Retention of asset seizure in tax evasion proceedings: proportionality review under Art. 1 Protocol 1 ECHR and mandatory nature of precautionary measures

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea penală nr. 311 din data de 18 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, în Dosarul nr. x/2013 s-a dispus, printre altele, menţinerea măsurilor asigurătorii instituite prin Sentinţa penală nr. 319/2021, pronunţată de Tribunalul Cluj, faţă de inculpaţii A. şi B..

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Cluj a reţinut că luarea măsurii asiguratorii este prevăzută de lege, respectiv art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 33 din Legea nr. 656/2002 şi art. 249 şi următoarele din C. proc. pen., care reglementează cadrul general al măsurilor asiguratorii. Curtea a constatat că prin sentinţa apelată a fost admisă acţiunea civilă şi au fost obligaţi inculpaţii, în funcţie de participaţia penală stabilită, în forma solidarităţii pasive, la plata unor sume de bani, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi.

În ceea ce priveşte motivul de critică formulat privind nerezonabilitatea termenului scurs de la data luării măsurilor asigurătorii, Curtea a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu impune decât existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi obiectivul urmărit (Phillips împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino), astfel că trecerea unei perioade relativ mari de timp nu este de natură să pună în discuţie principiul rezonabilităţii, în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor, complexitatea cauzei şi durata procedurilor în faţa instanţei.

Admiţând acţiunea civilă şi confirmând întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, s-a apreciat că soluţia primei instanţe de menţinere şi de luare a măsurilor asiguratorii este făcută în vederea realizării scopului urmărit, respectiv asigurarea recuperării eventualului prejudiciu, la rămânerea definitivă a hotărârii şi are caracter necesar, din perspectiva atingerii scopului prevăzut de lege. Curtea a reţinut că simpla trecere a timpului nu justifică nici menţinerea, nici ridicarea vreunei măsuri restrictive de drepturi sau libertăţi, iar în cazul de faţă, trecerea a aproape 10 ani de la data săvârşirii presupuselor fapte nu este în măsură să justifice ridicarea măsurilor asiguratorii instituite în cursul urmăririi penale, având în vedere presupusul prejudiciu şi presupusa modalitate de săvârşire a faptelor.

Soluţia primei instanţe de luare a măsurii asiguratorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor C., D., E., F., A. şi B. este întemeiată din perspectiva caracterului necesar al măsurilor asigurătorii în vederea atingerii scopului prevăzut de lege. În acord cu jurisprudenţa CEDO, a constatat că au fost respectate şi exigenţele de proporţionalitate a măsurilor asigurătorii în raport cu scopul urmărit, în conformitate cu garanţiile procedurale prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 din Convenţie (cauza Silickiene contra Lituaniei). În opinia primei instanţe, instituirea şi menţinerea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general şi protecţia dreptului persoanelor acuzate de a se folosi de bunurile lor, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă (Decizia RIL nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Curtea a reţinut că toate aceste exigenţe au fost respectate, iar măsura este verificată în termenul legal de 1 an.

Împotriva acestei încheieri, inculpaţii A. şi B. au formulat contestaţie.

În esenţă, inculpata A. a arătat că pretenţiile materiale solicitate de către ANAF în acest dosar în ceea ce priveşte S.C. G. S.R.L. în urma inspecţiei fiscale sunt total eronate, incorecte, stabilite prin Decizia de impunere nr. x/30.09.2013 şi prin Raportul de inspecţie fiscală x/30.09.2013.

A precizat că aceste pretenţii materiale ar fi fost întocmite în urma Adresei nr. x/15.10.2012 primită de la ANAF - Grupul de lucru antifraudă fiscală, conform Procesului-verbal nr. x/16.10.2012 care specifică faptul că marfa achiziţionată de la compania maghiară H. a fost vândută în România la I. S.R.L. şi în urma Adresei nr. x/28.09.2012 primită de la Garda Financiara, secţia Cluj care a stabilit în cuprinsul Procesului-verbal nr. x/27.09.2012 Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/28.09.2012 în valoare totală de 4.355.997 RON care trebuia încasată de la firmele: S.C. I. S.R.L. Baia Mare 272.718 RON, S.C. J. S.R.L. Reşiţa 100.000 RON, K. 3.521.539 RON şi L. 461.740 RON.

În opinia inculpatei, ANAF denaturează realitatea şi nu cuprinde în raportul de inspecţie fiscală şi în decizia de impunere faptul că există o decizie de instituire a măsurilor asiguratorii stabilită de Garda Financiara Cluj care arată că G. în urma controlului efectuat avea de încasat de la cele patru societăţi această sumă de bani. Mai menţionează că societăţile I. şi M. nu se regăsesc nici în situaţia clienţi prezentată de N. la ANAF, nici la clienţii la care G. a revândut marfa achiziţionată din import. Astfel, a apreciat că sumele pretinse de ANAF atât faţă de G., cât şi faţă de inculpată sunt neîntemeiat calculate în expertiza efectuată în cauză doar pe baza probelor aduse de către ANAF şi nu pe baza documentelor existente la societatea G..

