Abuse of service charges: Cassation court affirms conviction, holding that challenge to objective typicity and subjective guilt exceeds the scope of review for "fact not provided by law"

Asupra recursului în casaţie de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 162 din data de 27.01.2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, în baza art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 C. pen. şi art. 5 C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prin care s-au obţinut foloase necuvenite pentru sine sau pentru altul, în formă continuată (acte materiale din 27.03.2013 şi 19.09.2013).

(...)

În baza art. 91 C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 (trei) ani, stabilit în condiţiile art. 92 C. pen. şi care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute la art. 93 alin. (1) lit. c) - e) să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Bucureşti.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune arătat sau organizat de acesta în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 4 sau la Direcţia Pieţe şi Gestionare Activităţi Comerciale Sector 4, pe o perioadă de 90 de zile, în condiţiile art. 57 din Legea nr. 253/2013.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

S-a făcut aplicarea art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen. în privinţa executării pedepsei complementare aplicate.

S-a luat act că persoana vătămată SC B. SRL (fostă SC C. SRL), reprezentată legal de numitul D., nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 397 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea înscrisurilor întocmite de inculpat, respectiv proces-verbal de redare înregistrări video din 27.03.2013 şi referat cu propunere de neîncepere a urmăririi penale din 19.09.2013 (plic aflat la fila x d.u.p).

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia penală nr. 391/A din 12 aprilie 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 162 din data de 27.01.2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. x/2019.

Împotriva Deciziei penale nr. 391/A din 12 aprilie 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia, a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei penale atacate din perspectiva greşitei condamnări pentru infracţiunea de abuz în serviciu prin care s-au obţinut foloase necuvenite pentru sine sau pentru altul, în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 5 C. pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală.

În acest sens, s-a arătat de către recurentul inculpat A., că relevantă pentru judecarea prezentei cauze este împrejurarea că vinovăţia sa a fost stabilită în raport de Decizia penală nr. 883/12.06.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2016, prin care inculpata E. a fost condamnată definitiv la pedeapsa de 2 ani închisoare, pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiţionat, subliniindu-se că, în respectiva cauză, acesta nu a avut nicio calitate, nefiind legal să se stabilească vinovăţia sa în funcţie de apărările, eficiente sau nu, de care inculpata din acel dosar a beneficiat. În plus, prin sentinţa penală pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, inculpata E. a fost achitată pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, constatându-se nevinovăţia acesteia.

A arătat recurentul că, verificând în drept situaţia de fapt cu privire la infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 şi art. 35 C. pen., se poate observa că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni, nefiind întrunită cerinţa esenţială ataşată elementului material al laturii obiective.

De asemenea, recurentul inculpat a susţinut că faptele ce i-au fost imputate nu au produs urmarea imediată prevăzută de textul de lege ce reglementează abuzul în serviciu - art. 297 alin. (1) C. pen., respectiv folosul necuvenit, astfel cum se prevede în art. 132 din Legea nr. 78/2000, precizând că, în prezenta cauză, urmarea imediată a faptelor imputate se susţine că a constat în tergiversarea procesului în care numita E. a fost anchetată.

În acest sens, recurentul a arătat că urmarea imediată este în strânsă legătură cu exercitarea, conform legii, a atribuţiilor de serviciu de către acesta şi putea fi, în speţa de faţă, vătămarea intereselor Poliţiei Române, prin nerespectarea dispoziţiilor invocate de acuzare - art. 1, art. 26 alin. (1) pct. 1, 2, art. 41 din Legea nr. 218/2002, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, însă urmarea imediată precizată în rechizitoriu şi în sentinţa instanţei de fond, în cazul presupusei săvârşiri a infracţiunii imputate, este vătămarea intereselor statului privind înfăptuirea justiţiei penale în Dosarul nr. x/2013, care reprezintă, de fapt, un element constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de favorizare a făptuitorului (infracţiune inexistentă în anul 2013), astfel încât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu.

S-a mai susţinut că, din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

În raport de aceste considerente, cu referire la activitatea pretins defectuoasă a inculpatului de interpretare a probatoriului şi perioada scurtă de timp în care a instrumentat dosarul penal nr. x/2013 (martie - septembrie 2013), ulterior dosarul fiind în nelucrare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, din considerente independente de voinţa sa, încă 3 ani, acesta a apreciat că nu a cauzat o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, astfel încât se putea dispune, eventual, o sancţiune disciplinară împotriva sa, astfel cum s-a şi propus, în baza art. 303 alin. (3) C. proc. pen., prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti din data de 08.11.2016, prin sesizarea comandantului secţiei 15 Politie.

