Bribery Conviction Upheld on Cassation Review; Six-Year Term and €6.3 Million Forfeiture Confirmed

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală penală nr. 1407/F din 27 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen., a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea în formă continuată a infracţiunii de luare de mită, cu executare în regim de detenţie.

În baza art. 67 C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., respectiv exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi a dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o perioadă de 4 ani, care s-a dispus să se execute după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., i-au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., respectiv exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi a dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune dispusă faţă de inculpat prin ordonanţa din 04.04.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie.

În baza art. 289 alin. (3) C. pen. cu referire la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., a fost confiscată de la inculpatul A. suma de 6.300.000 euro, echivalent în RON la cursul oficial al BNR, din ziua executării.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a fost instituită măsura sechestrului asigurator în limita sumei de 140.000 euro folosită la achiziţionarea apartamentului nr. x situat pe strada x.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a fost menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa din data de 18.12.2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, cu privire la următoarele bunuri şi sume de bani:

- suma de 2.183.820 euro existentă, la data de 1 februarie 2018, în conturile din Elveţia ale societăţii B.., plus dobânzile ulterioare;

- suma de 1.503.000 euro, primită de C. SRL şi investită în terenul şi construcţia din Bucureşti strada x, proprietatea C. SRL;

- suma de 137.500 de euro, primită de D. şi investită în apartamentul situat în Bucureşti, strada x, proprietatea lui D.;

- autoturismul marca x cu seria de şasiu x, achiziţionat cu suma de 86.800 RON, pe numele lui D.;

- suma de 37.464 RON primită de E. şi investită în apartamentul nr. x din Bucureşti, strada x, proprietatea acesteia;

- suma de 68.680 RON primită de F. şi investită în apartamentul nr. x din Bucureşti, strada x, proprietatea acesteia, sumele de bani sus-menţionate urmând să facă obiectul confiscării speciale, în temeiul art. 289 alin. (3) rap. la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor inculpatului, prezente şi viitoare în limita sumei de 2.294.187 euro (având în vedere că suma totală primită cu titlu de mită a fost de 6.300.000 de euro, iar în limita sumei de 4.005.813 euro au fost identificate sumele de bani şi bunurile imobile ce fac obiectul măsurilor asiguratorii mai sus menţionate).

În baza art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 7 000 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul A., precum şi persoanele interesate D. (n. 1951), D. (n. 1976), F. şi E.

Prin Decizia penală nr. 1049/A din 25 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de apelantul-intimat-inculpat A. împotriva Sentinţei penale nr. 1407/F/27.11.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală şi, rejudecând pe fond:

S-a constatat că, prin încheierea de şedinţă din data de 12.05.2021, Curtea, din oficiu, a dispus, în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei penale reţinute în sarcina apelantului-intimat-inculpat A. din infracţiunea de luare de mită, în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (4 acte materiale) în infracţiunea de luare de mită, în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale).

În temeiul art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită în formă continuată (4 acte materiale).

În temeiul art. 217 alin. (6) C. proc. pen., au fost constatate încetate efectele declaraţiei proprietarului G., care poartă încheierea de autentificare nr. x/12. IV.2017 a Biroului Individual Notarial H., prin care a constituit garanţia reală imobiliară pentru cauţiunea în sumă de 4.500.000 RON, stabilită la luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauţiune faţă de inculpat, prin ordonanţa din data de 4.04.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, în Dosarul nr. x/2015.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-intimaţi-persoane interesate D. (n. 1951), D. (n. 1976), decedat la data de 22. IX.2021, F. şi E. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile de procedură pentru judecarea apelului formulat de apelantul-intimat-inculpat au rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. pen., a fost obligat fiecare dintre apelanţii-intimaţi-persoane interesate D. (n. 1951), F. şi E. la plata sumei de câte 500 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., la data de 09 august 2022, întemeiată pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 (în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente), art. 438 alin. (1) pct. 7 (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), art. 438 alin. (1) pct. 8 (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal) şi art. 438 alin. (1) pct. 12 (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege) din C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme la data de 24.02.2023 şi a fost stabilit termen pentru verificarea admisibilităţii în principiu la data de 29.03.2023.

Prin încheierea din 29 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte, secţia penală a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1049/A din 25 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, doar în ceea ce priveşte cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, art. 438 alin. (1) pct. 7 şi art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

S-a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie la completul C3, în compunere de 3 judecători şi a fost fixat termen de judecată la data de 12 aprilie 2023, cu citarea recurentului inculpat, a intimaţilor persoane interesate I., D. (senior), F., E. şi s-a dispus asigurarea apărării obligatorii a recurentului inculpat A.

A fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei recurate formulată de recurentul inculpat A.