Inculpata a arătat că nu este de acord cu învinuirea ce i se aduce de către Tribunalul Cluj în acest dosar penal privind faptul că a cunoscut activitatea concretă a firmei G. şi a săvârşit cu intenţie acţiuni repetate de coautorat la evaziune fiscală şi nici cu sumele ce i se impune să le plătească, având în vedere că din declaraţiile inculpatei N. rezultă că aceasta a administrat firma şi ea se face vinovată de situaţia creată, fiind cea care a semnat mai multe documente în numele său, iar neînregistrarea acestora în contabilitate îi este imputabilă, la acea vreme inculpata neştiind să înregistreze actele contabile ale societăţii pentru a o putea verifica pe inculpata N. dacă proceda corect.

Inculpatul B. nu a formulat motive scrise de contestaţie, iar susţinerile orale ale acestuia, personal şi prin apărătorul desemnat din oficiu, sunt consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Verificând dacă contestaţiile sunt declarate în termen de 48 de ore de la comunicare, Înalta Curte constată că inculpatul B. a declarat contestaţie la data de 31.10.2022, la momentul comunicării încheierii nr. 311 din data de 18.10.2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori. În ceea ce o priveşte pe inculpata A., se constată că acesteia i-a fost comunicată încheierea nr. 311 din data de 18.10.2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, la domiciliu în data de 20.10.2022, semnând pentru primirea acesteia o rudă, conform dovezii de comunicare aflată la dosar fond şi la domiciliul procedural ales, respectiv la Cabinet de Avocat O., la data de 10.11.2022, semnând pentru primirea acesteia apărătorul ales, conform dovezii de comunicare aflată la dosar fond, iar contestaţia împotriva acestei încheieri a fost declarată de către inculpata A. la data de 24.10.2022, conform înscrisului aflat la dosar.

Prin urmare, Înalta Curte constată că inculpaţii au declarat în termen de 48 de ore de la comunicare contestaţiile împotriva încheierii nr. 311 din data de 18.10.2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Examinând contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi B. Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2502 din C. proc. pen. introdus prin Legea nr. 6/2021 în tot cursul procesului penal instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse.

Prin această modificare legislativă s-a instituit obligaţia procedurală pozitivă de verificare periodică a legalităţii şi temeiniciei măsurii asiguratorii, inclusiv în ipotezele în care legea prevede caracterul obligatoriu al luării măsurii procesuale.

Având în vedere că legea nu instituie o durată maximă a măsurii asiguratorii, raţiunea acestei modificări, evidenţiază, pe de o parte, faptul că măsurile asigurătorii au la bază ideea de risc, care se poate modifica odată cu trecerea timpului în cursul procesului penal, iar, pe de altă parte, impune organelor judiciare prin instituirea acestei obligaţii procedurale compensatoare să efectueze periodic o analiză concretă a testului de proporţionalitate consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în scopul asigurării unei protecţii mai eficiente a dreptului de proprietate (CEDO, cauza Forminster Entreprises Limited c. Republici Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76 78, CEDO, cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103).

Analizând în concret măsurile asigurătorii instituite în cauză Înalta Curte apreciază că subzistă temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea acestor măsuri procesuale pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Înalta Curte precizează că această concluzie nu este de natură să înfrângă prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpaţii, având în vedere şi regimul măsurilor asigurătorii care se menţin, chiar şi în caz de achitare, în condiţiile art. 397 alin. (5) din C. proc. pen.

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 319/2021 a Tribunalului Cluj, inculpatul B. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 26 din C. pen. din 1968 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968, iar inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968.

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin ANAF şi obligaţi inculpaţii şi părţile responsabile civilmente la plata despăgubirilor civile către această parte civilă după cum urmează:

- inculpata N. în solidar cu inculpaţii A. şi C. şi cu partea responsabilă civilmente S.C. G. S.R.L. la plata sumei de 936.314 RON (reprezentând TVA) cu dobânzi şi penalităţi de la data epuizării activităţii infracţionale (22.09.2012) până la data plăţii;

- inculpata N. în solidar cu inculpaţii A. şi E. şi cu partea responsabilă civilmente S.C. G. S.R.L. la plata sumei de 915.908 RON (reprezentând TVA) cu dobânzi şi penalităţi de la data epuizării activităţii infracţionale (22.09.2012) până la data plăţii;

- inculpata N. în solidar cu inculpaţii A. şi B. şi cu partea responsabilă civilmente S.C. G. S.R.L. la plata sumei de 380.328 RON (reprezentând TVA) cu dobânzi şi penalităţi de la data epuizării activităţii infracţionale (22.09.2012) până la data plăţii;

- inculpata N. în solidar cu inculpaţii P., F. şi B. şi cu partea responsabilă civilmente S.C. Q. S.R.L. la plata sumei de 292.944 RON (reprezentând TVA) cu dobânzi şi penalităţi de la data epuizării activităţii infracţionale (28.02.2013) până la data plăţii.