În consecinţă, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Prin încheierea din 20 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 391/A din 12 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în Dosarul nr. x/2019.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanţiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, aşadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel. (...) Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.)" (Decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Prin urmare, pe calea recursului în casaţie nu se poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

Pornind de la aspectele teoretice expuse, în limitele criticilor formulate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că motivele invocate de recurentul inculpat F. vizează, în esenţă, temeinicia deciziei penale recurate şi nu chestiuni de legalitate.

Se reţine, astfel, că motivele recurentului inculpat nu se circumscriu unor aspecte de nelegalitate din perspectiva neprevederii faptei în legea penală, ci, practic, se solicită o rejudecare a cauzei în parametrii unei căi ordinare de atac. Mai exact, susţinerile sale, cu referire la activitatea pretins defectuoasă a sa de interpretare a probatoriului şi perioada scurtă de timp în care a instrumentat dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti (martie - septembrie 2013), se circumscriu, în realitate, unei solicitări de rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa dispunerii unei soluţii favorabile inculpatului.

Deşi recursul în casaţie este întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în ansamblul lor, motivele tind la reanalizarea împrejurărilor de fapt, în opinia recurentului inculpat, soluţia de condamnare fiind urmarea reţinerii incorecte a existenţei urmării imediate a faptei şi a vinovăţiei sale; în concret, nemulţumirea inculpatului este legată de interpretarea materialului probator, urmărind, practic, reanalizarea situaţiei de fapt şi înlăturarea raţionamentului care a condus la soluţia de condamnare.

Însă, reevaluarea situaţiei de fapt reţinută în cauză, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel şi concordanţa cu probele administrate, precum şi interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Totodată, Înalta Curte învederează că aprecierea asupra laturii subiective este, de asemenea, atributul exclusiv al instanţelor de fond şi nu poate fi cenzurată în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie, presupunând în mod necesar reevaluarea probatoriului.

Concluzionând, în raport de considerentele anterioare, sub aspectul situaţiei de fapt, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că, inculpatul A., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, exercitându-şi atribuţiile de serviciu cu rea-credinţă, în scopul deturnării anchetei pe o pistă falsă şi exonerării de răspundere penală a inculpatei E., a întocmit cu încălcarea prevederilor legale procesul-verbal de redare a înregistrării video şi referatul prin care a argumentat şi a constatat în mod mincinos nevinovăţia inculpatei E., cercetată (în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti) pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare (sustragerea sumei de 19.800 de RON din seiful SC C. SRL unde era angajată în funcţia de supraveghetor sală jocuri), infracţiune pentru care ulterior a fost condamnată definitiv prin Decizia penală nr. 883/A/12.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

Cu privire la elementul material, instanţa de apel a reţinut că fapta inculpatului corespunde tiparului abstract al infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât inculpatul a îndeplinit în mod defectuos două acte, respectiv procesul-verbal de redare înregistrări şi referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale. Acesta se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, întrucât actele au fost întocmite în timp ce inculpatul o ancheta pe E. în cauza penală ce o privea. Modul defectuos prin care inculpatul a înţeles să-şi ducă la îndeplinire obligaţiile de serviciu trebuie înţeles în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 prin care această sintagmă a fost interpretată ca însemnând o încălcare a legislaţiei primare. Analizând obligaţiile de serviciu ale poliţiei judiciare aflate în legi şi ordonanţe ale Guvernului, instanţa de apel a reţinut că inculpatul a încălcat următoarele norme: art. 1, art. 2 alin. (2), art. 3, art. 4, art. 62, art. 63 alin. (1), art. 65 alin. (1), art. 91 alin. (1), art. 200, art. 202 alin. (1) şi (4) din vechiul C. proc. pen. (dispoziţii care se regăsesc în art. 3 alin. (4), art. 5 alin. (1) şi (2), art. 8, art. 100, art. 199 alin. (1) lit. f), art. 285 alin. (1), art. 306 C. proc. pen.); art. 3, art. 4, art. 41 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului; art. 1, art. 26 alin. (1) pct. 1, 2, art. 41 din Legea 218/2002 republicată privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

Faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză şi pe baza probatoriului administrat, instanţa de apel a stabilit că, în drept, fapta inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată (cu două acte materiale), prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 şi art. 5 C. pen.

În aceste coordonate, având în vedere baza factuală reţinută în cauză de instanţa de apel, Înalta Curte constată că fapta inculpatului A. se circumscrie elementelor de tipicitate a infracţiunii prevăzute de de art. 297 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 şi art. 5 C. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 391/A din 12 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în Dosarul nr. x/2019.

Respingând recursul în casaţie, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 391/A din 12 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 noiembrie 2022.

GGC - ED