Astfel, prin încheierea mai sus menţionată s-a arătat că cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. este admisibilă în principiu exclusiv pentru cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, art. 438 alin. (1) pct. 7 şi art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., excepţie făcând cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru considerentele expuse în cuprinsul hotărârii.

Punctual, în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., s-a constatat că motivele prezentate de recurent vizând calitatea avută în perioada de referinţă şi normele de competenţă după calitatea persoanei a instanţelor de judecată, prezintă aparenţa de corespondenţă cu cazul de casare invocat, arătându-se că se justifică analiza pe fond a acestor chestiuni în etapa procesuală a judecării căii extraordinare de atac.

Recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. s-a apreciat ca admisibil pentru cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., în raport de soluţia de condamnare pentru infracţiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) C. pen., sub aspectul chestiunilor de drept invocate de recurent în legătură cu neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă, referitoare la elementul material şi condiţiile ataşate elementului material al infracţiunii de luare de mită.

De asemenea, s-a considerat admisibilă cererea de recurs în casaţie pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., aspectele în legătură cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi aplicarea unei pedepse în limite nelegale, astfel cum au fost susţinute de recurentul inculpat A., prezentând aparenţa de sustenabilitate a cazului de casare invocat.

În legătură cu cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în baza căruia recurentul a solicitat să se constate că nu a fost întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale, iar termenul general al prescripţiei răspunderii penale se împlinise la data pronunţării deciziei instanţei de apel şi se impunea soluţia încetării procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.), Înalta Curte a notat că acest caz de recurs în casaţie priveşte situaţiile în care prin hotărârea instanţei de apel s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal, prin raportare la oricare dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. (lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii).

Examinând în aceste coordonate de principiu respectarea dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că, deşi recurentul inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., motivele de recurs nu prezintă aparenţa de sustenabilitate a acestuia, după cum nu se încadrează niciunui alt caz de casare dintre cele limitativ şi expres prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Înalta Curte a reţinut că, în concret, criticile indicate în cererea de recurs în casaţie prezintă o ipoteză care nu se circumscrie nici măcar formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., din moment ce nu există situaţia premisă prevăzută de legiuitor, vizând existenţa unei dispoziţii de încetare a procesului penal, prin decizia atacată fiind pronunţată o soluţie de condamnare.

De altfel, în ceea ce priveşte "cazul de recurs în casaţie motivat prin prisma faptului că în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal", recurentul a învederat că cerere de recurs în casaţie este însoţită de o excepţie de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., iar în etapa admisibilităţii în principiu, în conformitate cu dispoziţiile regulamentare, instanţa a constituit dosarul asociat nr. x/2018, în care a fost pronunţată încheierea din data de 29.03.2023 prin care a fost admisă cererea formulată de recurentul inculpat A. şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Referitor la cererea de suspendare a executării deciziei recurate, Înalta Curte a precizat că, potrivit art. 441 alin. (1) C. proc. pen., instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod.

În considerarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte a constatat că suspendarea executării hotărârii nu reprezintă o dispoziţie imperativă ce trebuie aplicată în cauză, ci rămâne la libera apreciere a instanţei oportunitatea admiterii unei astfel de solicitări. Prin urmare, având în vedere stadiul procesual al cauzei şi motivele de recurs în casaţie invocate de inculpatul A., analizate prin prisma cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., instanţa a considerat că nu se justifică suspendarea executării hotărârii.

Pe fond, în susţinerea cererii de recurs în casaţie, în esenţă, recurentul inculpat A., prin apărător ales, a arătat în scris şi prin concluziile orale formulate cu ocazia dezbaterii recursului în casaţie, următoarele:

1). cu privire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. (în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente), a precizat că a fost trimis în judecată, pentru comiterea, în calitate de preşedinte al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS), a infracţiunii de luare de mită, în formă continuată, în perioada 10.12.2009 - 08.05.2012.

A învederat că dosarul a fost trimis spre soluţionare, în primă instanţă, Tribunalului Bucureşti.

În argumentarea acestui caz de casare, au fost evocate dispoziţiile art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în conformitate cu care "Preşedintelui CNAS îi sunt aplicabile prevederile legii responsabilităţii ministeriale", precum şi legea responsabilităţii ministeriale reprezentată de Legea nr. 115/1999 care prevede la art. 19, că:

"urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor se efectuează, după caz, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către Direcţia Naţională Anticorupţie, iar judecarea acestora, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit legii."

În aceste condiţii, având în vedere faptul că, art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 reprezintă o normă de trimitere la un alt act normativ, respectiv la Legea nr. 115/1999, recurentul a susţinut că acesta se interpretează în sensul de a produce efecte juridice, devenind, astfel, aplicabilă preşedintelui CNAS procedura de judecată a membrilor Guvernului, deşi nu este şi nu a fost vreodată membru al Guvernului.

