Constitutional challenge to security measures' status as penalties without conviction under statute of limitations

Asupra recursului formulat de recurenta- inculpată A. împotriva încheierii din data de 16 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, constată următoarele:

Prin cererea de recurs formulată la data de 17.02.2023, înaintată prin e-mail şi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 20.02.2023, sub nr. x/2017/a5.1, recurenta inculpată A., prin avocat ales B., a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 107, art. 112, art. 291 alin. (2) C. pen. (Legea nr. 286/2009), respectiv art. 111, art. 118, art. 257 rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 32 - 33 din Legea nr. 656/2002, respectiv art. 50 - 51 din Legea nr. 129/2019.

Recursul formulat de recurenta inculpată A. împotriva încheierii din data de 16 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017., a fost susţinut la termenul de judecată din data de 8.03.2023.

În esenţă, pe fondul cererii, recurenta-inculpată A. a invocat faptul că în cauza cu privire la care a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a invocat încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, în considerarea Deciziei CCR nr. 297/2018 şi în lumina Deciziei CCR nr. 358/2022, urmând a fi puse în discuţie menţinerea sau luarea măsurii asigurătorii în vederea aplicării măsurii de siguranţă a confiscării speciale.

A arătat că măsurile de siguranţă reprezintă sancţiuni de drept penal cu caracter preventiv, luate de instanţele de judecată faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală şi cu privire la care există temerea justificată că şi în viitor vor comite asemenea fapte, datorită unor situaţii, stări care au fost relevate prin săvârşirea faptei.

În măsura în care se dispune o soluţie de încetare a procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, în considerarea Deciziei CCR nr. 297/2018 şi în lumina Deciziei CCR nr. 358/2022, astfel cum se prefigurează în cauza pendinte, atunci nu va exista o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească vinovăţia inculpatului ca situaţie premisă de aplicare a unei "pedepse penale", aşa cum este confiscarea specială în sensul autonom al CEDO.

CEDO nu are în vedere doar aplicarea unei "pedepse penale" în sensul dreptului naţional român, ci şi a sancţiunilor de drept penal, aşa cum este confiscarea specială, iar anumite bunuri supuse confiscării nu au aptitudinea de a fi doar măsuri cu caracter preventiv, ci mai degrabă au caracterul unei adevărate sancţiuni, cum este şi cazul bunurilor prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. b) - d) C. pen.

Or, o astfel de sancţiune ce are caracterul unei "pedepse penale" nu poate fi dispusă în lipsa stabilirii vinovăţiei persoanei respective, în caz contrar ar fi o încălcare a art. 6 parag. 2 CEDO referitor la prezumţia de nevinovăţie, precum şi o încălcare a art. 7 CEDO referitor la principiul legalităţii pedepselor. În Constituţia României acestea sunt redate prin art. 23 alin. (11) şi 12.

În situaţia în care în cauză s-ar dispune confiscarea specială, aceasta ar echivala cu stabilirea vinovăţiei apelantei-inculpate în ochii celorlalţi, persoane private sau autorităţi, dar dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate nu dau judecătorului dreptul de opţiune între a aplica sau nu confiscarea specială în funcţie de soluţia pronunţată în cauză, cu excepţia situaţiei în care se constată că nu a fost săvârşită o "faptă prevăzută de legea penală, nejustificată".

În susţinerea cererii, a invocat Cauza G.I.E.M. SRL şi alţii contra Italiei, Cauza Varvara împotriva Italiei, Directiva UE nr. 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 09.03.2016, Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 03.04.2014, dar şi opinia judecătorului C. cu privire la aspectele invocate.

în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate, a arătat faptul că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, după cum urmează:

- dispoziţiile indicate ca fiind neconstituţionale să privească fie o lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă;

- legea sau ordonanţa să fie în vigoare;

Cu privire la această condiţie a invocat Decizia nr. 766/2011 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că sintagma "în vigoare" este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. A mai arătat că în cauza dedusă judecăţii a invocat excepţia de neconstituţionalitate a unor articole din legi care nu mai sunt în vigoare, dar produc efecte în cauza dedusă judecăţii. De asemenea, a invocat şi dispoziţiile legii noi deoarece pot fi aplicabile prin prisma principiului legii penale mai favorabile, acesta fiind în vigoare în prezent. Cu privire la această condiţie a mai arătat că a făcut referire atât la cauzele speciale de confiscare, cât şi la cele generale deoarece nu are cunoştinţă de opţiunea instanţei.

- legea sau ordonanţa ori dispoziţia criticată trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia;

A arătat că această condiţie este îndeplinită, articolele invocate stând la baza trimiterii sale în judecată şi a posibilităţii de a se dispune confiscarea specială.

- legea sau ordonanţa ori dispoziţia criticată să nu fi fost constatată ca fiind ne constituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Deliberând asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. în aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

în consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.

Verificând, din această perspectivă, solicitarea formulată de recurenta-inculpată A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107, art. 112, art. 291 alin. (2) C. pen. (Legea nr. 286/2009), respectiv art, 111, art. 118, art. 257 rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 32 - 33 din Legea nr. 656/2002, respectiv art. 50 - 51 din Legea nr. 129/2019, Înalta Curte constată că excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea recursului (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către o persoană având calitatea de recurentă- inculpată în speţă, vizează dispoziţii din Legea nr. 289/2009 (C. pen. în vigoare de la 01.02.2014), respectiv art. 107, art. 112 şi art. 291 alin. (2); dispoziţii din Legea nr. 15/1968 privind adoptarea C. pen. al României (vechiul C. pen., în vigoare de la 21 iunie 1968 până la 31 ianuarie 2014, fiind abrogat prin Legea nr. 187/2012), respectiv art. 111, art. 118, art. 257 rap. la art. 256 alin. (2); dispoziţii din Legea nr. 656/2002, pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului (în vigoare de la 12 decembrie 2002 până la 20 iulie 2019, fiind abrogat şi înlocuit prin Legea nr. 129/2019), respectiv art. 32, art. 33; dispoziţii din Legea nr. 129/2019, pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (în vigoare de la 21 iulie 2019), respectiv art. 50 - 51.

