Unconstitutionality of cassation grounds for unquantified penalty limits in tax evasion and denial of remand for first-time appellate rulings

Şedinţa publică din data de 21 martie 2023

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 28 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul inculpat A., de sesizare a Curţi Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

Pentru a se pronunţa în acest sens, s-a reţinut că la data de 29 noiembrie 2022, inculpatul A., prin avocat ales, a formulat o cerere de recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 872 din 24 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2015, invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi arătând, în esenţă, că, raportat la aspectele reţinute de instanţa de apel în ceea ce priveşte situaţia de fapt, în cauză, exista o imposibilitate de a se stabili limitele de pedeapsă aplicabile în speţă.

Cu acelaşi prilej, recurentul inculpat A. a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., apreciind că acestea sunt în contradicţie cu prevederile art. 1 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 23 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Constituţia României şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, privind dreptul la două grade de jurisdicţie.

În acest sens, a învederat că a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, însă, raportat la aspectele reţinute de instanţa de apel, în sensul că "o mică parte din mărfurile menţionate în facturile false, înregistrate în contabilitate, au existat în realitate (de la alţi furnizori, la alte preţuri, toate imposibil de stabilit) şi au fost utilizate în activitatea societăţii", exista o imposibilitate de a se stabili limitele de pedeapsă aplicabile în speţă.

Astfel, a subliniat că, potrivit art. 9 din Legea nr. 241/2005, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală limitele de pedeapsă se stabilesc în funcţie de valoarea prejudiciului, existând şi situaţii în care se poate aplica pedeapsa cu amenda ori fapta nu se pedepseşte. A considerat că aceste dispoziţii trebuie coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 241/2005, care prevăd că, în situaţia în care nu se pot stabili, pe baza evidenţelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi determinate de organul competent prin estimare în condiţiile Codului de procedură fiscală. Or, instanţa de apel a reţinut în motivarea deciziei că au existat achiziţii reale de mărfuri care au fost utilizate în activitatea societăţii, fără, însă, a proceda şi la cuantificarea acestora, conform art. 14 din Legea nr. 241/2005, iar în final nu a stabilit prejudiciul produs bugetului consolidat al statului, în funcţie de valoarea căruia ar fi trebuit să stabilească şi varianta prevăzută de lege pentru limitele de pedeapsă.

Totodată, s-a apreciat că, fiind vorba de o dezlegare făcută de instanţa de apel pentru prima dată, recurentul este privat de o cale de atac şi că instanţa supremă trebuie să aibă posibilitatea de a casa decizia cu trimitere spre rejudecare, cu atât mai mult cu cât, în opinia apărării, situaţia constatată poate fi calificată şi ca o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

În acest context, a considerat că, pentru a fi constituţionale, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. trebuie interpretate în sensul că acest caz de casare este aplicabil şi în situaţia când pedeapsa nu poate fi stabilită întrucât "s-a reţinut o situaţie de fapt incompletă, care nu poate fi încadrată în variantele de pedeapsă prevăzute în cazul comiterii unei infracţiuni, în speţă evaziunea fiscală".

De asemenea, s-a apreciat că textul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. este neconstituţional deoarece nu prevede dispunerea rejudecării unei cauze de către instanţa de fond în situaţia când instanţa de apel a făcut o dezlegare pentru prima oară, iar hotărârea acesteia nu poate fi atacată.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A., prin prisma dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă.

S-a menţionat că art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Înalta Curte a constatat că cererea întruneşte doar o parte din condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, respectiv excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către o persoană având calitatea de recurent în speţă şi vizează prevederi aflate în vigoare (art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.), care nu au fost anterior declarate neconstituţionale în raport cu criticile formulate.

În ceea ce priveşte cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate de recurentul inculpat în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a constatat că obiecţiunile formulate de acestea cu privire la dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.. şi art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. nu au legătură cu cauza şi nici nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte a reţinut că, raportat la caracterul de remediu procesual de ordine publică care poate fi invocat în orice etapă a procesului penal, relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate trebuie analizată în concret în raport cu procedura şi faza procesuală în care este invocată. Astfel, în speţă, s-a constatat că dosarul nr. x/2015, în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, are ca obiect examinarea, în etapa reglementată de art. 440 din C. proc. pen., a recursurilor în casaţie formulate de mai mulţi inculpaţi, printre care şi A.. În susţinerea căii extraordinare de atac promovate, acesta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., arătând, în esenţă, că, faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel circumscris infracţiunii de evaziune fiscală, incriminată de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în cauză nu puteau fi stabilite limitele de pedeapsă între care să poată fi individualizată sancţiunea penală ce trebuie aplicată. S-a apreciat că fiind vorba de o dezlegare făcută de instanţa de apel pentru prima dată, în această situaţie recurentul este privat de o cale de atac.