Din acest punct de vedere, arătând că preşedintelui CNAS îi sunt incidente prevederile Legii responsabilităţii ministeriale, recurentul a opinat că aceste prevederi trebuiau aplicate în cauză, din moment ce norma de trimitere face referire la întreg actul normativ, iar nu la parte din acesta, astfel că produce consecinţe inclusiv din perspectiva instanţei competente să soluţioneze cauza (preluată în mod corect de la cazul membrilor Guvernului), respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sub acest aspect, a specificat că prima instanţă a analizat aplicabilitatea prevederilor art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, considerând că nu sunt incidente în cauză prevederile Legii nr. 115/1999, iar instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale, motivat de faptul că inculpatul nu a fost membru al Guvernului şi, pe cale de consecinţă, competenţa de judecare aparţinea Tribunalului Bucureşti, iar nu Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul a susţinut că, o astfel de interpretare goleşte de conţinut norma juridică de trimitere prevăzută de art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, aspect ce a dus la pronunţarea unei hotărâri în primă instanţă de către o instanţă necompetentă după calitatea persoanei, inferioară în grad celei legale, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în mod subsecvent, soluţionarea apelului de către curtea de apel, de asemenea, instanţă necompetentă.

Arătând că, în mod evident, preşedintele CNAS nu face parte din categoria membrilor Guvernului care sunt expres prevăzuţi la art. 3 alin. (1) - (2) din Legea nr. 90/2001, recurentul a subliniat că ceea ce susţine este că, pe lângă membrii Guvernului, Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială îi este aplicabilă, în calitate de preşedintele CNAS, aşa cum Legea nr. 95/2006 face vorbire în mod expres, inclusiv din perspectiva procedurii de urmărire şi judecată.

A apreciat că, în mod eronat, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au reţinut că Legea nr. 115/1999 ar fi aplicabilă doar membrilor Guvernului, din care preşedintele CNAS nu face parte, întrucât, pe de o parte, norma legală trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, iar pe de altă parte, potrivit art. 50 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative "în cazul în care o normă este complementară altei norme, pentru evitarea repetării în text a acelei norme se va face trimitere la articolul, respectiv la actul normativ care o conţine. Nu poate fi făcută, de regulă, o trimitere la o altă normă de trimitere" şi " trimiterea la normele unui alt act normativ se poate face la întregul său conţinut ori numai la o subdiviziune, precizată ca atare".

Un alt argument, în sensul că Legea privind responsabilitatea ministerială, respectiv Legea nr. 115/1999 se aplică şi altor categorii de funcţionari, iar nu doar membrilor Guvernului, a fost indicat ca fiind art. 3 alin. (2) din actul normativ, care prevede că "Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice sunt obligate să prezinte Camerei Deputaţilor şi Senatului, precum şi comisiilor parlamentare informaţiile şi documentele cerute în temeiul art. 111 alin. (1) din Constituţia României, republicată, în termen de maximum 20 de zile de la primirea solicitării."

Astfel, a susţinut că însăşi Legea nr. 115/1999 naşte obligaţii în sarcina tuturor organelor administraţiei publice, aspect din care rezultă că nu este aplicabilă exclusiv membrilor Guvernului. Concluzionând, recurentul A. a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (5) C. proc. pen. (sintagma şi alte cauze anume prevăzute de lege) prin raportare la art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu trimitere la Legea nr. 115/1999, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revenea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A conchis că a fost încălcată competenţa după calitatea persoanei, cauza fiind soluţionată, în fond, de o instanţă inferioară în grad, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2). cu privire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), recurentul A. a redat pe larg, în cuprinsul cererii de recurs în casaţie, considerente din cuprinsul deciziei instanţei de apel, învederând că instanţa de apel a reţinut faptul că, în permanenţă, inculpatul ar fi solicitat sumele de bani pentru "sprijin politic", iar nu pentru îndeplinirea/neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu (respectiv pentru încheierea contractelor). În acest context în care martorii aveau reprezentarea că sumele de bani remise erau cu titlu de sprijin politic, recurentul a susţinut că, pretinderea şi primirea sumelor de bani nu sunt circumstanţiate atribuţiilor de serviciu pe care le avea.

Întrucât pretinderea şi primirea sumelor de bani s-a făcut cu alt scop, iar nu în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de preşedinte al CNAS, recurentul a considerat că lipseşte tipicitatea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen.

Recurentul a mai precizat că acest aspect rezultă inclusiv din expunerea instanţei de apel care arată, în legătură cu contractul nr. x/30.1.2012, că, în perioada lunilor februarie - august ale anului 2011, inculpatul a pretins, de la aceiaşi martori, un comision de 10% din valoarea contractului, fără să fie identificate remiteri.