Totodată, s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpaţilor A. şi B. pentru repararea pagubei produse prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală (autorat sau complicitate în mod corespunzător), până la concurenţa prejudiciilor la repararea cărora a fost obligat fiecare din inculpat.

În ceea ce priveşte cererea de ridicare a măsurilor asiguratorii, în opinia Înaltei Curţi aceasta nu se justifică în momentul de faţă, fiind o garanţie pentru o posibilă plată a prejudiciului în contul ANAF, cu atât mai mult cu cât în cazul infracţiunii de evaziune fiscală pentru care au fost condamnaţi inculpaţii în primă instanţă, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie şi o garanţie a plăţii cheltuielilor judiciare către stat.

Instituirea unei măsuri asigurătorii asupra bunurilor inculpaţilor prin sentinţa penală pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Cluj urmăreşte asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sub aspectul evitării ascunderii, distrugerii înstrăinării sau sustragerii bunurilor prevăzute de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte aminteşte că măsurile asigurătorii sunt necesare pentru a garanta repararea eventualelor pagube produse prin infracţiune şi sunt luate asupra bunurilor inculpatului, până la concurenţa valorii probabile a presupuselor pagube. Având în vedere că presupusele prejudicii nu au fost recuperate şi nu s-a depăşit un termen rezonabil de desfăşurare a procedurilor judiciare, Înalta Curte, apreciază că, în cauză, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 din CEDO.

Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională a României în Decizia nr. 146/2018 "măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Totodată, pentru a avea eficienţă - în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale - măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii." Aşadar, luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii nu constituie o restrângere excesivă a dreptului de proprietate, având în vedere că aceasta este justificată de interesul bunei înfăptuiri a justiţiei.

Efectuând şi o analiză a testului de proporţionalitate al măsurilor asigurătorii prin raportare la Decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii, unde instanţa supremă a reţinut că:

"instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. S-a considerat că proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Mai mult, condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)", se constată că, în speţă, este satisfăcută cerinţa proporţionalităţii acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor şi cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri în contextul în care, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii contestatori luarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor ce le aparţin s-a dispus la data de 21.10.2021, prin Sentinţa penală nr. 319 a Tribunalului Cluj, astfel că nu se poate vorbi despre o restrângere excesivă a dreptului de proprietate al acestora.

Argumentele invocate de către inculpata A. prin motivele scrise ale contestaţiei, referitoare la faptul că pretenţiile materiale solicitate de către ANAF în ceea ce priveşte S.C. G. S.R.L. în urma inspecţiei fiscale sunt eronate pentru că nu este cuprins în raportul de inspecţie fiscală şi în decizia de impunere faptul că există o decizie de instituire a măsurilor asiguratorii stabilită de Garda Financiară Cluj care arată că G. în urma controlului efectuat avea de încasat de la patru societăţi suma de 4.355.997 RON, precum şi că la data săvârşirii faptelor nu avea cunoştinţă despre modul de înregistrare a actelor contabile ale societăţii, astfel că nu o putea verifica pe inculpata N., nu pot fi primite în această procedură prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen. Aceste aspecte invocate de către inculpată constituie apărări pe fondul cauzei, ce puteau fi materializate de judecători cu ocazia analizării şi coroborării tuturor probelor.

Mai mult, se observă că în cauză hotărârea a rămas definitivă la data de 28 octombrie 2022 şi au fost menţinute dispoziţiile privind obligarea inculpaţilor la plata despăgubirilor civile, astfel că măsurile asiguratorii luate prin hotărârea primei instanţe sunt necesare acoperii acestor prejudicii stabilite cu titlu definitiv. Prin urmare, aspectele invocate de către inculpată în susţinerea contestaţiei nu vizează chestiuni de legalitate ori de temeinicie a măsurilor asigurătorii.

În concluzie, Înalta Curte reţine că au fost respectate standardele ce impun şi justifică luarea şi menţinerea măsurilor asiguratorii, criticile aduse de inculpaţi fiind nefondate.

Faţă de considerentele expuse anterior, va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Încheierii nr. 311 din data de 18 octombrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2013.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii nr. 311 din data de 18 octombrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2013.

Obligă contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 ianuarie 2023.

GGC - NN