Astfel, se constată că dispoziţiile vizate sunt cuprinse în legi primare. în ceea ce priveşte condiţia ca actele normative să fie în vigoare, se constată că şi aceasta este îndeplinită chiar dacă Legea nr. 15/1968 privind adoptarea C. pen. al României şi Legea nr. 656/2002, pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului au fost abrogate, nefiind în vigoare la momentul sesizării. În acest sens, Înalta Curte are în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 766/2011, prin care s-a constatat ca sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

Referitor la cea de-a patra condiţie, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional, se constată că nu a fost pronunţată o decizie prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior acest text de lege.

Aşadar, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurenta-inculpată A., respectiv cerinţele privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, aflarea în vigoare a dispoziţiei legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior acel text de lege, respectiv cerinţa ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că şi aceasta este îndeplinită.

Totodată, constatând că susţinerile inculpatei cu privire la temeinicia excepţiei invocate sunt succint redate în cuprinsul prezentei încheieri, fiind, totodată, dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs depuse la dosar, care urmează a fi înaintate Curţii Constituţionale alăturat prezentei încheieri, Înalta Curte nu apreciază necesar a relua prezentarea punctului de vedere al părţii, urmând ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, să-şi expună opinia cu privire la excepţia invocata.

Opinia instanţei este în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată.

Prin demersul întreprins, recurenta-inculpată A., prin apărător ales, urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate. Excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpată se circumscrie unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a normelor criticate.

Înalta Curte constată că demersul inculpatei vizează o stare de drept actuală, cererea fiind introdusă cu caracter preventiv. Prin urmare, aceste dispoziţii sunt aplicabile situaţiei concrete şi actuale a inculpatei, (posibilitatea dispunerii măsurii de siguranţă a confiscării speciale de instanţa de apel).Rezultă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate are un interes juridic în susţinerea acesteia, interes care este direct, născut şi actual.

Evaluând susţinerile recurentei- inculpate, Înalta Curte notează, prioritar, că, raportat la jurisprudenţa constantă şi neechivocă a Curţii Constituţionale în domeniul egalităţii în faţa legii, a accesului la justiţie, a dreptului la un proces echitabil, precum şi a dreptului la un recurs efectiv, recursul vizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107, art. 112, art. 291 alin. (2) C. pen. (Legea nr. 286/2009), respectiv art. 111, art. 118, art. 257 rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 32 - 33 din Legea nr. 656/2002, respectiv art. 50 - 51 din Legea nr. 129/2019 este fondat.

Or, evaluate prin prisma dispoziţiilor constituţionale pretins încălcate, astfel cum au fost evocate de către autoarea cererii de sesizare, aceste argumente factuale aduc în discuţie chestiuni de neconstituţionalitate a actului normativ criticat, ce ar putea fi supuse controlului instanţei de contencios constituţional în situaţia în care măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, susţinând că, în măsura în care s-ar dispune confiscarea specială, aceasta ar echivala cu stabilirea vinovăţiei.

Faţă de caracterul de pedeapsă a măsurilor de siguranţă, în absenţa unei soluţii de condamnare şi pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., chiar în condiţiile în care din considerentele deciziei ar rezulta că fapta a fost comisă şi constituie infracţiune, Înalta Curte apreciază că actuala reglementare a măsurilor de siguranţă nu îndeplineşte condiţiile de previzibilitate şi claritate necesare aplicării lor în situaţia particulară menţionată.

În acest context argumentativ, Înalta Curte apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107, art. 112, art. 291 alin. (2) C. pen. (Legea nr. 286/2009), respectiv art. 111, art. 118, art. 257 rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 32 - 33 din Legea nr. 656/2002, respectiv art. 50 - 51 din Legea nr. 129/2019, formulată de recurenta-inculpată A. are legătură cu soluţionarea cauzei, iar întrucât aceste dispoziţii nu au făcut anterior obiectul unei decizii a Curţii Constituţionale de declarare a neconstituţionalităţii, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este admisibilă sub acest aspect, motiv pentru care se va dispune în consecinţă.

Ca atare, Înalta Curte urmează va admite recursul formulat de recurenta A. împotriva încheierii din data de 16 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017 şi în consecinţă:

Dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107, art. 112, art. 291 alin. (2) C. pen. (Legea nr. 286/2009), respectiv art. 111, art. 118, art. 257 rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 32 - 33 din Legea nr. 656/2002, respectiv art. 50 - 51 din Legea nr. 129/2019, formulată de apărătorul ales al recurentei-inculpate A., avocat B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta A. împotriva încheierii din data de 16 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017 şi în consecinţă:

Dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107, art. 112, art. 291 alin. (2) C. pen. (Legea nr. 286/2009), respectiv art. 111, art. 118, art. 257 rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 32 - 33 din Legea nr. 656/2002, respectiv art. 50 - 51 din Legea nr. 129/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 martie 2023.

GGC - ED