Drept urmare, s-a evidenţiat că inculpatul şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu fără a primi vreo sumă de bani, aspect care dovedeşte că pretinderea şi primirea sumelor de bani nu s-a făcut în legătură cu atribuţiile sale de serviciu.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie s-a mai arătat că, în ipoteza în care, ar fi indus în eroare persoanele care au remis sumele de bani, prezentându-le o situaţie de fapt mincinoasă, ca fiind adevărată, constând în faptul că sumele de bani erau solicitate pentru "sprijin politic", dar în fapt erau reţinute de inculpat, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel s-ar circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, iar nicidecum a celei de luare de mită. În plus, cu prilejul dezbaterilor orale pe fondul recursului în casaţie, apărătorul ales al recurentului inculpat a susţinut că ar putea fi pusă în discuţie infracţiunea de trafic de influenţă.

Pe cale de consecinţă, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie şi achitarea sa, având în vedere că nu a solicitat niciodată sume de bani în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, pretinderea exhibată de inculpat pentru alte motive decât îndeplinirea atribuţiilor de serviciu şi primirea unor sume de bani din partea celor doi martori, nefiind circumscrisă elementelor constitutive ale infracţiunii reglementate de art. 289 alin. (1) C. pen.

3). cu privire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), recurentul a susţinut, în esenţă, că limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de luare de mită pentru care a fost trimis în judecată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi (5) C. pen., se situează între 3 ani şi 10 ani închisoare, şi că, distinct de denunţul formulat de inculpat şi analizat de curtea de apel, care a refuzat aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, a mai informat instanţa de apel asupra faptului că are calitatea de martor denunţător într-o altă cauză instrumentată de DIICOT - Serviciul Teritorial Constanţa, ataşând adresa nr. x/2022 emisă de această unitate de parchet.

În aceste condiţii, văzând dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, recurentul a susţinut că limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea imputată, reduse la jumătate sunt de la 1 an şi 6 luni la 5 ani închisoare, context în care pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată de instanţa de apel, este în afara limitelor legale.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului în casaţie şi aplicarea unei pedepse în limitele legale, ca urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Cu prilejul dezbaterilor pe fondul recursului în casaţie, inculpatul a mai susţinut, în argumentarea acestui caz de casare, nerespectarea principiului non reformatio in pejus pornind de la împrejurarea că, în apelul exclusiv al inculpatului şi al persoanelor interesate, instanţa de apel a înlăturat, din încadrarea juridică a infracţiunii săvârşite de inculpat, circumstanţa agravată prevăzută de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 fără a reduce pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată de prima instanţă.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, art. 438 alin. (1) pct. 7 şi art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi în limitele încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, potrivit art. 438 C. proc. pen.

Motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situaţiei de fapt.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Cazul de casare enunţat de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., prevede că hotărârile sunt supuse casării când în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În esenţă, în argumentarea acestui caz de casare, recurentul a invocat dispoziţiile art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în conformitate cu care "Preşedintelui CNAS îi sunt aplicabile prevederile legii responsabilităţii ministeriale", precum şi art. 19 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială care prevede că:

"urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor se efectuează, după caz, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către Direcţia Naţională Anticorupţie, iar judecarea acestora, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit legii."

Având în vedere că, art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 reprezintă o normă de trimitere la un alt act normativ, respectiv la Legea nr. 115/1999, recurentul a susţinut că acesta trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, devenind, astfel, aplicabile Preşedintelui CNAS dispoziţiile care reglementează procedura de judecată a membrilor Guvernului, deşi nu este şi nu a fost vreodată membru al Guvernului, aşa încât ar reveni Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de judecată, în primă instanţă şi în apel, a infracţiunilor săvârşite de preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Recurentul a apreciat că, o altă interpretare a dispoziţiilor mai sus menţionate goleşte de conţinut norma juridică de trimitere prevăzută de art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, ceea ce, în cauză, a condus la pronunţarea unor hotărâri, în primă instanţă şi în apel, de instanţe necompetente după calitatea persoanei, inferioare în grad celei competente, care în opinia recurentului ar fi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, a considerat că ipoteza prezentată se circumscrie dispoziţiilor art. 40 alin. (5) C. proc. pen., care prevăd că Înalta Curte soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.

Înalta Curte subliniază că, prevederile art. 19 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, în conformitate cu care judecarea membrilor Guvernului se realizează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit legii, sunt dispoziţii procesual penale.

Normele de procedură penală sunt de strictă interpretarea şi imediată aplicare.

