea Constituţională, a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.

Astfel, acuzaţiile aduse inculpaţilor B. şi A. au constat în aceea că, la data de 22 ianuarie 2017, împreună cu inculpaţii D. şi E. au participat la o activitate de braconaj, având asupra sa o armă, ocazie cu care au fost împuşcaţi doi căpriori în afara perioadei legale de vânătoare la specia de căprior, fără a poseda permis de vânătoare şi poliţă de asigurare, iar ulterior a transportat unul dintre exemplare, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de braconaj, faptă prev. şi ped. de art. 42 alin. (1) lit. a), c) şi l) din Legea nr. 407/2006, cu aplic. art. 77 alin. (1) lit. a) din C. pen., transportul vânatului dobândit în condiţiile art. 42, faptă prev. şi ped. de art. 44 lit. d) din Legea nr. 407/2006, vânătoarea practicată fără poliţă de asigurare, faptă prev. şi ped. de art. 44 lit. h) din Legea nr. 407/2006 şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, faptă prev. şi ped. de art. 342 alin. (1) din C. pen., toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Raportat la data săvârşirii faptei, respectiv 22 ianuarie 2017, precum şi la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 358/2022, ţinând cont de faptul că urmărirea penală în prezenta cauză a început la data de 06.02.2019, prima instanţă a apreciat că, cu privire la inculpaţii A. şi B. s-a împlinit termenul de prescripţie generală a răspunderii penale. Faptele reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B. au avut loc la data de 22.01.2017, astfel încât termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 22.01.2022. Judecătoria a reţinut că potrivit art. 485 C. proc. pen., instanţa de judecată poate pronunţa doar două soluţii, respectiv de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Judecătoria Caransebeş a constatat că legea penală în ansamblu mai favorabilă în speţă este cea în vigoare în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, întrucât art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare în acest interval de timp nu a reglementat nicio cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, făcând inoperantă prescripţia specială, prescripţia răspunderii penale fiind analizată prin raportare la termenele prevăzute de art. 154 din C. pen., astfel că motivele de apel ale procurorului sunt nefondate.

Prin urmare, având în vedere data comiterii faptelor deduse judecăţii, respectiv, 22 ianuarie 2017, termenul general de 5 ani al prescripţiei răspunderii penale s-a împlinit la data de 09 ianuarie 2022.

Examinând critica formulată, în limitele procesuale menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele invocate de parchet în susţinerea cererii sale de recurs în casaţie vizând faptul că, raportat la perioada în care au fost săvârşite faptele, termenul de prescripţie specială nu era împlinit la data 09 ianuarie 2022, aşa cum au reţinut instanţa de fond şi cea de apel, având în vedere că faptele reţinute în sarcina celor doi inculpaţi au fost săvârşite în data de 10 ianuarie 2017 şi au fost îndeplinite acte de procedură care au întrerupt cursul prescripţiei, nu pot fi reţinute, deoarece acestea sunt nefondate.

Prioritar, Înalta Curte reţine că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31). Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72).

De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74);

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitate nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului (paragrafele 60, 75).

În dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen.. Totodată, prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen., Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 publicată în M. Of. nr. 1141/28.11.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente, în raport, cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă. În faza judecării apelului, Curtea de Apel Timişoara a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale a inculpaţilor B. şi A., ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în modalitatea regăsită ulterior şi în hotărârea prealabilă menţionată.

În acest context, rezultă că, raportat la aspectele factuale definitiv reţinute prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile deduse judecăţii, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani şi a început să curgă la data de 22 ianuarie 2017, data săvârşirii infracţiunilor.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel (respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză, la data de 22 ianuarie 2022.

În consecinţă, în privinţa inculpaţilor B. şi A. este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., soluţia dispusă prin decizia recurată fiind legală sub aspectul criticat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 943/A din 13 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi B. şi A., în cuantum de câte 680 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 943/A din 13 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi B. şi A., în cuantum de câte 680 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 ianuarie 2023.

GGC - NN