Or, faţă de etapa procesuală în care se află la acest moment dosarul, s-a apreciat că eventuala declarare ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 448 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen. nu au nicio influenţă asupra soluţiei ce poate fi dispusă în cauză.

Pe de altă parte, raportat la motivele invocate în cererea de recurs în casaţie, s-a reţinut că, deşi autorul excepţiei a arătat că prevederile criticate contravin celor ale art. 1 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 23 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Constituţia României, în realitate, aspectele invocate pentru a susţine neconstituţionalitatea acestora se referă la modalitatea de interpretare a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., care în opinia recurentului, ar trebui să vizeze şi ipoteza în care nu pot fi stabilite limitele de pedeapsă, nu doar cea în care pedeapsa aplicată efectiv depăşeşte aceste limite, şi la absenţa din dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. a reglementării posibilităţii de a trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond în situaţia în care instanţa de apel dă o dezlegare pentru prima dată în calea de atac.

Aşadar, s-a considerat că, ceea ce se urmăreşte de către recurent prin intermediul acestui mijloc procesual nu este armonizarea textelor de lege criticate cu cele din Constituţia României, ci interpretarea/modificarea acestora într-o manieră aptă să conducă la admiterea în principiu şi pe fond a căii extraordinare de atac, cu consecinţa schimbării soluţiei date în apel, prin rejudecarea acestuia, pentru a se stabili un cuantum al prejudiciului în raport cu care să se fixeze şi limitele între care apărarea consideră că trebuie individualizată pedeapsa.

În acelaşi context, Înalta Curte a subliniat că o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale ori introducerea unor noi prevederi, cu consecinţa reconfigurării motivelor de casare şi a cazurilor în care instanţa de recurs în casaţie poate dispune trimiterea spre rejudecare, aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă (prin lărgirea sferei de incidenţă a motivului reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi introducerea unei noi situaţii în care se poate dispune, în urma admiterii recursului în casaţie, rejudecarea cauzei de către prima instanţă), Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Împotriva încheierii din data de 28 februarie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015, a formulat recurs inculpatul A. apreciind că sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu exceptia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

Examinând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se observă că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume: excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă; excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de către recurentul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, are în vedere neconstituţionalitatea art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., iar textele de lege criticate nu au fost declarat neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale în raport cu criticile formulate.

Referitor la condiţia privind legătura normelor legale ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.

Legătură dintre norma ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei este o condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Această condiţie presupune că norma invocată orientează soluţia.

În susţinerea căii de atac, recurentul a apreciat, pe de o parte, că prevederile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. trebuie interpretate în sensul că acest caz de casare este aplicabil şi în situaţia când pedeapsa nu poate fi stabilită întrucât "s-a reţinut o situaţie de fapt incompletă, care nu poate fi încadrată în variantele de pedeapsă prevăzute în cazul comiterii unei infracţiuni, în speţă evaziunea fiscală", iar pe de altă parte, că prevederile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. sunt neconstituţionale deoarece nu permit trimiterea spre rejudecare a unei cauze la instanţa de fond în situaţia când instanţa de apel a făcut o dezlegare pentru prima oară, iar hotărârea acesteia nu poate fi atacată.

Înalta Curte constată că recurentul a formulat recurs în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. apreciind că raportat la aspectele reţinute de instanţa de apel în ceea ce priveşte situaţia de fapt, în cauză, exista o imposibilitate de a se stabili limitele de pedeapsă aplicabile în speţă.

În acest sens, Înalta Curte constată că inculpatul critică, în realitate, pe de o parte, modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) ptc. 12 din C. proc. pen., iar pe de altă parte, solicită, o modificare a textului de lege în sensul lărgirii incidenţei cazului de casare invocat şi acordarea posibilităţii trimiterii cauzei spre rejudecare atunci când instanţa de apel dă o dezlegare pentru prima dată în calea de atac.

În acest caz, instanţa de contencios contituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.

În egală măsură, se reţine că în raport de aspectele invocate în susţinerea căii extraordinare de atac formulate şi etapa procesuală în care se află cauza, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 448 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen. nu are nicio influenţă asupra soluţiei incidente în cauză.

În acest sens, se observă că inculpatul, în calea de atac a recursului în casaţie, a invocat că, faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, circumscrisă infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în cauză, nu puteau fi stabilite limitele de pedeapsă între care să poată fi individualizată sancţiunea penală ce trebuie aplicată, iar faptul că instanţa de apel a reţinut pentru prima dată aceste aspecte îl privează de o cale de atac. Or, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu poate face obiectul evaluării în cadrul recursului în casaţie, sens în care norma legală criticată nu poate orienta soluţia instanţei.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 28 februarie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 28 februarie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2023.