Ca atare, dat fiind caracterul strict al interpretării unei norme de procedură, norma anterior evocată care statuează asupra competenţei instanţei după calitatea persoanei, în cazul membrilor Guvernului, nu se aplică preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, chiar dacă dispoziţiile art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii prevăd că preşedintelui CNAS îi sunt aplicabile prevederile legii responsabilităţii ministeriale.

Norma de trimitere reprezentată de dispoziţiile art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, nu presupune, aşadar, aplicabilitatea dispoziţiilor privind competenţa instanţei după calitatea persoanei reglementată de art. 19 din Legea nr. 115/1999 care se referă exclusiv la membrii Guvernului, fiind de strictă interpretare faţă de domeniul său de reglementare, cel al competenţei instanţei (de subliniat că, recurentul nu a reclamat asimilarea calităţii de preşedinte al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate cu cea de membru al Guvernului, ci a susţinut distincţia clară între aceste calităţi).

În aceste condiţii, norma de trimitere a art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii nu se încadrează dispoziţiilor art. 40 alin. (5) C. proc. pen., deîntrunind cerinţa de a fi cauză anume prevăzută de lege, căci numai într-o asemenea ipoteză este permis de lege a se stabili competenţa în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pe cale de consecinţă, în mod legal, Curtea de Apel Bucureşti a judecat apelul declarat în cauză de inculpatul A., fiind instanţă de apel care, în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (2) C. proc. pen., judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii sau tribunale. Or, Tribunalul Bucureşti a judecat cauza în primă instanţă în temeiul art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., conform căruia revine în competenţa de primă instanţă a tribunalului infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare.

Nefiind aplicabilă nicio dispoziţie legală care reglementează competenţa instanţei după calitatea persoanei fiindcă recurentul inculpat A. a săvârşit infracţiunea de luare de mită în formă continuată prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) C. pen., ca preşedinte al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, iar nu ca membru al Guvernului, au aplicabilitate exclusivă normele de competenţă materială.

În consecinţă, este neîntemeiat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., deoarece, în cauză, judecata în apel şi în primă instanţă nu a fost realizată de instanţe ierarhic inferioare celor legal competente, ci de instanţele competente material, în condiţiile în care niciun aspect factual nu atrăgea incidenţa vreunei norme de competenţă după calitatea persoanei.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare).

În jurisprudenţa instanţei supreme, s-a reţinut că, în esenţă, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare şi atunci când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Deopotrivă, se evidenţiază că, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.

În aceste coordonate de principiu, se reţine că, în cauză, instanţa de apel a dispus condamnarea definitivă a recurentului pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Potrivit art. 289 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de luare de mită fapta funcţionarului care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

Pornind de la motivele de recurs în casaţie prezentate de inculpat în argumentarea cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se subliniază că infracţiunea de luare de mită se comite la momentul realizării oricăreia dintre acţiunile prevăzute de norma de incriminare de la art. 289 C. pen., respectiv pretindere, primire, acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, acestea constituind variante alternative de săvârşire a infracţiunii.

Din cuprinsul deciziei rezultă că instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu, şi anume că inculpatul A., în calitate de preşedinte al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate:

- în perioada lunilor ianuarie şi februarie ale anului 2010, a solicitat, de la martorii J. şi K., un comision de 10% din valoarea actului adiţional nr. x/19.07.2010 la contractul din data de 03.07.2002, pentru realizarea unui parteneriat pentru proiectarea, construirea şi operarea unui Sistem Informatic Unic Integrat (S.I.U.I.) al asigurărilor de sănătate din România, încheiat între Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin reprezentanţi legal A., preşedinte, şi L., director general adjunct, în calitate de beneficiar, şi SC "M." SRL, prin reprezentanţi legali J., director general, şi N., director financiar, în calitate de prestator (existând actul adiţional nr. x/3.08.2010 la subcontractul nr. x din data de 24. IX.2001, încheiat între SC "M." SRL şi SC "O." SA, prin reprezentant legal K., director general, în calitate de subcontractant) şi a primit, în luna februarie a anului 2010, suma de 100.000 euro în numerar, de la martorul J., la locuinţa acestuia şi, în perioada 21.12.2010 - 10.01.2011, suma de 3.000.000 euro prin transfer bancar, de la societatea comercială off-shore "B." Inc., iar, în cursul anului 2010 suma de 700.000 euro, în numerar în mai multe tranşe, de la martora K.;

- în perioada lunilor iulie - august ale anului 2011, a pretins de la aceiaşi martori un comision în acelaşi procent de 10% din valoarea actului adiţional nr. x/8.09.2011 (NLD/6.636) la contractul din data de 3.07.2002 pentru realizarea unui parteneriat pentru proiectarea, construirea şi operarea unui Sistem Informatic Unic Integrat (S.I.U.I.) al asigurărilor de sănătate din România, încheiat între Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin reprezentanţi legal A., preşedinte, şi L., director general adjunct, în calitate de beneficiar, şi SC "M." SRL, prin reprezentanţi legal J., director general, şi N., director financiar, în calitate de prestator (existând actul adiţional nr. x/1.09.2011 la subcontractul nr. x din data de 24.09.2001, încheiat între SC "M." SRL şi SC "O." SA, prin reprezentant legal K., director general, în calitate de subcontractant), din care, în perioada 3.01.2012 - 30.01.2012, i-a fost remisă prin transfer bancar din conturile bancare din Elveţia ale societăţii comerciale off-shore "B." Inc., suma de 2.300.000 euro;

- în perioada lunilor februarie - august ale anului 2011, a pretins de la aceiaşi martori, un comision de 10% din valoarea contractului nr. x/30.01.2012 a fost încheiat între Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin reprezentanţi legal A., preşedinte, şi L., director general adjunct, în calitate de beneficiar, şi SC "M." SRL, prin reprezentanţi legal J., director general, şi N., director financiar, în calitate de prestator (fiind încheiat subcontractul pentru servicii şi produse nr. x/1.02.2012, între SC "M." SRL şi SC "O." SA), fără să fie identificate remiteri;

- în perioada lunilor februarie - noiembrie ale anului 2011, a pretins de la aceiaşi martori, comisionul de 10% din valoarea contractului nr. x/23.04.2012 încheiat între Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, reprezentanţi legal A., preşedinte, şi L., director general adjunct, în calitate de beneficiar, şi prestatorul Asocierea SC "M." SRL, prin reprezentanţi legal J., director general, şi N., director financiar, în calitate de lider - SC "P." SRL, prin reprezentant legal Q. (fiind încheiat subcontractul pentru servicii şi produse nr. x/22. V.2012, încheiat între SC "M." SRL şi SC "O." SA), din care, în perioada 25.07.2012 - octombrie 2012, i-a fost transferată din conturile bancare din Elveţia ale societăţii comerciale off-shore "B." Inc., suma de 200.000 euro.

Cu privire la elementul material al infracţiunii de luare de mită pentru care instanţa de apel a dispus condamnarea, în cuprinsul deciziei de apel s-a reţinut că susţinerea apelantului-intimat-inculpat, privind neîndeplinirea elementelor constitutive, pe motiv că nu a condiţionat primirea mitei de încheierea actelor, este vădit trunchiată şi eronată, întrucât în sarcina sa nu a fost reţinută doar modalitatea normativă a primirii, ci şi a pretinderii de mită, iar primirea mitei, în îndeplinirea firească a atribuţiilor de serviciu, este suficientă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Ca atare, instanţa de apel a stabilit cu titlu definitiv că recurentul inculpat A. a comis infracţiunea de luare de mită, în formă continuată, în variantele normative ale pretinderii şi primirii, fiind fără relevanţă, din perspectiva întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii, dacă toate actele materiale ce compun forma continuată a infracţiunii de luare de mită săvârşită de recurentul inculpat, au fost săvârşite în ambele variante normative ale elementului material - pretindere şi primire sau unele dintre aceste acte materiale au fost comise doar în varianta pretinderii mitei.

Curtea de apel a constatat întrunită şi condiţia, din cuprinsul laturii obiective a infracţiunii de luare de mită, ca fapta să fie comisă în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Astfel, instanţa de apel a reţinut că inculpatul, în calitate de preşedinte al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, a pretins şi primit mita pentru sine, deşi în faţa martorilor şi a instanţelor de judecată a susţinut că mita era destinată unui "sprijin politic", dar fără nici o dovadă, şi pentru a nu se opune, în vreun mod, la încheierea şi derularea actelor adiţionale şi a contractelor, pe care le-a semnat, în calitate de reprezentant legal, îndeplinindu-şi, astfel, îndatorirea de serviciu, ca modalitate normativă alternativă.

Înalta Curte constată că, prin starea de fapt stabilită pe baza interpretării materialului probator administrat în cauză - atribuţie ce revine exclusiv primei instanţe şi instanţei de apel care au competenţa de a soluţiona fondul cauzei, curtea de apel nu a reţinut că pretinderea şi primirea sumelor de bani de către inculpatul A. s-a realizat în scopul arătat de acesta prin motivele de recurs, respectiv "în scop politic", ci că a acţionat în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor sale de preşedinte al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, situaţie în care nu se poate considera că lipseşte tipicitatea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen.

Referitor la afirmaţia recurentului inculpat că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel s-ar circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, şi nicidecum infracţiunii de luare de mită, cu argumentul că sumele de bani au fost solicitate pentru sprijin politic, dar în fapt au fost reţinute de inculpat, inducând astfel în eroare persoanele care au remis sumele de bani, Înalta Curte precizează că încadrarea juridică dată faptei nu poate fi evaluată pe calea recursului în casaţie în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz de casare care, atunci când este găsit întemeiat conduce la o soluţie de achitare pentru motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală, potrivit art. 16 alin. (1) teza I C. proc. pen., situaţie distinctă de schimbarea încadrării juridice a faptei într-o altă infracţiune (ce nu se poate realiza în recurs în casaţie, limitat la cazurile expres reglementate de art. 438 C. proc. pen.). Raţionamentul este valabil şi în raport de susţinerea recurentului că faptele ar putea îmbrăca forma infracţiunii de trafic de influenţă.

Cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat de recurentul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte observă că, în cadrul acestuia, recurentul inculpat a susţinut că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, deşi a formulat un denunţ, depunând în acest sens adresa nr. x/2022 emisă la 24.06.2022 de DIICOT - Serviciul Teritorial Constanţa (prin care s-a arătat că inculpatul are calitatea de martor denunţător în dosarul x/2021) şi copia anonimizată a sentinţei din 23.09.2022 a Tribunalului Constanţa, secţia penală, pronunţată în cauza ce a avut ca obiect Dosarul nr. x/2021 al DIICOT - Serviciul Teritorial Constanţa, în care s-a emis rechizitoriul din 28.06.2022.

În prezenta cauză, prin Decizia penală nr. 1049/A din 25.07.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a conturat majoritar în jurul opiniei că dispoziţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 - ce reglementează o cauză legală de reducere a pedepsei, reprezintă o chestiune de individualizare judiciară a pedepsei, care nu poate fi cenzurată pe calea recursului în casaţie în baza art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât vizează temeinicia hotărârii judecătoreşti recurate, iar nu legalitatea acesteia, din moment ce conturează o anumită conduită procesuală a inculpatului ce nu poate fi stabilită decât prin reaprecierea probelor administrate în legătură cu comportamentul procesual al acestuia. Astfel, Înalta Curte a statuat că nu poate cenzura reţinerea sau nereţinerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reţinută o astfel de cauză (în acest sens, ICCJ, secţia penală, deciziile penale nr. 23/RC din 19.01.2017, nr. 37/RC din 31.01.2017, nr. 215/RC din 26.05.2017, nr. 467/RC din 23.11.2017, nr. 155/RC din 02.05.2018, nr. 92/RC din 14.03.2019, nr. 166/RC din 10.05.2019, nr. 426/R din 13.11.2020, nr. 152/RC din 5.04.2022, nr. 69/RC din 31.01.2023).

Totuşi, Înalta Curte constată că, susţinerile recurentului inculpat A. cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu se confirmă în cauză, având în vedere adresa din 23.05.2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Constanţa, aflată la fila x din vol. IV al instanţei de apel, din care rezultă că denunţul pe care l-a depus inculpatul a fost înregistrat sub numărul de dosar x/2022, fiind începută urmărirea penală în rem pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi că, la data de 16.05.2022, Dosarul nr. x/2022 a fost reunit la dosarul penal nr. x/2021

Se observă mai întâi, că, inculpatul a depus această adresă cu solicitarea de a i se aplica art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru motivele învederate prin adresa din 23.05.2022 a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Constanţa, ulterior dezbaterilor pe fondul cauzei în apel care au avut loc în şedinţa publică din data de 06.04.2022, adică după rămânerea cauzei în pronunţare.

Deopotrivă, se evidenţiază că, prin Decizia nr. 79/2021 a ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M.Of. , Partea I, nr. 96 din 31.01.2022, s-a statuat că aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682 din 2002, faţă de inculpatul care are calitatea de denunţător într-o cauză penală, este condiţionată de continuarea urmăririi penale in personam în cauza în care acesta are calitatea de martor denunţător, condiţie necesară, dar nu suficientă, instanţa urmând a evalua întrunirea cumulativă a condiţiilor de aplicare a textului.

În considerentele acestei decizii s-a precizat că, faza procesuală necesară pentru a valida conduita beneficiarului denunţului şi a genera incidenţa cauzei de reducere a pedepsei este începerea urmăririi penale in personam (...) Translatarea momentului către începerea urmăririi penale în rem ar presupune că orice denunţ ce a generat începerea urmăririi penale faţă de faptă este apt a atrage aplicarea cauzei legale de reducere a pedepsei. Această interpretare neagă condiţia subsecventă referitoare la conduita beneficiarului cauzei legale referitoare la facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane. Tragerea la răspundere penală este un concept ce nu poate fi definit ori înţeles decât în condiţiile existenţei făptuitorului şi participării sale în procesul penal. Ca urmare, sintagma "facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală" implică o procedură desfăşurată faţă de făptuitor (...).

Începerea urmăririi penale in personam este momentul procesual ce atestă identificarea făptuitorului şi atragerea în procesul penal în scopul stabilirii răspunderii penale. Stabilirea unui unic şi cert moment procesual al urmăririi penale (în cercetarea declanşată prin denunţ) asigură egalitatea în faţa legii şi predictibilitatea actului de justiţie în situaţia aplicării normei evaluate, lăsând judecătorului analiza condiţiilor de fond. Existenţa stadiului procesual necesar în cauza declanşată prin denunţ nu exclude sarcina probei cu privire la conduita denunţătorului. Interpretarea restrictivă, ce presupune deplasarea reperului către momente procesuale ulterioare, echivalează cu o excludere sau restrângerea incidenţei aplicării textului, iar interpretarea extensivă, ce presupune deplasarea reperului către momentul procesual anterior, începerea urmăririi penale în rem, echivalează cu modificarea textului prin înlăturarea condiţiei facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane.

Cât priveşte înscrisurile depuse de recurent în calea de atac a recursului în casaţie, se constată că, prin adresa nr. x/2022 emisă la 24.06.2022 de DIICOT - Serviciul Teritorial Constanţa se confirmă exclusiv faptul că inculpatul are calitatea de martor denunţător în dosarul x/2021, iar sentinţa Tribunalului Constanţa, secţia penală, pronunţată în cauza ce a avut ca obiect Dosarul nr. x/2021 al DIICOT - Serviciul Teritorial Constanţa în care s-a emis rechizitoriul din 28.06.2022, a fost pronunţată la data de 23.09.2022, adică ulterior datei pronunţării în această cauză a deciziei de către instanţa de apel.

În aceste condiţii, se constată că, pe calea recursului în casaţie, inculpatul A. solicită, în realitate, ca instanţa de recurs să aprecieze temeinicia cererii sale de aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, prin prisma înscrisurilor prezentate în calea extraordinară de atac, ceea ce nu este permis de art. 433 C. proc. pen., în conformitate cu care scopul recursului în casaţie este să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar nu să rejudece cauza.

Aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 impune întrunirea cumulativă a unor condiţii, printre care conduita procesuală pe care trebuie să o adopte persoana care a invocat cauza legală de reducere a pedepsei, sub aspectul facilitării identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanei denunţate. Existenţa stadiului procesual necesar pentru incidenţa art. 19 din Legea nr. 682/2002, în cauza declanşată prin denunţ, şi anume ca urmărirea penală să continue in personam, nu exclude sarcina probei cu privire la conduita denunţătorului din perspectiva facilitării identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanei denunţate, ceea ce presupune ca instanţa să verifice şi să evalueze întrunirea acestei condiţii, iar un asemenea atribut revine instanţei de apel şi primei instanţe, care judecă în fond, nu însă şi instanţei de recurs în casaţie care judecă în drept, înţelegând prin aceasta că examinează conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, potrivit art. 438 C. proc. pen.

Aşadar, în calea extraordinară a recursului în casaţie nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara viciile de nelegalitate şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului prin decizia recurată este legală, având în vedere limitele speciale de pedeapsă de la 3 ani la 10 ani închisoare, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În legătură cu nerespectarea principiului non reformatio in pejus de către instanţa de apel, dincolo de faptul că acest motiv a fost invocat de recurent direct cu ocazia dezbaterii pe fond a recursului în casaţie, or, potrivit art. 437 C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie trebuie să cuprindă nu doar cazurile de casare pe care se întemeiază, ci şi motivarea acestora, Înalta Curte constată că motivul este nefondat deoarece instanţa de apel, în cadrul apelurilor formulate exclusiv de inculpat şi persoanele interesate, care nu au susţinut critici în defavoarea inculpatului, a menţinut cuantumul pedepsei aplicate de prima instanţă, de 6 ani închisoare. Împrejurarea că, în apel, urmare schimbării încadrării juridice a infracţiunii de luare de mită, în formă continuată, prin înlăturarea circumstanţei agravate prev. de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, nu s-a redus cuantumul pedepsei închisorii aplicate inculpatului de prima instanţă, nu evidenţiază un aspect de nelegalitate a pedepsei principale, ci reflectă un proces de individualizare a pedepsei realizat de instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar care, prin menţinerea aceluiaşi cuantum al pedepsei cu cel stabilit de prima instanţă, nu a creat o agravare a situaţiei inculpatului în propria cale de atac.

Pentru considerente expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1049/A din 25 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1049/A din 25 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2023.

GGC - ED